ELEMENTE DE HIDRAULICĂ AVANSATĂ PENTRU STUDIUL FENOMENELOR

DIN INSTALAŢII

Partea I – DINAMICA FLUIDELOR POLIFAZICE

1. INTRODUCERE

Istoric
Dinamica fluidelor polifazice se constituie ca o ramură a mecanicii mediilor continue, cu
aplicaţii importante, atestate ca fiind funcţionale, încă dinaintea erei noastre. Astfel, savanţii chinezi
recomandau metoda hidraulică pentru lucrări de terasament, minerit şi pentru construirea digurilor prin
depunerea mâlului sub apă încă din secolele IV-III î.e.n., iar în lucrările lui Pliniu se menţionează
metodele hidraulice folosite în exploatările aurifere. Totodată, apa a constituit cel mai ieftin şi mai
comod mijloc de transport pentru diverse materiale sau pentru îndepărtarea reziduurilor activităţilor
umane. În construcţii, primele hidromonitoare au început să fie utilizate încă din a doua jumătate a
secolului XIX.
De domeniul dinamicii fluidelor sunt legate numele unor importanţi oameni de ştiinţă. Astfel,
studiile şi cercetările efectuate de J. Newton (1687), D. Bernoulli (1736), L. Euler (1870) şi alţii, au
condus la fundamentarea teoriei mecanicii fluidelor omogene, iar lucrările lui L.M. Poiseuille (1846)
au pus bazele reologiei. Teoria lui J.Cl. Maxwell (1868) a relaxării elastice combinată cu relaţia lui I.
Newton guvernează mişcările din domeniul curgerilor vâscoase. Spre sfârşitul secolului XIX, T.E.
Thorpe şi E.C. Bingham au făcut determinări de vâscozitate asupra unui mare număr de lichide şi
corpuri în cele mai diverse condiţii de temperatură şi presiune, având o contribuţie importantă la
dezvoltarea reologiei. O. Reynolds (1842-1912) pune în evidenţă existenţa a două regimuri de curgere
şi stabileşte ecuaţiile de mişcare a fluidelor vâscoase în regimul turbulent, iar L. Prandtl a stabilit legile
de mişcare ale fluidelor în stratul limită. I. Boussinesq s-a ocupat de probleme privind teoria
elasticităţii şi de mecanica solurilor.
În ce priveşte studiul deplasării particulelor solide în curentul de lichid, contribuţii importante
îşi aduc G.B. Airy şi G. Stokes (1815). În ultimele decenii ale secolului XX, lucrările teoretice
fundamentale şi cercetările experimentale, evidenţiază cercetători precum G.I.C. Batchelor, C.
Truesdell, I. Bogardi, S. Soo, J.W. Nuntiato, D.A. Drew etc.
În ţara noastră există o şcoală cu tradiţie în mecanica fluidelor şi hidrodinamică aplicată
reprezentată prin nume ca V. Vâlcovici, D. Dumitrescu, H. Coandă, acad. C. Iacob, D. Pavel, C.
Mateescu, acad. A. Bărglăzan, acad. I. Anton etc.

Aplicaţii ale dinamicii fluidelor polifazice şi legătura cu alte discipline

Dinamica fluidelor polifazice este o parte principală a mecanicii fluidelor, care studiază
mişcarea, acţiunea amestecurilor polifazice asupra graniţelor solide cu care vin în contact şi
transformările energetice care apar în cursul deplasărilor mediului multifazic.
Disciplina se află în strânsă legătură cu diverse alte ramuri ale mecanicii precum mecanica
corpului solid, mecanica mediilor continui deformabile, mecanica fluidelor monofazice omogene şi
reologia.
Aplicaţii ale dinamicii fluidelor polifazice se întâlnesc în diverse domenii ale tehnicii cum ar fi:
sortarea, clasarea şi transportul minereurilor; transportul materialelor de construcţie; îndepărtarea şi
transportul reziduurilor, cenuşilor şi al zgurei din diverse întreprinderi; transportul pneumatic al
cerealelor, al materialelor pulverulente cum ar fi cimentul, negru de fum, apatita, al rumeguşurilor de
tot felul; evacuarea apei din straturile freatice; tratarea şi depoluarea apei şi aerului; exploatarea
resurselor petroliere; hidromecanizare; la prepararea diferitelor produse farmaceutice etc.
Prin problemele speciale pe care le are de rezolvat, prin modul specific în care foloseşte
fenomenele hidrodinamice şi caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor şi fluidelor, prin
echipamentele mecanice deosebite pe care le utilizează tehnologiile de sfărâmare, transport, îngroşare,
clasare hidraulică sau aerodinamică, tratare a apei şi aerului, tehnologii ce se constituie în aplicaţii
tehnice ale dinamicii fluidelor polifazice, fac ca aceasta din urmă să se deosebească de celelalte ramuri
ale mecanicii clasice, constituind un exemplu de ramură pluridisciplinară a ştiinţei care trebuie tratată
ca un tot unitar.
2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND MEDIILE CONTINUE

2.1. Medii continue. Definiţia fluidului.

Prin mediu continuu se înţelege un corp material, cu anumite proprietăţi specifice, care ocupă, la
un moment dat, un domeniu al spaţiului. Principiul continuităţii mediului se bazează pe două axiome
fundamentale:
• masa corpului (fluidului) se conserva, nu dispare, în domeniul de curgere,
• mişcarea este continuă, în sensul că nu apar spaţii goale între particulele mediului continuu care
sunt în contact.
Mediul continuu este omogen dacă, la temperatură şi presiune constantă, are o distribuţie
uniformă a proprietăţilor sale (de exemplu densitatea). Mediul continuu omogen este şi izotrop dacă
proprietăţile sale sunt invariante în raport cu direcţiile spaţiului din jurul unui punct oarecare al
domeniului pe care-l ocupă.
Fluidele (lichidele şi gazele) sunt medii continue care se caracterizează prin uşurinţa de
deplasare a particulelor, particularitate denumită fluiditate. O consecinţă a acestei proprietăţi este
faptul că fluidele nu prezintă o formă proprie, în mod obişnuit ele luând forma vasului în care sunt
închise. Gazele se deosebesc de lichide printr-o mare mobilitate şi compresibilitate.
Particula fluidă reprezintă o porţiune din fluid de o formă arbitrară, cu dimensiuni foarte mici în
comparaţie cu lungimile caracteristice ale domeniului în care se află corpul fluid şi care păstrează
proprietăţile mediului continuu

2.2. Clasificarea fluidelor omogene

Se poate realiza după diferite criterii cum ar fi:

a) după starea de agregare, fluidele pot fi:
− lichide,
− gaze,
b) după mărimea forţelor de greutate în raport cu cele de inerţie şi presiune, fluidele pot fi:
− uşoare, la care forţele de greutate pot fi neglijate,
− grele, la care forţele de greutate sunt însemnate,
c) după relaţia de dependenţă dintre forţele tangenţiale din interiorul fluidului şi viteza de deformaţie,
fluidele pot fi:
− newtoniene (dependenţă liniară),
− nenewtoniene (dependenţă neliniară).

2.3. Medii polifazice. Definiţia fluidului polifazic.

În natură şi industrie nu există fluid omogen şi izotrop decât cu unele excepţii: apa pură şi unele
lichide cu înaltă puritate din industria chimică. De regulă însă, apa se găseşte în amestec cu particule
solide şi cu bule de gaz. De asemenea, aerul, în condiţii naturale, conţine particule solide, fum, picături
fine de lichid, vapori (aerosoli) etc. Prin urmare, fluidele din natură constituie amestecuri eterogene cu
compoziţie şi concentraţii variabile, ceea ce conduce la proprietăţi diferite de curgere. Introducerea
într-un fluid omogen a unui alt corp, dispersat sub formă de particule discrete, modifică caracteristicile
mediului de bază, dar nu influenţează continuitatea şi fluiditatea acestuia.
Fluidul polifazic real se defineşte ca un mediu continuu, neomogen şi neizotrop, caracterizat
prin proprietatea de fluiditate ce rezultă din amestecul nemiscibil a cel puţin două corpuri cu stări de
agregare diferite (lichid-solid, solid-gaz, lichid-gaz). Acest tip de fluide cuprind un sistem material
dispersat într-o masă fluidă monofazică (lichid sau gaz) alcătuind două sau mai multe faze separate
prin suprafeţe continue sau mulţimi de suprafeţe continue denumite constituenţi. La interfaţă
acţionează ecuaţii de salt (condiţii de conservare a masei şi momentului etc.).
Fluidul polifazic ideal presupune o repartiţie uniformă a fazelor constituente ale mediului
polifazic în tot domeniul ocupat de amestec. In această ipoteză, a multicomponenţei amestecului,
fiecare fază este independentă şi îşi păstrează individualitatea particulelor, considerându-se ca un
mediu continuu omogen şi izotrop. La nivel macromolecular însă, mediul polifazic nu poate fi
considerat continuu, omogen şi izotrop. Între fazele constituente apar interacţiuni şi suprafeţele de
separaţie dintre ele sunt suprafeţe de discontinuitate pentru presiune, densitate, viteză.
 Fluidul polifazic echivalent se defineşte ca acel model de fluid omogen şi izotrop care are
proprietăţi identice de curgere cu amestecul multifazic real. Această consideraţie este valabilă în
următoarele ipoteze:
a. amestecul are repartiţie uniformă şi izotropă a fazelor constituente;
b. menţinerea proprietăţii de fluiditate prin condiţia ca faza fluidă purtătoare să fie cantitativ
predominantă (concentraţiile fazelor disperse să fie mult inferioare unităţii);
c. se consideră că fluidul echivalent este un mediu continuu, deci funcţiile de proprietate sunt
definite, continue şi derivabile în domeniul ocupat de fluid.

2.4. Clasificarea fluidelor polifazice

Fluidele polifazice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere şi anume:
a) după natura constituenţilor, starea lor de agregare şi modul acestora de participare în amestec,
deosebim:
− fluide bifazice de tip lichid-solid, lichid-gaz, sau gaz-solid,
− fluide polifazice care conţin amestecuri de diverşi constituenţi cu stări de agregare diferite
în stare inertă chimic,
b) după natura fazei dispersate, fluidele polifazice pot fi:
− fluide polifazice de ordin zero, astfel fiind definite fluidele monofazice,
− fluide polifazice de ordin unu, sunt fluidele la care faza dispersată este un gaz iar faza
continuă este un lichid,
− fluide polifazice de ordin doi, sunt fluidele polifazice la care faza dispersată este alcătuită
din particule solide,
− fluide polifazice generalizate, sunt acele fluide la care faza dispersată este alcătuită din
corpuri cu alte proprietăţi decât faza de dispersie,
c) după modul de amestec al fazelor, deosebim:
− fluide bifazice omogene, când o fază se dizolvă complet în cealaltă, cum ar fi de exemplu
soluţiile de săruri dizolvate complet,
− fluide bifazice neomogene, când fazele constituente coexistă, cum ar fi spre exemplu
lichidele ce transportă nisip, nămol, pietriş etc. (vezi tabelul 1),
d) după mărimea vitezei relative vr definită prin diferenţa dintre viteza fluidului purtător şi viteza
celeilalte faze având de regulă greutatea specifică cea mai mare. Din acest punct de vedere fluidele
polifazice pot fi:
− fluide bifazice omogene când vr = 0,
− fluide bifazice pseudoomogene când vr ≈ 0, cazul fluidelor cu particule coloidale,
− fluide bifazice eterogene când vr ≠ 0,
e) după regimul de mişcare al fluidului purtător, pot fi:
− fluide polifazice în mişcare laminară,
− fluide polifazice în mişcare turbulentă,
f) după modul de variaţie al vitezei în timp, putem avea:
− mişcare permanentă (staţionară):
− uniformă,
− neuniformă,
− mişcare nepermanentă.
Tabel 1
Clasificarea fluidelor şi curenţilor bifazici neomogeni
Nr. Mediul bifazic Lichid + solid Gaz + solid Lichid + gaz
crt. Amestec faze
1. Dispersate Curenţi lichizi cu Curenţi de gaz cu suspensii în Curenţi lichizi cu bule de gaz.
suspensii. concentraţie redusă. Curenţi de lichid sub formă de spumă.
Curenţi de gaz cu suspensii în Curenţi de gaz cu picături de lichid.
concentraţie mare (fluidizare). Curenţi de gaz cu picături micronice
de lichid (ceaţă).
2. Stratificate Curenţi cu pat mobil Curenţi de gaz cu suspensii târâte pe Curgere inelară pe verticală sau
(nămol). fundul rigolei pneumatice. orizontală.
3. Macroamestec Curenţi lichizi cu Curenţi de gaz cu capsule (poştă Curenţi cu dopuri de gaz în lichid sau
capsule. pneumatică). curgeri de tip piston lichid în gaze.
2.5. Forţele care acţionează în mediul fluid polifazic

În mecanica fluidelor polifazice se exercită aceleaşi forţe masice şi de suprafaţă, interioare şi

exterioare, ca şi în cazul mediilor continue omogene. Pe lângă acestea se mai exercită însă şi forţe
specifice de legătură dintre fazele participante la curgere.
Forţele de suprafaţă difuzive sunt forţe interioare care apar la suprafeţele de separaţie ale
particulelor solide ca urmare a repartiţiei neuniforme a vitezelor şi presiunilor pe o normală într-un
punct la această suprafaţă de discontinuitate. Ele sunt egale şi de sens contrar şi deci, în ansamblu,
pentru o particulă macroscopică de fluid, suma lor este nulă dar lucrul lor mecanic în deplasarea
fazelor este diferit de zero.
Forţele masice interioare de legătură apar numai în modelul fluidului polifazic ideal şi sunt
proporţionale cu masa totală a mediului de dispersie a fazelor dispersate pe componente. Ele apar ca
urmare a atracţiei universale dintre particulele dispersate. Rezultanta totală a acestor forţe, pentru o
cantitate de lichid polifazic, este nulă dar lucrul lor mecanic în deplasarea amestecului este diferit de
zero.

3. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE FLUIDELOR POLIFAZICE

3.1. Proprietăţi fizice ale fluidelor omogene

3.1.1. Proprietăţi fizice comune lichidelor şi gazelor

a) Densitatea medie ρm reprezintă raportul dintre masa de fluid Δm conţinută într-un volum determinat
ΔV şi acel volum
Δm
ρm = (1)
ΔV
b) Densitatea reprezintă limita către care tinde densitatea medie a unui volum de fluid ce conţine
punctul, când acest volum poate fi micşorat oricât de mult dar rămâne mare faţă de volumul
elementului de structură:
Δm
ρ = lim (2)
ΔV → 0 ΔV

c) Greutatea specifică medie γm reprezintă raportul dintre greutatea masei de fluid ΔG conţinută într-
un volum determinat de fluid ΔV şi acel volum:
ΔG
γm = (3)
ΔV
d) Greutatea specifică γ reprezintă limita către care tinde greutatea specifică medie a unui volum de
fluid ce conţine punctul, când acest volum poate fi micşorat oricât de mult dar rămâne mare faţă de
volumul elementului de structură:
ΔG
γ = lim (4)
ΔV → 0 ΔV

e) Compresibilitatea izotermă este proprietatea fluidului de a-şi micşora volumul sub acţiunea forţelor
de presiune, la temperatură constantă. Această proprietate este pusă în evidenţă prin coeficientul de
compresibilitate definit de raportul dintre variaţia relativă a volumului ΔV/V şi variaţia de presiune Δp:
ΔV V0 dV
β= sau = − β ⋅ dp (5)
Δp V0
sau, după o integrare între limitele V0 şi V pentru volum, respectiv p0 şi p pentru presiune, se va obţine:
V = V0 [1 − β ( p − p0 )] (6)
inversul coeficientului de compresibilitate β este modulul de elasticitate al lichidului ε = 1 β
f) Dilatarea termică este proprietatea potrivit căreia volumul creşte cu creşterea temperaturii. Această
proprietate este pusă în evidenţă prin coeficientul de dilatare termică definit ca raportul dintre variaţia
relativă a volumului ΔV/V0 şi variaţia de temperatură ΔT:
ΔV V0 dV
βt = sau = β t ⋅ dT (7)
ΔT V0
g) Adeziunea este un fenomen ce impune exercitarea unei forţe pe suprafaţa de contact dintre un fluid
şi un solid în scopul separării lor. Adeziunea depinde de natura celor două corpuri şi de temperatură În
cazul fluidelor reale, proprietatea de adeziune impune condiţia de viteză nulă în punctele de contact ale
fluidului cu o suprafaţă solidă aflată în stare de repaus.
h) Vâscozitatea este proprietatea unui fluid de a prezenta tensiuni interioare tangenţiale la orice
element de suprafaţă care separă două porţiuni de fluid aflate în mişcare relativă una faţă de alta.
Această proprietate este pusă în evidenţă prin coeficientul de vâscozitate dinamică η şi coeficientul
cinematic de vâscozitate υ = η ρ . Inversul vâscozităţii dinamice se numeşte fluiditate ϕ = 1 η .
Coeficientul dinamic de vâscozitate η se defineşte ca fiind raportul dintre efortul tangenţial
unitar de frecare τ şi viteza de deformaţie a unghiului drept (du/dn) corespunzător planului în care se
consideră efortul tangenţial.
τ
η= (8)
du dn
Conform legii lui Newton, du/dn reprezintă gradientul de viteză şi efortul tangenţial τ va fi:
du
τ =η = ηgradu (9)
dn
i) Conductibilitatea termică este proprietatea fluidului de a transmite energia termică de la o sursă
caldă la alta rece, existând o tendinţă de uniformizare a temperaturii în întreg mediul fluid.
j) Difuzia este proprietatea de omogenizare a unui amestec de două substanţe fluide prin mişcările
termice ale atomilor şi moleculelor, ceea ce are ca efect uniformizarea concentraţiei sistemului, fluidul
tinzând către o stare de echilibru stabil.

3.1.2. Proprietăţi fizice specifice lichidelor

a) Tensiunea superficială σ reprezintă lucrul mecanic necesar pentru majorarea ariei suprafeţei unui
lichid cu o unitate în condiţii izoterme. Conform acestei proprietăţi, la interfaţa lichid-gaz, suprafaţa de
contact se comportă ca o membrană elastică.
b) Capilaritatea este un fenomen de denivelare a lichidelor în tuburi subţiri faţă de nivelul lichidului
dintr-un recipient în care tubul este parţial imersat. Capilaritatea apare ca un rezultat al acţiunii forţelor
de adeziune şi a celor superficiale (de coeziune). Dacă forţele de coeziune sunt superioare celor de
adeziune lichidul coboară în tub faţă de nivelul de bază, iar în caz contrar nivelul din tub se ridică faţă
de nivelul de referinţă.
c) Absorbţia gazelor este în general un proces fizico-chimic prin care gazele şi vaporii ce alcătuiesc
faza absorbită pătrund prin difuzie în masa unui lichid (faza absorbantă) prin suprafaţa de separare
dintre cele două fluide aflate în contact. Absorbţia gazului creşte odată cu majorarea presiunii.
d) Degajarea gazelor este fenomenul invers absorbţiei şi se produce atunci când concentraţia fazei
absorbite, în stare dizolvată, este superioară valorii de saturaţie corespunzătoare temperaturii şi
presiunii respective. Acest fenomen, numit şi fenomen de cavitaţie, este foarte periculos pentru
instalaţiile şi maşinile hidraulice şi apare în zonele de curgere în care presiunea scade sub valoarea
presiunii de vaporizare corespunzătoare temperaturii date.

3.1.3. Proprietăţi fizice specifice gazelor

a) Proprietăţi mecanice. Gazele sunt considerate fluide uşoare deoarece greutatea gazelor poate fi
neglijată în raport cu forţele de presiune care se exercită pe suprafaţa exterioară a volumului considerat
şi compresibile deoarece, în majoritatea cazurilor, nu se poate neglija variaţia volumului unei cantităţi
oarecare de fluid datorită modificării presiunii.
b) Proprietăţi termice. Volumul specific v, sau densitatea ρ = 1 v a unui gaz depinde de presiunea p şi
de temperatura T. Ecuaţia de stare a gazelor perfecte este pv = RT sau ρ = p RT , în care R este o
constantă cu valori specifice fiecărui fluid uşor (Raer = 228 m⋅s-2/K). În afara acestei mărimi, gazele
reale sunt caracterizate şi de alţi parametri cum ar fi: temperatura şi presiunea critică corespunzătoare
punctului de lichefiere a gazului; căldura specifică la presiune constantă cp şi, respectiv, la volum
constant cv, între care există relaţiile c p − c v = R şi c p c v = k unde k este exponentul adiabatic al
gazului.
3.2. Proprietăţi fizice ale particulelor solide

3.2.1. Greutatea specifică

Greutatea specifică medie a particulei solide γs, considerată ca mediu continuu, se defineşte ca şi
în cazul fluidelor fiind dependentă de natura materialului.
Din punct de vedere al greutăţii specifice medii, particulele se clasifică în:
a) particule uşoare γ s < 20 kN m 3 (suspensii din apele uzate, granule din PVC, praf de cărbune etc.),
b) particule medii γ s = 20… 28 kN m 3 (granule aluvionare, nisip cuarţos etc.),
c) particule grele γ s > 28 kN m 3 (prundiş ş.a.).
Unele particule solide însă, prezintă în interior goluri de aer şi fisuri deci o structură
neomogenă. De aceea se defineşte greutatea specifică aparentă γsa ca fiind raportul dintre greutatea
particulei în stare naturală uscată, cu pori şi fisuri, şi volumul aparent care include atât volumul
materiei solide cât şi volumul golurilor (fisuri, pori, canale, cavităţi).
Din acest punct de vedere, particulele solide se clasifică în:
a) particule uşoare γ sa < 1.5 daN dm 3
b) particule medii γ sa = 1.5… 2.0 daN dm 3
c) particule semigrele γ sa = 2.0… 2.5 daN dm 3
d) particule grele γ sa = 2.5…3.0 daN dm 3
e) particule foarte grele γ sa > 3.0 daN dm 3
Legătura dintre greutatea specifică reală şi cea aparentă este dată de relaţia γ sa = ε ⋅ γ s unde ε
reprezintă porozitatea particulei solide definită prin raportul dintre volumul total al spaţiilor libere din
interiorul particulei solide şi volumul total al acesteia. Granulele cu porozitate ridicată vor absorbi
fluidul de bază mult mai uşor şi în cantitate mai mare.
Greutatea specifică influenţează procesul de transport prin viteza de cădere a granulei în fluid,
determinând atât consumul specific de energie de transport cât şi traiectoriile.

3.2.2. Forma particulelor solide

Forma particulelor constituie o problemă foarte complicată întrucât, în natură, particulele pot
avea forme foarte complexe. Modelele existente se bazează fie pe aprecierea formei suprafeţei
exterioare a granulelor, fie pe aprecierea volumului acestora. In acest sens sunt utilizaţi parametrii:
1. Sfericitatea ψ definită ca raport între aria suprafeţei exterioare a particulei şi aria unei sfere având
acelaşi volum ca şi particula. Astfel, în cazul unei particule sferice, ψ = 1. Sfericitatea este
dependentă de natura granulelor şi de compoziţia lor minerală.
2. Rotunjimea reprezintă raportul dintre raza medie de curbură a particulelor şi raza cercului ce se
poate înscrie în suprafaţa maximă proiectată a granulei. Această noţiune este utilizată în aprecierea
generală a procesului de uzură a particulei datorat frecării cu graniţa solidă ce delimitează
domeniul de curgere. Atât sfericitatea cât şi rotunjimea se reduc ca valoare în procesul de uzură.
3. Constanta de volum K se defineşte prin raportul dintre volumul real al particulei şi cubul
diametrului d al sferei circumscrise proiecţiei orizontale a granulei aflată în poziţia ei cea mai
stabilă din timpul mişcării prin curentul de fluid. Astfel, în cazul unei particule sferice, constanta
de volum K va fi:
⎛ πd 3 ⎞⎛ 1 ⎞ π
K = ⎜⎜ ⎟⎟⎜ 3 ⎟ = = 0,524 (10)
⎝ 6 ⎠⎝ d ⎠ 6
iar pentru un sediment natural K = 0.4
4. Constanta de suprafaţă f se defineşte prin raportul dintre aria suprafeţei particulei în suspensie şi
aria unui cerc circumscris proiecţiei orizontale a particulei în poziţia sa cea mai stabilă.
5. Factorul de formă elipsoidal kf se defineşte prin raportul:
a
kf = (11)
bc
unde: a > b > c reprezintă semiaxele elipsoidului circumscris particulei, dimensiunea a fiind orientată
pe direcţia vectorului vitezei de mişcare.
6. Factorul de formă φ se defineşte prin raportul dintre volumul real al particulei V şi volumul
elipsoidului de revoluţie circumscris Ve:
V 3V
Φ= = = 0 .2 … 0 .9 (13)
V e 4πab 2
7. Pentru particula din Figura 1, factorul de formă Kf va fi:

Kf =
( AB + BC + CD + DA) − (aa'+bb'+cc'+ dd ') = ∑ l − ∑ l ' = 1 − ∑ l ' = 1 − k (12)
∑l ∑l
u
AB + BC + CD + DA
unde ku reprezintă unghiularitatea particulei.
Această mărime (Kf) este utilă în aprecierea intensităţii uzurii particulei. In funcţie de factorul de
formă Kf, particulele solide sunt: A a a' B
ƒ particule rotunjite Kf = (81÷100)%
d' b
ƒ particule aproape rotunjite Kf = (61÷80)%
ƒ particule aproape unghiulare Kf = (41÷60)% d b'
ƒ particule colţuroase Kf = (21÷40)% c
D c' C
ƒ particule puternic ascuţite Kf = (0÷20)%
Figura 1
8. Rugozitatea particulei solide este calitatea suprafeţei acesteia de a avea denivelări mici în raport
cu dimensiunile ei. Această mărime are o mare importanţă în procesul de abraziune pe care-l
provoacă fluidul bifazic în curgerea sa prin instalaţii. La anumite regimuri de curgere, rugozitatea
particulei influenţează direct consumul de energie necesar asigurării mişcării particulelor fluide şi
solide. Din acest punct de vedere particulele solide se pot clasifica în:
y particule poroase:
− netede – succesiune continuă cu suprafaţă perforată de pori adânci, cu fisuri;
− rugoase – granula fie are suprafaţa exterioară cu mulţi pori şi vârfuri, fie constă dintr-o
succesiune de microparticule aglomerate într-o formă neregulată;
y particule neporoase:
− netede – cu suprafeţe plane sau forme cristaline care se pot observa uşor;
− rugoase – cu suprafaţa exterioară în trepte sau cu fisuri.
9. Mărimea particulei este pusă în evidenţă prin una din mărimile următoare:
ƒ diametrul de sită definit prin mărimea ochiului rotund de sită prin care poate trece particula
solidă, fiind reţinută însă de sita următoare cu reţeua mai deasă.
ƒ diametrul de sedimentare definit prin diametrul unei sfere care are greutatea specifică şi
mărimea hidraulică identică cu cele ale particulelor solide reale, determinate în aceleaşi
condiţii cinematice, într-un fluid identic. Se utilizează la particule cu dimensiuni sub 0.1 mm.
ƒ diametrul nominal sau diametrul echivalent de care se defineşte prin diametrul unei sfere de
volum V, numeric egal cu cel al particulei solide considerate:
6V
de = 3 (14)
π
ƒ diametrul mediu dm care reprezintă valoarea medie ponderată a diametrelor particulelor prezente
într-o suspensie oarecare.
ƒ compoziţia granulometrică care reflectă repartiţia pe
dimensiuni a particulelor de material solid, adică
modul de repartizare a fracţiunilor granulometrice
exprimate în procente din greutatea totală în stare
uscată. Fracţiunea granulometrică reprezintă totali-
tatea particulelor care au dimensiunile cuprinse între
două valori prestabilite (două site consecutive).
Un exemplu de curbă granulometrică, care analitic este
integrala curbei de frecvenţă, este prezentat în figura 2.
Pentru rezolvarea problemelor puse de transportul materia-
lelor cu dimensiuni variate este necesară determinarea diame-
trului mediu al granulelor. Pentru aceasta, se împarte curba
granulometrică într-un număr de părţi egale, 10, 20, …, 100,
în funcţie de precizia dorită şi se citesc de pe curbă Figura 2
diametrele medii parţiale ale fracţiunilor respective. In cazul
împărţirii în zece părţi de câte zece procente, diametrul mediu se calculează cu expresia:
dm = 5
(d + d15 + … + d95 ) (15)
10
Pentru transport mai interesează:
ƒ diametrul efectiv d10 – diametrul corespunzător unui procent de 10% de pe graficul curbei
granulometrice,
ƒ diametrul de control d60 – diametrul corespunzător unui procent de 60% de pe graficul curbei
granulometrice,
ƒ coeficientul de neuniformitate u – dat de relaţia: u = d 60 d10
Pentru transportul hidraulic de sedimente interesează numai particulele solide cu dimensiuni
cuprinse între 0.002 şi 100 mm. Argila fină nu contează deoarece ea se transportă în stare de suspensie
coloidală, iar clasa bolovani nu interesează în problemele practice de proiectare a instalaţiilor.
Mărimea particulelor influenţează direct atât caracteristicile cinematice şi dinamice ale curentului de
fluid, cât şi diametrul tubulaturii. Cu cât granulele sunt mai mari, cu atât viteza curentului fluid de
antrenare trebuie să fie mai mare. Deasemeni, diametrul D al conductei de transport trebuie să fie mult
mai mare decât dimensiunea maximă a particulelor solide dmax, conform relaţiei D ≥ 3d max , deoarece
s-a constatat experimental că, pentru valori inferioare ale diametrului D, conducta se colmatează, în
special în zona coturilor.

3.2.3. Mărimea hidraulică

Mărimea hidraulică w0 se defineşte ca viteza uniformă de cădere a unei particule solide, într-un
fluid greu, sub acţiunea forţelor gravitaţionale, la temperatură determinată, într-un vas cu dimensiuni
teoretic infinite. Mărimea hidraulică reprezintă viteza de sedimentare a unei particule solide într-un
fluid, în anumite condiţii:
− particula este de formă sferică şi este netedă,
− fluidul nu alunecă faţă de particule,
− spaţiul în care alunecă particulele este infinit iar pereţii nu influenţează mişcarea,
− rezistenţa la înaintare depinde doar de vâscozitate,
− particula este mult mai mare decât spaţiul necesar atingerii vitezei de regim.
In regim tranzitoriu de accelerare, când dv dt > 0 , ecuaţia de mişcare a unei particule solide de
masă m într-un fluid în repaus va fi:
dv
m = G − FA − FR (16)
dt
unde forţele ce acţionează asupra particulei solide sunt: - forţa de greutate G, forţa arhimedică FA, forţa
de rezistenţă la înaintare FR.
In condiţiile mişcării uniforme a particulei (dv dt = 0 ) cu o viteză egală cu mărimea hidraulică
v=w0 se obţine:
FR = G − FA
πd 3 πd 3
G ' = G − FA = (γ s − γ ) = g (ρ s − ρ ) (17)
6 6
πd 2 ρv 2
FR = CR
4 2
relaţii în care: γs, γ sunt greutăţile specifice ale particulei solide, respectiv a fluidului; ρs, ρ sunt
densităţile particulei solide, respectiv a fluidului; iar CR este coeficientul de rezistenţă la înaintare
dependent de sfericitate şi de numărul Reynolds şi poate fi calculat cu relaţia lui C.W. Oseen:
⎛ 3 Re s ⎞ 24
C R = ⎜1 + ⎟ (18)
⎝ 16 ⎠ Re s
In final se obţine mărimea hidraulică w0 de forma:
4 gd ρ s − ρ
w0 = (19)
3 CR ρ
În regimul laminar de mişcare al particulei solide, caracterizat prin valorile subunitare ale
numărului lui Reynolds, Res < 1, coeficientul de rezistenţă la înaintare este dat de relaţia:
 24 24υ
CR = = (20)
Re s w0 d
Astfel, relaţia (19) devine:
gd 2 ⎛ ρs ⎞
w0 = ⎜⎜ − 1⎟⎟ (21)
18υ ⎝ ρ ⎠
expresie numită şi formula lui Stokes.
Din ecuaţia generală de mişcare se poate deduce timpul necesar atingerii vitezei uniforme
pentru cazul general al regimului turbulent de mişcare caracterizat prin Res > 1:
dv ⎛ F ⎞
m = G ' − FR = mg ⎜⎜1 − R ⎟⎟ (22)
dt ⎝ mg ⎠
1 dv v2
sau: = 1− (23)
g dt 4 ⎛ ρs ⎞ gd
⎜⎜ − 1⎟⎟
3⎝ ρ ⎠ CR
dv
de unde: dt = (24)
g (1 − v 2 w02 )
w0 w0 + v
şi, prin integrare: t= ln (25)
2 g w0 − v
2 gt
1− e w 0

sau: v = w0 2 gt
(26)
1+ e w 0

În regimul laminar de deplasare a granulei prin fluidul staţionar, când FR = 3πηdv , se obţine
dv w ⎛ −
gt
⎞
pentru ecuaţia (24) forma dt = a cărei soluţie este t = − 0 ln w0 − v sau v = w0 ⎜1 − e w ⎟ .
g (1 − v w0 )
0

g ⎝ ⎠
Limitarea în spaţiu a mişcării conduce la micşorarea mărimii hidraulice conform relaţiei:
w = θ ⋅ w0 (27)
unde θ este un coeficient subunitar determinat experimental. În regimul laminar de mişcare al granulei
2.25 3
⎛d⎞ ⎛d⎞ 2
solide, coeficientul θ se calculează cu formula θ = 1 − ⎜ ⎟ iar în regimul turbulent θ = 1 − ⎜ ⎟ .
⎝D⎠ ⎝D⎠
Concentraţia particulelor are acelaşi efect ca şi limitarea spaţiului de mişcare, mărimea
hidraulică descrescând progresiv cu majorarea particulelor fine dispersate în apă (dacă particulele sunt
mari ele se depun rapid şi soluţia este practic diluată). I. Sârbu propune pentru calculul mărimii
hidraulice în cazul fluidelor polifazice următoarea relaţie de calcul:
w = w0 (1 − 1.21C )
2
3
(28)
în care C este concentraţia fluidului polifazic.
Efectul temperaturii asupra mărimii hidraulice este dat de legea de variaţie a vâscozităţii
dinamice a fluidului conform expresiei:
⎛η ⎞
w0 = w0 ⎜⎜ 20° ⎟⎟ (29)
⎝ ηt ⎠
t 20°

în care mărimile notate cu indicele t corespund unei temperaturi oarecare, iar celelalte temperaturii de
20°C.
În cazurile în care se transportă materiale neomogene alcătuite din fracţiuni de diametre diferite,
1 n
se foloseşte o valoare medie a mărimii hidraulice dată de relaţia wm = ∑ wi pi unde wi reprezintă
100 i =1
mărimea hidraulică a fracţiunii granulometrice, iar pi procentele corespunzătoare.
A.G. Haceatrian recomandă pentru mărimea hidraulică medie expresia:
0.5(wmax + 2 wmin )
wm = (30)
ln (wmax wmin ) − 1
în care wmin şi wmax sunt mărimile hidraulice limită ale particulelor de hidroamestec.
3.2.4. Viteza de plutire

Viteza de plutire vp reprezintă viteza unui curent ascendent de gaz care menţine la o poziţie fixă,
în stare de plutire, o particulă solidă ce are tendinţa de a se depune.Greutatea unei particule ce pluteşte
într-un curent ascendent de gaz cu o viteză uniformă este echilibrată de
Fz forţa arhimedică şi de rezultanta forţelor elementare de presiune dinamică.
In condiţiile stabilirii echilibrului, rezultă expresia vitezei de plutire:
FA φd 4 gd γ s − γ g
v 'p = = k' d (31)
γs 3 C R γ g

γg Considerându-se γs >>> γg, se poate neglija forţa arhimedică şi relaţia (31)

vg G 1 1

⎛ d ⎞ ⎛γs ⎞
2 2

devine: v 'p' = 3.617⎜⎜ ⎟⎟ ⎜ ⎟ (32)

⎜ ⎟
Figura 3 ⎝ R ⎠ ⎝γ g ⎠
C
În cazul unor particule de formă oarecare, în relaţiile (31) şi (32) se introduce factorul de formă
adimensional ψ (o constantă ce corectează coeficientul de rezistenţă la înaintare putând lua valori
precum cele prezentate în tabelul 2) şi se obţine:
ad ⎡ ⎛ d ⎞ ⎤ v p ⎡ ⎛ d ⎞ ⎤
2 ' 2

v p = 3.617 ⋅ ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥ = ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥ (33)
ψC R ⎣⎢ ⎝ D ⎠ ⎦⎥ ψ ⎣⎢ ⎝ D ⎠ ⎦⎥
în care: a = (γ s − γ g ) γ g , D este diametrul conductei de transport şi d este diametrul particulei solide.

Tabel 2
Forma Prismă cu laturile Cilindri cu înălţimea Discuri cu grosimea
Sferă Octaedru Cub
particulei a×2a×a a×2a×2a a×2a×3a h=2r h=3r h=10r h=20r h=1.33r h=r h=r/3 h=r/10 h=r/15
Factor de
1.000 1.181 1.241 1.304 1.314 1.379 1.144 1.163 1.447 1.724 1.165 1.214 1.683 4.310 3.937
formă - ψ

Relaţia (29) permite calculul vitezei de plutire în cazul particulei solide izolate sau pentru
concentraţii reduse ale fluidului polifazic. Pentru concentraţii ridicate ale fluidului polifazic s-a
demonstrat experimental că viteza de plutire se majorează odată cu creşterea concentraţiei materialului
solid. În literatura de specialitate însă, fenomenul este menţionat numai din punct de vedere calitativ,
fără a se preciza o metodă precisă de calcul a vitezei de plutire în funcţie de concentraţie.
În practică, pentru determinarea vitezei de plutire, se procedează astfel:
vg d
− se determină numărul Reynolds relativ la particula solidă Re = , d fiind diametrul particulei
ν
solide, vg viteza fluidului purtător şi ν vâscozitatea cinematică.
− din tabele (vezi Tabelul 3) se determină valoarea coeficientului de rezistenţă la înaintare CR, cu
care se calculează apoi viteza de plutire şi se reverifică numărul lui Reynolds. Pentru obţinerea
soluţiei se procedează iterativ.
Tabel 3
Res CR Res CR Res CR Res CR
0.1 240 7 5.40 500 0.55 70000 0.50
0.2 120 10 4.10 1000 0.46 100000 0.48
0.5 49.5 20 2.55 2000 0.42 200000 0.42
0.7 36.5 50 1.50 5000 0.385 400000 0.084
1 26.5 70 1.27 10000 0.405 106 0.13
2 14.4 100 1.07 20000 0.45 3⋅106 0.20
5 6.9 200 0.77 50000 0.49 - -

Pentru cazul transportului de particule solide pe verticală, cu aer încălzit, la determinarea vitezei
de plutire trebuie să se ia în considerare modificarea parametrilor cinematici şi a proprietăţilor gazului,
în special variaţia greutăţii specifice a acestuia
În Tabelul 4 sunt prezentate vitezele de plutire, determinate experimental, pentru diverse
materiale de diferite dimensiuni, în instalaţii de pneumotransport.
 Tabel 4
Material Dimensiuni Viteza de plutire
- [mm] vp [m/s]
Sfere din lemn 30 26.0
Cuburi din lemn 24×24×24 15.0
Bare din lemn 30×30×15 14.5
Plăci din lemn 40×40×8 9.0
Rocă steril 0÷5 10÷16
Rocă steril 5÷10 10÷20
Rocă steril 10÷20 18÷23
Grâu - 9.8
Orz - 8.7
Secară - 2.5
Porumb - 9.5
Seminţe de rapiţă - 8.2
Seminţe de in - 5.2
Seminţe de măr - 2.5÷4.3
Smochine uscate 30×40×10 11.9÷13.2
Cicoare neprăjită, mărime mijlocie - 11.9÷13.5
Sulfură de zinc 5 17.7
Lignit 25 10.6÷11.0
Lignit 15 8.7
Antracit concentrat 4.4 7.5
Praf cărbune (fineţe normală) 0.7 0.14
Ciment portland 0.06 0.22
Ciment portland 0.086 0.34
Balast 45 31.2
Rumeguş de fag, umed - 5.5÷7.0
Talaj de fag, umed - 14.5÷15.0
Cărbune (ρs = 1400 kg/m3) 0.75÷2 2.8÷3.72
Polistiren sferic (ρs = 1185 kg/m3) 1.5 3.37
Plumb (ρs = 11080 kg/m3) 0.3 8.17
Alamă (ρs = 8440 kg/m3) 0.4 4.08
Aluminiu (ρs = 2385 kg/m3) 0.23 3.02
Dioxid de mangan (ρs = 2610 kg/m3) 1.3 4.66