Trecerea timpului

Într-un oraș, mersul la biserică, pe lângă impulsul intim, sufletesc, are și o

importantă componentă colocvială. După slujbă oamenii mai stau de vorbă,
profită de vremea frumoasă, plimbă cărucioarele cu copii și, în general,
pornesc vioi și ancorați în realitatea lui hic et nunc spre casă. În jurul
bisericilor de oraș sunt spații verzi, locuri de divertisment, magazine, lume
multă și colorată, se anulează repede dispoziția meditativă .

De vreun an, de când un preot tânăr s-a încumetat să ia o parohie de țară

minusculă, părăginită și foarte săracă, am reînceput să merg la biserica din
sat. De fapt, biserica a două sate, cocoțată pe coama unui deal pe care s-au
mutat, unul câte unul, mulți dintre oamenii pe care i-au purtat picioarele pe
ulițele din vale.

Când intri în biserică, saluți. Nu cât să deranjezi lumea, dar nici nu intri ca
necioplitul. Nu că ar fi obligatoriu, dar iei apoi un smoc de lumânări și te duci
afară să le aprinzi la mormintele celor plecați la cele veșnice din familia ta.
Drumul până la morminte se transformă invariabil într-un exercițiu
instantaneu de memorie vizuală sau afectivă, pentru că rareori un nume trecut
pe o cruce se întâmplă să nu îți spună nimic. Practic, oamenii pe care i-ai
prins vii în copilărie, prima tinerețe sau până mai ieri sunt acolo, la doi metri
sub pașii tăi.

Te trezești fără să vrei proiectat în secvențe din trecut care te-au adus
împreună cu oamenii aceia- de la moș Ion furam cireșe, dar atunci când el nu
era acasă, tanti Aurica ne lăsa să culegem. Tanti Veronica ne dădea cei mai
mari colaci când ne duceam cu uratul. Mama Pachița avea o iarbă grozavă în
curte și ne lăsa să intrăm și să ne jucăm la ea, deși nu mai avea copiii acasă.
Moș Culai avea un car cu boi și căra porumb pentru C.A.P., iar noi ne
trăgeam pe osie până îl supăram cu chicoteala și ne amenința cu biciușca.
Tanti Ileana ne-a oprit la ea și ne-a spălat odată, când ne prinsese o ploaie
torențială de vară. Crenguța, care era cu doi ani mai mare ca mine a murit de
tânără. A început să o doară capul, s-a dus la spital și în două zile a murit,
lăsând doi copii mici și o familie năucită de așa nenorocire. Nenea Gică
vindea la magazinul sătesc, era grăsun și roșcovan și zâmbea mereu, cu
spatele la rafturile pline de sticle. Tanti Vitoria ne-a fugărit cu un par când
ne-am dus pe deal în via ei cu nuc, crezând că e via noastră. Și tot așa. Un sat
întreg, îți vine să zici cu oameni și case cu tot, șade acolo tăcut sub ierburi și
cruci vechi, fără nume și noi, de marmură, sub morminte surpate sau cavouri,
cu poveștile netulburate de curgerea anotimpurilor. După o astfel de
incursiune, indiferent ce se va întâmpla în săptămâna de lucru care urmează,
nu are cum să fie foarte grav. Văzută de pe dealul ăla, orice problemă trecută
sau viitoare se diluează până la dispariție,

În biserică doar dacă e vreo sărbătoare mare sunt mai mult de 25-30 de
persoane, majoritatea în vârstă. Pe masa de la intrare stau așezate farfuriile cu
gogoși, biscuiți și plăcinte care se împart la sfârșitul slujbei și al căror miros,
amestecat cu cel de tămâie și de lumânări, e o marcă înregistrată a locului și
induce o stare indescriptibilă de confort uterin . Vin nu prea aduce lumea
pentru că nu are cui să-l împartă, cam două treimi din locatarii cimitirului
sunt bărbați, iar văduvele nu prea beau.

Într-un anume moment al liturghiei se împart lumânări de sufletul celor

plecați. Vezi niște lumânări aprinse tremurând în mâini veștede, bătrâne, cu
degete noduroase și auzi- ține, de sufletul lui cutare. De regulă sunt nume
arhaice, care astăzi nici nu se mai pun. Uneori te și îmbrățișează și atunci
ilicele aspre de lână, atârnând pe trupurile tot mai mici, slabe și aduse de
spate emană o căldură care topește și cea mai rezistentă angoasă. Bătrânele
par să aibă în coșul pieptului un fel de cuib de căldură, de parcă acolo li s-a
refugiat întreaga putere de a mai trăi și de a mai oferi ceva.

Odată, în liniștea slujbei, un moș mi-a întins o lumânare și a răcnit: de

sufletul mamei Frăsina! E surd și nu și-a dat seama ce strident au sunat
cuvintele lui, dar nimeni nu s-a supărat pe el pentru secundele de perturbare a
rugăciunii. Nu știu dacă Frăsina era chiar mama lui sau cineva în vârstă
căreia îi spunea așa, dar când s-a întors pe scăunelul lui am văzut că ochii îi
jucau în lacrimi.

Cred că biserica, înconjurată de cimitirul celor cu care cei încă vii și-au
împărțit viețile până într-un punct, e locul în care legătura cu ei se reia cel
mai puternic. Acasă se mai iau cu treaba, dar acolo comuniunea se reface
întrutotul. Eu găsesc aproape mereu, de fapt de câte ori se potrivește să vină
la biserică și o bătrână din sat, o lumânare pe mormântul tatei pe care știu că
nu am pus-o eu. Știu de la mama că tata a fost un timp cu ea, fata de acum
șaizeci de ani, bătrâna de optzeci de acum, după care s-a însurat cu mama. Nu
am văzut-o niciodată când se duce, mereu ajunge înaintea mea, dar lumânarea
pe care o găsesc pâlpâind pe pământ cred că e un gest pe care doar amintirea
unui om tânăr și viu îl poate provoca. Lumânarea arde pe țărâna în care ființa,
pe care probabil a iubit-o foarte demult, s-a destrămat în ultimii 26 de ani, dar
gândul cu care e aprinsă ea, cu siguranță nu are legătură cu moartea. Pentru
că, de fapt, niciunii dintre noi nu ni-i amintim pe cei duși cum erau când i-am
condus pe ultimul drum, ci vii, vorbind, râzând, făcând diverse lucruri pentru
care nu-i uităm. Nu pui o lumânare unui mort, unui trup astupat cu pământ, ci
omului viu care trăiește în amintirea ta.

E același resort care umbrește ochii cu lacrimi atunci când se întinde o

lumânare și se rostește un nume. Sunt lucruri, întâmplări, taine și oameni care
nu ies din inimi nici la adânci bătrâneți. Probabil așa cum se încrețesc fața și
mâinile, sufletul, pe măsură ce îmbătrânește, capătă o putere tot mai mare de
a se plia, contorsiona, complica, de a decripta nuanțe. Miile de nuanțe sunt
atu-ul imbatabil și unic de la o persoană la alta al oamenilor trecuți prin
aproape toți anii din viață. Poate că nu le știu pe toate, poate că au uitat multe,
dar gama de sentimente pe care au ajuns să le cunoască și recunoască
sufletele lor e imensă. Aici nu-i bate nimeni, oricât de încovoiați și chemați
de pământ ar fi.

Înainte de Sfânta Jertfă bătrânele încep să se ierte cu oamenii din biserică.

Acum deja destul de mulți ani, când mergeam la biserică doar pentru a o
însoți pe mama, detestam fără rest partea asta cu pupatul. Când vedeam că
începe, o tuleam afară, scoasă din sărite numai la gândul că aș putea să mă
trezesc pupată, dintr-o rațiune inexistentă pentru mine, de vreo babă din
biserică. Mama se cam supăra pe mine, zicea că e flagrantă și sfidătoare
atitudinea mea și nu e deloc politicos ce fac. Eu îi replicam invariabil că
țocăitul babelor din biserică îmi întoarce stomacul pe dos și nu am de ce să
suport așa ceva. În plus, ziceam, înțeleg să mă pup cu una pe care am
enervat-o sau care m-a enervat de la ultima întâlnire, în definitiv când ești
babă nici nu e mare greutate să enervezi pe cineva, dar așa, de dragul cutumei
dezgustătoare și absurde eu nu fac asta.

De curând am avut parte de o explicație la care nu m-am gândit absolut

niciodată. Una din bătrânele pe care le mai iau la întoarcere cu mașina a
început să vorbească într-o zi din senin despre treaba asta cu pupatul din
biserică. Când eram tânără, zice, babele care se pupau în biserică mi se
păreau scârboase. Râdea- chiar așa, de-a dreptul scârboase, nu altfel! Babele
îs și așa urîte, îmi ziceam, nu trebuie să se mai și pupe de-acuma, iaca asta
mai lipsea! Dar uite că acu’ am ajuns să mă pup și eu cu toată lumea din
biserică, pentru că mă simt atât de neputincioasă și sleită de puteri încât mă
gândesc- cine știe dacă duminica viitoare mai ajung la sfânta biserică? Poate
că acuma eu, fără să știu, văd lumea asta care e aici pentru ultima dată, ei m-
or mai vedea la îngropăciune, dar eu dacă nu-i mai văd? Și nu care cumva să
aibă cineva ceva pe suflet din cauza mea. Uite așa ne tot luăm rămas bun dar
de plecat nu mai plecăm! Și iar a râs.
Ei, ba n-ai să pleci, a adăugat, tot râzând, alta. Și încă ce ai să pleci, numai
așteaptă să vezi! Că mult nu are cum să mai fie. A trecut Alba prin ham!

Râsul bătrânelor sună mereu tinerește. Chiar dacă vocile le sunt stinse,
obosite sau dogite, râsul cred că le sună ca la șaisprezece- șaptesprezece ani,
ca atunci când jucau la horă sau fugeau cu flăcăii pe care i-au luat de bărbați.
Și e așa pentru că ascund, în trupurile care dor și scârțâie la fiecare mișcare,
niște inimi mult mai tinere decât am putea bănui sau accepta. Nu are cum să
fie altfel, am ajuns să am certitudinea că nimeni nu poate înțelege mai bine
tinerețea decât un om care e mai departe ca niciodată de ea .