Înţelesul acesta de locaş al „bisericii“ e confirmat şi de deosebirea pe care o face

Sfântul Apostol Pavel între „biserica“ în care se împărtăşesc credincioşii cu Trupul şi cu

Sângele Domnului şi casele lor particulare, în care îşi pot satisface foamea şi setea obişnuite:
„Oare nu aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi biserica lui Dumnezeu şi ruşinaţi
pe cei ce nu au?“ (1 Cor. 11, 22). Dacă la 1 Tim. 3, 15 locaşul de cult era numit „casa lui
Dumnezeu“, aici e numit „biserica lui Dumnezeu“, arătând prin ambele numiri că aceste
locaşuri nu sunt simple săli de rugăciune lipsite de prezenţa lui Dumnezeu, ci case în care este
prezent şi deci şi lucrător Dumnezeu.
Sfinţirea sau resfinţirea unei biserici constituie una din cele mai impresionante şi mai
emoţionate rânduieli bisericeşti, ce aduce peste zidurile cele noi ori înnoite, dar şi peste
credincioşi, harul sfânt şi sfinţitor, făcându-ne părtaşi unei negrăite bucurii duhovniceşti.