comunicaţii mobile.

Necesitatea de comunicare oriunde cu oricine şi în orice timp a oamenlior ca rezultat a dezvoltat

sistemele de comunicaţii mobile. Dezvoltarea comunicaţiilor mobile în ultimii ani se datorează utilizării
rezultatelor microelectronicii, microprocesoarelor, elaborării şi implimentării procedurilor şi algoritmelor
eficiente de compresie şi prelucrare a informaţiei precum şi utilizarea unor protocoale flexibile de
telecomunicaţii.
PSTN(Public Switched Telephone Network) legătura finală cu abonatul individual se realizează
tradiţional printr-o pereche de fire torsate care au terminaţia la aparatul de telefon fix instalat acasă, în
birou,etc.
Aparatul de telefon este fix, de aceea comunicaţia prin acest telefon se numeşte comunicaţie fixă.
Realizarea scopului „comunicaţie cu oricine, oriunde şi în orice timp” presupune posibilitatea
abonatului de a efectua concomitent comunicaţii, asemanea fapt nu poate nu poate fi realizat în sistemul
de comunicaţie fixă, ci doar în sistemul de telefonie mobilă în care abonatul are posibilitatea deplasării
globale cu facilitatea comunicaţiei continue. Acest fapt prezintă particularitatea specifică a sistemelor de
comunicaţie mobilă. Altă particularitate o prezintă faptul că legătura cu abonatul mobil se realizează prin
intermediul intrafeţei radio(unde radio). Necesitatea utilizării unui spectru de frecvenţă şi didrijarea
resurselor radio(putere, bandă, numărul de canale, etc.) este cerinţa primordială a sistemelor de
comunicaţie mobilă faţă de sistemul PSTN.
Comunicaţiile prin unde radio pot fi efectuate prin următoare tipuri de echipamente:
1) Fix- dacă antena echipamentului nu-şi schimbă poziţia.
2) Portabil- dacă antena echipamentului este fixă în timpul comunicaţiilor, dar poate fi deplasată
între două servicii de telecomunicaţii.
3) Mobil- dacă antena echipamentului poate fi în mişcare şi în timpul comunicaţiilor.

În dependenţa de amplasarea abonaţilor şi a componentelor sistemei de comunicaţii mobile ultimele pot

fi:
1) Terestre – cînd toţi abonaţii sistemei de comunicaţii mobile sunt instalate pe sol
2) Maritime – cînd cel puţin o parte a echipamentelor sistemei de comunicaţii mobile este a,plasată
pe apă
3) Satelite – dacă cel puţin unul din abonaţi este plasat pe obiecte zburătoare
4) Cosmice/spaţiale

O reţea mobilă diferă substanţial de cea fixă prin:

a) Mobilitatea abonaţilor
b) Utilizarea interfeţei radio pentru accesul multiplu al abonaţilor la reţea

De aceea în reţelele mobile apare necesitatea utilizării a 2 funcţii specifice de gestiune:

1) Mobilitatea abonaţilor
2) Resursele radio ale reţelei
Funcţiile de tipul 1) se referă la localizarea abonaţilor şi efectuează direcţionarea apelului către un
abonat mobil doar în celula în care la momentul dat se află abonatul mobil.
Funcţiile de tipul 2) controlează stabilirea şi eliberarea conexiunii dintre oarecare abonat apelant şi
abonatul mobil, realizează gestiunea traficului şi transfer de convorbire dintr-o celulă în alta.
Ca urmare a posibilităţii deplasării abonaţilor a sistemei de comunicaţii mobile se definesc următoarele
funcţii:
1. Rouming (mobilitatea)
2. Localizarea
3. Transferul legăturii (hand over / hand off)

1. Roaming – orice telefon mobil care este oprit (adică este deconectată alimentarea) este considerat de
către reţea ca detaşat şi el nu se „vede” în reţea şi nimic nu se ştie despre poziţia lui sau dacă el este sau
nu este în reţea. Cînd telefonul este pornit (adică este conectată alimentarea) el este considerat de reţea ca
ataşat şi în dependenţă de metoda de localizare poate fi ştiută şi poziţia lui în reţea. Poziţia telefonică în
reţea nu înseamnă cunoaşterea coordonatelor geografice, ci doar grupul de celule în care el se află.

În condiţiile de ataşare a telefonului există 2 regimuri de lucru:

1
 1) Inactiv / pasiv / de aşteptare(stand by) – în această stare telefonul în regimul automat efectuează
măsurări de nivelul semnalului emiţătoarelor staţiilor de bază pentru a putea determina semnalul
cu o calitate mai bună (adică semnalul la care raportul semnal/zgomot este mai mare) şi a alege ca
staţia de bază la care să se conecteze emiţătorul să aibă cel mai mare semnal.
2) Activ / ocupat – regimul în care se vorbeşte la telefon; aici telefonul şi staţia de bază măsoară în
continuu nivelul semnalului pe canalul de trafic şi nivelul semnalului de la staţiile de bază vecine
pentru a aprecia faptul de a continua legătura în curs de canalul care s-a început sau de a efectua
schimbu legăturii pe alt canal: în cazul cînd nivelul semnalului pe canalul de trafic scade sub un
nivel dat.

Posibilitatea de mişcare a abonatului şi schimbarea conectării pe interfaţa radio în starea inactivă a

telefinului mobil se numeşte – rouming sau moblilitate.

Noţiunea de mobilitate se referă în caz general la:

a. Mobilitatea terminalelor – permite accesarea de către abonaţi a reţelei mobile cu ajutorul
terminalelor mobile în orice loc şi în orice moment de timp. Se presupune că abonatul mobil
poate deplasa cu el terminalul mobil de telefon. Reţeaua mobilă trebuie să dispună de mijloacele
de localizare, de identificare şi accesare a ei din partea terminalelor mobile.
b. Mobilitatea abonaţilor(persoanelor) – reprezintă posibilitatea unui utilizator de a accesa reţeaua
de la orice terminal mobil în baza unui cod sau parole (sau ambele)
c. Mobilitatea serviciilor – reprezintă posibilitatea unui utilizator de a ccesa serviciile reţelei mobile
indiferent de locul unde se află şi care sunt reţelele intermediare utilizate.

Gradul de mobilitate poate fi următoarele tipuri:

a) Mobilitatea intrareţea – cînd abonatul mobil se deplasează doar pe teritoriul unei singure
reţele
b) Mobilitatea intereţea – cînd abonatul poate să se deplaseze pe teritoriul mai multor reţele
mobile din orice loc
c) Mobilitatea naţională – cînd 2 sau mai multe operatori ale serviciilor mobile acoperă
după înţelegere teritorii diferite ale unei ţări şi abonatul din orice punct al ţării poate
accesa abonaţii de pe tot teritoriul ţării.
În punctele b) şi c) pentru a efectua convorbiri este necesar ca:
 Să existe o înţeşegere între operatori de deservire reciprocă a abonaţilor
 Să existe o interfaţă radio comună
d) Mobilitatea în spaţiu GSM – permite utilizatorului să se deplaseze pe teritoriul unei sau
mai multe ţări unde se utilizează sistemul GSM.

2. Localizarea în reţeaua PSDN – abonatul tot timpul este conectat doar la un singur comutător. Apelul
adresat unui abonat concret tot timpul va fi direcţionat către acest comutător.
În reţele mobile abonatul poate fi „conectat” la diferite comutătoare în dependenţă de locul aflării lui la
momentul sosirii apelului şi pentru a putea direcţiona acest apel către abonatul dat este necesar de ştiut
poziţia acestui abonat, adică pe teritoriul cărei celule sau grupului de celule el se află, aceast funcţie se
numeşte – localizare.
Teoretic există 3 tipuri de localizare:
1) Localizarea la nivel de celulă – cînd reţeaua „ştie” în permanenţă în ce celulă se află abonatul şi
la sosirea unui apel direcţionează acest apel în celula dată.
2) Localizarea la nivel de reţea – cînd se „ştie” doar că abonatul se află în reţea, dar nu se „ştie” pe
teritoriul cărei celule şi la apariţia unui apel el este trimis în toată reţeaua.
3) Localizarea la nivelul unui grup de celule – cînd se „ştie” că abonatul se află într-una din celulele
unui grup şi la apariţia apelului el este trimis în grupul dat de celule.
Primul tip – localizarea la nivel de celulă – are următorul dezavantaj: că în reţeaua în permanenţă se
ocupă canalele de semnalizare, deoarece mobilul trebuie să informeze reţeaua în permanent despre poziţia
sa; dar are avantajul că apelul către abonatul este trimis direct în celula dată şi nu ocupă alte canale de
apel
Al doilea tip – localizarea la nivel de reţea – are următorul dezavantaj: că la apariţia unui apel el se
transmite în toată reţeaua şi aceasta poate duce la multe situaţii de imposibilitate de a forma mai multe

2
apeluri concomitent; dar are avantajul că nu se ocupă canalele de semnalizare în permanenţă şi nu se
consumă energie de la sursa telefonului mobil în starea lui de aşteptare.
Al treilea tip – localizarea la nivelul unui grup de celule – reprezintă un compromis între primele două
tipuri.

3. Transferul de legătură ( hand off / hand over ) – este o procedură de gestiune a resurselor radio
necesare acestei proceduri, reesă din posibilitatea de mişcare a abonatului în timpul desfăşurării unei
convorbiri. Această funcţie permite de a menţine legătura pe toată perioada convorbirii, chiar dacă
abonatul traversează teritoriul mai multor celule. Datorită mobilităţii calitatea transmisiei scade pe măsura
ce abonatul se îndepărtează de emiţătorul staţiei de bază şi se apropie de emiţătorul altei staţiei.
Procedura de transfer automat a unei convorbiri dintr-o celulă în alta şi de pe un canal pe altul se
numeşte – transferul de legătură ( hand off / hand over ).
Pentru realizarea hand over-ului sunt necesare următoarele condiţii:
a) Monitorizarea permanentă a calităţii transmisiei convorbirii în curs.
b) Monitorizarea permanentă a calităţii semnalelor recepţionate de la emiţătoarele celulelor vecine.
c) Definirea unei proceduri de decizie de schimbare a legăturii
d) Definirea unei proceduri de cimutare rapidă a conexiunii de pe un canal dintr-o celulă pe alt canal
în altă celulă (sau aceeşi celulă).

Tema: Conceptele de bază ale sistemelor de comunicaţii mobile.

Bebzile de frecvenţă alocate sistemei de comunicaţii mobile se saturau rapid din cauza creşterii
numărului de abonaţi de aceea pentru a putea satisface cerinţile crescînde de comunicaţii mobile era
necesitatea de următoarele:
1) Sau să aloce benzile de frecvenţă noi
2) Sau să găsească nişte principii de organizare ale sistemei de comunicaţii mobile, ce ar permite
creşterea nelimitată a capacităţii sistemei(adică creşterea numărului de abonaţi) fără a lărgi
spectrul de frecvenţe(în limita benzii date)

Au fost propuse mai multe principii însă au fost utilizate doar cîteva concepte revoluţionale.

1. Coneptul multiplixării – ce permitea transmisiunea simultană pe acelaşi canal radio a mai multor
abonaţi. Suplimentar la acest concept au fost utilizate mai multe metode de acces multiplu, ce permitea de
asemenea accesul simultan a unui canal radio de către un număr mare de abonaţi
(FDMA,TDMA,PRMA,CDMA)
2. Conceptul celular – ce a fosr elaborat în 1974 la Bell Laboratories şi care constă în divizarea ariei de
acoperire în suprafeţe mai mici, numite – celule. Fiecare din ele avînd amplasate în centrul geometric un
emiţător-receptor (numit - transiever) şi care deservea toţi abonaţii, ce se aflau pe teritoriu acestei celule.
Acelaşi canal radio putea fi utilizat simultan în oricare din celulele sistemei cu condiţia că aceste celule să
fie amplasate una faţă de alta la o distanţă oarecare pentru evitarea interferenţei reciproce.
3. Conceptul de divizare a celulelor (cell split) – în cazul cînd într-o reţea, ce se află de un timp în
expluatare, apare necesitatea măririi capacităţii într-o regiune dată astfel se utilizează procedura de
divizare a celulelor în aşa fel ca suprafaţa acoperită de oarecare antenă de emisie recepţie sa se micşoreze.

De exemplu, dacă la o celulă cu o antenă omnidirecşională a crescut brusc numărul de abonaţi,

capacitatea celulei creşte de trei ori
1
n 2
n
3 n
Divizarea celulei are ca urmarea creşterea capacităţii de atîtea ori în cîte părţi ea a fost divizată.
4. Conceptul reutilizării frecvenţei principale – ce constă în utilizarea simultană al unuia şi aceluiaşi canal
radio de către mai mulţi abonaţi în zone geografice suficient îndepărtate pentru excluderea apariţiei
intefeţelor izocanal.

3
 Distanţa minimă între 2 staţii de bază (BS) ce utilizează acelaşi set de canale se numeşte – distanţa de
reutilizare (D)

Acest concept este cunoscut în televiziune şi în radiodifuziune unde cu ajutorul unui emiţător puternic
se stăruie să acopere o suprafaţă mai mare ţi cerinţa de bază este că la hotarile ariei de acoperire nivelul
semnalului să fie mai jos decît un nivel dat.
În sisteme de comunicaţii mobile se utilizează emiţătoare de putere mică sau foarte mică şi cerinţa
principală constă în faptul că la hotarile ariei de acoperire nivelul semnalului nu trebuie să depăşească un
nivel dat. În principiu distribuirea emiţătorului pe aria de acoperire nu trebuie să fie regulată, iar celulele
nu trebuie să aibă o formă sau mărime anumită.

§ Dimensiunile şi formele celulelor.

În dependenţă de dimensiunile geometrice celulile se clasifică în:

1) Picocelule – cu raza de acţiune de 10÷20m şi se utilizează la întreprinderi(birouri) sau locuri
unde se adună mulţi abonaţi(gară, aeroport)
2) Microcelule – cu raza de acţiune de 100m.
3) Celule medii – cu raza de acţiune de 100-200m.
4) Celulele macro – cu raza de acţiune în dependenţă de sistem de la 2 la 10km
5) Celulele umbrelă – care acoperă o arie deja acoperită de mai multe celule.

Celula umbrelă

Luînd în consideraţie faptul că antena BS este omnidirecţională, aria de acoperire are forma unui cerc cu
BS amplasată în centrul geometric, dacă mediu de propagare este omogen în toate direcţiile.
Pentru evitarea unor probleme ce pot apărea în cazul, aşa numitor suprafeţe cu „probleme” de tipul 1
sau 2

Tipul 2 – se suprapun 3 celule

BS Tipul 1 – se suprapun 2 celule

BS
BS

Ca rezultat pentru proiectarea şi descrierea s-a hotărît de a utiliza forme de celule ce au forme geometrice
regulate, cum sunt:
1) Triunghi echilateral
2) Dreptunghi
3) Pentagon
4) Hexagon

4
Elemente de bază ale sistemului de comunicaţii mobile celulare

PSTN

MSC 1

PSTN

MSC 1 MSC 2

LC LC

Elementele de bază sunt:

 ME – Mobile Equipment – echipament mobil şi poate fi portabil sau transportabil
 BS – Base Station –staţia de bază
 MSC – Mobile Switching Centre – centru de comutaţie mobilă
 LC – linii de conexiune
 Radiointerfaţa

ME – reprezintă un transiver ce funcţionează pe un canal radio duplex. În sistemul GSM ME conţine

cartela SIM(Subscriber Identity Number) – modulul de identitate a abonatului.
Funcţia de bază ME este legătura finală cu abonatul mobil (poate fi analogică sau digitală)
BS – reprezintă elementul ce efectuează legătura cu ME prin interfaţa radio, conţine, de obicei, 2 antene
de recepţie şi 1 de emisie sau antena de emisie este una din antenele de recepţie.
Pentru excluderea elementului fading, BS conţine cîteva receptoare şi tot atîtea emiţătoare egale cu
numărul de canale utilizate în celulă.
Funcţiile de bază a BS constau în efectuarea legăturii finale cu abonatul, dirjarea resurselor radio,
împerună cu MSC efectuează procesele de hand over.

MSC – comutarea canalelor în MSC reprezintă o centrală telefonică electronică automată.

Funcţiile de bază a MSC sunt efectuarea urmărirei generale a situaşiei în sistemele de comunicaţie
mobile, dirijarea resurselor radio şi procedurilor de hand over, efectuarea legăturii dintre BS şi PSTN,
realizînd în acest fel o reţea globală, ce conţine toate bazele de date din reţea.

Reţea de telefonie mobilă PLMN – Public Land Mobile Network.

LC – există 1 tipuri de linii de conexiune:

1) Efectuează legătura dintre MSC şi BS, poate fi realizat prin cablul, fibră optică, undă radio.
2) Efectuează legătura permanentă între MSC şi PSTN, se divizează prin cablu sau fibră optică.
Funcţia de bază este transmiterea informaţiei pe diferite sectoare.

Radiointerfaţa – în dependenţă de sistemul se utilizează diferite interfeţe radio.

Funcţia de bază constă în transmiterea informaţiei de la BS la ME şi invers.

5
Tema: Mecanisme de acces multiplu la interfaţa radio.

§ Noţiuni generale

Organizarea sistemei celulare a comunicaţiilor mobile a fost impusă de necesitatea creşterii numărului
de abonaţi ce pot fi deserviţi simultan, utilizînd doar banda de frecvenţă alocată.
Eficienţa utilizării spectrului de frecvenţă se caracterizează prin numărul de abonaţi simultan deserviţi
sau prin numărul de canale ce pot fi formate în această bandă.
Un rol deosebit în funcţionarea sistemei mobile îl au metodele de acces multiplu a unui canal de
comunicaţie.
Sistemele în care pentru schimbul de informaţie dintre abonaţi se utilizează un canal comun de
comunicaţie la care are acces liber fiecare abonat se numeşte – sistem cu acces multiplu.
Se presupune că informaţia fiecărui abonat, fiind introduse într-un loc de acces a canalului, poate fi
separată în alt loc de acces a canalului; cerinţa de bază de către canal este de a transmite informaţia fără a
o schimba şi fără a permite acţiunea altor semnale de perturbaţii.
Forma generală a unui sistem cu acces multiplu este:

U1(t) U '1(t)
S1(t)
SI 1 Ti 1 Rx 1 DI 1
U2(t) U∑(t) U '∑(t) U '2(t)
S2(t)
Ti 2 Rx Tx Rx 2 DI 2
SI 2
UN(t) Canalul comun de U 'N(t)
SN(t)
SISINN Ti N perturbaţii şi acţiuni externe Rx N DI N

Unde
SI – este sursa de informaţie
Ti – este emiţătorul
Rx – este receptorul
DI – este destinatarul de informaţie

Modul de alocare a canalelor permite de a realiza 2 tipuri de sisteme cu acces multiplu:

1) Necontrolate – cînd fiecărui abonat i se alocă permanent pentru utilizarea un canal de
comunicaţie, la apariţia necesităţii transmiterii informaţiei abonatul transmite informaţia prin
canalul alocat fără a acţiona asupra transmiterii altor informaţii. Neajunsul constă în faptul că
spectrul de frecvenţe nu se utilizează eficient fiind că un abonat nu ocupă tot timpul canalul.
Avantajul constă în faptul că abonatul în orice moment de timp poate transmite informaţia.
2) Controlate – cînd canalele nu sunt fixate, fiecărui abonat, ei sunt gestionate de o sistemă centrală
de control, care duce evidenţa permanentă a stării fiecărui canal şi la apariţia unei cereri de
apel(acces) din partea unui abonat sistema centrală de dirijare alocă unul din canalele libere,
abonatul ocupă acest canal pe perioada comunicaţiei după care canalul se consideră liber şi poate
fi din nou alocat altui abonat. Neajunsul constă în necesitatea utilizării unui sistem central de
control cu fiabilitate foarte mare şi cu viteză de lucru crescută. Avantajul constă în creşterea
eficienţii utilizării spectrului de 10-15ori faţă de acces necontrolat.
În sistemele de comunicaţii mobile se utilizează mai mult mecanisme de acces multiplu, cele mai
răspîndite sunt:
1. FDMA – Frequency Division Multiple Acces
2. TDMA – Time Division Multiple Acces
3. CDMA – Code Division Multiple Acces
4. PRMA – Pachet Reserve Multiple Acces

6
 FDMA – accesul multiplu cu divizare în frecvenţă

FDMA se caracterizează prin faptul că un canal radio poate fi folosit la un moment dat de un singur
utilizator, un alt utilizator va putea utiliza acelaşi canal radio la eliberarea lui de alt utilizator.
Principiu FDMA poate fi lămurit prin următoare schemă:

F
F2

Canalul 3
Δf3
f4
Canalul 2
f3
f2 Δfc
Canalul 1
F1 f1
t
Dacă unui sistem de comunicaţie mobilă i se alocă o bandă de frecvenţă F1÷F2, această bandă se împarte
în sectoare care se numesc canale cu Δfc, formîndu-se n canale.
Între 2 canale vecine există o bandă de gardă pentru ca semnalul canalelor vecine să nu influenţeze
reciproc unul pe celalt.
Neajunsurile:
1) Necesitatea existenţei benzii de separare duce la micşorarea numărului total de canale
2) Numărul de comunicaţii simultane este redus deoarece o purtătoare poate deservi un singur
abonat
Avantajul constă în faptul că se pot defini canalele de bandă îngustă în care fadingul este plat (adică
neselectiv în frecvenţă)
Canalele de comunicaţie trebuie să asigure transmiterea informaţiei în 2 direcţii.

În FDMA există 2 tehnici de organizarea canalului duplex:

1. FDD (Frequency Duplex Division) – este o bandă de frecvenţă alocată de la F1÷F2 ce se

divizează în 2 benzi egale, separate între ele, cum este prezentat în următoare figură:
f1 f2 f3 f4
ME→BS BS→ME
1 2 n 1 2 n
F
F1 F2

2 2
F
ΔFd

Fiecare bandă f1, f2 şi f3, f4 se sapară în canalele şi fiecare bandă se uilizează doar pentru semnalul sau
informaţia transmisă într-o singură direcţie. În sisteme de comunicaţii mobile banda de jos se utilizează
pentru transmiterea în direcţia ME→BS, iar cea de sus pentru transmiterea inversă BS→ME. Canalul
duplex 2 este prezentat pe aceiaşi schemă(partea de jos).

ΔFd – este departajarea în frecvenţă a canalului simplex în canalul duplex.

2.

7
 2. TDD (Time Duplex Division) are următoare formă:
F

ME→BS BS→ME
f2

f1
t t+T/2 t+T t+3/2T t+2T
t
Funcţionare în timp a unui canal format prin FDMA pentru duplexarea TDD se organizează împărţind
timpul de lucru în nişte intervale mici de timp cu durata T, în şa mod că în prima jumătate a perioadei T
se efectuează transmiterea informaţiei într-o direcţie, de exemplu ME→BS, iar în următoare jumătate a
perioadei T se efectuează transmiterea în direcţia inversă, adică BS→ME, după care ciclul se repetă
periodic cu perioada T.

Dacă banda canalului simplex este B, atunci la FDD banda canalului duplex va fi 2B, în cazul TDD
banda B a canalului se împarte în secvenţe egale de timp, iar vitezele de transmitere vor fi de 2 ori mai
mici ca în cazul FDD.

§ TDMA – accesul multiplu cu diviziune în timp

Sensul TDMA constă în miltiplexarea în timp a mai multor comunicaţii pe unul şi acelaşi canal(pe una
şi aceeaşi purtătoare de frecvenţă).
Principiul TDMA poate fi lămurit prin următoare figură:
F
F2
T

S1 S2 S3 ....... Si ....... Sn Garda de protecţie

F1
t
Un cadru TDMA constă din S1...Sn sloturi, in slot de timp are următoare formă:

S SYN DATA P DATA F G

Canalul i format prin procedura FDMA se se împarte în nişte secvenţe mai mari de timp, numite cadre
TDMA, care la rîndul său se împart în n sloturi(ferestre) de timp Sn (n este diferit pentru diferite sisteme
de comunicaţii mobile).
În fiecare slot de timp poate fi trensmisă sau recepţionată informaţia doar unui singur abonat, iar
celelalte sloturi de timp sunt ocupate de către alţi abonaţi, rezultă că pe acelaşi canal pot lucra
concomitent n abonaţi, faptul constă doar în aceea că acest canal i este alocat fiecăruia din n abonaţi doar
pe intervalul de timp Si.
Un slot de timp are constă din:
S – biţi de start
SYN – biţi de sincronizare
DATA – secvenţe pentru transmiterea sau recepţia informaţiei utile
P – secvenţa în timpul căreia se efectuează măsurarea parametrilor canalului
F – secvenţa de finalizare a sloturilor
G – secvenţa de separare între 2 sloturi vecine.
Cel mai mare volum de timp este ocupat de secvenţele DATA, care practic la jumătatea acestor
secvenţe se introduce o procedură de măsurare a calităţii semnalului.
8
 Canalul duplex în TDMA se obţine prin FDD sau TDD(mai rar).

Avantajele TDMA sunt:

1) Cerşterea eficienţii utilizării spectrului
2) Simplificarea echipamentului BS(pentru utilizator se utilizează un receptor sau emiţător)
3) Micşorarea consumului de energie de către staţia mobilă
4) Sloturile în care nu emite staţia mobilă se folosesc pentru măsurarea cîmpului

Dezavantajele TDMA sunt:

1) Formarea sloturilor de timp presupune referinţa unui segment de timp şi sincronizarea tuturor
abonaţilor
2) Datele trebuie transmise prin interfaţa radio de n ori mai repede pentru a avea aceeaşi viteză ca şi
în cazul utilizării unui canal de către un utilizator
3) Într-un moment de timp un slot poate fi accesat de un singur utilizator, în caz contrar apar
coliziuni de accesare şi toţi abonaţi primesc refuz de accesare.

Principalele tehnici de acces ale sloturilor Si în sistemele de comunicaţii mobile sunt:

a) Acces aleator sincron – în acest caz fiecare utilizator emite la momentul apariţiei
necesităţii de transmitere(aleator), dar numai la începutul ferestrei de timp(sincron)
b) Acces de detectarea stării canalului – accesul unui canal de către un utilizator se
efectuează doar în cazul cînd utilizatorul „ascultă” eterul şi detectează un canal liber,
dacă nu apar coliziuni se efectuează transmisia şi acest slot se menţine ocupat atîtea cadre
TDMA, cît timp poate dura transmiterea; după terminarea comunicaţiei sistemul
detectează lipsa informaţiei în slotul corespunzător şi el poate fi ocupat de alt utilizator.

§ PRMA – accesul multiplu cu rezervarea pachetelor

PRMA este utilizat în special în sistemele de comunicaţii mobile pentru transmiterea datelor care sunt
orgamizate în pachete (o consecutivitate de date care conţine informaţia despre destinatar(începutul de
pachet), sursa unde trebuie trimisă informaţia(sfîrşitul pachetului) şi nişte informaţii de servicii despre
pachet).
O întrabare importantă este alegerea lungimii pachetului, din punct de vedere al eficienţii transmiterii
informaţiei utile secvenţele cu această informaţie în pachet trebuie să fie cît mai mari, iar secveţele cu
informaţia auxiliară (adresa, sincronizarea, începutul şi sfărşitul) trebuie să fie cît mai mici, din acest
punct de vedere pachetul trebuie să aibă o lungime cît mai mare, însă din cauza necesităţii de
retransmitere a pachetelor lungimea lor nu poate fi foarte mare. Astfel în fiecare segment al pachetelor se
găseşte un compromis.
Transmiterea prin pachete permite de a comprima informaţiile utile şi pe unul şi acelaşi canal pot fi
transmise pachetel ale utilizatorului.
În comunicaţie vocală activitatea vocală constituie aproximativ 38% din convorbire, ocuparea unui
canal de către un utilizator indică la o lungime de 38%, în cazul organizării comunicaţiei vocale în
pachete se transmit doar pachetele ce conţin informaţii utile, iar în timpul rămas pot fi transmise pachete
de date sau de alţi abonaţi.
Principală caracteristică a PRMA costă în rezervarea unui slot temporal pe durata transmisiei, acesta se
efecuează prin efectuarea unui schimb de informaţii între BS şi utilizatori. BS transmite în regiunea de
difuziune(pentru toţi abonaţii din aria de acoperire) semnale despre sloturi ocupate şi lebere. Abonaţii
care au formate pachete pentru transmitere adresează un apel sau cerere de ocupare a unui pachet într-un
slot dat şi dacă nu există alţi abonaţi se tranmite cîte un pachet în fiecare slot, în caz contrar toţi abonaţi
primesc refuz şi în cadrul următor acest pachet este indicat ca pachetul liber.

9
Modul de funcţionare a PRMA este prezentat în următoare figură:
Cadrul K

S1 S2 S3 S4 S5 S6 S7 S8
R11 R5 L R3 R1 R8 L R2
Cererile pentru adresări
11 5 4,6 _ 1 8 _ 2

R11 R5 L L R1 R8 L R2 K+1
11 5 _ 4 1 _ 6 2

R11 R5 L R4 R1 L R6 R2 K+2
11 5 12 4 1 _ 6 2
Cadrul constă din 8 sloturi.
În cazul K+1: S3, S4 sunt libere, abonatul 4 se adresează cu cerere de acces.
În cazul K+2: la S3 se adresează abonatul 12, abonatul 4 primeşte slotul 4.

Utilizarea PRMA are un neajuns şi anume: laun trafic intens un pachet poate aştepta in timp foarte
îndelungat pentru şi dacă el ar fi transmis cu o reţinere mare în comunicaţiile vocale ar apărea un
discomfort legat cu apariţia unor intervale nedorite de lipse de semnal, de aceea pachetele cu o întîrziere
mai mare de 0,01ms sunt excluse de emisie de către sistem, ce duce la pierderea unei părţi a unui sunet
sau a sunetului întreg ce este mai suportabil în comunicaţiile mobile.
Transmiterea prin PRMA are un avantaj ce constă în faptul că hand over-ul în interiorul unei celule sau
dintr-o celulă în alta devine mult mai simplu şi se efectuează daor în intervalele în transmiterea dintre 2
pachete, adică la finalizarea unui slot, dar mai multe cazuri la finalizarea unui cadru.

§ CDMA – accesul multiplu cu divizarea în cod

În lume există peste 270mln. de abonaţi CDMA, 68% din ei au acces la serviciile 3G, semestrial
aproximativ 17mln. de abonaţi devin abonaţii CDMA. În Asia penetrarea CDMA atinge nivelul de 43%
din toţi abonaţii telefoniei mobile, din ei 79% au acces la servicile CDMA(datele anului 2000) Numărul
total de abonaţi în Asia este aproximativ de 120mln.

Tehnica CDMA face parte din familia mai generală a transmisiilor cu spectrul extins. Principiul
sistemului cu spectrul extins poste fi lămurit prin următoarea figură:

| D(f) |
E/Δf Δf

E/ΔF
f
ΔF
Idea principală a sistemului cu spectrul exstins constă în faptul că semnalul util ce poate fi transmis într-o
bandă de frecvenţă cu lăţimea Δf şi avînd energia E, iar E/ Δf (densitatea spectrală a energiei) se extinde
în banda cu frecvenţa ΔF, care este mult mai largă decît Δf cu condiţia păstrării invariabile a nivelului de
energie E a semnalului. Acesta duce la faptul că nivelul total al semnalului în spectrul extins se află la
nivelul zgomotului şi nu poate fi interceptat de oarecare abonat, doar dacă nu se cunosc procedurile de
„extragere” a acestui semnal din semnalul de zgomot.
Metoda de extindere a spectrului permite de a exclude bruiajul semnalului util.
Metodele de extindere a spectrelor de frecvenţă urmăresc:
10
  Extinderea în conformitate cu un cod
 Necesitatea sinconizării transmisiunilor între abonaţi
 Necesitatea utilizării unui dispozitiv ce ar exclude „înecarea” unui semnal mai slab de către un
semnal mai puternic
 Necesitatea efectuării codificării informaţiei şi a canalului de transmisie pentru optimizarea
performanţei globale şi maximizărea cantităţii de informaţie transmisă în sistem.
Există 2 metode de bază de extindere a spectrului în sistemele de comunicaţii mobile:
1) FH/SS – Frequency Hopping / Speed Spectrum (extinderea spectrului prin salt de
frecvenţă)
2) DS/SS – Direct Sequence / Speed Spectrum (extinderea spectrului prin secvenţa directă)

În cazul FH/SS comunicaţia este comutată succesi pe toate canalele sistemului extins prin saltul de
frecvenţă. Consecutivitatea salturilor de frecvenţă trebuie să fie aceeaşi cît la emisie, atît şi la recepţie.
| D(f) |
Δf

1 2 3 ... i ... n f
ΔF

Abonatul1 1 5 9 40 13 4 70 Saltul de frecvenţă

Abonatul 2 8 13 17 62 4 ... ... pe fiecare bandă de frecvenţă

Se cunosc 2 variante ale metodei FH/SS: lentă şi rapidă

În varianta rapidă se realizează 2 sau mai multe salturi de frecvenţe pentru fiecare simbol transmis.
În varianta lentă fiecare simbol transmis ocupă 2 sau mai multe salturi de frecvenţă.
În metoda FH/SS condiţia de canal de bandă îngustă din punct de vedere al interferenţei intersimbol se
reduce la micşorarea benzii de modulaţie faţă de banda de coerenţă, acesata duce la o distribuire
neuniformă a puterii în banda de emisie(ΔF), însă are dezavantajul că emiţătorul şi receptorul ME şiBS să
efectueze salturi sau comutări sincrone conform aceluiaşi cod la viteză mărită.
FH/SS are 3 variante de implimentare:
1. ortogonală
2. aleatorie
3. combinată
La varianta ortogonală fiecărui utilizator i se repartizează o secvenţă din V salturi de frecvenţă în aşa
mod ca în fiecare moment de timp dat fiecare utilizator(abonat) utilizează salturi de frecvenţe diferite;
capacitatea totală a sistemei creşte în comparaţie cu tehnicile FDMA şi TDMA aproximativ de 3÷4 ori,
însă este limitată de numărul N de salturi.
La varianta aleatorie fiecare utilizator activ are de asemenea un set de salturi de frecvenţă, însă aceste
seturi nu sunt corelate între ele şi în aşa mod într-un moment de timpdat 2 sau mai mulţi abonaţi pot
utiliza concomitent acelaşi salt de frecvenţe. Acest fapt duce la apariţia interfeţei dintre semnalele
diferitor abonaţi, însă în rezultat poate fi brusc mărită capacitatea sistemei.
Există metode de restabilire a semnalului perturbat sau bitul de informaţie perturbat poate fi
aruncat(ignorat) aceasta poate duce la apariţia unor erori în comunicaţie, doar nivelul lor este foarte mic.
În varianta combinată fiecărei celule îi este repartizat un set de secvenţe ortogonale, acelaşi set
utilizîndu-se doar în celulele aflate la o distanţă foarte mare decît distanţa de realizare. Specefic este
faptul că nu se efectuează sincronizarea secvenţelor în sistem şi aceste secvenţe sunt necorelate.

11
 Interfaţa izocanal apare numai în celule amplasate mai departe decît distanţa de reutilizare(D).
Suplimentar această interfaţă se micşorează datorită necorelării secvenţelor, adică saltul de frecvenţe se
efectuează în diferite celule în timp diferit. Statistica arată că ecvenţele identice din celulele diferite pot
avea aceeaşi purtătoare de frecvenţă, doar o singură dată pe perioada secvenţei.

Metoda DS/SS constă în multiplicarea fiecărui bit de informaţie cu o consecutivitate de cod foarte lungă
(64 biţi). Aceste consecutivităţi prezintă aşa numitele funcţii Walsh(succesiuni de „0” şi „1”). La aceeaşi
viteză de transmiterea informaţiei este necesară o viteză de bit mult mai mare şi un canal cu o bandă mult
mai largă. Acest principiu se utilizează pe larg în sistemele de comunicaţii mobile şi constă în faptul că
informaţia utilă se transmite în eter fiind multiplexată cu una sau cîteva secvenţe ortogonale; este
important faptul că emiţătorul şi receptorul să fiu sincronizaţi.
Schema-bloc a principiului DS/SS este:
x+A+B+C
SI x+A x+A+B x+A+B x+A DI

+ + + + + +
Semnalul util x Destinatar de
informaţie
A B C C B A sau sursa de
informaţie
Secvenţe de extensie
Tema: Proiectarea reţelei de comunicaţii mobile

§ Scopurile proiectării

La proiectarea unei reţelei de comunicaţii mobile este necesar de efectuat următoarele proceduri:
1) divizarea teritoriului care este necesar de „acoperit” şi aflarea locului amplasării
staţiilor de bază a fiecării celule
2) repartizarea canalelor sistemei între celulele
3) optimizarea parametrilor sistemei în timpul proiectării şi expluatării
4) calculul infrastructurii reţelei
Etapele proiectării unei reţelei de comunicaţii mobile pot fi prezentate astfel:

1
3 4

– Planificarea acoperirii
1. – Planificarea capacităţii
2. – Planul de frecvenţe
3. – Analiza şi optimizarea
La planificarea acoperirii se efectuează calculul cîmpului pe teritoriul fiecărei celule, posibilitatea
interferenţei pe celule şi posibilitatea înlăturării lor.
La planificarea capacităţii se efectuează calculul numărului de celule şi posibilitatea realizării canalelor
reeşind din numărul total de abonaţi, traficul prognozat şi probabilitatea de refuz a chemării a sistemei(în
sisteme de comunicaţii mobile probabilitatea de refuz de obicei nu depăşeşte 2%).

§ Repartizarea seturilor de canale între celulele sistemului

Set de canal utilizat într-o celulă reprezintă un număr de canale nevecine(nu sunt amplasate pe frecvenţe
alături).
Vom studia procedura de repartizare a seturilor de canale în celule de forma hexagonală utilizînd 2
factori: i şi j, care se mai numesc factori(parametri) de deplasare.
12
 Procedura constă din:
1. Se alege o celulă oarecare de pe teritoriul ce trebuie acoperit şi acestei celule iniţiale i se atribuie
un oarecare set de canale.
2. Cele mai apropiate 6 celule care vor utiliza acelaşi set de canale se determină deplasîndu-se din
centru celulei iniţiale perpendicular pe fiecare din laturile celulei iniţiale cu i unităţi (sub unitate
se subînţelege distanţa dintre 2 celule vecine).
3. Sub un unghi pozitiv în sens geometric(de la o linie contra acelor de ceasornic) de 60º se
deplasează cu j celule. Celulei obţinute i se atribui setul iniţial de canale 1.
4. Se alege o oarecare celulă ce se află între celulele ce au primit deja un set de canale şi se repetă
1÷3.
5. Procedura se termină atunci cînd toate celulele cuprinse între celulele cu setului 1 au primit cîte 1
set de canale (toate seturile trebuie să fie diferite; diferite seturi de canale nu pot utiliza unul şi
acelaşi canal).

2
7 3 2
De exemplu: i=2; j=1 (i≠j; i>j) 1 7 3
6 4 1
2 5 6 4
7 3 2 5
1 7 3 2
6 4 1 7 3
5 6 4 1
2 5 6 4
7 3 2 5
1 7 3
6 4 1
5 6 4
5

Pe teritoriul acoperit se formează grupul de celule numite clustere (ce constă din 7 celule, şi se indică cu
o linie mai groasă)
Numărul de celule în cluster se calculează conform următoarei formuleŞ
k= i2 + ij + j2 = 22 + 2*1 + 12 = 7 (pentru cazul dat)
Distanţa minimă dintre centrele a 2 celule ce utilizează acelaşi set de canale este numită distanţa de
reutilizare şi se notează prin D, se calculează conform formulei:
DR 3k
Unde R este raza celulei
Distanţa de reutilizare D dintre celulele ce utilizează acelaşi set de canale mai poate fi calculată după
formula:
DR 3 ( ( x1  x 2) 2  ( x1  x 2)( y1  y 2)  ( y1  y 2) 2 )
x1, x 2, y1, y 2 - sunt coordonatele punctelor între care dorim să aflăm distanţa de reutilizare.
Cel mai des utilizate sunt valorile k = 4, 7, 12 şi D = 3,46R; 4,58R; 6R.
Valorile mici a lui k se utilizează în zonele rurale şi posibil suburbane, iar k cu valorile mari(12,19) în
zonele urbane cu trafic intens.
Dacă toate celulele emit semnale de aceeaşi putere în timp ce creşterea lui k dice la creşterea D, pe de
altă parte creşterea luui k reduce probabilitatea apariţiei interferenţei izocanal.
Pentru mărirea valorii D este necesar de a minimiza distanţa de reutilizare a frecvenţei din acest punct
de vedere se cere găsirea celei mai mici valori lui k ce corespunde cerinţelor de capacitate în lipsa
interferenţei.

§
13
Algoritme de repartizarea a canalelor între staţiile de bază

Există un număr mare de algoritme de repartizare a canalelor în calulele sau BS; cele mai des aplicate
sunt următoarele:
1. Algoritmul de alocare fixă a canalelor între BS – în acest caz numărul total de canale se calculează
după formula:
M  F / f c
F este spectrul de frecvenţe alocat sistemei
f c este banda unui canal(cînd nu există benzi de gardă între canale)
Toate acestea canalese reparizează uniform între toate BS.
Pentru aceasta nimărul total de canale se împarte la numărul total de celule din cluster şi se află numărul
de canale ce revine fiecărei BS.
M
 n BS
k
Cînd n BS nu este un număr întreg primile celule din BS vor avea cu un canal mai mult
De exemplu: dacă în sistem se utilizează 50 canale: M=50, k=9 atunci repartizarea canalelor este dată
de următorul tabel:

1 2 3 4 5 6 7 8 9
1 2 3 4 5 6 7 8 9
10 11 12 13 14 15 16 17 18
19 20 21 22 23 24 25 26 27
28 29 30 31 32 33 34 35 36
37 38 39 40 41 42 43 44 45
46 47 48 49 50

M / k  50 / 9  5.55
 La prima celulă se referă setul ce constă din canalele 1,10,19,28,37,46
 La a doua celulă se referă setul ce constă din canalele 2,11,20,29,38,47
 La a treia, a patra şi a cincea celulele se refer seturile ce conţin cîte 6 canale
 La a şasa, a şaptea, a opta şi a noua celule se refer seturile ce conţin cîte 5 canale
Neajunsul algoritmului constă în faptul că banda de frecvenţă a canalelor nu se utilizează efectiv.
De exemplu, dacă într-o celulă sunt ocupate toate canalele şi mai apare un apel, acest apel ve primi un
refuz necătînd la faptul că în celule vecine există canale libere.
Avantajul acestui algoritm constă în faptul că alocarea canaului la apariţia apelului este cea mai rapidă.

2. Distribuirea dinamică a canalelor – constă în faptul că toate canalele se află într-un fond de
rezervă a sistemei şi la apariţia unui apel în orice celulă se alocă un canal din fondul de canale după
terminarea comunicaţiei cu canalul dat el este returnat în fondul de canale şi poate fi utilizat pentru
convorbiri la alte celule.
Avantajul acestui algoritm constă în faptul că se utilizează efectiv canalele, însă alocarea unui canal
pentru un apel necesită un timp mai mare.
Pentru a mări eficienţa utilizării canalelor şi posibilităţii apariţiei între canale, această procedură
utilizează un mecanism de comutare permanentă a convorbirilor de pe un canal pe altu pentru a respecta
valoarea D.

3. Algoritmul de repartizare impusă a canalelor – aici fiecare celulă utilizează 2 tipuri de canale:
a) Canale de bază(nominale) şi la apariţia apelului în celulă se utilizează la început toate
canalele nominale
b) Canale secundare care pot fi utilizate doar cînd sunt ocupate cele nominale

B(A,C) A – canale nominale (se utilizează prioritar) 14

A(B,C) B,C – canale secundare (se utilizează cînd sunt
C(A,B) C(A,B) utilizate toate canalele nominale)
B(A,C)
 Alocarea canalelor secundare în celula dată se efectuează controlînd lipsa apariţiei interferenţei între
canaşeşe secundare şi cele nominale(din celula dată secundară şi celula vecină nominală)
În cazul utilizării canalelor la apariţia canalelor nominale libere se efectuează transferul legătura de pe
canal secundar ocupat pe cel nominal liber.

4. Algoritmul de repartizare hibridă – fiecare celulă are cîte un număr mic de canale repartizate fix şi
aceste canale pot fi utilizate dar în celula dată şi există o rezervă de canale, fiecare din aceste canale poate
fi utilizată în orice celulă.

15