Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiectivele disciplinei:
- formarea deprinderilor de a analiza instituţiile specifice acestei materii,
individual şi sistematic;
- studiul istoric şi comparat al instituţiilor specifice, aprofundarea unor
noţiuni privind adopţia, protecţia copilului şi a altor categorii de persoane;
- dezvoltarea aptitudinilor de a analiza interdisciplinar aceste instituţii.
- identificarea si definirea principalelor instituţii;
- corelarea notiunilor studiate in anii anteriori la dreptul civil şi dreptul
familiei;
- cunoasterea legislatiei in materie si a propunerilor de modificare a
legislatiei interne pentru a se realiza acordul acesteia cu conventiile europene si
internaţionale.
1. NOŢIUNEA DE COPIL
2.Sfârşitul copilăriei
Conform Convenţiei, acesta este la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepţia
cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această
vârstă ( art.1).
Comitetul a încurajat statele părţi să revizuiască vârsta majoratului dacă acesta
este sub 18 ani, pentru a mări astfel vârsta până la care se oferă protecţie.( de ex. s-a
arătat preocupat de lipsa de claritate a statutului copiilor între 16 şi 18 ani, sau a
recomandat revizuirea vârstei minime legale pentru căsătorie şi răspunderea penală).
Se mai arată că, vârsta până la care copilul beneficiază de protecţie nu trebuie
să fie nejustificat de scăzută şi că statele nu se pot absolvi de obligaţiile faţă de copiii
sub 18 ani, chiar dacă au atins vârsta majoratului în conformitate cu legislaţia
naţională.
Statele trebuie să stabilească, tot în conformitate cu art.1, limita minimă de
vârstă de la care un copil poate:
- să muncească,
- răspunde penal,
- vârsta minimă la căsătorie,
- consilierea juridică şi medicală fără acordul părinţilor,
- intervenţii chirurgicale fără consimţământul părinţilor,
- sfârşitul educaţiei obligatorii,
- înrolarea în forţele armate,
- privarea de libertate,
- pedeapsa capitală,
- depunerea unei mărturii,
- accesul la informaţii privind familia naturală,
- dobândirea capacităţii de a moşteni,
- alegerea religiei etc.
Convenţia nu dă indicaţii cu privire la vârstă, dar în art.12 se arată că, copiii
capabili să-şi formeze propriile opinii au dreptul să şi le exprime liber în toate
problemele care îi privesc. Opiniilor copiilor trebuie să li se acorde importanţa
adecvată, în conformitate cu vârsta şi maturitatea copilului. E necesară respectarea
capacităţilor în evoluţie ale copilului şi se recomandă ca vârsta minimă prevăzută
pentru diferite activităţi să fie neutre din punct de vedere al diferenţelor de gen
( recomandare făcută Iranului ).
De exemplu, în ceea ce priveşte consilierea medicală, legea franceză permite
minorilor de ambele sexe să aibă acces la contracepţie şi să fie aprovizionaţi cu
contraceptive în mod anonim ( în condiţii de protejare a propriei identităţi. O lege
recentă prevede că, la cererea lor, minorii pot fi testaţi şi trataţi pentru boli cu
transmitere sexuală în mod gratuit şi anonim, iar o fată sub vârsta majoratului trebuie
să-şi exprime consimţământul pentru întreruperea voluntară a sarcinii, consimţământ
ce se dă fără ca părinţii să fie prezenţi.
În Marea Britanie (1989) un copil poate refuza să consimtă la o examinare
psihiatrică sau medicală, dacă se consideră că are un nivel suficient de înţelegere.
Copiii de orice vârstă au dreptul să-şi dea consimţământul pentru tratament medical,
cu condiţia să demonstreze maturitatea de a înţelege implicaţiile acestuia, iar instanţa
poate anula refuzul copilului atunci când refuzul ameninţă viaţa copilului.
În Suedia consilierea contraceptivă este acordată copiilor şi tinerilor fără ca
părinţii acestora să fie informaţi, dacă aceasta este dorinţa copilului.
În Norvegia doctorii au obligaţia să furnizeze pacienţilor în vârstă de peste 12
ani informaţii cu privire la starea prezentă, boală sau tratament, copilul putând cere ca
aceste informaţii să nu fie date părinţilor. O astfel de cerere va fi îndeplinită dacă
medicul consideră necesar, funcţie de gradul de maturitate al copilului.
În ceea ce priveşte vârsta minimă la căsătorie Comitetul pentru Eliminarea
Discriminării împotriva Femeilor a propus ca vârsta minimă să fie de 18 ani,
indiferent de sex şi s-a arătat preocupat de faptul că, de ex. în Madagascar sunt
stabilite vârste diferite pentru băieţi şi fete şi se autorizează căsătoria fetelor la doar
14 ani, astfel că se creează discriminări şi se încalcă principiul interesului superior al
copilului care, după căsătorie e considerat adult şi nu mai beneficiază de protecţie.
Când a recomandat egalizarea vârstelor pentru căsătorie, Comitetul a indicat
creşterea vârstei fetelor şi nu reducerea vârstei băieţilor cum s-a făcut de ex. în
Yemen.
Comitetul s-a mai arătat preocupat de existenţa unor discrepanţe în legislaţia
unuia şi aceluiaşi stat. Astfel, de ex., în Sri Lanka există trei legi diferite – srilankeză,
Kandiană şi musulmană – care reglementează vârsta minimă pentru căsătorie. Aceste
legislaţii stabilesc vârste diferite şi permit chiar căsătoria unei fete de la 12 ani.
Temă de control:
1. Elaboraţi un eseu cu tema „Drepturile copilului, între trecut şi viitor”.
CAPITOLUL II
PROTECŢIA JURIDICĂ A COPILULUI
Obiective: Trasarea cadrului instituţional de ocrotire a copilului, cu accent pe
înţelegerea principiilor din legislaţia internă şi internaţională care guvernează materia.
1
Într-o altă opinie (I. Albu, Dreptul familiei ..., op. cit., p. 317 şi urm.) drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la persoana copilului sunt:
dreptul de a stabili locuinţa copilului; îndatorirea de a întreţine copilul; îndatorirea de a creşte copilul; dreptul la înapoierea copilului; dreptul de a
avea legături personale cu copilul; dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului; dreptul de a consimţi la
adopţia copilului.
Drepturile şi îndatoririle părinţilor privitoare la bunurile copilului sunt: dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului; dreptul şi
îndatorirea de a-l reprezenta pe copil sau de a încuviinţa actele sale.
În fine, într-o altă părere (M.N. Costin, Filiaţia ..., op. cit., p. 207 şi urm.) îndatoririle părinteşti referitoare la persoana minorului sunt: îndatorirea
de a creşte copilul; îndatorirea de supraveghere a copilului; îndatorirea de întreţinere a copilului.
Drepturile părinteşti cu privire la persoana copilului sunt: dreptul părintelui de a-şi ţine copilul; dreptul de îndrumare; dreptul de a consimţi la
adopţia copilului de către alte persoane; dreptul de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviinţa asemenea acte.
Îndatoririle părinteşti referitoare la bunurile copilului minor sunt: îndatorirea de administrare a bunurilor; alte îndatoriri (întocmirea inventarului,
în cazul în care copilul are şi alte bunuri decât cele de uz personal; îndatorirea de a cere autorităţii tutelare stabilirea sumei necesare anual pentru
întreţinerea minorului şi pentru administrarea bunurilor lui etc.).
Drepturile părinteşti privitoare la bunurile copilului minor sunt: dreptul de administrare a bunurilor; dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele juridice sau
de a-i încuviinţa asemenea acte.
În ceea ce priveşte bunurile copilului, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a
administra bunurile copilului lor minor precum şi de a-l reprezenta în actele juridice
civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz.
1
aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea
emoţională a copilului.
1
I.P.Filipescu, I.A.Filipescu, op.cit., p.640.
2
Este vorba despre situaţiile de excepţie în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte, regula fiind cea a exercitării
în comun.
3
Vezi comentariul art.1372 Noul Cod civil.
corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani.
Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă, cu ascultarea copilului, în
condiţiile art. 264 (art.494 NCC). Pentru a justifica o astfel de măsură gravă care
poate aduce atingere dreptului la libertatea de exprimare a copilului (art.13 din
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului) sau dreptului la viaţă intimă, familială
sau privată (art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), titularii acestui
drept trebuie să aibă motive temeinice în acest sens. Întrucât legiuitorul nu prevede
care sunt aceste motive, identificarea şi analizarea lor rămâne în sarcina practicii
judiciare. Criteriul principal care trebuie avut în vedere este interesul superior al
copilului1, făcând abstracţie de interesele celorlalte părţilor aflate în conflict.
În cazul în care există motive temeinice, părinţii sau reprezentanţii legali pot
opri corespondenţa, respectiv comunicaţiile directe sau indirecte (telefon, internet
etc.) ale copilului, deci îl pot împiedica atât să trimită, cât şi să primească veşti în
aceste moduri. În ceea ce priveşte legăturile personale, potrivit art.15 din Legea
nr.272/20042, ele se pot realiza prin:
- întâlniri ale copilului cu părintele ori cu alte persoane ce au dreptul la relaţii
personale cu acesta;
- vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
- găzduirea copilului pe o perioadă determinată;
- corespondenţă ori altă formă de comunicare;
- transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane ce
au dreptul la relaţii personale;
- transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări
medicale sau şcolare.
Persoanele care pot avea legături personale cu copilul sunt părinţii sau unul
dintre aceştia, bunicii, alte rude, alte persoane cu care copilul s-a bucurat de viata de
familie sau orice alte persoane, dacă păstrarea legăturii cu acestea este în interesul
copilului. Astfel, părinţii (sau unul dintre ei) pot păstra legături personale cu copilul
în cazul desfacerii sau desfiinţării căsătoriei (art.401 şi 305 Noul Cod civil), în cazul
1
De exemplu, în jurisprudenţa franceză, a fost respinsă cererea bunicilor de a păstra legături personale cu nepotul lor în situaţia în care ura dintre
cele două familii era atât de mare încât afecta echilibrul psihologic şi afectiv al copilului ameninţat de acest conflict familial (Cass. Civ. 1re,
13.12.1989 citată de Ph.Malaurie ş.a., op.cit., p.512.
2
În acest act normative sunt definite ca relaţii personale, dar este evident că este vorba despre aceeaşi noţiune.
încredinţării copilului din afara căsătoriei (art.438 Noul Cod civil) sau de luare a
măsurii plasamentului (art. 60 alin.3 lit. c din Legea nr. 272/2004). Părintele sau
adoptatorul decăzuţi din drepturile părinteşti nu au în principiu un astfel de drept.
Acest drept le poate fi îngăduit de instanţă numai pe durata soluţionării cererii de
redare a exerciţiului drepturilor părinteşti şi doar dacă este în interesul superior al
copilului (art.512 Noul Cod civil).
Dreptul bunicilor sau altor rude ale copiilor a fost recunoscut cu oarecare
ezitări de practica judiciară, întrucât Codul familiei ca şi Noul Cod civil nu prevedea
în mod expres acest drept. Tribunalul Suprem1 a recunoscut însă dreptul bunicilor în
acest sens şi a fost urmat şi de alte instanţe cu motivarea că relaţiile referitoare la
familie şi rudenie implică şi pe bunici, ei având datoria, potrivit legii (art. 86 C.fam.),
să contribuie în caz de nevoie la cheltuielile de creştere şi educare a minorului.
Bunicii au aşadar obligaţia şi, în mod corelativ, dreptul de a acorda nu numai sprijin
material, ci şi moral, drept care implică şi pe acela de a vizita sau a lua cu ei minorul
potrivit unui program stabilit de instanţa judecătorească 2. Legea nr. 272/2004 prin art.
14 prevede: copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu
părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care a dezvoltat legături de
ataşament. În alineatul 3 al aceluiaşi articol se arată că părinţii sau un alt reprezentant
legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi
surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie. În
această ultimă categorie trebuie inclus şi cel ce l-a crescut pe copil, în favoarea
căruia, instanţa care admite o acţiune în contestarea filiaţiei poate stabili, dacă este
cazul, o modalitate de a păstra legături personale cu copilul (art.438 alin.2 Noul Cod
civil).
Dreptul de control asupra relaţiilor personale îl vizează pe copilul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani. Rezultă că şi în această materie legiuitorul a instituit un
premajorat special, astfel că după împlinirea vârstei de 14 ani copilul poate decide
singur asupra modului de desfăşurare a comunicaţiilor şi legăturilor sale personale,
precum şi asupra cercului de persoane cu care întreţine relaţii sociale.
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 198/1982, R.R.D. nr. 10/1982, p. 59-60.
2
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 28/1992, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept ..., p. 224. Deciziile îşi păstrează actualitatea şi sub actuala
reglementare.
Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă, cu ascultarea
obligatorie a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Copilul care nu a împlinit
vârsta de 10 ani, poate fi ascultat dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru
este necesar pentru soluţionarea cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în
considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.
Locuinţa copilului minor este la părinţii săi (art.496 NCC) pentru că altfel nu ar
fi posibilă îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor părinteşti precum şi exercitarea
drepturilor acestora cu privire la persoana copilului minor. Întrucât legiuitorul nu
foloseşte nici termenul de domiciliu şi nici de reşedinţă2, trebuie să înţelegem că
textul se referă la locuinţa statornică, noţiune de fapt, adică la locul în care copilul
creşte şi este îngrijit efectiv. Dreptul părinţilor de a stabili locuinţa copilului şi de a-l
1
T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 158/1990, în I. Mihuţă, Culegere … pe anul 1990, p. 51 (în urma decesului mamei, copilul a rămas în
continuare la bunicii materni, faţă de care ataşamentul său era mai puternic decât faţă de tată, care a dovedit lipsă de interes pentru el).
2
Definite în art.87 şi 88 din Noul Cod civil.
ţine este garantat şi prin dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană
care îl ţine fără drept1.
Dacă părinţii nu locuiesc împreună, indiferent dacă sunt căsătoriţi, necăsătoriţi
sau divorţaţi, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. În caz de
neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile
raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a
împlinit vârsta de 10 ani. Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, poate fi ascultat
dacă instanţa de tutelă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea
cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu
gradul său de maturitate2. Pentru soluţionarea acestei neînţelegeri se vor analiza
comparativ posibilităţile materiale şi garanţiile morale ale părinţilor, vârsta copilului,
comportarea părinţilor faţă de copil şi ataşamentul acestuia faţă de părinţi3.
Chiar şi în caz de divorţ, părinţii stabilesc prin învoiala lor locuinţa copilului,
doar în caz de neînţelegere hotărând instanţa (art.396 Noul Cod civil).
Locuinţa copilului, stabilită prin înţelegerea părinţilor sau de către instanţade
judecată, nu poate fi schimbată fără acordul ambilor părinţi decât în cazurile
prevăzute expres de lege.
Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea
legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Acest drept este consacrat cu
valoare de principiu şi în art.262 alin.2 din Noul Cod civil. Instanţa de tutelă poate
limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
1
Al. Bacaci ş.a., op.cit., p.310.
2
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1848/1991, Dreptul nr. 5/1992, p. 87.
3
T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 63/1990, în I. Mihuţă, Culegere … pe anul 1990, p. 49; T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr.
1082/1991, idem, Culegere … pe anul 1991,
p. 56-57; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2665/1991, Dreptul nr. 7/1992, p. 82.
profesionale. Şi în acest caz considerăm că s-a fixat o limită de vârstă prea scăzută
pentru finalitatea urmărită.
Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta
hotărăşte pe baza raportului de anchetă psihosocială. Ascultarea copilului este
obligatorie, opiniile sale urmând a fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu
gradul său de maturitate.
Deşi în literatura juridică1 acest drept a fost socotit ca privind numai bunurile
copilului minor, în ceea ce ne priveşte, întrucât dreptul de reprezentare vizează voinţa
sau consimţământul părţii care se obligă într-un act juridic, elemente care ţin de
persoană şi nu de patrimoniul ei, credem că acest drept trebuie cuprins între cele
privitoare la persoana copilului minor. Prin aceasta nu ignorăm nicidecum faptul că
cel mai adesea el se exercită cu privire la bunurile minorului, astfel de acte juridice
fiind în orice caz mai frecvente2.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este lipsit de capacitate de exerciţiu şi
va fi reprezentat în actele civile de părinţii săi. După împlinirea vârstei de 14 ani el îşi
exercită singur drepturile şi obligaţiile însă cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor. În
cazul actelor pentru care tutorele trebuie să ceară încuviinţarea instanţei de tutelă şi
părinţii au nevoie de aceeaşi încuviinţare3. Dacă se ivesc interese contrare între părinţi
şi copilul minor, la fel ca cele dintre tutore şi minor, care nu sunt de natură să ducă la
înlocuirea tutorelui se va numi un curator care să reprezinte sau să-l asiste pe minor la
încheierea acelor acte juridice4.
În ce priveşte exercitarea drepturilor procesuale ale minorului cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, Tribunalul Suprem a decis că minorul trebuie să figureze personal
1
A se vedea: E.A. Barasch ş.a., op. cit., p. 170; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 330.
2
Pentru o argumentare mai amplă a opiniei, a se vedea M.N. Costin, Filiaţia ..., op. cit.,
p. 223-224.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2033/1967, C.D. 1967, p. 185-186; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 330.
4
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2805/1973, R.R.D. nr. 8/1974, p. 66 şi decizia
nr. 2609/1974, C.D. 1974, p. 199. A se vedea şi I. Mihuţă, Probleme de drept din practica Tribunalului Suprem în materia dreptului familiei, R.R.D. nr.
7/1974, p. 34.
în proces, dar părinţii sau tutorele trebuie să-l asiste pe tot parcursul procesului,
nefiind suficientă o încuviinţare prealabilă1.
Drepturile copilului
1
A se vedea: Nation Unions, Droit de l’enfant, Fiche d’informations nr. 10, p. 2; Formes contemporaines d’escalage, Fiche d’informations nr. 15,
p. 3.
Pe de altă parte, din 1990 încoace se remarcă eforturi economice şi legislative
continue îndreptate în scopul îmbunătăţirii ocrotirii drepturilor şi intereselor copilului
în toate planurile. Se remarcă în ultimii ani o preocupare pentru elaborarea unei
jurisdicţii pentru minori, prin crearea unor instanţe specializate, creşterea calităţii
actului de justiţie, asigurarea profesionalismului resurselor umane prin cursuri de
pregătire, perfecţionarea modului de obţinere a informaţiilor privind situaţia familială
sau a identificării abuzurilor asupra minorului.
Ca noţiune juridică, s-a afirmat, protecţia copilului reprezintă un pachet de
măsuri de protecţie, asistenţă şi apărare, preconizat de stat şi pus în aplicare de
organismele sale specializate cu ajutorul factorilor sociali (organizaţii
neguvernamentale, familie etc.) în vederea asigurării unui trai decent pentru fiinţa
umană, constând în dezvoltarea sa armonioasă1.
Dreptul familiei constituie principalul sediu al normelor privind protecţia copi-
lului, dar reglementări având un astfel de scop se regăsesc şi în alte ramuri de drept.
Nu se poate vorbi la ora actuală de un sistem unitar de norme în acest sens. Chiar
termenii de „copil”, „interes al copilului”, „protecţie a copilului” nu sunt utilizaţi în
mod unitar nici în legislaţia internă şi nici în cea internaţională şi nici chiar în
doctrină. Sunt astfel acte normative care utilizează noţiunile de „minor” şi „ocrotire a
minorului” şi acte normative care se referă pur şi simplu la „copil” şi „protecţie a
copilului” sau utilizează concomitent cele două noţiuni considerându-le sinonime2.
S-ar impune înlăturarea acestor ambiguităţi prin folosirea unitară a conceptelor, căci
interesul nu este pur şi simplu numai de ordin teoretic. Pot exista datorită acestor
confuzii şi importante consecinţe de natură juridică.
Prin adoptarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, ocrotirea părintească trebuie privită ca un mijloc de realizare a interesului
copilului. Chiar dacă principiul exercitării ocrotirii părinteşti în interesul minorului
reprezenta şi anterior un fundament al instituţiei, legislaţia internă nu consacra expres
drepturile copilului.
1
A se vedea, pentru exemplificări: T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor în care poate fi instituită tutela copilului în reglementarea Legii
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Dreptul nr. 3/2005, p. 52-69; O. Brezeanu, Repere psiho-sociale ale procesului de
reeducare şi readaptare socială a minorului delincvent, Themis nr. 1/2006; R. Dascălu, Protecţia copilului în România, Ed. Arves, Craiova, 2003, p.
11.
2
A se vedea S. Hoast-Zenke, G. Karl, Dicţionar de pedagogie, Ed. Polirom, Seria Ştiinţele Educaţiei, Iaşi, 2001, p. 233.
Noua lege prevede că interesul superior al copilului trebuie respectat, inclusiv
în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi
legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.
Acelaşi principiu va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii între-
prinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în
cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
Copiii care se bucură de protecţia şi de drepturile consacrate prin această lege sunt:
a) copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României;
b) copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate;
c) copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României;
d) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile legii
privind statutul şi regimul refugiaţilor în România;
e) copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă consta-
tate de autorităţile publice române competente.
Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine, în
primul rând părinţilor, iar în subsidiar revine colectivităţii locale care, prin autorităţile
administraţiei publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii. Intervenţia statului în
acest domeniu este complementară.
Activitatea de protecţie este desfăşurată deci de familie (părinţi şi copii),
familia extinsă (copilul, părinţii şi rudele acestuia până la gradul IV inclusiv) sau
substitutivă (persoanele care asigură, în condiţiile legii, creşterea şi îngrijirea
copilului, altele decât cele care aparţin familiei extinse), reprezentantul legal al
copilului (persoana desemnată potrivit legii să exercite drepturile şi să îndeplinească
obligaţiile părinteşti faţă de copil) sau de instituţiile cu atribuţii în domeniu. Acestea
din urmă sunt: Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, comisia
pentru protecţia copilului, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului,
serviciul public de asistenţă socială.
Modalitatea principală prin care se realizează sprijinirea părinţilor pentru a-şi
creşte copilul în familie este consilierea. Astfel, este consiliată mama care îşi abando-
nează copilul în spital după naştere, părinţii ce doresc să îşi dea consimţământul la
adopţie etc.
Autorităţile statului acţionează în două direcţii principale:
- în primul rând se urmăreşte prevenirea separării copilului de familia sa şi
- în al doilea rând, dacă separarea a intervenit, se urmăreşte integrarea copilului
într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil.
Garantarea drepturilor copilului trebuie să aibă în vedere următoarele principii:
a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
c) responsabilizarea părinţilor;
d) descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi
parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate;
e) asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;
f) respectarea demnităţii copilului;
g) ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de
vârsta şi de gradul său de maturitate;
h) asigurarea stabilităţii şi continuităţii, în îngrijirea, creşterea şi educarea copi-
lului, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul
luării unei măsuri de protecţie;
i) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
j) asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului;
k) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în core-
laţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.
Conform art. 29 din Legea nr. 272/2004 copilul are dreptul să depună singur
plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale, sens în care va fi
informat asupra drepturilor şi a modalităţilor de exercitare.
Drepturile copilului, aşa cum rezultă ele din Convenţia O.N.U. cu privire la
drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată, şi cum
au fost preluate în Legea nr. 272/2004 sunt cele pe care le vom prezenta în
continuare.
§2. Dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi
familiale (art. 22 din Legea nr. 272/2004)
Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private
şi familiale.
Participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor
programe audiovizuale se poate face numai cu consimţământul scris al acestuia şi al
părinţilor sau, după caz, al altui reprezentant legal.
Copiii nu pot fi folosiţi sau expuşi de către părinţi, reprezentanţi legali sau alte
persoane responsabile de creşterea şi îngrijirea lor, în scopul de a obţine avantaje
personale sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice.
§3. Dreptul la libertatea de exprimare
Copilul care a împlinit 14 ani are dreptul de a-şi alege singur religia1. Până la
această vârstă, părinţii îndrumă copilul în alegerea unei religii, potrivit cu propriile lor
convingeri şi cu vârsta şi maturitatea copilului, fără a-l putea obliga să adere la o
anumită religie sau un cult religios. De asemenea, religia copilului care a împlinit 14
ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia.
Persoanelor care au obligaţia legală de a acorda copilului protecţie specială le este
interzis să influenţeze convingerile religioase ale copilului.
1
Legea nr. 272/2004 prevedea v\rsta de 16 ani pentru alegerea liberă a religiei, însă prin adoptarea Codului civil, această limită trebuie să fie cea de 14
ani.
§6. Dreptul la identitate etnică
Acest drept are în vedere copiii aparţinând minorităţilor naţionale, etnice, reli-
gioase sau lingvistice şi presupune dreptul la viaţă culturală proprie, la declararea
apartenenţei sale şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membrii ai
comunităţii din care face parte.
Pentru realizarea acestui drept, părinţii pot fi informaţi, asistaţi în vederea creşterii,
îngrijirii şi educării copiilor lor. Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea
copiilor lor.
Copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică,
mintală, spirituală, morală şi socială. În acest scop, părinţii sunt obligaţi să supra-
vegheze copilul, să coopereze cu el, să îi respecte viaţa intimă şi demnitatea, să-l
informeze şi să ţină cont de opinia lui în actele ce l-ar putea afecta, să întreprindă
toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor.
Copilul nu poate fi separat de părinţii săi împotriva voinţei acestora, cu excepţia
cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi
numai dacă este în interesul superior al copilului.
În vederea prevenirii separării copilului de părinţii săi se întocmeşte planul de
servicii şi se asigură părinţilor consiliere şi sprijin, iar pentru copilul separat de fami-
lia sa se întocmeşte planul individualizat de protecţie. Acesta poate avea ca finalitate:
reintegrarea copilului în familie, tutela, măsurile de protecţie specială sau adopţia.
ART. 503 NCC prevede că părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea
părintească. Modul de exercitare a autorităţii părinteşti reflectă principiul
constituţional al egalităţii între sexe, astfel că regula este exercitarea împreună a
tuturor drepturilor şi îndatoririlor pe baza acordului comun. Ambii părinţi au în
principiu aceleaşi drepturi şi îndatoriri pe care trebuie să le pună în practică în
vederea realizării unui scop unic: interesul superior al copilului. Cât timp părinţii sunt
în viaţă şi nu sunt incapabili sau împiedicaţi de circumstanţe obiective să îşi
îndeplinească îndatoririle, ei trebuie să acţioneze împreună pentru binele copilului.
Indiferent care e situaţia juridică a părinţilor (căsătoriţi, necăsătoriţi, divorţaţi etc.)
aceasta nu trebuie să aibă urmări în raportul dintre copil şi părinte. Evident că
prezenţa ambilor părinţi în toate momentele vieţii cotidiene nu este posibilă, astfel că,
pentru simplificarea relaţiilor dintre cei doi şi dintre ei şi terţi, s-a instituit prezumţia
de acord pentru actele curente.
Astfel, alineatul 2 al art.503 NCC prevede că, faţă de terţii de bună-credinţă,
oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi
consimţământul celuilalt părinte. Această prezumţie face ca părintele ce îndeplineşte
un act curent să fie dispensat de obligaţia de a dovedi acordul celuilalt părinte, iar
pentru terţii de bună-credinţă reprezintă o descărcare de răspundere pentru că nu au
solicitat consimţământul ambilor părinţi. Prezumţia este relativă, părintele care nu a
participat la act poate dovedi că s-a opus. Datorită naturii speciale a acestor acte,
dintre care unele sunt ireversibile1, credem că în caz de conflict între părinţi este
obligatoriu să se apeleze la instanţa de tutelă care să se pronunţe şi cu privire la
valabilitatea actului.
În lipsa unei definiţii sau a unor criterii legale de apreciere, delimitarea noţiunii
de acte curente va ridica probleme în practica judiciară. În literatura şi practica
franceză, care au înregistrat un avans considerabil în aplicarea acestui text, s-a arătat
că nu constituie act curent, actul care schimbând practica anterioară, angajează
viitorul copilului2. Oricum, terţii şi instanţa, în cazul în care conflictul ajunge în faţa
acesteia, trebuie să aprecieze în concret, în funcţie de fiecare caz în parte.
Actele care exced noţiunii de acte curente trebuie îndeplinite cu
consimţământul expres şi prealabil al ambilor părinţi, ceea ce va duce la blocaje şi la
inevitabila intervenţie a instanţei de judecată.
Chiar în cazul divorţului, autoritatea părintească se exercită, ca regulă, tot de
către ambii părinţi şi numai dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul
copilului, instanţa de tutelă poate hotărâ ca autoritatea părintească să fie exercitată de
către unul dintre părinţi. Raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori în caz de divorţ
sunt reglementate prin art.396-403 din Noul Cod civil.
1
De exemplu botezul copilului într-o anumită religie.
2
Cu titlu de exemplu se arată că în cazul educaţiei şcolare, este considerat un act curent reînscrierea copilului la aceiaşi şcoală sau la una de
aceiaşi natură şi că nu este un act curent transferul copilului care a urmat o şcoală publică la o şcoală confesională sau care foloseşte metode
pedagogice originale. Problemele întâlnite mai des în practică sunt cele referitoare la religie, iar instanţele au decis că circumcizia unui copil făcută în
lipsa consimţământului expres al ambilor părinţi (chiar dacă ambii aparţin aceleiaşi religii) atrage responsabilitatea medicului care a efectuat
procedura. Ph.Malaurie ş.a., op.cit., p.522.
În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită
concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se
exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.
Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare
a autorităţii părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin
asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.
Instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligată să dispună
asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare
dispoziţiile privitoare la divorţ.
Potrivit art.506 NCC, părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea
autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă
este respectat interesul superior al acestuia şi cu încuviinţarea instanţei de tutelă.
Ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie.
Prin noul Cod civil, legiuitorul a înţeles să consacre un loc important
înţelegerilor dintre părinţi cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire
la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat interesul superior al
acestuia şi cu condiţia încuviinţării acestor înţelegeri de către instanţa de tutelă.
Înţelegerile neomologate de instaţa de tutelă nu pot fi considerate valabile, mai
ales dacă prin ele se renunţă la un drept care aparţine copilului sau este în interesul
acestuia ori se recunoaşte un drept care nu este consacrat legal, datorită caracterului
de ordine publică pe care autoritatea părintească îl are. Evident că problema
valabilităţii acestor înţelegeri nu se pune atât timp cât părinţii le execută voluntar, ci
doar în situaţia în care ei doresc revizuirea acestor acorduri. În aceste situaţii, instanţa
trebuie să constate nulitatea înţelegerii şi să analizeze situaţia la momentul sesizării
sale, hotărând în conformitate cu interesul superior al copilului. Oricum, modificarea
măsurilor luate cu privire la copil, în cazul schimbării împrejurărilor, este un
principiu recunoscut legal prin art.403 Noul Cod civil.
Favorizarea înţelegerilor dintre părinţi în legătură cu copiii lor minori se înscrie
într-o tendinţă de contractualizare a dreptului familiei începută cu divorţul prin acord
şi continuată cu reintroducerea convenţiilor matrimoniale. Tendinţa este firească
având în vedere că legătura de filiaţie este perpetuă, dăinuind şi după ruperea
cuplului, indiferent dacă a fost vorba de căsătorie sau de concubinaj. Instanţa este
chemată să verifice dacă înţelegerea este urmarea exprimării libere a
consimţământului părinţilor şi dacă respectă interesul superior al copilului.
Introducerea acţiunii în tăgăduirea paternităţii1 sau de contestare a filiaţiei nu
suspendă exerciţiul drepturilor şi obligaţilor părinteşti, ele trebuind a fi exercitate pe
tot parcursul procesului, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care o atare
acţiune a fost admisă.
ART. 507 NCC prevede că dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort
prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa,
celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească. Astfel, dacă regula este
exercitarea împreună şi în mod egal a autorităţii părinteşti, excepţia o constituie
exercitarea unilaterală de către unul dintre părinţi.
Exercitarea unilaterală poate fi dispusă de instanţa de tutelă la divorţ sau în
cazul în care se stabileşte modul de exercitare a autorităţii părinteşti faţă de copilul
din afara căsătoriei, numai dacă există motive întemeiate (art.398 Noul Cod civil). În
această situaţie, celălalt părinte mai păstrează dreptul de a veghea asupra modului de
creştere şi educare a copilului, dreptul de a consimţi la adopţia sau căsătoria acestuia
şi obligaţia de întreţinere.
A doua situaţie în care un părinte exercită singur autoritatea părintească este
cea în care celălalt părinte este în neputinţă obiectivă de a-şi exprima voinţa.
Astfel de situaţii apar dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin
hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa.
Întrucât legea nu precizează ce astfel de împrejurări mai pot fi considerate de natură a
determina exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, considerăm că
acestea sunt cele reţinute de jurisprudenţă sub incidenţa art. 98 alin.2 din Codul
familiei care avea o redactare asemănătoare. Au fost considerate împrejurări care să
determine obiectiv neputinţa exprimării consimţământului dispariţia unui părinte
declarată prin hotărâre judecătorească sau nu; existenţa unei boli grave şi de lună
durată a unuia dintre părinţi, condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate sau
contrarietatea de interese dintre minor şi unul dintre părinţi. Această ultimă
împrejurare nu este de natură a înlătura pe părinte de la exercitarea tuturor drepturilor
şi îndatoririlor părinteşti, ci numai de la acelea în legătură cu actul care a generat
contrarietatea de interese, situaţie în care drepturile şi îndatoririle părinteşti vor fi
exercitate de celălalt părinte sau dacă şi acela este în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa, instanţa judecătorească va numi un curator1. În cele ce urmează vom analiza
cazurile cel mai des întâlnite în care exercitarea autorităţii părinteşti se face de către
un singur părinte.
În mod obiectiv, în cazul morţii fizic constatate a unui părinte sau a morţii decla-
rate prin hotărâre judecătorească, autoritatea părintească, neputându-se exercita de
către ambii părinţi, se va exercita de părintele rămas în viaţă. În acest caz este vorba
desigur de minorii concepuţi până la data decesului, care în situaţia morţii declarate
judecătoreşte este aceea stabilită prin hotărâre judecătorească şi nu aceea a rămânerii
definitive a acesteia. Copiii concepuţi între data stabilită prin hotărâre judecătorească
ca fiind aceea a morţii şi data rămânerii definitive a acestei hotărâri vor fi ocrotiţi de
părintele aflat în viaţă în temeiul prevederii art. 507 NCC. După hotărârea
judecătorească de declarare a morţii, aceşti copii nici nu mai beneficiază de prezumţia
de paternitate, deci bărbatul declarat mort nu mai este socotit tatăl lor 2. După
1
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1959, C.D. 1959, p. 27.
2
Trib. pop. Şimleu, sentinţa civilă nr. 1860/1961, J.N. nr. 3/1963, p. 140 cu notă de
I.Gh. Popa, apud I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 547.
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii, autoritatea
părintească se va exercita de părintele aflat în viaţă, potrivit aceluiaşi text, dar în
ipoteza morţii unuia dintre părinţi1.
În cazul reapariţiei celui declarat mort şi anulării hotărârii judecătoreşti prin care a
fost declarat mort, acesta îşi recapătă drepturile şi îndatoririle părinteşti.
Aşa cum rezultă din prevederile art.508 NCC, în anumite condiţii, instanţa de
tutelă poate pronunţa decăderea unuia sau ambilor părinţi din exerciţiul drepturilor
părinteşti. Decăderea nu stinge însă drepturile copilului faţă de părintele său, ceea ce
înseamnă că şi obligaţiile părinteşti corelative acestor drepturi rămân în fiinţă. Se
menţine astfel, îndatorirea de a întreţine minorul2 şi dreptul de a consimţi la adopţie.
Părintele nu păstrează, dreptul de a avea legături personale cu copilul.
1
A se vedea M.N. Costin, Filiaţia …, op. cit., p. 182.
2
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 190/1964, Repertoriu II, p. 88.
3
A se vedea: E.A. Barasch ş.a., op. cit., p. 176; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 325.
4
A se vedea M.N. Costin, Filiaţia …, op. cit., p. 185-186.
avea mijloace în acest sens, căci nu capacitatea este fundamentul acestei obligaţii, ci
legătura de filiaţie pe baza căreia legiuitorul a consacrat această obligaţie.
1
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1959, C.D. 1959, p. 27.
2
În sens contrar, M.N. Costin, Filiaţia …, op. cit., p. 188-189.
3
Ibidem.
4
Fostul Trib. reg. Braşov, decizia civilă nr. 850/1960, L.P. nr. 3/1961, p. 110.
Sancţiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a autorităţii
părinteşti
Sancţiunile care, potrivit legii, se pot aplica părinţilor pentru neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti se clasifică, fie după ramura
de drept căreia îi aparţin, în: sancţiuni de drept penal, sancţiuni de drept administrativ,
civil, ori de drept al familiei, fie după cum ele intervin pentru neîndeplinirea îndato-
ririlor cu privire la persoana copilului sau cu privire la bunurile sale1.
Această măsură urmăreşte, în primul rând, ocrotirea acelor minori a căror creştere
şi educare are de suferit datorită neglijenţei şi lipsei de interes a părinţilor, dar, în
acelaşi timp, ea are şi caracterul unei sancţiuni pentru culpa părinţilor în îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti.
Instanţele judecătoreşti sunt competente să dispună încredinţarea minorilor unor
rude sau altor persoane în cazul desfacerii căsătoriei, în cazul decăderii din drepturile
părinteşti şi în cazul în care filiaţia din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii
părinţi, iar aceştia nu sunt în măsură a asigura creşterea şi educarea copilului minor2.
Această măsură se dispune de către instanţa de judecată la cererea direcţiei generale
de asistenţă socială şi protecţie a copilului [art. 61 alin. (2) din Legea nr. 272/2004].
Articolul 1372 din Codul civil instituie o prezumţie relativă de culpă împotriva
părinţilor, care sunt ţinuţi a răspunde pentru prejudiciul cauzat altor persoane de
copiii lor minori1.
1
A se vedea: E.A. Barasch ş.a., op. cit., p. 154 şi urm.; V. Loghin, Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor, L.P. nr.
6/1956, p. 668 şi urm.; I. Anghel,
Fr. Deak, M.P. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, 1970, p. 47 şi urm.; M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., 1972,
p. 255 şi urm.
Răspunderea părinţilor este o răspundere civilă delictuală, indirectă, respectiv
pentru fapta altei persoane şi intervine atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii.
Condiţiile generale ale răspunderii părinţilor sunt: existenţa prejudiciului, a faptei
ilicite a minorului şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, iar condiţiile
speciale sunt: copilul să fie minor şi să aibă locuinţa la părinţii săi.
După ce s-a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii acţionează tripla prezumţie
legală referitoare la:
- fapta ilicită a părinţilor constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespun-
zătoare a obligaţiilor privind supravegherea, educarea sau creşterea minorului;
- existenţa raportului de cauzalitate între fapta părinţilor şi fapta ilicită a minorului
şi
- existenţa vinei părinţilor în neîndeplinirea obligaţiilor1.
Fundamentarea răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori a fost larg
discutată în doctrină şi jurisprudenţă. Opiniile formulate au întemeiat această răspun-
dere pe neîndeplinirea de către părinţi a obligaţiei de supraveghere a copiilor lor
minori2, pe neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi a celei de educare a copilului3
sau pe neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi a celei de creştere a copilului
minor4.
Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori suferă un
proces de extindere în condiţiile actuale ale informatizării societăţii. Astfel, în litera-
tura juridică recentă s-a subliniat, bazat pe studii sociologice şi criminologice, că o
mare parte dintre persoanele care comit fapte ilicite prejudiciabile sunt adolescenţi
pasionaţi de calculator şi, uneori, chiar copii5.
1
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 234.
2
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1973, C.D. 1973, p. 37; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 296/1962, C.D. 1962, p. 147.
3
A se vedea M. Eliescu, Răspunderea ..., op. cit., p. 256.
4
A se vedea: E.A. Barasch ş.a., Ocrotirea ..., op. cit., p. 155-156; R. Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conţinutul prezumţiei de culpă
a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copii lor minori, R.R.D. nr. 6/1981, p. 62.
5
A se vedea C. Elisei, Implicaţiile informatizării societăţii asupra răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, Dreptul
nr. 2/2002, p.70-85. Faţă de aceste noi situaţii şi pe considerente de drept comparat se propune, de lege ferenda, consacrarea concepţiei obiective ca
fundament al răspunderii părinţilor, apelându-se la noţiunea de garanţie, bazată pe principiul echităţii.
Potrivit Legii nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de
convieţuire socială a ordinii şi liniştii publice1, următoarele fapte care interesează
ocrotirea părintească sunt considerate contravenţii:
- constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane, în scopul săvârşirii
de acţiuni ilicite, contrare ordinii şi liniştii publice şi a normelor de convieţuire
socială, precum şi actele de încurajare sau sprijinire a acestor grupuri de persoane
care incită la dezordine socială;
- apelarea, în mod repetat, la mila publicului, de către o persoană aptă de muncă,
precum şi determinarea unei persoane la săvârşirea unei astfel de fapte;
- organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc – altele decât cele
autorizate potrivit legii – de natură să lezeze bunele moravuri;
- atragerea de persoane în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea spre a
obţine foloase materiale, precum şi îndemnul sau determinarea unei persoane la
săvârşirea acestor fapte;
- servirea cu băuturi alcoolice, în localurile publice, a consumatorilor aflaţi în
vădită stare de ebrietate, precum şi a minorilor;
- alungarea din locuinţa comună a soţului sau a soţiei, a copiilor, precum şi a
oricărei alte persoane aflate în întreţinere;
- îndemnul sub orice formă a minorilor la săvârşirea de contravenţii;
- neluarea de către părinţi sau de către persoanele cărora li s-a încredinţat spre
creştere şi educare un minor în vârstă de până la 16 ani sau care au în îngrijire un
alienat ori debil mintal a măsurilor necesare, pentru a-l împiedica de la fapte de vaga-
bondaj, cerşetorie sau prostituţie;
- lăsarea fără supraveghere a unui bolnav mintal periculos (care poate fi şi minor),
de către persoanele care au îndatorirea de a-l îngriji sau păzi;
- desfacerea, comercializarea şi consumul băuturilor alcoolice în locurile publice,
la intrarea în curţile şi în interioarele lor, cum sunt: spitale şi alte unităţi sanitare,
centre de plasament al minorilor, unităţi şi instituţii de învăţământ şi educaţie, lăcaşuri
de cult şi instituţii religioase aferente cultelor care interzic consumul băuturilor alcoo-
lice în practicarea religiei respective, pe trotuarele sau aleile de acces ale acestora.
1
Republicată (M. Of. nr. 387 din 18 august 2000).
Aceste contravenţii pot fi săvârşite de părinţi sau de copiii lor minori şi au o
influenţă negativă asupra ocrotirii părinteşti.
Contravenientului minor trebuie să i se asigure asistenţă juridică în condiţiile legii.
Instanţa va dispune şi citarea părinţilor sau a reprezentantului legal al minorului.
1
Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea: C. Niculeanu, Conţinutul măsurii de siguranţă privind interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o
perioadă determinată, Dreptul
nr. 1/2002, p. 174; O. Predescu, Din nou despre măsura de siguranţă privind interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată,
Dreptul nr. 5/2002, p. 117-120.
mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul în
condiţiile prevăzute de părţi sau de organul competent”.
F. Punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji
Această infracţiune este prevăzută în art. 314 C.pen. şi constă în „părăsirea,
alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care
nu are putinţa de a se îngriji, de către persoana care o are sub pază sau îngrijire,
punându-i în pericol iminent viaţa, sănătatea sau integritatea corporală”. Potrivit
art. 314 alin. (2), „Este apărată de pedeapsă persoana care după săvârşirea faptei, îşi
reia de bunăvoie îndatoririle”.
Părinţii au, potrivit art. 501 NCC, îndatorirea de a administra bunurile copilului
minor şi de a-l reprezenta în actele civile, dacă nu a împlinit vârsta de 14 ani. La fel
ca tutorele, ei răspund dacă în calitatea lor de administratori au pricinuit minorului
pagube. Răspunderea lor este solidară dacă au administrat împreună şi de comun
acord bunurile minorului.
3.1. Plasamentul
Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter
temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la: o persoană
sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidenţial.
Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domi-
ciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care
trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
Principiile urmărite la stabilirea acestei măsuri sunt:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menţinerea fraţilor împreună;
c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a
menţine legătura cu acesta.
Este interzis plasamentul copilului sub 2 ani într-un serviciu de tip rezidenţial,
cu excepţia cazului în care acesta prezintă handicapuri grave cu dependenţă de
îngrijiri specializate.
Măsura se instituie de către Comisia pentru protecţia copilului sau instanţa de
judecată.
Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, în
situaţia în care există acordul părinţilor, pentru situaţiile prevăzute la art. 56 lit. b) şi e).
Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului:
a) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. a), precum şi în situaţia copilului
prevăzut la art. 56 lit. c) şi d), dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de
urgenţă dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului;
b) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. b) şi e), atunci când nu există
acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei
măsuri.
Efectele măsurii plasamentului sunt următoarele:
- domiciliul copilului se află la persoana sau serviciul ce-l are în îngrijire;
- drepturile şi obligaţiile părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului
rămân la părinţi, când măsura a fost dispusă de comisia pentru protecţia copilului.
Relativ la copilul pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a
dispus măsura plasamentului drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate şi,
respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv primarul
sectorului municipiului Bucureşti1, părinţii păstrând doar dreptul de a consimţi la
adopţia copilului şi obligaţia de întreţinere;
- comisia pentru protecţia copilului sau instanţa stabileşte sumele cu care
părinţii trebuie să contribuie la întreţinerea copilului, conform Codului familiei.
Aceste sume se fac venit la bugetele locale.
1
C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 1012/2005 şi nr. 267/2006, P.R. nr. 3/2006, p. 91-
95.
În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa
judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.
Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii
adoptate de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi se va
pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau la
înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reinte-
grarea copilului în familia sa. Instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la
exercitarea drepturilor părinteşti.
3.3. Supravegherea specializată
Măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile prezentei legi faţă
de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal.
În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura
supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecţia copilului, iar,
în lipsa acestui acord, de către instanţa judecătorească.
Faţă de copiii care au săvârşit o faptă penală, dar care nu răspund penal se pot
dispune următoarele măsuri: măsura plasamentului, care a fost analizată anterior, şi
supravegherea specializată. Pentru a alege între cele două măsuri, instanţa sau
comisia pentru protecţia copilului va ţine seama de:
a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
b) gradul de pericol social al faptei;
c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;
d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea
penală;
e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa,
sub condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:
a) frecventarea cursurilor şcolare;
b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite
persoane.
În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul
nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia
pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească poate dispune plasa-
mentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de
către copil a obligaţiilor prevăzute mai sus. În cazul în care fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol
social, precum şi în cazul în care copilul pentru care s-a luat deja o măsură săvârşeşte
în continuare fapte penale, comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa
judecătorească dispune, pe o perioadă determinată, plasamentul copilului intr-un
serviciu de tip rezidenţial specializat.Este interzis să se dea publicităţii orice date
referitoare la săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal,
inclusiv date privitoare la persoana acestuia.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este modalitatea prin care părintele care nu locuieşte cu minorul
poate păstra legături personale cu copilul?
2. Bunicii au dreptul de a avea legături personale cu copilul?
3. În ce condiţii părinţii răspund material pentru prejudiciile produse de
copiii lor minori?
4. Ce drepturi şi ce obligaţii păstrează părintele decăzut din drepturile
părinteşti?
Bibliografie:
1.Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. CH Beck, Bucureşti,
2012.
Test de evaluare:
1. Căror copii li se aplică măsurile de protecţie specială?
2. Care sunt principiile ce stau la baza luării măsurii plasamentului?
3. În ce constă măsura supravegherii specializate şi în ce cazuri se dispune
aceasta?
Test grilă:
1. Decăderea din drepturile părinteşti este pronunţată de:
a. instanţa de judecată.
b. autoritatea tutelară.
c. comisia pentru protecţia copilului.
2. În ce situaţii se deschide tutela?
a. cand copilul nu are un părinte.
b. când copilul este lipsit temporar sau definitiv de ocrotire părintească, deci de îngri-
jirea ambilor părinţi.
c.cand copilul are bunuri pe care nu le poate administra.
3. Parintele decazut din drepturi are dreptul la legături personale cu copilul?
a. da.
b. nu.
c. da, dar sub supraveghere specială pentru a nu aduce atingere intereselor copilului.
4. Plasamentul, ca măsură de protecţie, se instituie de:
a. instanţa de judecată.
b. autoritatea tutelară.
c. instanţa de judecată sau direcţia pentru protecţia copilului, după caz.
5. Sarcina tutelei poate fi refuzată?
a.Nu.
b.Da.
c.este o sarcină obligatorie, dar poate fi refuzată în cazuri excepţionale.
Bibliografie complementară:
1.I.P. Filipescu, A.I.Filipescu,Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti,
ed. a VIII-a
Răspunsuri corecte grilă: 1.a,2.b,3.c,4.c,5.c.
MODULUL 3
CAPITOLUL III
ADOPŢIA
Obiective: Fixarea unor concepte deosebit de importante în actualul context
internaţional privind protecţia copilului şi adopţia, cu accent pe adopţia
internaţională şi pe procedura adopţiei.
Rezumat: Adopţia este o instituţie care a avut o importanţă specială încă din
dreptul roman. Ea este astăzi o măsură de protecţie a copilului, fapt ce se răsfrânge şi
asupra condiţiilor în care se poate încheia şi asupra procedurii. Adopţia se încheie pe
toată viaţa. Efectul principal este naşterea rudeniei civile cu toate urmările acesteia
referitoare la nume, cetăţenie, domiciliu, moştenire etc. Adopţia internaţională este
permisă numai în condiţii extrem de restrictive.
§1. Noţiune
În ansamblul instituţiilor având ca scop ocrotirea copilului, un loc principal îl
ocupă adopţia.
Această instituţie s-a născut din nevoia socială de a ocroti copilul, chiar şi în afara
unor legături de sânge, iar legăturile ce iau naştere între persoane în baza ei sunt
denumite, generic, rudenie civilă.
Sintetizând principiile legislative în această materie, doctrina conferă noţiunii de
adopţie o triplă accepţiune, respectiv: de act juridic, de raport juridic şi de instituţie
juridică.
Putem defini adopţia ca fiind actul juridic prin care se stabilesc relaţii de rudenie,
asemănătoare rudeniei fireşti, între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi
adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte.
Legislaţia actuală defineşte adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care se
creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie
între adoptat şi rudele adoptatorului (art.451 NCC).
În prezent, adopţia este regelementată prin noul Cod civil se reglementează
condiţiile şi efectele adopţiei interne în art.451 şi urm., procedura adopţiei şi adopţia
internaţională urmând a face obiectul unei legi speciale ulterioare.
Pentru încheierea actului juridic al adopţiei este necesară îndeplinirea a două cate-
gorii de condiţii:
- de fond şi
- de formă.
Condiţiile de fond pot fi subclasificate în:
- pozitive – care trebuie îndeplinite, deci să existe pentru naşterea acestui act
juridic şi
1
Ibidem, p. 27-32.
- negative – în prezenţa cărora adopţia nu se poate încheia. Ele au fost denumite şi
impedimente la adopţie1.
1
A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 7.
2
De exemplu, un soţ adoptă copilul celuilalt soţ, copil provenit dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei (Al. Ţiclea, Consideraţii
privind înfierea copilului celuilalt soţ, Dreptul nr. 6/1991, p. 41).
aceştia sunt divorţaţi sau copilul a fost dat în plasament unei persoane, familii sau
instituţii de ocrotire.
Mai mult, chiar şi părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora
li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a
consimţi la adopţia copilului. În acest caz însă, consimţământul celui care exercită
autoritatea părintească este şi el obligatoriu [art. 464 alin.2 NCC].
Chiar părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-şi exprime
valabil consimţământul la adopţie, nefiind nevoie să fie reprezentat, dacă este sub 14
ani, sau încuviinţat în prealabil, dacă depăşeşte această vârstă 1. S-a argumentat
această soluţie prin aceea că părintele este titularul ocrotirii părinteşti, iar instanţa
judecătorească va încuviinţa sau nu adopţia în funcţie de faptul dacă aceasta este sau
nu în interesul celui care urmează să fie adoptat.
În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor
fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte,
prin orice mijloc de probă, că că acesta este abuziv şi instanţa apreciază că adopţia este
în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia, cu motivarea
expresă a hotărârii în această privinţă.
Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de
60 de zile de la naşterea copilului [art. 16 alin. (1) Legea nr.273/2004] şi poate fi
revocat de aceştia în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a
fost exprimat [art. 16 alin. (2) Legea nr.273/2004]. După expirarea acestui termen,
consimţământul părintelui devine irevocabil.
Revocarea consimţământului după trecerea acestui termen nu mai produce efecte.
Totuşi, dacă motivele care au determinat-o sunt întemeiate, instanţa poate să respingă
încuviinţarea adopţiei2.
Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat în condiţiile legii
mort sau dispărut, pus sub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice împrejurare, în
imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este
îndestulător.
Dacă ambii părinţi se găsesc în oricare dintre situaţiile prevăzute mai sus sau dacă
este adoptată o persoană majoră, consimţământul părinţilor fireşti ai copilului nu este
necesar.
Aceste dispoziţii care reglementează situaţii de excepţie nu trebuie extinse şi la
altele, care atrag doar imposibilitatea relativă (subiectivă sau temporară) de manifes-
tare a voinţei, în sens contrar s-ar eluda dispoziţiile care cer expres consimţământul
ambilor părinţi fireşti la adopţie.
O situaţie deosebită există în cazul în care copilul care urmează a fi adoptat este
lipsit de ocrotire părintească. Când acest copil a fost pus sub tutelă, tutorele este cel
care va consimţi la adopţie, întrucât el exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti.
Dacă tutela nu a fost încă instituită, fie se va proceda la instituirea ei, pentru ca apoi
tutorele să-şi exprime consimţământul, fie se va încuviinţa adopţia fără să se mai
instituie tutela.
1
A se vedea D. Rusu, C. Zira (I), I. Albu (II), Validitatea consimţământului părintelui minor la înfierea copilului minor din afara căsătoriei,
R.R.D. nr. 8/1968, p. 61-69.
2
A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 12.
Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să consimtă la
adopţie în mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod
corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de
rudenie ale copilului. Direcţia în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau,
după caz, tutorele este obligată să asigure consilierea şi informarea acestora înaintea
exprimării de către aceştia a consimţământului la adopţie şi să întocmească un raport
în acest sens.
O problemă viu discutată în doctrină a fost aceea a naturii juridice a dreptului
părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor, cu efecte notabile asupra necesităţii
exprimării acestui consimţământ la adoptarea copilului major.
Într-o primă opinie1, s-a arătat că fundamentul dreptului părinţilor fireşti de a con-
simţi la adopţie se află în ocrotirea părintească, respectiv în exerciţiul drepturilor
părinteşti. Conform acestei opinii, consimţământul părinţilor fireşti la adopţia copilului
lor major nu mai este necesar, întrucât a încetat ocrotirea părintească. Opinia este
criticată2, considerându-se că reduce raporturile de filiaţie la ocrotirea părintească,
făcând abstracţie că filiaţia naturală, bazată pe legătura de sânge dintre părinţi şi copii,
este mai complexă şi cu efecte juridice ce depăşesc simpla ocrotire părintească.
Într-o altă opinie3, s-a susţinut dubla semnificaţie a consimţământului părinţilor la
adopţia copilului lor ce nu a împlinit 10 ani, anume de reprezentare a copilului şi de
renunţare la dreptul propriu, izvorât din raportul de filiaţie. După ce copilul a împlinit
10 ani, în baza unei capacităţi speciale acordate de lege, el trebuie să-şi exprime
propriul consimţământ la adopţie, iar consimţământul părinţilor este dat numai cu
titlu personal, de renunţare la drepturile decurgând din filiaţia naturală. Ca urmare,
consimţământul părinţilor fireşti la adopţie este necesar şi atunci când se adoptă o
persoană care a dobândit capacitate de exerciţiu deplină, întrucât acest consimţământ
este în primul rând manifestarea unui drept propriu de renunţare la legătura de filiaţie
şi abia în al doilea rând o formă de manifestare a ocrotirii părinteşti.
În argumentarea acestei opinii, se invocă, în principal, textul legal care prevede că,
după împlinirea vârstei de 10 ani, copilului i se cere consimţământul la adopţie, deci,
după această vârstă, părintele consimte nu ca reprezentant al copilului, ci ca titular al
unui drept propriu rezultând din filiaţie, drept ce trebuie recunoscut şi după
dobândirea capacităţii de exerciţiu depline.
1
A se vedea: Sc. Şerbănescu, op. cit., p. 213; I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 13.
2
A se vedea I. Albu ş.a., op. cit., p. 59.
3
Aşa cum am arătat, sfera celor două noţiuni nu este identică. Minoritatea presupune că o persoană nu a împlinit 18 ani, însă, un minor nu este în
toate cazurile lipsit de capacitate de exerciţiu (de exemplu: minora căsătorită, văduvă sau divorţată).
4
A se vedea: I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 14-15; E.I. Popescu, A. Stegărescu, Două probleme în legătură cu înfierea, L.P. nr. 10/1958, p.
38-40; I. Rucăreanu, Rudenia …, op. cit., p. 203; I. Albu ş.a., op. cit., p. 37-40.
5
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1271/1964, C.D. 1964, p. 147; decizia civilă
nr. 111/1970, R.R.D. nr. 2/1971, p. 178 şi decizia civilă nr. 1774/1975, C.D. 1975, p. 160.
vârsta de 11 ani, iar adopţia reprezenta o concretizare, sub formă legală, a raporturilor
existente anterior, încă din perioada minorităţii celui adoptat6.
1.5. Adopţia trebuie să fie în interesul superior al celui care urmează a fi
adoptat
Articolul 452 lit.a NCC prevede că adopţia se face numai dacă este în interesul supe-
rior al copilului, iar din întreaga reglementare cuprinsă în lege rezultă că interesul supe-
rior al adoptatului se realizează atunci când cel care adoptă este în măsură să-i asigure
o dezvoltare fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia firească.
Instanţa de tutelă este deci chemată să se convingă de faptul că adoptatorul prezintă
condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare unei dezvoltări armonioase a
copilului, în concordanţă cu interesele sale patrimoniale şi nepatrimoniale.
Articolul 52 alin. (1) din Legea nr.273/2004 prevede, pentru părinţii adoptivi,
obligaţia de a informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de
maturitate al acestuia o permit.
Dacă scopul adopţiei este crearea unei familii cât mai asemănătoare cu familia
firească, s-ar putea reproşa unei astfel de reglementări faptul că impune o conduită
asupra căreia membrii familiei ar trebui să decidă singuri.
În ceea ce ne priveşte, considerăm totuşi justă această dispoziţie, dat fiind dreptul
copilului de a-şi cunoaşte adevăratul statut civil şi părinţii fireşti.
Fără a adânci discuţia referitoare la oportunitatea acestei dispoziţii, mai menţionăm
doar că punerea ei în practică va ridica probleme în ceea ce priveşte criteriile şi
persoanele care vor aprecia gradul de maturitate al copilului, precum şi metoda de
supraveghere a îndeplinirii obligaţiei.
Adoptatorii şi adoptatul sunt în drept să obţină extrase din registrele publice al
căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres
adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti.
Aceasta poate fi însă dezvăluită chiar înainte de dobândirea capacităţii de exerciţiu
depline a adoptatului, dar numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanţei
judecătoreşti, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, soţului sau des-
cendenţilor acestuia ori a reprezentantului unei instituţii medicale sau a unui spital.
După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribuna-
lului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său (sau, dacă acesta nu domiciliază
în România, Tribunalului Bucureşti) să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în
posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti.
6
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 529/1976, C.D. 1976, p. 173.
Articolul 457 NCC prevede expres că „adopţia între fraţi, indiferent de sex, este
interzisă”. Raţiunea acestui impediment constă în aceea că, prin adopţie, s-ar crea
relaţii ce sunt incompatibile cu rudenia firească existentă între fraţi.
Impedimentul există, indiferent de faptul că este vorba de fraţi din căsătorie sau din
afara căsătoriei, de fraţi buni sau numai după unul dintre părinţi, legea nefăcând în
acest sens nicio distincţie.
Prevăzând o situaţie de excepţie, impedimentul la care ne referim va trebui strict
interpretat. Ca urmare, adopţia este permisă între alte rude1 şi, chiar mai mult, rudenia
constituie un criteriu de prioritate pentru adopţie sau încredinţarea copilului în
vederea adopţiei.
Adopţia este oprită şi între părintele firesc şi copilul său. Acest impediment rezultă
tot din prevederile legale. Articolul 463 NCC prevede, pentru adopţie, pe de o parte,
consimţământul celui care adoptă, iar, pe de altă parte, consimţământul părinţilor
fireşti ai copilului, ceea ce înseamnă că aceste două calităţi nu pot fi întrunite în una
şi aceeaşi persoană. De altfel, în acest mod nu se realizează nici scopul în vederea
căruia se încheie adopţia2.
O atare problemă se pune atunci când, după încuviinţarea adopţiei, se stabileşte
legătura de filiaţie între adoptat şi adoptator sau se stabileşte că aceştia sunt fraţi din
afara căsătoriei3. În aceste situaţii, este necesară o hotărâre judecătorească pentru a
constata nulitatea adopţiei.
Concluzionând, arătăm că adopţia este oprită între rudele în linie dreaptă de gradul
întâi, ceea ce ar trebui prevăzut expres în legislaţie 4, şi între rudele colaterale de
gradul doi.
2.2. Impedimentul izvorât din calitatea de soţ
Acest impediment este expres reglementat în art. 458 NCC, care prevede că
„Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare,
precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.”
Impedimentul a fost prevăzut, întrucât finalitatea adopţiei nu poate fi atinsă în
aceste cazuri, dar şi întrucât cei doi, fiind persoane cu capacitate deplină de exerciţiu,
adoptatul trebuie să fi fost crescut de celălalt soţ în timpul minorităţii, situaţie care
practic este imposibilă.
Adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie este interzisă, întrucât nu
pot fi soţi, copiii aceleiaşi persoane (fraţii), chiar dacă este vorba de rudenie civilă.
2.3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară
Potrivit art. 462 NCC, copilul, respectiv majorul adoptat de persoana sau familia
care l-a crescut nu poate fi adoptat de mai mulţi adoptatori nici simultan, nici succe-
1
A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia ..., op. cit., p. 22.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 30/1973, C.D. 1973, p. 252 prin care s-a stabilit că un copil recunoscut de o persoană nu mai poate fi
adoptat de către aceeaşi persoană.
3
A se vedea: T. Crăciun, Posibilitatea stabilirii filiaţiei fireşti a înfiatului faţă de înfietor, R.R.D. nr. 3/1971, p. 84-87; I.P. Filipescu, Adopţia ...,
op. cit., p. 23.
4
În acelaşi sens, a se vedea I.P. Filipescu, Adopţia ..., op. cit., p. 22-23. În sens contrar, că adopţia nu se poate încuviinţa între rudele în linie
dreaptă, indiferent de grad, a se vedea:
I. Albu ş.a., op. cit., p. 62-63; D. Rizeanu, Consideraţii în legătură cu unele soluţii în materie civilă ale Tribunalului Suprem, R.R.D. nr. 7/1976, p.
36-37.
siv. Prin excepţie, poate fi încuviinţată, după caz, adopţia simultană sau adopţii succe-
sive, atunci când adoptatorii sunt soţ şi soţie.
Acest impediment se explică prin aceea că, odată cu adopţia, drepturile şi
îndatoririle părinteşti trec asupra adoptatorului şi, în cazul în care mai multe persoane
ar adopta acelaşi copil, ocrotirea părintească s-ar pulveriza inadmisibil, fapt contrar
scopurilor pentru care instituţia adopţiei a fost creată. Acelaşi text legal regle-
mentează şi excepţia în cazul soţilor, întrucât este firesc ca ei să exercite autoritatea
părintească împreună, alcătuind o familie.
Aşadar, câtă vreme o adopţie este în fiinţă, nu se poate încuviinţa o nouă adopţie,
cu excepţia menţionată.
Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a ambelor adopţii
încuviinţate, instanţa judecătorească neputând să exercite un drept de opţiune şi să
declare validă una dintre adopţii, atâta timp cât ele sunt nule de drept1.
Prin excepţie de la aceste dispoziţii, alin.2 al art.462 NCC prevede că poate fi încu-
viinţată o nouă adopţie atunci când:
- adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se
consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încu-
viinţare a noii adopţii;
- adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv. Acest ultim caz trebuie coroborat
cu dispoziţiile art. 54, care prevăd că adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a
declarării nulităţii acesteia.
Noul Cod civil prevede încă un impediment la adopţie în art. 462 alin.3 care arată
că două persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreună.
1
Ibidem, p. 13 şi 27.
b) Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului
Aceasta este o instituţie publică, cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea
consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucu-
reşti, care preia, în mod corespunzător, funcţiile serviciului public de asistenţă socială
de la nivelul judeţului (sau sectorului municipiului Bucureşti).
Procedura administrativă propriu-zisă a adopţiei se realizează prin însumarea atri-
buţiilor organelor enumerate mai sus.
Ea se desfăşoară pe două planuri:
- unul priveşte copilul care ar putea fi adoptat şi
- celălalt priveşte persoanele sau familiile care doresc să adopte.
Din analiza dispoziţiilor legale în vigoare, se desprinde soluţia că pot fi adoptaţi
copiii aflaţi în evidenţele Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului şi
pentru care s-a elaborat un plan individualizat de protecţie, având ca finalitate adopţia.
Planul individualizat de protecţie reprezintă documentul prin care se realizează
planificarea serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie specială a copilului, pe
baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului
care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil, permanent, în cel mai
scurt timp posibil.
Pe baza acestui plan, direcţia de la domiciliul copilului efectuează demersuri
pentru reintegrarea copilului în familie sau pentru plasamentul acestuia în familia
extinsă (părinţii, copilul şi rudele fireşti ale acestuia până la gradul IV inclusiv) sau
substitutivă (persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în
condiţiile legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului).
Dacă aceste demersuri au eşuat, se poate stabili ca finalitate a planului individua-
lizat de protecţie: adopţia internă.
În ceea ce priveşte persoanele care doresc să adopte, acestea trebuie să obţină un
atestat eliberat de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului în raza
căreia domiciliază.
În acest sens, persoana sau familia trebuie să depună o cerere de evaluare, asupra
căreia direcţia este obligată să se pronunţe în termen de 60 de zile de la depunere.
Evaluarea va privi garanţiile morale şi condiţiile materiale ale adoptatorului sau
familiei adoptatoare şi trebuie să aibă în vedere:
- personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau familiei
adoptatoare, viaţa familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;
- motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte;
- motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită să
adopte un copil, celalalt soţ nu se asociază la cerere;
- impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.
Dacă evaluarea este favorabilă, direcţia trebuie să elibereze atestatul de persoană
sau familie aptă să adopte. Acesta este valabil un an şi poate fi prelungit, la cerere, în
aceleaşi condiţii.
Când evaluarea este nefavorabilă, adoptatorul sau familia respectivă au dreptul să
solicite reevaluarea în termen de 30 zile de la data comunicării rezultatului.
Rezultatul nefavorabil al reevaluării poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data
comunicării, la instanţa competentă în materia adopţiei de la domiciliul adoptatorului.
Obţinerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri:
- pentru adopţia prevăzută la art. 455 alin. 3 NCC, adică adopţia unei persoane cu
capacitate de exerciţiu deplină de către persoana care a crescut-o;
- pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv.
Pe parcursul procesului de evaluare, direcţia, în a cărei rază teritorială domiciliază
adoptatorul sau familia adoptatoare, este obligată să asigure acestora serviciile de
pregătire/consiliere necesare pentru a-şi asuma, în cunoştinţă de cauză şi în mod
corespunzător, rolul de părinte.
B. Procedura în faţa instanţei judecătoreşti
a) Competenţa materială aparţine tribunalului, conform art. 61 alin. (3) din Legea
nr.273/2004. Referindu-ne la tribunal, avem în vedere instanţa de tutelă.
b) Competenţa teritorială
Instanţa competentă să încuviinţeze cererea de adopţie este cea în a cărei rază
teritorială se găseşte domiciliul adoptatului [art. 61 alin. (3) Legea nr.273/2004], cu
excepţia situaţiei în care nu se poate determina domiciliul adoptatului, caz în care
competenţa revine Tribunalului Bucureşti.
c) Procedura propriu-zisă cuprinde trei etape:
- deschiderea procedurii adopţiei interne;
- încredinţarea în vederea adopţiei şi
- încuviinţarea adopţiei.
1. Deschiderea procedurii adopţiei interne se face numai dacă planul individualizat
de protecţie stabileşte că adopţia este necesară, iar părinţii sau, după caz, tutorele îşi
exprimă consimţământul în acest sens.
Evident, consimţământul nu este necesar atunci când unul sau ambii părinţi se află
în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 12 alin. (3) Legea nr.273/2004 şi el poate
fi suplinit de instanţa judecătorească, dacă refuzul de a-şi da consimţământul este
abuziv (art. 13 Legea nr.273/2004).
Cererea este adresată instanţei, de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază
copilul, în termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor privind reintegrarea
copilului în familie şi se judecă cu citarea părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz,
a tutorelui şi a direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului.
Asupra cererii instanţa se pronunţă printr-o hotărâre ce poate fi atacată numai cu
recurs şi care produce următoarele efecte:
- drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele exer-
citate de persoane fizice sau juridice se suspendă;
- drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către consiliul judeţean sau,
după caz, consiliul local al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială
domiciliază copilul1.
Efectele hotărârii încetează de drept, dacă, în termen de un an de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii, direcţia nu a identificat o persoană sau familie corespun-
zătoare pentru copil şi nu a iniţiat procedurile prevăzute de prezenta lege în vederea
realizării unei adopţii interne.
1
Exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti de către Consiliul judeţean a fost, pe bună dreptate, criticată şi considerată o soluţie formală,
ineficientă. De lege ferenda s-a propus ca exercitarea acestor drepturi să fie dată Comisiei pentru protecţia copilului. I.Imbrescu, Discuţii şi propuneri
privitoare la procedura administrativă, consecinţă a efectelor hotărârilor judecătoreşti prin care a fost încuviinţată procedura deschiderii adopţiei
interne sau a fost instituită încredinţarea copilului în vederea adopţiei, revista Dreptul nr.3/2008, p.139.
În acest caz, direcţia este obligată să revizuiască planul individualizat de protecţie a
copilului şi să solicite instanţei judecătoreşti, în funcţie de finalitatea acestuia, urmă-
toarele:
- menţinerea, modificarea sau încetarea măsurii de protecţie a copilului;
- încuviinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei.
Deschiderea procedurii adopţiei interne, ca etapă prealabilă încuviinţării adopţiei,
nu trebuie îndeplinită în cazul în care persoana majoră este adoptată de adoptatorul
sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii şi în cazul în care adoptatorul este
soţul părintelui firesc sau adoptiv.
În cazul admiterii cererii de deschidere a procedurii adopţiei interne, în dispozitivul
hotărârii judecătoreşti se va face menţiune despre constatarea existenţei
consimţământului ambilor părinţi, al unui singur părinte, al tutorelui sau, după caz,
despre suplinirea consimţământului în condiţiile art. 13 Legea nr.273/2004 şi se va
încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne.
Dacă, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de deschidere a
procedurii adopţiei, dispare cauza care, potrivit art. 12 alin. (3) Legea nr.273/2004, a
făcut imposibilă exprimarea de către unul dintre părinţi a consimţământului la
adopţie, împotriva hotărârii se poate face cerere de revizuire.
Cererea de revizuire se poate introduce până la data pronunţării hotărârii de
încuviinţare a adopţiei de oricare dintre părinţii fireşti ai copilului sau de către
direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne.
Cererea de revizuire se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părinţilor
fireşti, a direcţiei care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne şi, dacă este
cazul, a direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul
adoptatorului sau al familiei adoptatoare. Participarea procurorului este obligatorie.
Cererea de revizuire suspendă soluţionarea cererii de încredinţare a copilului în
vederea adopţiei sau, după caz, de încuviinţare a adopţiei, dacă vreuna dintre acestea
se află pe rolul instanţei judecătoreşti.
Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia de a
informa de îndată instanţa prevăzută la alin. (1) despre depunerea cererii de revizuire.
Măsura de protecţie a copilului sau, după caz, încredinţarea în vederea adopţiei se
prelungeşte de drept pe perioada soluţionării revizuirii.
Dacă instanţa judecătorească dispune revocarea măsurii încredinţării, va hotărî, la
propunerea direcţiei generale în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul
copilului, o măsură provizorie de protecţie a copilului, până la soluţionarea revizuirii.
În cazul în care încuviinţează cererea de revizuire, instanţa va solicita
consimţământul părintelui care nu şi l-a dat anterior, numai după depunerea de către
direcţia în a cărei rază teritorială locuieşte acesta a unui raport de consiliere şi
informare în conformitate cu prevederile art. 14 Legea nr.273/2004.
Efectuarea unei noi anchete sociale care să vizeze situaţia actuală a părinţilor
fireşti, precum şi potenţialul de reintegrare a copilului în familia biologică/extinsă
este obligatorie. Efectuarea anchetei sociale şi întocmirea raportului sunt de
competenţa direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială locuieşte părintele firesc.
În cazul în care, după suspendarea prevăzută de art. 23^2, părintele care s-a aflat
în imposibilitate de a-şi exprima consimţământul se opune adopţiei şi nu sunt motive
pentru aplicarea art. 13, cererea de încredinţare a copilului în vederea adopţiei sau,
după caz, de încuviinţare a adopţiei se repune pe rol la solicitarea direcţiei în a cărei
rază administrativ-teritorială se află domiciliul copilului şi se respinge.
Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia de a
formula de îndată cerere de revizuire sau, după caz, de a solicita suspendarea oricărei
proceduri judiciare, precum şi a oricărui alt demers privind adopţia, dacă ia
cunoştinţă, până la data pronunţării hotărârii de încuviinţare a adopţiei, despre
încetarea cauzei care a determinat imposibilitatea părintelui de a-şi exprima voinţa cu
privire la adopţie.
În ceea ce ne priveşte considerăm că modificările aduse legii privind adopţia
sunt numai în parte bine venite, respectiv în ceea ce priveşte posibilitatea de a cere
revizuirea atunci când s-a schimbat situaţia avută în vedere la deschiderea procedurii
adopţiei interne. În schimb, decizia Curţii Constituţionale şi modificarea legii în
sensul reluării consimţământului părinţilor fireşti în faza încuviinţării adopţiei,
considerăm că nu se impuneau întrucât forma în care a fost reglementat
consimţământul părinţilor fireşti la adopţie prin Legea nr.273/2004 era conformă atât
cu actele normative internaţionale, cât şi cu scopul şi finalitatea adopţiei.
Astfel, prin lege era prevăzută o procedură complexă cuprinzând trei etape,
fiecare finalizată cu câte o hotărâre judecătorească:
- prima etapă este cea a deschiderii procedurii adopţiei în care se obţine
consimţământul părinţilor fireşti NUMAI ÎN FAŢA INSTANŢEI;
- a doua etapă este una intermediară, a încredinţării în vederea adopţiei, în
care se determină compatibilitatea dintre copil şi familia sau persoana care
doreşte să adopte;
- ultina etapă este cea a încuviinţării adopţiei, etapă în care se verifică de
către instanţă consimţământul părinţilor adoptivi, dar şi îndeplinirea
celorlalte condiţii de fond şi de formă, inclusiv consimţământul părinţilor
fireşti care a fost dat în prima etapă.
Considerăm că întreaga procedură trebuie privită unitar, deci nu se poate
susţine că se încalcă drepturile părinţilor fireşti sau nu se respectă interesul copilului
cât timp consimţământul se ia în faţa instanţei şi nimic nu împiedică judecătorul ce va
încuviinţa adopţia să verifice aceste condiţii din nou atunci când apar situaţii
particulare de genul celei existente în speţa care a declanşat sesizarea Curţii
Constituţionale1. Scopul acestei reglementări a fost acela de a evita întâlnirea dintre
părinţii fireşti şi cei adoptivi în cadrul procedurii adopţiei şi deci de a evita
eventualele pretenţii materiale ale celor dintâi. Aplicând legea în forma sa actuală,
formă determinată de decizia Curţii Constituţionale, credem că va fi tot mai dificil să
se păstreze confidenţialitatea datelor părinţilor fireşti şi adoptivi şi se va ajunge,
inevitabil, la contacte nedorite între aceştia.
2. Încredinţarea în vederea adopţiei se dispune de către instanţa de judecată de
la domiciliul copilului pentru o perioadă de 90 de zile [art. 28 Legea nr.273/2004].
Cererea de încuviinţare a adopţiei adresată instanţei prelungeşte de drept perioada de
încredinţare până la soluţionarea cererii prin hotărâre irevocabilă.
În primul rând, direcţia de la domiciliul copilului va analiza posibilitatea încredin-
ţării copilului în vederea adopţiei unei rude din familia extinsă, asistentului maternal
1
În această speţă tatăl biologic al copilului adoptat îşi stabilise paternitatea după deschiderea procedurii adopţiei, deci nu-şi dăduse consimţământul la
adopţie.
profesionist la care se află copilul ori unei alte persoane sau familii la care copilul se
află în plasament.
Dacă astfel de solicitări nu există, direcţia va face o selecţie dintre persoanele
atestate, aflate în evidenţa Oficiului Român pentru Adopţii, ţinând cont de interesul
superior al copilului, informaţiile înscrise în atestatul adoptatorului şi de evoluţia
copilului până la acea dată.
În urma procesului de selecţie, direcţia de la domiciliul copilului verifică şi
constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul sau cu familia adoptatoare.
Determinarea compatibilităţii se realizează luându-se în considerare nevoile
copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de acesta, acordându-le importanţa cuvenită.
Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu prioritate.
Când se constată că există incompatibilitate, direcţia de la domiciliul copilului ses-
izează de îndată instanţa în vederea încetării măsurii.
Judecarea cererilor de încredinţare a copilului în vederea adopţiei interne se face cu
citarea direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcţiei în a
cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare şi a persoanei ori
familiei adoptatoare.
Încredinţarea copilului în vederea adopţiei produce o serie de efecte, şi anume:
- domiciliul copilului se va afla la persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat,
care va efectua şi actele obişnuite;
- dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice, precum şi dreptul de a admi-
nistra bunurile copilului se exercită de către consiliul judeţean sau local al sectorului
municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază persoana sau familia
căreia i-a fost încredinţat copilul în vederea adopţiei. Dreptul de administrare poate fi
delegat, în mod excepţional, către persoana sau familia căreia i s-a încredinţat copilul
pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres men-
ţionate în cuprinsul documentului prin care se acordă delegarea;
- evoluţia copilului va fi urmărită de direcţia de la domiciliul adoptatorului. La
sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, direcţia întocmeşte un raport
final, referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori, pe care îl comunică
instanţei competente, în vederea soluţionării cererii de încuviinţare a adopţiei;
- dacă se constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare, direc-
ţia sesizează de îndată instanţa, care se pronunţă printr-o hotărâre executorie de drept
asupra revocării sau prelungirii măsurii încredinţării. Dacă măsura a fost revocată,
direcţia este obligată să reia procedura identificării altei familii adoptatoare.
3. Încuviinţarea adopţiei
Cererea se introduce direct de adoptator sau familia adoptatoare când se adoptă un
major sau copilul celuilalt soţ, în toate celelalte cazuri, cererea putând fi introdusă fie
de adoptator, fie de direcţia de la domiciliul acestuia, la sfârşitul perioadei de încre-
dinţare în vederea adopţiei.
Cererea trebuie să fie însoţită de următoarele acte:
a) certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată;
b) certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de unităţi
publice nominalizate de direcţia de sănătate publică;
c) atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare;
d) hotărârea judecătorească irevocabilă de încredinţare în vederea adopţiei;
e) certificatele de naştere ale adoptatorului sau ale soţului şi soţiei din familia
adoptatoare, în copie legalizată;
f) certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia adoptatoare, în
copie legalizată;
g) cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei
adoptatoare;
h) certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medi-
cul de familie pe lista căruia este înscris;
i) documentele doveditoare cu privire la exprimarea consimţământului părinţilor
fireşti, în măsura în care nu s-a pronunţat anterior o hotărâre judecătorească de încu-
viinţare a deschiderii procedurii adopţiei interne a copilului.
Direcţia de la domiciliul adoptatorului este obligată să depună rapoartele finale
referitoare la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori în perioada de încredinţare şi
de a da orice lămuriri necesare pentru soluţionarea cererii.
Instanţa admite cererea doar dacă adopţia este în interesul superior al copilului.
Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei se face cu citarea direcţiei în a
cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcţiei în a cărei rază teritorială
domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare şi a persoanei ori familiei
adoptatoare.
Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei prevăzute la art. 455 alin. 2 NCC se
face cu citarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi a adoptatului, iar judecarea
cererilor de încuviinţare a adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc se face cu
citarea adoptatorului şi a părinţilor fireşti ai adoptatului.
Instanţa poate solicita din nou consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti, dacă
există indicii că după data la care consimţământul a devenit irevocabil au intervenit
elemente noi, de natură să determine revenirea asupra consimţământului iniţial.
Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia să aducă
la cunoştinţa instanţei, prin intermediul direcţiei în a cărei rază administrativ-
teritorială se află domiciliul adoptatorului/familiei adoptatoare, dacă este cazul,
existenţa oricăror elemente noi cu privire la situaţia părintelui firesc ori a familiei
extinse, care ar putea determina modificarea finalităţii planului individualizat de
protecţie.
Chemarea părinţilor fireşti în faţa instanţei competente să încuviinţeze adopţia se
face prin invitaţie adresată acestora, în camera de consiliu, fără a se indica date cu
privire la dosar sau alte date care ar permite, în orice fel, divulgarea identităţii sau a
altor informaţii cu privire la persoana ori familia adoptatoare.
Instanţa poate invita la aceeaşi dată direcţia competentă.
În cazul în care părinţii se prezintă personal în faţa instanţei şi îşi exprimă
refuzul de a mai consimţi la adopţie, instanţa suspendă soluţionarea cererii de
încuviinţare a adopţiei. Declaraţia părinţilor fireşti împreună cu încheierea de
suspendare se comunică direcţiei competente potrivit art. 22 alin. (3) Legea
nr.273/2004, care va formula cerere de revizuire a hotărârii de deschidere a procedurii
adopţiei.
Conform art. 61 alin. (4) Legea nr.273/2004, toate cererile prevăzute în cadrul
procedurii adopţiei se judecă în primă instanţă potrivit regulilor Cărţii a III-a din
Codul de procedură civilă, „Dispoziţii generale privitoare la procedurile
necontencioase”, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege.
Cererile sunt scutite de taxă de timbru, se soluţionează cu celeritate, putându-se
administra orice mijloc de probă şi, în primul rând, rapoartele de anchetă socială
privind copilul.
Judecata se face de complete specializate, în camera de consiliu, cu participarea
obligatorie a procurorului.
Funcţie de faza procesuală în care se află cererea, se vor mai cita:
- părinţii fireşti ai copilului sau tutorele, după caz;
- direcţia de la domiciliul copilului şi cea de la domiciliul adoptatorului;
- persoana sau familia adoptatoare şi
- copilul adoptat, a cărui ascultare este obligatorie dacă a împlinit 10 ani.
Opinia copilului exprimată la judecarea cererilor prevăzute de prezenta lege va fi
luată în considerare şi i se va acorda importanţa cuvenită, avându-se în vedere vârsta
şi gradul acestuia de maturitate. În situaţia în care instanţa hotărăşte în contradictoriu
cu opinia exprimată de copil, aceasta este obligată să motiveze raţiunile care au
condus la înlăturarea opiniei copilului.
Hotărârile pronunţate în cauzele prevăzute de lege sunt supuse recursului. Exerci-
tarea recursului suspendă executarea.
Aşa cum am arătat deja, momentul în care se produc efectele adopţiei este acela în
care hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei rămâne definitivă.
1
Aceasta şi datorită faptului că legislaţia actuală nu mai reglementează decât adopţia cu efecte depline.
Un argument în acest sens este şi acela că noţiunea de filiaţie folosită în textul legal
se referă la un număr neîntrerupt de persoane între care faptul naşterii, respectiv actul
adopţiei, a stabilit legătura de la părinte la copil1.
Această interpretare extensivă a textului legal pare a fi corectă, întrucât, din ansam-
blul reglementării privind adopţia, se desprinde intenţia legiuitorului de a asimila
rudenia civilă cu rudenia firească, mai puţin cazurile pe care le vom arăta şi care au
fost indicate de doctrină şi jurisprudenţă.
Astfel, potrivit art. 415 alin.3 NCC, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei,
după decesul său, poate fi făcută numai dacă a lăsat descendenţi fireşti, nu şi
descendenţi din adopţie.
Apoi, conform art. 517 alin.1 NCC, soţul care a contribuit la întreţinerea copilului
celuilalt soţ este obligat a continua întreţinerea cât timp copilul este minor şi dacă
părinţii săi fireşti, nu şi cei din adopţie, au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.
Ca urmare a naşterii rudeniei civile, legăturile de rudenie firească ale adoptatului şi
ale descendenţilor săi cu rudele sale de sânge încetează .
Singurul efect al rudeniei fireşti care se menţine este acela că ea constituie, în
continuare, impediment la căsătorie, potrivit legii .
Serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, precum şi ofiţerii de stare
civilă vor urmări respectarea acestei prevederi.
1
A se vedea P. Anca, Rudenia ..., op. cit., p. 8.
2
A se vedea Al. Ţiclea, Consideraţii privind înfierea ..., op. cit., p. 41-45.
desfacerea adopţiei, întrucât această sancţiune poate fi ridicată de instanţa
judecătorească în condiţiile art. 512 NCC.
Dacă decăderea a fost pronunţată doar faţă de unul dintre soţii adoptatori, celălalt
va exercita singur drepturile părinteşti. Când sancţiunea îi vizează pe ambii adopta-
tori, instanţa judecătorească ce pronunţă decăderea poate, ţinând seama de interesul
superior al copilului, să instituie una dintre măsurile de protecţie prevăzute de lege.
Ascultarea copilului este obligatorie.
Măsurile de protecţie specială ce pot fi luate faţă de copilul lipsit temporar sau
definitiv de ocrotirea părinţilor săi sunt prevăzute de Legea nr. 272/2004 şi se stabi-
lesc în baza planului individualizat de protecţie.
În cazul divorţului soţilor adoptatori, autoritatea părintească se va exercita conform
art. 396-404 NCC, întrucât copilul adoptat este asimilat celui din căsătorie, bucu-
rându-se de aceeaşi ocrotire.
1
Sub vechea legislaţie, care nu cuprindea un text în acest sens, s-a decis că prenumele adoptatului nu poate fi schimbat prin hotărârea
judecătorească de încuviinţare a adopţiei. În acest sens, a se vedea şi I. Imbrescu, A. Vasile, Inadmisibilitatea schimbării prenumelui adoptatului printr-o
hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei, Dreptul nr. 6/2000, p. 82-85.
2
Această soluţie a fost adoptată de practică sub imperiul vechii legislaţii, referitor la adopţia cu efecte depline. Întrucât, în prezent, acest tip de
adopţie este singurul reglementat legislativ, considerăm că soluţia trebuie menţinută (C.S.J., decizia civilă nr. 2037/1991, în
V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept ..., p. 205).
3
Adoptatul minor va dobândi numele de familie schimbat al adoptatorilor, dacă aceştia se înţeleg şi au făcut cerere în acest sens. Cererea trebuie
semnată de copilul care a împlinit
14 ani. Dacă adoptatorii nu se înţeleg, va decide instanţa judecătorească.
4
A se vedea I. Deleanu, notă critică la sentinţa civilă nr. 515/1966 a fostului Trib. rai. Gherla, R.R.D. nr. 4/1967, p. 145.
§5. Obligaţia legală de întreţinere
Între rude există obligaţia legală de întreţinere. Întrucât legea nu face nicio
distincţie după cum rudenia este firească sau civilă, rezultă că între persoanele
determinate de lege ca fiind rude, urmare a adopţiei, există şi această obligaţie.
Potrivit art. 54 din lege, adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării
nulităţii acesteia.
1
Pentru amănunte, a se vedea: M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 94; Fr. Deak, Moştenirea legală, Ed. Actami,
Bucureşti, 1996, p. 50.
2
În vechea reglementare, s-a ridicat această problemă, întrucât existau două tipuri de adopţie – cu efecte depline şi cu efecte restrânse. Opinia
care s-a impus a fost aceea potrivit căreia, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatorii vin la succesiunea adoptatului alături de părinţii fireşti ai
acestuia (M. Eliescu, Moştenirea ..., op. cit., p. 95-125; I. Albu, O problemă controversată şi o propunere de legiferare – chemarea înfietorului la
succesiunea înfiatului în cazul înfierii cu efecte restrânse de filiaţie firească, J.N. nr. 10/1962, p. 105-109).
3
A se vedea supra, Secţiunea a III-a „Efectele adopţiei”.
4
Codul familiei nu reglementa nulitatea, ci doar desfacerea adopţiei. Ca urmare, s-a crezut că adopţia nu poate fi desfiinţată, mai ales că, potrivit
art. 80 C.fam., pentru lipsa consimţământului părinţilor fireşti care, în general, e sancţionată cu nulitatea, se putea cere doar desfacerea adopţiei (V.
Niciu, Probleme în legătură cu desfacerea înfierii, J.N. nr. 4/1959,
p. 745-747; I. Albu ş.a., op. cit., p. 171-172). Ulterior însă, Tribunalul Suprem a revenit, precizând că, deşi Codul familiei nu prevede, adopţia este
supusă regulilor de drept comun privind nulitatea, pentru că ea este un act juridic (Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 16/1955, C.D. 1955,
vol. I, p. 242-245).
După cum am văzut, din structura adopţiei fac parte două acte juridice: actul juri-
dic al adopţiei, act de dreptul familiei şi hotărârea judecătorească de încuviinţare a
adopţiei, act de drept procesual civil, astfel că nulitatea oricăreia dintre acestea duce
la desfiinţarea adopţiei, căci nulitatea actului juridic al adopţiei lipseşte de obiect
hotărârea de încuviinţare, iar nulitatea hotărârii antrenează şi ineficacitatea actului
juridic al adopţiei1.
Întrucât legea nu reglementează cauzele speciale care pot duce la nulitatea adop-
ţiei, se impune concluzia că aceasta este guvernată de regulile privind nulitatea abso-
lută şi relativă din dreptul comun.
Soluţia a fost adoptată şi sub vechea reglementare2, deşi aceasta nu se referea
expres la nulitatea, respectiv desfiinţarea adopţiei, iar principalul argument invocat în
acest sens a fost lipsa unei prevederi derogatorii, aşa cum există în alte domenii3.
Cauzele ce determină nulitatea adopţiei trebuie să fie anterioare sau, cel mult, con-
temporane cu hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei, aşa cum sunt
cauzele de nulitate şi în dreptul comun4.
1.1. Nulitatea absolută a adopţiei
Ca şi în dreptul comun, nulitatea absolută a adopţiei poate fi invocată de orice
persoană interesată.
Sunt considerate persoane interesate: oricare din persoanele participante la actul
juridic al adopţiei, serviciile publice cu atribuţii privind ocrotirea minorilor, precum şi
procurorul. De asemenea, instanţa de judecată poate să invoce nulitatea absolută a
adopţiei din oficiu, în cursul unui proces început.
Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei este imprescriptibilă.
În principiu, nulitatea absolută a adopţiei nu poate fi acoperită. Cu toate acestea,
instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va constata că
menţinerea acesteia este în interesul celui adoptat (art.481 NCC).
1.2. Nulitatea relativă a adopţiei
Nulitatea relativă a adopţiei poate fi invocată numai de către persoanele ocrotite
prin această sancţiune. Există în această privinţă o excepţie faţă de dreptul comun, în
sensul că nulitatea relativă poate fi invocată, în cazul adopţiei, nu numai de persoa-
nele lipsite de capacitate de exerciţiu sau de cele al căror consimţământ a fost viciat,
ci şi de cele al căror consimţământ a lipsit5.
Acţiunea în anularea adopţiei se prescrie în termen de 6 luni de la descoperirea
erorii sau a dolului ori de la încetarea violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la
încheierea adopţiei. Nulitatea relativă a actului juridic al adopţiei poate fi acoperită
prin confirmarea expresă a actului sau prin abţinerea persoanei îndreptăţite de a
invoca nulitatea6. Şi în cazul nulităţii relative, dacă menţinerea adopţiei este în
interesul celui adoptat, instanţa va putea respinge cererea de anulare, cu atât mai mult
1
A se vedea I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 276.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 422/1961, J.N. nr. 4/1963, p. 163.
3
Astfel, atunci când s-a dorit ca, într-o anumită materie, regimul nulităţilor să fie diferit de cel din dreptul comun, legiuitorul a prevăzut
reglementări speciale (aşa există, de exemplu, în Codul familiei referitor la nulitatea absolută şi cea relativă a căsătoriei).
4
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 175-176.
5
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1976, C.D. 1976, p. 13-14.
6
A se vedea M. Giugariu, Note de practică juridică, R.R.D. nr. 12/1972, p. 139.
cu cât, pentru acelaşi motiv, se poate respinge şi cererea de declarare a nulităţii
absolute.
A. Cazuri de nulitate a adopţiei
Articolul 480 NCC prevede că este nulă adopţia fictivă, adică încheiată în alt scop
decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului, precum şi cea încheiată cu
încălcarea condiţiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o
sancţionează cu nulitatea relativă.
Cu titlu de exemplu, vom enumera câteva dintre cazurile de nulitate:
a) Lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la
adopţie, duce la nulitatea acesteia.1
În privinţa caracterului nulităţii care intervine, în literatura juridică2 s-a făcut o
distincţie, în sensul că:
- lipsa consimţământului părinţilor fireşti, al adoptatorului şi al adoptatului mai
mare de 10 ani este sancţionată cu nulitatea absolută, aceste elemente fiind de esenţă
în structura adopţiei, iar
- lipsa consimţământului soţului persoanei care adoptă este sancţionată numai cu
nulitatea relativă3. Acţiunea în anulare se poate introduce numai de către soţul persoa-
nei care a adoptat, acesta putând să şi acopere nulitatea. Tot cu nulitate relativă este
sancţionată şi lipsa consimţământului tutorelui4, deşi s-au exprimat şi păreri în sensul
că această lipsă nu ar trebui sancţionată5.
b) Adopţia multiplă
Prin adopţie se urmăreşte crearea, pentru cel adoptat, a unor relaţii de familie ase-
mănătoare cu cele din familia firească, ceea ce nu s-ar realiza în cazul unor adopţii
multiple cu privire la aceeaşi persoană, fie concomitent, fie succesiv, cu excepţia
cazului când adopţia este făcută de către doi soţi. Sancţiunea care intervine în acest
caz este nulitatea absolută a adopţiei6.
Prin excepţie, poate fi încuviinţată o nouă adopţie când adoptatorul sau soţii
adoptatori au decedat sau când adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.
c) Adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii de
adoptator
Prin excepţie de la regula că un copil poate fi adoptat până la împlinirea vârstei
majoratului civil, este permisă adopţia unei persoane majore, însă numai de către
persoana sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii. Dacă această condiţie nu
este îndeplinită, adopţia este sancţionată cu nulitatea absolută, întrucât se încalcă o
condiţie de fond cerută de lege pentru valabilitatea adopţiei, privitoare la persoana
adoptatului7. În aceste cazuri, instanţa care soluţionează acţiunea în constatarea
nulităţii trebuie să stabilească în concret raporturile create între adoptat şi adoptator şi
să aprecieze dacă, în perioada în care adoptatul a fost crescut de adoptator, între
aceştia s-au creat legăturile afective care caracterizează o familie8.
1
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3064/1996, B.J. 1996, p. 79-82.
2
A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 64.
3
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1974, C.D. 1974, p. 132; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2505/1995, B.J. 1995, p. 79-80.
4
A se vedea I. Albu ş.a., op. cit., p. 188; T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 2488/1983, R.R.D. nr. 7/1984, p. 63.
5
A se vedea I. Rucăreanu, Rudenia …, op. cit., p. 146.
6
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1482/1966, C.D. 1966, p. 194-196.
7
A se vedea I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 278; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2969/1973, Repertoriu II, p. 75; Trib. jud.
Hunedoara, decizia civilă nr. 525/1981, R.R.D. nr. 3/1982, p. 62; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3095/1995, B.J. 1995, p. 77-78.
8
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1625/1981, R.R.D. nr. 8/1982, p. 57.
d) Lipsa condiţiilor cerute de lege în persoana adoptatorului
Tot cu nulitatea absolută se sancţionează şi adopţia încheiată cu nerespectarea
condiţiilor cerute de lege pentru persoana sau familia adoptatoare, respectiv
adoptatorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu1 şi să fie cu cel puţin 18 ani mai în
vârstă decât adoptatul. Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate
încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptatori este mai
mică de 18 ani, dar în nicio situaţie, mai puţin de 16 ani.
e) Rudenia în linie dreaptă şi colaterală
Rudenia în linie dreaptă duce la nulitatea absolută a adopţiei, deşi nu este expres
prevăzută de lege, însă, numai în privinţa adopţiei de către părinţi a propriilor copii.
Adopţia între celelalte rude în linie dreaptă, de pildă, între bunici şi nepoţi, este
permisă2. Soluţia se deduce din chiar raţiunile acestei instituţii.
În literatura juridică s-a susţinut că, de lege ferenda, se impune ca adopţia între
rudele fireşti în linie dreaptă să fie întotdeauna sancţionată cu nulitate absolută, întru-
cât constituie o abatere de la rosturile adopţiei 3. În ce ne priveşte, credem că adopţia
între rudele fireşti în linie dreaptă, cu excepţia celei făcute de către părinţii fireşti ai
copilului, trebuie menţinută, deoarece prin ea se urmăreşte crearea unor relaţii mai
apropiate decât cele determinate de rudenia firească, efectele juridice fiind multiple,
inclusiv cel asupra dreptului la moştenire.
Actuala legislaţie susţine această opinie şi prevede că rudenia dintre adoptator şi
adoptat este un criteriu de preferinţă pentru încuviinţarea adopţiei.
Potrivit noului Cod civil este prohibită adopţia între rudele colaterale de gradul al
doilea, adică între fraţi şi surori. Încheierea adopţiei cu încălcarea acestei prevederi
legale este sancţionată cu nulitate absolută.
f) Adopţia între soţi
Deşi adopţia între soţi se sancţionează cu nulitatea absolută, existând
incompatibilitate între raporturile izvorâte din căsătorie şi cele izvorâte din adopţie.
g) Adopţia a doi soţi sau foşti soţi
Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către aceeaşi persoană sau familie este interzisă.
Anterior Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 25/1997, această interdicţie nu era expres prevăzută, însă, aproape unanim, s-a
admis că adopţia este inadmisibilă4.
h) Încălcarea scopului adopţiei
Scopul urmărit prin adopţie este acela al ocrotirii interesului superior al copilului,
respectiv de a-i asigura condiţiile materiale şi morale necesare dezvoltării sale
armonioase. Abaterile de la acest scop care constituie, aşadar, cauza actului juridic al
adopţiei, sunt sancţionate cu nulitatea absolută.
În practica judiciară au fost considerate astfel de abateri:
- adopţia unui copil de către tutorele său, dacă a fost încheiată în scopul sustragerii
tutorelui de la obligaţia de a prezenta periodic dări de seamă;
1
În această privinţă, reglementarea actuală diferă de cea anterioară în care se cerea ca adoptatorul să fie major (diferenţa dintre persoana majoră
şi cea cu capacitate deplină de exerciţiu am subliniat-o anterior).
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 30/1973, C.D. 1973, p. 262; I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 22-23.
3
A se vedea: I. Albu ş.a., op. cit., p. 185; D. Rizeanu, op. cit., p. 36; I. Rucăreanu, Rudenia ..., op. cit., p. 211.
4
A se vedea I. Albu ş.a., op. cit., p. 186. A existat însă şi opinia contrară, în sensul că adopţia a doi soţi este admisibilă (T.R. Popescu, op. cit., p.
123; I. Rucăreanu, op. cit., p. 205).
- adopţia încheiată pentru a obţine avantaje materiale şi pentru a eluda dispoziţiile
legale privind dreptul la moştenire1;
- cazul în care adoptatorii au urmărit realizarea unui profit prin munca ce urma a o
depune adoptata în gospodăria lor, iar părinţii ei fireşti au urmărit ca fiica lor să
devină unica moştenitoare a adoptatorilor în vârstă de peste 70 de ani2;
- adopţia încheiată pentru ca adoptatorul să obţină o suprafaţă locativă etc.3
i) Viciile de consimţământ
Deşi apar destul de rar, dată fiind procedura de încuviinţare a adopţiei, viciile de
consimţământ duc la nulitatea relativă a adopţiei.
În literatura juridică s-a precizat că eroarea constituie viciu de consimţământ numai
atunci când poartă asupra identităţii fizice a adoptatului 4; dolul constituie viciu de
consimţământ când provine de la oricare dintre persoanele chemate să consimtă la
adopţie, iar simpla temere reverenţioasă nu constituie viciu de consimţământ5.
Eroarea asupra naturii actului încheiat, care s-a ivit în practica judiciară, adoptatorii
crezând că încheie un contract de întreţinere, este sancţionată cu nulitate absolută 6, în
acest caz nefiind vorba de o eroare-viciu de consimţământ, ci de o eroare obstacol,
echivalentă cu lipsa consimţământului.
1.3. Procedura de desfiinţare a adopţiei
Acţiunea în nulitatea sau în anularea adopţiei este de competenţa instanţelor jude-
cătoreşti, competenţa materială aparţinând tribunalului.
Soluţia este întemeiată atât pe principiul simetriei actelor juridice, cât şi pe consi-
derentul că ar fi inadmisibil ca judecătoria, instanţă cu competenţă generală, să
desfiinţeze un act a cărui încheiere este încuviinţată de tribunal.
Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea:
- adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare;
- adoptatului care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;
- direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, în cazul adop-
ţiilor internaţionale, a Oficiului.
Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi întotdeauna ascultat.
Hotărârile judecătoreşti privitoare la nulitatea adopţiei, rămase irevocabile, se
comunică Oficiului de către direcţie, în vederea efectuării menţiunilor necesare în
Registrul naţional pentru adopţii.
1.4. Efectele desfiinţării adopţiei
Atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă produc, în principiu, la fel ca în dreptul
comun, efecte retroactive. Totuşi, unele efecte ale adopţiei desfiinţate nu pot fi înlătu-
rate datorită specificului actului juridic analizat.
1
Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 250/1979, R.R.D. nr. 9/1979, p. 63.
2
Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 244/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 49.
3
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, nr. 58/1968, decizia nr.
9/1976, Repertoriul III, p. 31. Într-o altă cauză s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei, cerere formulată de adoptatori pentru că aceştia au
invocat propria lor culpă, respectiv faptul că, la încheierea adopţiei au urmărit sustragerea adoptatorului de la încorporare, decizia nr.2/24.01.2007,
C.A. Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi familie, http://www.justitie-ag.ro/ca_pit/ca_app/.
4
A se vedea A. Ionaşcu ş.a., Filiaţia ..., op. cit., p. 139 şi urm.
5
A se vedea I. Rucăreanu, Rudenia …, op. cit., p. 150.
6
A se vedea I. Albu ş.a., op. cit., p. 189.
a) Rudenia civilă se consideră că nu a existat niciodată. Astfel, dacă declararea
nulităţii adopţiei are loc după decesul adoptatului sau al adoptatorului, aceasta va
influenţa succesiunea lor, respectiv nu va exista vocaţie succesorală între persoanele
care numai aparent erau rude la data deschiderii succesiunii.
b) Exerciţiul autorităţii părinteşti este redobândit de părinţi fireşti, care vor
exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la persoana şi bunurile
copilului, pierdute de adoptator. Concluzia se impune datorită caracterului retroactiv
al nulităţii, adopţia considerându-se că nu a existat niciodată.
Instanţa poate decide, dacă este cazul, instituirea tutelei sau a altor măsuri de
protecţie specială a copilului, în condiţiile legii1.
Actele juridice cu caracter patrimonial încheiate de fostul adoptator cu terţe
persoane în numele adoptatului sau încheiate de adoptat cu încuviinţarea prealabilă a
adoptatorului rămân neafectate de desfiinţarea adopţiei.
c) Numele fostului adoptat. Prin desfiinţarea adopţiei, fostul adoptat va redobândi
vechiul său nume de familie. Acest efect se produce doar pentru viitor.
În literatura juridică2 şi în practica instanţelor3, s-a apreciat că, atâta vreme cât nu
există o prevedere expresă, instanţa de judecată nu va putea încuviinţa ca fostul adop-
tat să poarte şi pentru viitor numele fostului adoptator. Aceeaşi soluţie se aplică şi
pentru soţul sau copii adoptatului, dacă aveau nume comun.
De lege ferenda, credem însă că această posibilitate ar trebui recunoscută, fostul
adoptat putând avea motive temeinice să pledeze pentru păstrarea numelui purtat în
perioada adopţiei desfiinţate.
d) Domiciliul şi locuinţa adoptatului nu vor mai fi la adoptator după declararea
nulităţii adopţiei.
e) Obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator încetează însă numai pentru
viitor, fără să se pună problema restituirii a ceea ce, în trecut, s-a prestat, dat fiind
caracterul întreţinerii şi a modului ei de prestare succesivă.
f) Suprimarea impedimentelor la căsătorie. Impedimentele la căsătorie izvorâte din
adopţie dispar odată cu desfiinţarea adopţiei.
g) Cetăţenia adoptatului. În cazul desfiinţării adopţiei, copilul, cetăţean român,
adoptat de un cetăţean străin, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, este considerat că nu
a pierdut niciodată cetăţenia română [art. 28 alin. (3) din Legea nr. 21/1991].
Copilul, cetăţean străin, adoptat de un cetăţean român, dacă nu a împlinit 18 ani
până la desfiinţarea adopţiei şi dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara
pentru a domicilia în străinătate, este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român
[art. 7 alin. (1) din Legea nr. 21/1991]. Per a contrario, dacă adoptatul a împlinit 18
ani sau dacă domiciliază în ţară, chiar şi în cazul în care nu a împlinit această vârstă,
el va păstra cetăţenia română.
1
Aceasta a fost opinia susţinută în doctrină şi sub legislaţia anterioară, care nu prevedea expres această posibilitate. A se vedea I.P. Filipescu,
Adopţia …, op. cit., p. 65.
2
A se vedea: E. Lupan, D.A. Popescu, op. cit., p. 107; I. Albu ş.a., op. cit., p. 196;
C. Stătescu, op. cit., p. 121.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 403/1982, R.R.D. nr. 1/1983, p. 6; Trib. pop. Orăştie, sentinţa civilă nr. 741/1964, J.N. nr. 8/1966, p.
120-122.
Codul civil reintroducere desfacerea adopţiei ca sancţiune atât împotriva
adoptatorului, cât şi împotriva adoptatului.
Astfel, potrivit art.477, adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a
familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori
descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a făcut vinovat faţă de
adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2
ani.
Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi
desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în
lipsa acestuia.
De asemenea, adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatului dacă adoptatorul s-
a făcut vinovat faţă de adoptat de aceleaşi fapte prevăzute mai sus.
În ceea ce ne priveşte, aşa cum am susţinut anterior credem că desfacerea adopţiei,
indiferent de motiv nu se impune, rudenia civilă trebuind să dăinuie veşnic, ca şi
rudenia de sânge1.
1
Legislaţia anterioară Legii nr.273/2004 nu prevedea expres cazuri de desfacerea adopţiei, dar practica judecătorească şi doctrina au determinat
împrejurările ce puteau conduce la această finalitate, împrejurări ce trebuiau apreciate de la caz la caz. Astfel de exemple au fost considerate cauze de
desfacere a adopţiei: lipsa manifestă de afecţiune a adoptatorului faţă de adoptat; faptul că părintele adoptator a încercat să întreţină relaţii sexuale cu
adoptata minoră; asprimea nejustificată a adoptatorilor, care a determinat părăsirea de către copil a domiciliului şi revenirea la părinţii fireşti;
neasigurarea de către adoptator a condiţiilor materiale necesare creşterii şi educării adoptatului etc. Legea nr.273/2004 a consacrat principiul încheierii
pe viaţă a adopţiei astfel că desfacerea adopţiei era admisă numai în cazul decesului ambilor adoptatori urmat de încuviinţarea unei noi adopţii.
2
Adopţia internaţională a reprezentat şi reprezintă o materie sensibilă, referitor la care, sub presiunea organismelor europene sau internaţionale,
au existat numeroase intervenţii legislative, unele reflectând conjunctura politică internaţională. Astfel, înainte de adoptarea Legii nr. 273/2004, prin
O.U.G. nr. 121/2001 (M. Of. nr. 633 din 9 octombrie 2001) s-a dispus suspendarea, pe o perioadă de 12 luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei, a
tuturor procedurilor având ca obiect adopţia copiilor români de către o persoană sau familie de cetăţenie străină ori de către o persoană sau o familie de
cetăţenie română şi cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate.
Această suspendare a avut scopul, declarat în art. 2 al ordonanţei, de a permite Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi pentru Adopţie
şi Ministerului Justiţiei să reanalizeze regimul juridic al adopţiilor internaţionale, în scopul armonizării legislaţiei interne cu reglementările şi
practicile internaţionale în domeniu, încercându-se eliminarea corupţiei şi, în special, stoparea traficului de copii.
Actul normativ a fost completat prin O.U.G. nr. 161/2001 (M. Of. nr. 780 din 7 decembrie 2001), care a dispus ca procedurile aflate deja pe rolul
instanţelor judecătoreşti să se soluţioneze conform normelor în vigoare la data introducerii cererilor, precum şi posibilitatea ca, în situaţii excepţionale,
impuse de interesul superior al copilului, Guvernul să aprobe transmiterea unor cereri de încuviinţarea adopţiilor internaţionale către instanţele
judecătoreşti competente.
Această ordonanţă, care reprezintă, în fond, un pas înapoi în materia adopţiilor internaţionale, a fost respinsă prin Legea nr. 348/2002 (M. Of. nr.
411 din 13 iunie 2002).
Actualele dispoziţii legale, extrem de restrictive în materia adopţiei internaţionale, sunt deja criticate de susţinătorii acestei instituţii, astfel că este
posibilă şi previzibilă o nouă intervenţie legislativă.
3
Astfel de convenţii sunt:
- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg, la 24 aprilie 1967, la care România a aderat prin Legea nr. 15/1993
(M. Of. nr. 67 din 31 martie 1993);
- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993 şi ratificată de
Parlamentul României prin Legea nr. 84/1994 (M. Of. nr. 298 din 21 octombrie 1994).
- adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau familie cu
domiciliul în străinătate1, caz în care se aplică dispoziţiile Legii nr. 273/2004, ce vor
fi analizate în continuare;
- adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de către o persoană sau o familie
cu domiciliul în România, situaţie în care procedura adopţiei cade sub incidenţa
Codului civil art.2607-2610.
Adoptarea unui copil – cu domiciliul în România – de către o persoană sau o fami-
lie cu domiciliul în străinătate presupune îndeplinirea unei proceduri în care se
cuprind, pe lângă condiţiile generale de fond şi de formă, necesare pentru orice adop-
ţie naţională, şi anumite cerinţe speciale.
1
Încuviinţarea adopţiei unei persoane cetăţean român sau străin fără cetăţenie cu domiciliul în România intră în competenţa exclusivă a instanţelor
române. Ca urmare, recunoaşterea unei hotărâri străine, în domeniul arătat, poate fi refuzată, conform art.168 alin.1 pct.2 din Legea nr.105/1992. Se
exceptează cazul în care soluţia din hotărârea străină nu diferă de soluţia la care s-ar fi ajuns potrivit legii române, caz în care recunoaşterea nu se
poate refuza. Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.2793/8 aprilie 2005 publicată în Dreptul nr.12/2006, p.257. În acelaşisens a
se vedea T.Bodoaşcă, Contribuţii la studiul competenţei instanţelor judecătoreşti române în materie de adopţie, în Dreptul nr.8/2007, p.97. Tot referitor
la competenţa de a soluţiona cererea de încuviinţare a adopţiei cu element de extraneitate vezi şi deciziile nr.7738/2007 şi 7831/2007 ale Î.C.C.J.
secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Pandectele române nr.7/2008, p.106 şi 102.
2
În cazul statelor-părţi ale convenţiei de la Haga. Pentru statele ce nu sunt părţi ale acestei convenţii, Oficiul primeşte cererile prin intermediul
autorităţii desemnate, cu atribuţii în domeniul adopţiei internaţionale, sau prin intermediul organizaţiilor acreditate în acest sens în statul de primire.
Oricum, organizaţiile acreditate, indiferent dacă statul de primire este membru al convenţiei de la Haga sau nu, trebuie să fie autorizate şi de Oficiu, în
conformitate cu metodologia aprobată prin hotărâre a Guvernului.
Cererile de adopţie, formulate de adoptatorii cu domiciliul în străinătate, se trans-
mit Oficiului, prin intermediul autorităţii străine competente şi trebuie însoţite de
următoarele documente:
- un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, cuprinzând infor-
maţii cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea şi apti-
tudinea lor de a adopta, situaţia lor personală, familială, materială şi medicală, mediul
social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum şi cu privire
la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopţie; concluziile raportului vor fi
susţinute prin documentele eliberate de autorităţile competente din statul primitor;
- certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care
doresc să adopte, în copie legalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în limba
română;
- cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;
- raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;
- actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să intre şi
să locuiască permanent în statul primitor.
Documentele prevăzute mai sus vor fi prezentate în original şi însoţite de tradu-
cerea legalizată în limba română.
TEST DE EVALUARE
1. Care este structura adopţiei conform legislaţiei actuale?
2. În ce situaţii nu este necesar consimţământul părinţilor fireşti ai
adoptatului la încheierea adopţiei?
3. O persoană majoră poate fi adoptată?
4. Care sunt etapele procedurii încuviinţării adopţiei în faţa instanţei?
5. Pentru ce perioadă se dispune încredinţarea în vederea adopţiei şi ce efecte
produce această hotărâre?
6.Care este cel mai important efect al adopţiei?
7. Enumeraţi cel puţin două cazuri de nulitate absolută a adopţiei.
8. În ce situaţii este posibilă desfacerea adopţiei?
9. Ce condiţii de fond trebuie să îndeplinească adopţia internaţională?
TEST GRILĂ:
1. În ce cazuri se desface adopţia:
a. În situaţia în care adoptatorul comite fapte deosebit de grave împotriva minorului.
b. în niciun caz.
c. în cazul decesului adoptatorului.
2. Părintele decăzut din drepturile părinteşti mai are dreptul de aconsimţi la adopţia
copilului său:
a. da.
b.nu.
c. doar în anumite situaţii.
3. Prsoana majoră poate fi adoptată:
a.da.
b.nu.
c. da, însă numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul
minorităţii sale.
4. Adopţia între fraţi este permisă
a. da, fiind chiar un criteriu de preferinţă.
b. adopţia între fraţi este interzisă.
c. numai dacă nu există altă variantă.
5. Consimţământul părinţilor fireşti se mai cere după etapa încuviinţării adopţiei?
a. da, dacă există indicii că după data la care consimţământul a devenit irevocabil au
intervenit elemente noi, de natură să determine revenirea asupra consimţământului
iniţial.
b. nu.
c.da.
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ:
Capitolul IV
PROTECŢIA SOCIALĂ A PERSOANELOR DEFAVORIZATE
Noţiunea de persoană defavorizată a fost introdusă în legislaţia noastră
pentru prima dată prin Legea nr.48/2002 pentru adoptarea ORDONANŢEI nr.137/31
august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. În
art. 4.al acestui act normativ se arată că: în înţelesul prezentei ordonanţe, categorie
defavorizată este acea categorie de persoane care fie se află pe o poziţie de inegalitate
în raport cu majoritatea cetăţenilor din cauza originii sociale ori a unui handicap, fie
se confruntă cu un comportament de respingere şi marginalizare generat de cauze
specifice, cum ar fi o boală cronică necontagioasă ori infectarea HIV, statutul de
refugiat sau azilant."
Atât prin acest act normativ, cât şi prin acte normative ulterioare, cum ar
fi Legea nr. 416/2001, privind venitul minim garantat s-au delimitat în mare măsură,
dar nu exhaustiv, situaţiile în care trebuie să se afle o persoană sau o familie pentru a
fi inclusă în categoria persoanelor defavorizate şi pentru a beneficia de ajutor social
corespunzător.
Scopul acordării ajutorului social in conformitate cu prevederile Legii
nr.416/2001 privind venitul minim garantat este combaterea marginalizarii sociale a
persoanelor singure si familiilor defavorizate si cu venituri mici Mai multe rapoarte
si studii efectuate recent de catre O.S.C.E. si Banca Mondiala, evidentiaza
discriminarile la care sunt supuse aceste categorii de persoane. Problemele cu care
acestea se confrunta in domeniul protectiei sociale, asistentei medico-sanitare si
locuintelor, influenteaza starea de sanatate sociala nu doar a acestor persoane ci si cea
a populatiei majoritare care intra in contact permanent cu reprezentantii acestei
categorii.
Astfel de categorii de persoane defavorizate sunt:
- persoanele fara domiciliu sau resedinta si fara locuinta, aflate in situatie de
nevoie;
- familiile si persoanele singure, cetateni romani, al căror venit este sub venitul
minim garantat;
- familiile sau persoanele singure, cetateni ai altor state sau apatrizi, care au
resedinta sau, dupa caz, domiciliul in Romania, in conditiile legislatiei romane;
- familiile si persoanele sarace, fara nici un venit sau cu venituri foarte mici;
- persoanele cu handicap;
- somerii;
- pensionarii;
- copiii lipsiţi de ocrotire părintească sau de alt tip de ocrotire;
- alte categorii.
Niciuna dintre aceste categorii nu este îndreptăţită la ajutor social prin simplul
fapt al încadrării într-una dintre aceste situaţii, ci trebuie dovedită şi starea de nevoie,
coroborată cu imposibilitatea înlăturării acestei stări prin alte mijloace ( cum ar fi de
exemplu vânzara unor bunuri personale care nu sunt de strictă neceitate).
Una dintre cele mai importante măsuri de protecţie ce se acordă, pe lângă
consiliere, reconversie profesională şi sprijin în găsirea unui loc de muncă, este
acordarea ajutorului social lunar, pentru a se asigura venitul minim garantat.
Instituirea venitului minim garantat se intemeiaza pe principiul solidaritatii
sociale, in cadrul unei politici nationale de asistenta sociala.
Nivelul venitului minim garantat este stabilit prin Legea nr.416/2001 şi se
indexeaza anual prin hotarare a Guvernului, in raport cu evolutia preturilor de
consum. Cuantumul ajutorului social se stabileste ca diferenta între nivelul venitului
minim garantat şi venitul net lunar al familiei sau al persoanei singure.
Această lege stabileşte şi sensul noţiunii de familie desemneaza sotul si sotia
sau sotul, sotia si copiii lor necasatoriti, care au domiciliul ori resedinta comuna
prevazuta in actele de identitate si gospodaresc impreuna. Se considera familie si
persoana care locuieste impreuna cu copiii aflati in intretinerea sa si se afla in una
dintre urmatoarele situatii:
a)este necasatorita;
b) este vaduva;
c) este divortata;
d) al carei sot/sotie este declarat/declarata disparut/disparuta prin hotarare
judecatoreasca;
e) nu a implinit varsta de 18 ani si se afla in una dintre situatiile prevazute la lit. a)–
d).
Se considera familie si fratii fara copii, care gospodaresc impreuna si care nu
au domiciliul sau resedinta comuna cu parintii.
Se asimileaza termenului familie barbatul si femeia necasatoriti, cu copiii lor si
ai fiecaruia dintre ei, care locuiesc si gospodaresc impreuna.
Prin termenul copil se intelege copilul provenit din casatoria sotilor, copilul unuia
dintre soti, copilul adoptat, precum si copilul dat in plasament familiei sau persoanei
ori pentru care s-a instituit tutela sau curatela, potrivit legii.
Prin termenul persoana singura se intelege persoana care a implinit varsta de 18 ani,
locuieste si se gospodareste singura. Au dreptul la venitul minim garantat, in
conditiile prezentei legi, si sotii despartiti in fapt, daca ancheta sociala atesta situatia
existenta si justifica acordarea acestuia.
Persoanele apte de munca, ce nu realizeaza venituri din salarii sau din alte
activitati, se iau in considerare la stabilirea numarului membrilor de familie pentru
determinarea nivelului de venit pe familie numai daca fac dovada faptului ca sunt in
evidenta agentiei teritoriale pentru ocuparea fortei de munca, pentru incadrare in
munca, si nu au refuzat un loc de munca ori participarea la serviciile pentru
stimularea ocuparii fortei de munca si de formare profesionala oferite de aceste
agentii. Agentia teritoriala pentru ocuparea fortei de munca va transmite primarilor, in
prima luna a fiecarui trimestru, tabelul nominal cu persoanele care sunt in cautarea
unui loc de munca ori au participat la serviciile pentru stimularea ocuparii fortei de
munca si de formare profesionala oferite de aceste agentii.
Prin persoana apta de munca se intelege persoana care indeplineste
urmatoareleconditii:
a)are varsta cuprinsa intre 16 ani si varsta standard de pensionare;
b)nu urmeaza o forma de invatamant cursuri de zi prevazuta de lege;
c)are starea de sanatate si capacitatea fizica si psihica corespunzatoare, care o fac apta
pentru prestarea unei munci.
Face exceptie de la indeplinirea acestor obligatii persoana apta de munca si
care se afla in una dintre urmatoarele situatii:
a) asigura cresterea si ingrijirea, potrivit legii, a unuia sau mai multor copii in varsta
de pana la 7 ani si pana la 16 ani in cazul copilului cu handicap mediu, dovedit prin
certificat eliberat de Comisia pentru protectia copilului;
b) asigura cresterea si ingrijirea, potrivit legii, a uneia sau mai multor persoane cu
handicap grav sau accentuat, dovedit prin certificat eliberat de Comisia pentru
protectia copilului sau, dupa caz, de Comisia de expertiza medicala a persoanelor cu
handicap pentru adulti;
c) participa la un program de pregatire profesionala;
d) este incadrata in munca.
La stabilirea venitului net lunar al familiei si, dupa caz, al persoanei singure se
iau in considerare toate veniturile pe care membrii acesteia le realizeaza, inclusiv cele
care provin din drepturi de asigurari sociale de stat, asigurari de somaj, obligatii
legale de intretinere, indemnizatii, alocatii si ajutoare cu caracter permanent si alte
creante legale, cu exceptia burselor de studiu si a burselor sociale, precum si a
sprijinului financiar prevazut de Hotararea Guvernului nr.1.488/2004 privind
aprobarea criteriilor si a cuantumului sprijinului financiar ce se acorda elevilor in
cadrul Programului national de protectie sociala «Bani de liceu», cu modificarile si
completarile ulterioare.
In cazul in care familia sau persoana singura are in proprietate numai
categoriile de bunuri cuprinse in lista bunurilor considerate de stricta necesitate
pentru nevoile familiale, aceasta beneficiaza de ajutor social, luandu-se in calcul
veniturile prevazute la alin. (1).
In cazul in care familia sau persoana singura are in proprietate cel putin unul
dintre bunurile cuprinse in lista bunurilor care nu sunt considerate de stricta necesitate
pentru nevoile familiale, aceasta nu beneficiaza de ajutor social.
In cazul in care familia sau persoana singura are in proprietate bunuri ce depasesc
cantitativ bunurile cuprinse in lista prevazuta la alin. (2), la stabilirea venitului net
lunar al familiei sau persoanei singure se iau in considerare veniturile potentiale
provenite din valorificarea bunurilor respective, stabilite potrivit unor limite minime
si maxime, aprobate la nivel national.
Pentru sumele acordate ca ajutor social, conform prevederilor prezentei legi,
una dintre persoanele majore apte de munca din familia beneficiara are obligatia de a
presta lunar, la solicitarea primarului, actiuni sau lucrari de interes local, fara a se
putea depasi regimul normal de lucru si cu respectarea normelor de securitate si
igiena a muncii.
Obligatia de a presta actiunile sau lucrarile de interes local amintite mai sus
poate fi transferata altor persoane din familie, cu acordul primarului, in situatia in
care persoana nominalizata sa efectueze actiunile sau lucrarile de interes local se afla
in incapacitate temporara de munca sau si-a pierdut total ori partial capacitatea de
munca.
Dreptul la ajutor social inceteaza in urmatoarele situatii:
a) in cazul in care beneficiarii nu mai indeplinesc conditiile prevazute de prezenta
lege;
b) in cazul in care plata ajutorului social a fost suspendata si, in termen de 3 luni de la
data suspendarii platii, nu au fost indeplinite obligatiile prevazute de lege.
Alte ajutoare ce se acordă persoanelor defavorizate sunt:
- Ajutorul pentru incalzirea locuintei
- Ajutorul social care se acorda sotiilor celor care satisfac serviciul militar
obligatoriu ( se acordă o sumă lunară soţiilor care sunt însărcinate, au în îngrijire
copii până la 7 ani sau sunt încadrate într-un grad de invaliditate);
- Alocatia pentru copiii nou-nascuti (Mamele au dreptul la o alocatie pentru
fiecare dintre primii 4 copii nascuti vii, in cuantum de 230 lei);
Capitolul V
PROTECŢIA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DEFICIENŢE FIZICE
SAU PSIHICE
Deşi din punct de vedere instituţional protecţia acestei categorii de persoane
continuă să prezinte numeroase inconveniente, din punct de vedere legislativ s-a
realizat o aliniere a legislaţiei noastre la legislaţia europeană şi la convennţiile
internaţionale în materie.
Astfel, deosebit de importante sunt : O.U.G. nr.102/1999 privind protecţia
specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, cu modificările şi
completările ulterioare; Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări
psihice nr. 487/2002 şi H.G. nr.1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naţionale
privind protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din
România.
Scopul spre care se tinde prin implementarea noii legislaţii este crearea de
şanse egale (reprezintă rezultatul prin care diferite sisteme ale societăţii şi mediului,
precum serviciile, activităţile, informarea şi documentarea, sunt puse la dispoziţia
tuturor, în particular a persoanelor cu dizabilităţi) şi asigurarea unei vieţi
independente, prin deţinerea (de către persoana cu dizabilităţi) a controlului deplin
şi responsabil asupra propriei vieţi.
Dizabilitatea reprezinta afectarea uneia sau a mai multor functii esentiale ale
fiintei umane, de natura sa diminueze libertatea de expresie sau de actiune a acesteia.
In cazul persoanelor cu dizabilitati, exercitarea drepturilor omului trebuie sa conduca
la eliminarea integrala sau la reducerea incidentei dizabilitatii, in functie de caracterul
si gradul acesteia, de activitatea asumata de subiect etc. Oamenii sunt fiinte morale,
deci libere si responsabile, avand prin urmare puterea de a-si depasi handicapul.In
sectorul asistentei sociale pentru persoanele cu handicap, inca cu cateva decenii in
urma, s-a pornit de la ideea clară că trebuie compensat handicapul.Ideea de baza este
asigurarea principiului egalitatii sanselor, astfel incat persoana cu dizabilitati sa aiba
aceleasi conditii de viata ca si cele ale persoanelor fara handicap.
CAPITOLUL IX
1. NEDISCRIMINAREA
Conform art.2 din Convenţie Statele părţi au obligaţia de a respecta şi garanta
drepturile stabilite prin Convenţie pentru fiecare copil aflat sub jurisdicţia lor,
indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii,
naţionalitate, etnie, origine socială, situaţie materială, dizabilitate, statut la naştere sau
alte statute, ale copilului, ale părinţilor sau ale reprezentanţilor legali. Statele vor lua
toate măsurile pentru a garanta protecţia copilului împotriva oricărei forme de
discriminare sau de sancţionare bazată pe opiniile sau convingerile sale sau ale
părinţilor.
Comitetul pentru Drepturile Omului a propus ca termenul de discriminare să
fie înţeles ca implicând: orice diferenţiere, excludere, restricţie sau preferinţă bazate
pe motive de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii,
naţionalitate, etnie, origine socială, situaţie materială, dizabilitate, statut la naştere sau
alte statute ce au ca scop sau ca efect anularea sau împiedicarea recunoaşterii,
deţinerii sau exercitării de către toate persoanele, a tuturor drepturilor şi libertăţilor, în
mod egal.
Comitetul pentru Drepturile Copilului a solicitat Statelor membre ca, în
rapoartele lor periodice privind situaţia copiilor să precizeze şi măsurile luate pentru
reducerea diferenţelor economice, sociale şi geografice, inclusiv între mediul urban şi
cel rural, în vederea prevenirii discriminării copiilor din grupurile cele mai
dezavantajate, incluzând aici copiii aparţinând comunităţilor minoritare şi indigene,
copiii cu dizabilităţi, cei născuţi în afara căsătoriei, copiii de altă cetăţenie, imigranţi
sau aparţinând unor populaţii dislocate, refugiaţii sau solicitanţii de azil, precum şi
copiii care trăiesc şi muncesc pe străzi.
Obligaţia Statelor de a respecta impune ca ele să se abţină de la orice acţiuni
care ar putea viola drepturile copilului, iar obligaţia de a garanta semnifică mai mult,
adică asumarea activă a obligaţiilor şi luarea tuturor măsurilor necesare pentru a
permite exercitarea acestor drepturi.
În activitatea sa Comitetul pentru Drepturile Copilului a identificat diferite
forme de discriminare cum ar fi discriminarea în funcţie de gen existentă când prin
lege se stabilesc vârste minime pentru căsătorie pentru băieţi şi fete, diferenţierea
copiilor născuţi în căsătorie de cei din afara căsătoriei ( Italia, Germania),
discriminarea individuală pentru a limita dimensiunile familiei ( de ex. în Macedonia
se implementează politica celor trei copii, astfel că, al patrulea copil este exclus de la
dreptul de a beneficia de servicii sociale).
De asemenea, în Madagascar au fost identificate forme de discriminare faţă de
copiii cu dizabilităţi sau născuţi într-o anumită zi a săptămânii, considerată a fi cu
ghinion. Comitetul a criticat şi astfel de practici şi prejudecăţi remanente, chiar dacă
ele nu sunt cuprinse în legislaţia Statelor Părţi.
Alte exemple în acest sens pot fi:
- discriminarea bazată pe gen ( practici tradiţionale privind distribuţia rolurilor
între băieţi şi fete, discriminarea mamelor necăsătorite sau a persoanelor infectate cu
SIDA – Jamaica);
- discriminarea fetelor încă de la naştere şi apoi prin căsătorii extrem de
timpurii – Bangladesh;
- discriminare funcţie de castă existentă în India, unde
întâlnim casta cea mai de jos, a celor care nu trebuie atinşi ( untouchables). Indiei i s-
a recomandat prevenirea abuzurilor motivate de cutume ale castelor şi pedepsirea
celor responsabili, pentru că unor caste le era interzis accesul în locuri publice, la
educaţie, sănătate etc.
- sărăcia ca sursă de discriminare ( Republica Dominicană);
- discriminarea funcţie de cetăţenie-astfel, în state ca Norvegia, Belgia,
Danemarca, Portugalia, Suedia s-au identificat reglementări care acordă anumite
drepturi cum ar fi servicii medicale sau de educaţie numai copiilor de naţionalitatea
statului respectiv, nu şi celor de altă naţionalitate sau fără statut legal dar care trăiesc
sub jurisdicţia acestuia;
- se încurajează educarea şi implicarea liderilor religioşi pentru a combate
căsătoriile timpurii sau forţate, cu precădere în mediul rural, interpretarea textelor
islamice referitoare la familie conform cu spiritul Convenţiei ( Iordania, Iran, Egipt);
- discriminarea pentru motivul naşterii în afara căsătoriei ( astfel, în Japonia
există o practică criticată de Comitet conform căreia în documentele oficiale se
menţionează expres această împrejurare, iar copiii din afara căsătoriei moştenesc doar
jumătate din cota la care ar avea dreptul un copil din căsătorie.
Test de evaluare:
1. Ce înţeles are, în sensul legislaţiei actuale, noţiunea de categorie
defavorizată?
2. Ce înseamnă discriminare?
3. Enumeraţi faptele considerate crime de război.
4. Care sunt principiile în conformitate cu care trebuie tratate persoanele
Bibliografie complementară:
Al. Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, Dreptul familiei, Ed.7, Editura CH
Beck, Bucureşti, 2012
O.G. nr.137/2000
Legea nr.416/2001