4.3.

Politicile antiinflaţioniste

Politicile antiinflaţioniste pot fi structurate în:

A. Politici de protecţie a celor afectaţi de inflaţie;

B. Politici de diminuare şi control.

Acestea din urmă pot fi la rândul lor delimitate, după cum urmează:
B 1. politici financiare antiinflaţioniste;
B 2. politici monetare antiinflaţioniste;
B 3. politici de control asupra producţiei, salariilor şi preţurilor.

A. Din prima categorie, cea mai importantă măsură este indexarea. Aceasta reprezintă o creştere
procentuală sau în sumă absolută a veniturilor agenţilor economici şi ale populaţiei, îndeosebi a salariilor şi
pensiilor, lunar, trimestrial sau semestrial, astfel încât să acopere total sau parţial creşterea preţurilor
generată de inflaţie.
Indexarea poate fi aplicată efectiv doar în sectorul public şi în general este o măsură tardivă,
incompletă şi care accentuează de fapt tensiunile inflaţioniste. Alte măsuri din aceeaşi categorie sunt:
- creşterea dobânzilor plătite la depozite şi la conturile de economii în monedă naţională;
- acordarea de compensaţii;
- subvenţionarea preţului unor produse etc.

B 1. Politicile financiare antiinflaţioniste

Politicile financiare au drept componente politicile bugetare şi pe cele fiscale. Prin politicile bugetare
şi fiscale se urmăresc mai multe obiective vizând reducerea cererii globale, contribuind astfel la atenuarea
procesului inflaţionist. Astfel de politici sunt însă restrictive şi provoacă austeritate bugetară.
Punerea în practică a politicilor financiare antiinflaţioniste se realizează prin exercitarea unei serii de
măsuri, cum sunt:
1. diminuarea deficitului bugetar prin temporizarea cheltuielilor publice;
2. lansarea unor împrumuturi publice, prin intermediul emisiunii de titluri de stat, în vederea absorbirii
excesului de masă monetară;
3. creşterea veniturilor bugetare prin majorarea fiscalităţii etc.
Toate măsurile arătate nu se pot aplica simultan, ci cu o anumită gradare care să asigure eficienţa
acestora. Efectele lor se obţin, de regulă, în timp şi de multe ori ele au rezultate contradictorii, atunci când
ritmul şi intensitatea lor sunt exagerate.

B 2. Politicile monetare antiinflaţioniste

Acestea se aplică de către Banca de Emisiune în relaţiile cu băncile comerciale, şi prin intermediul
acestora, în relaţiile cu agenţii economici şi populaţia, prin canale de transmisie specifice. Principalele
instrumente ale politicilor monetare antiinflaţioniste sunt:
- manevrarea taxei scontului;
- sistemul rezervelor minime obligatorii;
- operaţiunile de open-market;

Manevrarea taxei scontului este o metodă tradiţională utilizată pentru comprimarea masei
monetare. Taxa scontului este rata dobânzii la creditele de refinanţare acordate de Banca Naţională băncilor
comerciale şi care au drept suport efecte comerciale (creditele de scont). În funcţie de nivelul acesteia
variază toate celelalte dobânzi din economie, taxa scontului dând practic tonul la modificările suferite de
ratele dobânzii.
Taxa scontului (ts) este utilizatǎ ca instrument de politicǎ monetară astfel:
1
- Dacǎ ts creşte  creşte rata dobânzii la creditele acordate de băncile comerciale   volumul creditelor
acordate  scade volumul masei monetare (asanare monetară)  se ţine sub control sau se reduce inflaţia;
- Dacǎ ts scade  scade rata dobânzii la creditele acordate de băncile comerciale  creşte volumul
creditelor acordate  creşte volumul masei monetare (expansiune monetară).
Eficacitatea combaterii inflaţiei prin majorarea taxei scontului este însă relativ redusă, pentru că
dezechilibrele inflaţioniste nu se corijează prin simpla creştere a dobânzii. Cu toate acestea, manevrarea
taxei scontului continuă să fie folosită ca instrument de politică monetară în multe ţări, însă în strânsă
legătură cu alte instrumente.

Sistemul rezervelor minime obligatorii s-a creat înaintea primului război mondial. Rezerva minimǎ
reprezintă suma constituitǎ în mod obligatoriu de către băncile comerciale, sub formǎ de depozit la Banca
Naţionalǎ, sumă ce se calculează prin aplicarea unor cote procentuale asupra depozitelor în lei şi în valutǎ
atrase de băncile comerciale. Aceastǎ rezervǎ este folositǎ de Banca Naţionalǎ şi ca un instrument de
politicǎ monetară, astfel:
- Dacǎ creşte cota de rezervǎ minimǎ obligatorie  scad disponibilităţile de creditare ale băncilor
comerciale  scade volumul creditelor acordate  scade masa monetară;
- Dacǎ scade cota de rezervă minimǎ obligatorie  creşte volumul masei monetare.
Nivelul procentual al rezervelor minime obligatorii se modifică destul de des, în funcţie de cât de
mult se doreşte să se diminueze masa monetară în circulaţie, iar manevrarea lui influenţează mărimea
creditelor acordate şi costul acestora. În ultima perioadă, se manifestă tendinţa restrângerii utilizării
rezervelor minime, băncile naţionale orientându-se spre măsuri mai puţin directe, cum este politica de open
- market.

Operaţiunile de open-market constau în cumpărarea şi vânzarea pe piaţa liberă a titlurilor de stat

şi a altor titluri financiare între Banca Centrală şi băncile din sistem.
Operaţiunile de open-market influenţează masa monetară astfel:
- dacǎ Banca Naţionalǎ vinde băncilor comerciale titluri de stat  scad posibilităţile de creditare ale
băncilor comerciale  scade volumul creditelor acordate  scade masa monetară;
- dacǎ Banca Naţionalǎ cumpără de la băncile comerciale titluri de stat  creşte volumul creditelor acordate
de băncile comerciale  creşte masa monetară.

B 3. Politici de control asupra producţiei, salariilor şi preţurilor

Orientarea producţiei spre produsele a căror lipsă este mai pronunţată relaxează în general presiunile
inflaţioniste.
În categoria măsurilor de stimulare a ofertei de bunuri şi servicii se cuprind:
- modernizările tehnologice ale aparatului productiv;
- stimularea investiţiilor directe autohtone şi străine prin facilităţi legislative;
- controlul activităţii monopolurilor şi a sindicatelor, etc.
O metodă destul de des utilizată în combaterea inflaţiei este şi metoda îngheţării salariilor, a blocării
creşterii lor, în condiţiile în care preţurile îşi continuă ascensiunea. Aceasta conduce însă la o erodare
puternică a puterii de cumpărare a populaţiei, cu urmări dintre cele mai nefavorabile în plan social şi cu
rezultate neconcludente în combaterea inflaţiei.

***
În concluzie, orice măsură antiinflaţionistă are şi efecte negative, iar efectele pozitive sunt decalate
în timp, nu sunt imediate. Din acest motiv, împotriva inflaţiei se aplică întotdeauna pachete de măsuri (mix
policy), care trebuie să se completeze cât mai bine pe termen mediu şi lung. Ele trebuie aplicate cu grijă
pentru a nu genera deflaţie sau chiar recesiune!