https://kupdf.

com/download/calatoria-ultima-dincolo-de-frontierele-fricii-stanislav-
grof_590cead1dc0d601f07959f10_pdf#

Calatoria Ultima, Dincolo de Frontierele Fricii - Stanislav Grof

Calatoria Ultima, Dincolo de Frontierele Fricii - Stanislav Grof

May 6, 2017 | Author: edianit | Category: N/A
7p

Short Description
Calatoria Ultima, Dincolo de Frontierele Fricii - Stanislav Grof...

Description
Calatoria ultima. Dincolo de frontierele fricii

Categoric n-aş fi citit acum trei ani (cu atât mai puţin acum cinci, şapte sau mai mulţi) Călătoria
ultimă a lui Stanislav Grof. Probabil m-aş fi eschivat de la orice recomandare de lectură şi aş fi
făcut tot posibilul să nu ţin în mână această carte. Nu din naivitate, dezinteres sau incapacitate
de înţelegere, ci din teamă. De frică! Fiindcă pentru mine cea mai mare frică a fost frica de
moarte. De moarte mi-era o frică de moarte! Înţelegerea şi semnificaţia pe care am dat-o eu
foarte devreme, la nici 4 ani, acestui profund proces prin care trece fiinţa noastră, mi-a ghidat
viaţa într-un mod de care aveam să devin conştientă doar atunci când, încurcată în propriul
labirint de frici, a trebuit să stau faţă în faţă cu moartea, la o respiraţie distanţă. Întâmplarea care
m-a făcut pe mine să pun semnul egal între moarte şi pierdere dureroasă (uşor confundabilă cu
unacut sentiment al abandonării) a fost experienţa “însoţirii” către dincolo, într-o noapte, a
bunicului meu. Noaptea aceea, din a cărei totalitate păstrez doar frânturi, a fost percepută de
mine atât de dramatic, încât zeci de ani după aceea am trăit cu spaima unei noi confruntări, nu
atât cu moartea, ci cu golul pe care ea îl lasă în urmă. Probabil că şocul despărţirii nu ar fi fost
atât de puternic atunci, dacă adulţii din jurul meu ar fi reacţionat altfel, în limitele firescului pe
care abia de curând am înţeles că-l presupune orice plecare, a oricui, oricând şi indiferent în ce
condiţii. Intenţia bună a părinţilor mei de a mă proteja de “traumă” a făcut ca ea să devină şi mai
acută, pentru că, exclusă fiind din tot ceea ce înseamnă ritualul înmormântării şi cermonialul
despărţirii, am acordat marii treceri semnificaţia unei întâmplări absurde, fără sens, aducătoare
de suferinţă, efect al unei uriaşe nedreptăţi care i-a fost

dat fiinţei să o îndure din partea unei autorităţi supreme ce se manifestă haotic, lipsit de noimă
şi pedepsitor.

La vârsta de nici patru ani, după o experienţă ce avea să marcheze hotărâtor modul meu de a mă
raporta la viaţă, am revenit după trei zile într-un loc ce nu mai semăna deloc cu “acasă”, pentru
că unul dintre elementele ce acordau stabilitate universului meu şi mă făcea să mă simt în
siguranţă, dispăruse. Dispăruse prin moarte şi astfel eu am înţeles că ea, moartea- nu atât a mea,
cât a celor pe care îi iubesc- poate veni oricând şi să producă un uriaş cutremur. Dispariţia
enigmatică a bunicului a lăsat un gol enorm şi o durere pe măsură! La o distanţă de treizeci de
ani de la plecarea bunicului meu, după trei ani de eforturi supraomeneşti de a înfrunta boala şi,
în cele din urmă moartea, aveam să mă aflu iar în aceeaşi ipostază a însoţirii spre marea trecere
a cuiva drag. De data aceasta apropierea de marea frontieră s-a petrecut încet, în timp, cumplit
de greu, cu nenumarate tentative de abandonare, pentru ca în final totul să se transforme în cea
mai luminoasă experienţă de viaţă prin care am trecut. Soţul meu a avut cancer şi pe drumul
dinspre Aici spre Dincolo n-a fost zi, oră sau secundă în care

să nu-i fi fost alături.

El s-a confruntat cu propria boală şi cu

propria plecare, eu cu boala şi cu plecarea sufletului pereche. Şi cu propria frică. Şi-atunci, de

unde lumina de care spun şi întelegerea mea asupra morţii- care s-a convertit pentru mine în cea
mai transformatoare experienţă prin care ne este dat să trecem? E aproape imposibil de cuprins
în cuvinte experienţă însoţirii cuiva către dincolo, mai cu seamă când între cele două fiinţe
comunicarea trece de limitele tangibilului.

Târziu, mult mai târziu decât

soţul meu, am înţeles şi eu că drumul nostru va ajunge la o răspântie şi că va trebui să ne

despărţim. Acceptarea din partea mea a acestei realităţi, nu ca formă de capitulare, ci ca formă
supremă de a onora experienţa prin care soţul meu a decis să treacă, a fost shiftul care a făcut
posibil să ne fim unul altuia ghizi în spatiul intermediar în care ne aflam, eu dinspre Aici, iar el
dinspre Dincolo. Relatările soţului meu despre experienţele pe care le percepea cu alte simturi,
despre călătorii pe tărâmuri albastre, m-au ajutat pe mine să înteleg că dincolo e lumină şi că
sunt îngeri, iar asigurările mele că viaţa mea va continua frumos din punctul de răpântie l-au
facut pe el să se poată desprinde. -

A venit un înger să mă ia….Zbor….. Zbor cu el şi ameţesc foarte tare! Te rog, ţine-mă de

mână! -

Te ţin! Sunt lângă tine!

Ţine-mă strâns. Zborul ăsta mă ameţeşte…..! Sunt în cer, sus de tot…. Ţine-mă, trage-mă

jos! Vreau să cobor……… -

Dacă e un înger cu tine, să nu-ţi fie teamă!

E cu mine…. Mă cheamă… Zbor… Ţine-mă de mână!

Te ţin de mână! Eşti jos, lângă mine…. Eşti pe pat, eu sunt lângă tine şi te ţin de mână. Dar

cred că sufletul tău vrea să zboare…

Acum sunt în iarbă…. E foarte verde….. şi moale…. E bine …..în iarbă…. e verde…şi

moale…. -

Unde e îngerul?

Aici, lângă mine….Mă aşteaptă…..Iar zbor… E ameţitor…. Sunt în cer, acum iar sunt în

iarbă… Iar în cer…..în iarbă….. zbor…. O parte din mine e jos, cu tine, alta e sus, cu îngerul……..
Ameţesc…. îngerul zboară prea tare. Tu ţine-mă de mână, strâns…. strâns……. Nu ştiu ce să fac….
să zbor, sau să stau în iarbă, să stau cu tine…. Ţine-mă de mână!….. Lasă-mă!… Ţine-mă….. -

Nu te gândi la mine! Fă doar ceea ce vrei… Zboară cu îngerul, sau rămâi în iarbă cu mine.

Fă cum vrei….

Vreau şi-n cer, şi-n iarbă… Dar în cer

ameţesc….. Acum sunt într-o livadă…. e înflorită…. -

Odihneşte-te în livadă! E şi îngerul cu tine?

-
Da! El m-a adus aici. O să stau puţin să mă odihnesc….

Spune-mi de înger! Cum e îngerul?

Îngerul e cu mine, mă aşteaptă….E mare… alb…. are aripi mici … E în faţa mea….. Iar

zburăm… -

Caută lumina! Încearcă să gaseşti lumina! O vezi? Îndreaptă-te spre ea!

Perdele….. sunt multe perdele de lumină şi e greu să zbor printre ele…..Trebuie să le dau la

o parte…… Ţine-mă de mână! Să nu mă laşi… -

Sunt aici, te ţin de mână, tare de tot…. Te las doar dacă vrei să te las… Poate te încurc la

zbor… -

Cine eşti tu? De ce vorbeşti cu mine? Cine eşti?

Eu….? Eu sunt Raluca…… soţia ta….

Ştiu ca eşti Raluca, ştiu că eşti soţia mea, dar cine eşti? Adică CINE eşti? Nu ştiu cine eşti!

Nu ştiu cum să spun…. ştiu cine eşti… dar nu ştiu CINE eşti……. Îngerul mă cheamă…. -

……………

De atunci, de când am participat atât de intim-aproape la transferul între lumi a sufletului drag,
pentru mine viaţa înseamnă expresia în densitate a aventurii spiritului, iar moartea – expresia
celei mai mari libertăţi, aceea de a decide când şi cum să te întorci Acasă. Am citit cartea lui Grof
în vara anului trecut, la câteva luni după această uriaşă experienţă. N-am trăit regretul unei
întâlniri tardive, ci bucuria confirmării neaşteptate a unei înţelegeri, cu siguranţă încă nu depline,
a marii treceri.

Simţeam că răsturnarea ce se petrecuse în mine legat de “viziunea asupra morţii” a schimbat

complet şi “viziunea asupra vieţii” şi “a înţelege moartea” l-a adus pentru mine, într-un mod
aproape miraculous, pe “a iubi viaţa”, dar era firesc să simt eu asta? Apartenenţa mea la o
societate pentru care moartea este un subiect tabu, o temă care naşte frică şi duce la disperare,
afăcut ca eu să continui tiparele colective până într-un moment limită, când în faţa morţii, tot ce
am avut la îndemână a fost iubirea. Ea a fost catalizatorul care a transformat întunericul în
lumină, frica în buncurie, moartea în viaţă. Paradigma căreia îi aparţinem ne face să trăim cu un
continuu sentiment al separării, al rupturii de sine, de ceilalţi şi de divinitate şi ne aruncă într-o
existenţă condiţionată de propriile frici. Avem percepţia trunchiată asupra propriei fiinţe, şi, aşa
cum spune Grof, trăim “într-o lume în care realitatea e definită exclusiv ca materială, tangibilă şi
măsurabilă”, iar în această lume nu prea e loc pentru suflet. Partea terestră a fiinţei noastre şi-a
pierdut/uitat dublul celest, iar identificarea exclusiv cu aspectul dens al fiinţei noastre a dus la
credinţa că noi suntem doar corpul nostru şi

nimic mai mult. Şi toată această teorie, în care credem aproape fanatic, funcţionează mult şi
bine, până în momentul unei crize care, de cele mai multe ori, înseamnă boală sau moarte.
Atunci se trezeşte în noi nostalgia esenţei noastre celeste, atunci ne întrebăm cine suntem,
atunci devine important unde ne ducem, unde se duc cei care se duc, dar cenzurăm rapid, din
teama discreditării, orice încercare a sufletului nostru de a se manifesta. “Chiar dacă activităţi
religioase sunt în general premise şi chiar încurajate formal, din punct de vedere strict ştiinţific,
orice implicare în spiritualitate este considerată o activitate iraţională, ce indică imaturitate
emoţională şi intelectuală: lipsa educaţiei, superstiţii primitive şi regresie la gândirea magică şi
infantilă.Experienţele directe ale realitaţilor spirituale sunt văzute ca manifestări ale unei boli
psihice grave, ca distorsiuni psihotice ale realităţii provocate de un process patologic care
afectează creierul.” (Stanislav Grof, pag 25). Aici nu mai e nevoie sa spun că seninătatea cu care
privesc trecutul este privită uneori cu suspiciune, dar mi se acorda si “circumstanţe atenuante”.
Dar, dincolo de toate limitările care încă persistă în lumea din jur, cartea lui Grof îşi găseşte
cititorii, iar marele ei merit acesta este: schimbă perspectiva asuptra morţii acelora care, tributari
concepţiei oficiale asupra lumii, încă se tem de trecere, dar intuiesc totuşi că “ trebuie să mai fie
ceva”. Cartea se adresează deopotrivă celor aflaţi în pragul trecerii, dar şi celor care îi insotesc,
oferindu-le, pe lângă sinteza înţelepciunii străvechi şi a abordărilor ştiinţifice, calea reconcilierii
cu moartea prin autoexplorare şi experienţe de conştiinţă extinsa. Cartea este, aşa cum o
recomandă Ervin Laslo “ O tratare strălucită a celui mai neglijat, dar în acelaşi timp celui mai
important subiect din existenţa umană. O lectură obligatorie pentru toţi muritorii.” În cadrul mai
larg al tendinţelor actuale de “spargere a paradigmelor”, cărţile lui Stanislav Grof intră în
categoria de cărţi pe care eu le consider “ salvatoare”. Salvarea pe care o propune Grof prin
asumarea acestei transformări de percepţie asupra morţii, nu este doar a fiecărui individ în
parte, ci a întregii omeniri. “Oricat de neplauzibilă pare ideea unei transformări psihospirituale la
scară largă, faptul că ea poate apărea cu regularitate la nivel individual este foarte semnificativ.
Din experienţa mea, persoanele capabile să înfrunte moartea şi să se împace cu ea în procesul
lor lăuntric sunt predispuse să dezvolte un spirit de cetăţenie planetară, respect pentru viaţă în
toate formele ei, sensibilitate ecologică profundă, spiritualitate cu un caracter universal şi
atotcuprinzător, aversiune faţă de violenţă şi refuzul de a considera agresivitatea drept formă
acceptabilă de rezolvare a conflictelor. O astfel de transformare lăuntrică radicală prin ridicarea la
un nou nivel de constiinţă ar putea fi singura şansă de supravieţuire a omenirii. “ (Stanislav Grof)

Încă primesc sfaturi “să-mi refac viaţa”, presupunerea celor care mă sfătuiesc astfel fiind, desigur,
că pentru mine totul s-a făcut praf şi pulbere. Ceea ce este adevărat! Doar că ruinarea n-a
însemnat decât transformarea lumii mele vechi în cenuşa atât de necesară renaşterii lumii noi.
Cineva care a murit, m-a învăţat pe mine să trăiesc, pentru că, mi-e foarte clar acum, nu de
moarte m-am temut eu, ci de viaţă. De viaţă mi-era o frică de moarte! Raluca Ardelean

Poti comanda această carte pe site-ul editurii Elena Francisc Publishing :

http://www.elenafrancisc.ro/ro/carte/detalii/1-Transpersonal-Calatoria-ultima/

Comments
About | Terms | Privacy | Copyright | Contact

Copyright © 2017 KUPDF Inc.