Rolul şi importanţa studiului

Parametrii constructivi – care conferă siguranţă - şi parametrii economici care conferă

calitate şi performanţe în exploatare şi operare – plasează navele în categoria celor mai
eficiente mijloace de transport.
Obiectivul principal urmărit de arhitectul naval în proiectarea navei este satisfacerea
cerinţelor operaţionale impuse de armator şi asigurarea calităţilor nautice corespunzătoare
clasei de navigaţie în care se încadrează.
Fără îndoială, prioritatea revine siguranţei navei, mărfurilor transportate şi a
personalului de la bord. Din această perspectivă, studiul mişcărilor generale efectuate de
navă, ca solid rigid liber, în condiţii de navigaţie reale se constituie într-o componentă
esenţială pentru criteriile constructive, tehnico-economice şi de siguranţă, încă din fazele
preliminare ale proiectării.
Cunoaşterea comportamentului corpului navei în mare reală, descrierea procesului
complex de interacţiune dintre acesta şi mediul fluid prin care se deplasează, analiza şi
predicţia unor fenomene marine cu manifestări aleatorii, sunt motivaţii pentru dezvoltarea
unor studii teoretice şi experimentale în perspectiva stabilirii de soluţii practice menite să
diminueze, chiar să înlăture, limitările şi consecintele nedorite.
Domeniul arhitecturii navale oferă oportunităţi interesante şi importante de punere in
practică a progreslui ştiinţific actual şi corelarea acestuia cu posibilităţile aplicative oferite de
tehnică, în şantierele navale, în laboratoarele hidrodinamice de încercări şi staţiile de lucru
computerizate.
De-a lungul timpului, nevoia de deplasare a omului l-a făcut să-şi domine teama în
raport cu imensitatea oceanului planetar şi cu manifestările copleşitoare şi înfricoşătoare ale
acestuia. Începând cu primul trunchi de copac scobit sau cu prima plută şi până la navele
sofisticate ale contemporaneităţii, istoria navigaţiei şi a construcţiilor de nave a marcat însăşi
evoluţia umanităţii.
O navă este proiectată şi construită pentru a avea asigurată, în condiţii de performanţă
tehnică, siguranţă operaţională şi eficienţă economică, o funcţionalitate distinctă.
Responsabilitatea arhitecţilor navali şi a inginerilor constructori de nave este aceea
de a elabora metodologii de proiectare respectiv tehnologii de construcţie care, corespunzător
acţiunilor manifestate de mediul natural asupra navelor, să permită exploatarea tehnico-
economică performantă şi sigură a acestora, potrivit tipului constructiv şi destinaţiei lor.
Ca produs, nava poate fi definită şi caracterizată arhitectural-constructiv respectiv
tehnico-economic pe baza următoarelor criterii:
 Criteriul funcţionalităţii
 Criteriul mecanicii clasice
 Criteriul constructiv-elastic
 Criteriul sistemic

Din punctul de vedere al criteriului funcţionalităţii, nava reprezintă o construcţie

plutitoare complexă, cu propulsie proprie, remorcată sau staţionară, destinată îndeplinirii unei
funcţii de transport sau altor lucrări şi activităţi maritime şi sau fluviale.

Din punctul de vedere al criteriului mecanicii clasice, nava este definită ca un solid
rigid cu geometrie complexă, care trebuie să îndeplinească o serie de condiţii speciale legate
de plutirea şi deplasarea sa prin apă, numite calităţi nautice.

Calităţile nautice impuse unui corp de navă autopropulsat sunt cuprinse în două
categorii:
Calităţi nautice statice – flotabilitatea, stabilitatea, nescufundabilitatea
 Calităţi nautice dinamice – calitatea de a oscila lin, stabilitatea de drum,
manevrabilitatea, calităţile de marş.

Flotabilitatea este proprietatea navei de a pluti (de a se menţina la suprafaţa apei – în

cazul navelor de suprafaţă respectiv de a se menţine la o anumită adâncime impusă – în cazul
submersibilelor).

Stabilitatea este proprietatea navei de a reveni la poziţia iniţială de echilibru după

dispariţia cauzei care a determinat scoaterea ei din această poziţie.

Nescufundabilitatea este proprietatea navei de a-şi păstra flotabilitatea şi stabilitatea

în cazul inundării unui compartiment sau a unui grup de compartimente.

Calitatea de a oscila lin este proprietatea navei de a efectua mişcări periodice cu

apmlitudine mică şi perioadă mare, atât pe apă liniştită cât şi pe valuri.

Stabilitatea de drum este proprietatea navei, aflată în mişcare, de a se menţine timp

îndelungat pe o anumită traiectorie impusă.

Manevrabilitatea este proprietatea navei, aflată în mişcare, de a efectua schimbări

rapide de direcţie cu ajutorul instalaţiei de guvernare.

Observaţie: stabilitatea de drum şi manevrabilitatea sunt calităţi nautice oarecum

contradictorii. Împreună ele definesc guvernabilitatea, însuşire complexă care exprimă
comportarea generală a navei pe timpul navigaţiei în diferite condiţii hidrometeorologice şi de
exploatare.

Calităţile de marş sunt acele însuşiri care conferă navei posibilitatea de a se deplasa
cu viteze cât mai mari la consumuri energetice cât mai mici.

Observaţie: Calităţile de marş ale navei depind, în mare măsură, de rezistenţa la

înaintare şi de propulsorul naval.

Rezistenţa la înaintare este definită de componenta longitudinală a rezultantei

forţelor hidrodinamice şi aerodinamice exercitate asupra navei aflată în mişcare de către
mediul de navigaţie.

Propulsorul naval este dispozitivul care preia energia mecanică a maşinilor principale
de propulsie şi o transformă în forţa de împingere necesară învingerii rezistenţei la înaintare,
asigurând, astfel, deplasarea navei, cu o anumită viteză, impusă.
Într-o măsură mai mare sau mai mică, orice navă trebuie să aibă asigurate toate calităţile
nautice, potrivit funcţionalităţii sale.

Printre problemele deosebit de dificile, aflate în atenţia arhitecţilor navali, se înscrie

prioritar descrierea comprtamentului corpului navei considerat ca solid rigid liber, pe timpul
navigaţiei în condiţii hidrometeorlogice reale.
Rezolvarea acestei probleme, presupune elaborarea de modele matematice, bazate pe
actiunea factorilor perturbatori de diferite catgorii şi care să simuleze satisfăcător
comportamentul real al navei, luând în considerare acţiunea factorilor perturbatori de diferite
categorii.
Aşadar, scrierea ecuaţiilor generale de mişcare ale navei se bazează, în esenţă, pe:
 -aprecierea perturbaţiilor ce apar în conducerea navei cu ajutorul sistemelor de
propulsie şi guvernare;
-aprecierea perturbaţiilor datorate mediului de navigaţie.
Trebuie subliniat că, mediul de navigaţie îşi exercită influenţa perturbatoare asupra
comportamentului navei, aprioric prin acţiunea valurilor.
Definiţie: valurile sunt mişcări oscilatorii datorate gravitaţiei, provocate, în principal,
de acţiunea vântului şi sunt rezultatul esenţial al unor interacţiuni locale complexe, distribuite
în timp şi spaţiu, între aerul aflat în mişcare şi particulele de la suprafaţa apei.
Estimarea acţiunii factorilor perturbatori în studiul mişcărilor generale ale navei, este o
problemă ce presupune alaborări teoretice neceare proiectării navei, bazate pe:
-studiul comportamentului navei în condiţiile mediului de navigaţie ideal;
-acceptarea unor ipoteze simplificatoare, formule empirice şi date rezultate din
prelucrarea statistică a observaţiilor şi măsurăţorilor efectuate în condiţii de navigaţie reale;
-proporţia în care sunt asigurate calităţile nautice, permite aprecierea
comportamentului navei în condiţii de navigaţie reale şi presupune, printre altele:
- - aprecierea efectelor negative ale acţiunilor perturbatoare suportate de corpul
navei, asupra funcţionalităţii, la dimensiunea lor adevărată
- - modalităţi de proiectare şi tehnologii de construcţie a navelor care să
conducă la corectarea şi înlăturarea efectelor negative

Dintre problemele care preocupă inginerii şi proiectanţii navali privind studiul

mişcărilor generale ale navei, se remarcă cele referitoare la:
-înrăutăţirea sau chiar pierderea flotabilităţii, care poate conduce la scufundarea navei
(dacă nu sunt asigurate condiţiile de etanşeitate), ca o consecinţa a inundării punţii la intrarea
unui bord sau a unei extremităţi sub val;
-pierderea stabilităţii transversale, care poate conduce la răsturnarea navei, cauzată de :
- - înclinări periculoase într-un bord determinate de giraţie, în condiţiile unui
grad rdicat de agitaţie a mării;
- - oscilaţii de ruliu dure determinate de acţiunea valurilor la rezonanţă;
-înrăutăţirea guvernării navei datorată:
- - scăderii manevrabilităţii, sub acţiunea hidrodinamică nefavorabilă a
valurilor asupra cârmei;
- - pierderii stabilităţii de drum prin apariţia fenomenului de derivă cauzat de
acţiunile nefavorabile ale v^antului şi a curenţilor marini c^and, din diferite
motive, instalaţia de guvernare nu mai poate funcţiona;
- diminuarea calităţilor de marş, datorată:
- - înrăutăţirii funcţionării sistemului de propulsie pe întregul lanţ cinematic
(elicele ies din apă şi se învârtesc în gol, la reintarea în apă sunt
suprasolicitate şi provoacă şocuri în sistem);
- - reducerii vitezei navei, urmare a creşterii rezistenţei la înaintare şi
funcţionării defectuoase a propulsoarelor în condiţii de mare agitată;
- - reducerii autonomiei navei prin creşterea consumurilor energetice;
- pierderea calităţii de a efectua oscilaţii line, la impactul puternic dintre corpul navei
şi valuri, având drept consecinţe:
- - apariţia răului de mare (însoţit de disconfortul pasagerilor şi personalului
navigant de la bordul navei);
- - apariţia vibraţiilor datorate efectelor de slamming (izbirea provei de val),
whipping (izbirea pupei de val) şi slams (şocuri repetate) la impactul
nefavorabil cu valurile;
- - înrăutăţirea funcţionării instalaţiilor şi sistemelor auxiliare de bord supuse
acţiunilor dinamice şi contactului cu apa ambarcată pe punte;
 - afectarea comportamentului elasto-plastic al structurilor de rezistenţă ale corpului
navei, datorată:
- - solicitărilor generale şi locale suplimentare;
- - slăbirii rezistenţei generale prin oboseală.

În studiul comportamentului pe valuri, un interes deosebit prezintǎ cunoașterea

fenomenelor fizice și a legilor care guverneazǎ modul de manifestare al apei – ca mediu în
care plutește și se deplaseazǎ nava – atât în repaus cât și în mișcare.
Navigaţia este ştiinţa conducerii unui vehicul (ambarcaţiune / navă în acest caz) prin
determinarea poziţiei, traiectoriei şi distanţei parcurse, astfel încât să ajungă dintr-un punct în
altul în condiţii de siguranţă şi eficienţă, pe drumul prevăzut.

Mecanica defineşte două categorii de corpuri, în funcţie de starea lor de agregare:

solide şi fluide (lichide şi gaze).
Mecanica fluidelor studiază legile care guvernează echilibrul şi mişcarea mediului
fluid, uşor deformabil, precum şi acţiunea acestuia asupra corpurilor solide cu care intră în
contact.
Mecanica fluidelor se împarte în trei părţi:
Statica fluidelor, care studiază legile şi condiţiile de echilibru ale fluidelor şi acţiunea
lor asupra solidelor cu care intră în contact.
Cinematica fluidelor, care studiază mişcarea acestora fără a ţine cont de forţele care
ar putea interveni să modifice starea de mişcare.
Dinamica fluidelor, care studiază legile de mişcare ale fluidelor şi interacţiunea lor cu
corpurile solide.
O particularitate distinctivă a fluidelor în raport cu corpurile solide este fluiditatea lor,
cu alte cuvinte au o rezistenţă nesemnificativă iar la cea mai mică solicitare manifestată
asupra lor, forţele de rezistenţă ale fluidelortind către zero. Deci, sub acţiunea unor forţe
exterioare relativ mici, fluidele pot căpăta deformaţii mari, luând forma recipientului solid în
care se găsesc.
Având în vedere complexitatea şi varietatea lor, mecanica studiază diferitele domenii
materiale şi mişcarea acestora, cu ajutorul unor modele schematizate care reţin numai
caracteristicile esenţiale ale acestora şi care le fac proprii pentru calculul matematic.
În mecanică se folosesc ca modele teoretice:
 punctul material, model care se aplică acelor domenii materiale ale căror
dimensiuni sunt neglijabile în raport cu distanţele dintre ele şi a căror formă nu joacă, practic,
nici un rol în desfăşurarea mişcării. Acest model are ca elemente caracteristice punctul
geometric - ca reprezentant al poziţiei domeniului material şi masa - ca mărime ce
caracterizează inerţia domeniului considerat.
 linia materială, model care se aplică acelor domenii materiale la care două dintre
dimensiuni (lăţimea şi grosimea) sunt relativ mici în raport cu lungimea şi nu joacă practic
nici un rol în desfăşurarea mişcării. Acest model are ca elemente caracteristice o linie
geometrică care poate fi dreaptă sau curbă, ca reprezentant al axei domeniului material şi o
masă, distribuită pe unitatea de lungime, ca mărime ce caracterizează inerţia domeniului
considerat. Liniile materiale pot fi bare dacă opun rezistenţă la încovoiere sau fire dacă nu
opun rezistenţă la încovoiere.
 suprafaţa materială, model care se aplică acelor domenii materiale la care una
dintre dimensiuni (grosimea), este relativ mică în raport cu lungimea şi lăţimea şi nu joacă
practic nici un rol în desfăşurarea mişcării. Acest model are ca elemente caracteristice o
suprafaţă geometrică, plană sau curbă, ca reprezentant al suprafeţei mediane a domeniului
material şi o masă, distribuită pe unitatea de arie, ce caracterizează inerţia domeniului
considerat. Suprafeţele materiale pot fi plăci, dacă opun rezistenţă la încovoiere, sau
membrane dacă nu opun rezistenţă la încovoiere.
  corpul material, model care se aplică domeniilor materiale la care cele trei
dimensiuni, lungimea, lăţimea şi grosimea, au ordine de mărime comparabile. Acest model
are ca elemente caracteristice volumul geometric şi o masă, distribuită pe unitatea de volum,
ca o caracteristică a inerţiei domeniului material considerat. Corpurile materiale se numesc
solide rigide dacă rămân nedeformate la acţiunile ce tind să le schimbe forma.
 mediul continuu sau continuul material, model în care se consideră că întregul
spaţiu ocupat de domeniul material este umplut cu substanţă, deşi este bine cunoscută
structura atomică discontinuă a corpurilor.
Fluidele sunt studiate, în mecanica fluidelor, ca medii continue, omogene şi izotrope.
Un mediu este continuu şi omogen, dacă are aceeaşi densitate în orice punct şi este izotrop
dacă prezintă aceleaşi proprietăţi în toate direcţiile. Există puncte, linii sau suprafeţe de
discontinuitate în fluide, care prezintă condiţii specifice la limită.
Lichidele sunt acele fluide care pot fi considerate, practic, incompresibile, cu alte
cuvinte dependenţa dintre densitate şi presiune poate fi neglijată. Nu acelaşi lucru se întâmpla
cu gazele.
Hidromecanica este o parte a mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul lichidelor.

Cursul „hidromecanică şi teoria valurilor” urmăreşte, ca obiective:

- dezvoltarea gândirii tehnice în ceea ce priveşte cunoaşterea legilor care guvernează
echilibrul şi mişcarea lichidelor – cu o particularitate evidentă pentru mediul marin;
- însuşirea unor cunoştinţe de bază privind studiul valurilor marine;
- însuşirea unor cunoştinţe de bază privind interacţiunea mediului marin cu navelor şi
structurilor portuare.