Imagini pentru preexamenul de la Roma Antica

Drumuri si apeducte:

Imaginea 1 – Pictura Murala dintr-un Lupanar, Pompeii

Situl Pompei este împărţit în nouă zone ("Regio"), dispuse într-o spirală pe dealul nu prea înalt, aşa încât cea de-
a noua este aproape de mijloc. Oricum, suprafaţa mare a oraşului excavat cere o zi întreagă pentru parcurgerea
sa; tururile simple cu ghid au însă o durată mai mică, de 2-3 ore, şi se rezumă, de regulă, la zonele 7 şi 8, unde
sunt concentrate cele mai multe puncte de interes şi spre care se intră dinspre Porta Marina ori Piaţa Esedra.În
zona 7 din Pompei, o casă cu etaj de la o intersecţie de trei străzi secundare are o denumire precisă: lupanar. Nu
este singura din oraş, dar se poate intra aici pentru a vedea camerele mici, fără mobilier, ai căror pereţi de intrare
poartă picturi ilustrând tipul de servicii oferit de către prostituate.
Imaginea 2 – Apeductul “EL PUENTE” din Segovia, Spania

Apeductele romane erau un fel de jgheaburi mari de piatră, lungi de zeci de kilometri,
susţinute de stâlpi groşi de zid, legaţi între ei cu arcade, adesea în semicerc si care serveau la
transportul in localitati a apei potabile din munti. Unele surse istorice arata ca primul apeduct
construit in Imperiul Roman a fost El Puente. Aceasta constructie este unul din cele mai bine
păstrate monumente care descrie Imperiul Roman. El traversează râul Frio din oraşul Segovia,
lungimea acestuia fiind de 10 km.

Apeductul “El Puente”, din Segovia, Spania

Apeductul roman de la Segovia, Spania este construit din granit si reprezinta un exemplu
extraordinar a lucrării pietrarilor antici. Are o înălţime de 39 metri şi e funcţional până în ziua
de azi.
Imaginea 3 – Marele Teatru din Piata Esedra, Pompeii

Pompei, fondat cândva în secolul 8 î.e.n, a fost un oraş înfloritor, aflat succesiv sub influenţe etrusce, greceşti,
romane. În anul 80 î.e.n, devine colonie romană, sub numele de Colonia Cornelia Venera Pompei şi continuă să
se dezvolte, sub impulsul dat de traficul maritim din zonă şi de comerţul eficient. Veniturile în creştere au
determinat apariţia unei clase mijlocii din ce în ce mai bogate şi aflate în permanentă concurenţă. Cenuşa
Vezuviului a îngropat case elegante şi edificii publice opulente, toate reflectând, prin frescele, statuile, picturile şi
mozaicurile interioare, un gust rafinat pentru artă.

O cărare lungă şi umbrită leagă intrarea din Piaţa Esedra de Marele Teatru, construit în jurul
anilor 200-150 î.e.n., folosindu-se o cavitate naturală a dealului. După extindere, 5000 de
persoane puteau sta pe scaune şi privi spectacolele de comedie şi tragedie. Deşi rândurile
amfiteatrului înalt sunt neacoperite, se pare că, la nevoie, se întindea peste ele o pânză mare,
velarium, fixată de pereţii din partea superioară a edificiului.
2. Arhitectura domestică: domus, insula, villae

La Pompei și Heculanum întâlnim case foarte dezvoltate care ocupă spațiul dintre
încrucișarea a patru străzi (insula). Acestea dispun de vate prăvălii, de ateliere meșteșugărești
și de camere-hotel. Casa de închiriat se întâlnește în marile aglomerații urbane și despre ea ne
vorbesc câțiva scriitori antici, precum Cicero, Iuvenalis. La Ostia, Pompei și Herculanum s-au
identificat astfel de locuințe. Dacă domus-casă de locuit a unui singur proprietar ocupa o
suprafață de teren mai restrânsă, casa de închiriat se extindea pe o întreagă insula. Ea era
închiriată total sau parțial. Unele aveau până la 60 picioare înălțime(20m), cu etajele
superioare lucrate din lemn, mereu amenințate de incendii. Din cauza pericolelor de incendiu
și prăbușire, înălțimea insulae-lor au fost limitate de Augustus la 70 de picioare romane (20,7
m), și din nou de către împăratul Nero mai mult, până la 60 de picioare romane (17.75 m),
după Marele incendiu al Romei. Apartamentele erau de obicei mai mici la etajele superioare
iar apartamente mai mari și cele mai scumpe fiind situate la etajele de jos. De asemenea,
apartamentele de la etaj adesea nu aveau încălzire, apă curentă sau toalete, ceea ce impunea
locatarilor să folosească sistemul extins de toalete publice Fiind vorba de o casă de
exploatare, camerele erau mici și insalubre, invadate de ploșnițe și cu totul lipsite de comfort.
Epigramele lui Martialis descriu adesea viața chinuită a unui poet sărac, chiriaș în aceste
locuințe de exploatare. Vitruviu rezumă clar situația: "Având în vedere importanța orașului și
densitatea extremă a populației, este necesar ca noi să multiplicăm nenumărate locuințe. Ca
Locuințele numai cu parter nu pot găzdui o astfel de masă de oameni în oraș. Având în vedere
această situație, utilizarea clădirilor înalte este singura soluție "(De Arhitectura, 2, 8, 17)
 Plinius cel Tanar si alti scriitori antici lauda confortul lor, iar dupa cercetarile lor cea mai
spectaculoasa este VILLA HADRIANA de la Tibur(Tivoli), in apropierea Romei la poalele Muntilor
Albani./Villa Adriana este un complex arheologic aflat în Tivoli -sau Tibur, cum i se spunea în
Antichitate – o staţiune de vacanţă aflată la 30 de km de Roma/Villa a fost reşedinţa de vară a
împăratului Hadrian, care prefera să stea aici şi nu la Roma, pe Palatin, unde locuia împărăteasa,
soţia lui. Teatrul maritim, un exemplu extraordinar de arhitectură peisagistică: o insuliţă artificială
rotundă înconjurată de un bazin circular, înconjurat şi acesta, la rândul lui, de un peristil (colonadă).
Pe insuliţă se afla apartamentul împăratului, se presupune că aici se retrăgea Hadrian pentru a se
dedica picturii şi arhitecturii.În bazinul circular, Hadrian obişnuia să înoate. Piazza d’Oro, un complex
arhitectonic unde Hadrian a experimentat mai multe tipuri de cupolă în formă de dovleac sau dom
dovleac (în interior seamănă cu o jumătate de dovleac scobit cu linguriţă, scobitură lângă scobitură –
marginile scobiturilor jucând rolul nervurilor dintr-o cupolă). Canopus, după un celebru cuib al
plăcerilor din Alexandria Egipt, faimos pentru desfrâu în lumea antică; azi se mai vede doar un portic
graţios ce înconjoară o piscină.
Planul de casă romană (domus) s-a dezvoltat în timp, în condiţiile climaterice ale Mediteranei.
Planul clasic era organizat în jurul a două zone de interes, ambele deschise spre cer: atriumul
(principala încăpere a casei, cu o deschidere în acoperiş şi un bazin de captare a apei în centru
– impluvium) şi peristilul (o curte înconjurată de un portic cu coloane). Domus era orientată
spre interior, aproape fără ferestre la stradă, iar fiecare încăpere avea o funcţionalitate
distinctă. Acest tip de case, rezervate celor privilegiaţi, găzduiau câte o singură familie (mai
multe generaţii, diverse rude, şi sclavii).

După trecerea prin vestibulum, intrarea principală era prin fauces, un coridor îngust care ducea
în atrium, dar exista şi o intrare secundară (posticum), folosită de sclavi şi servitori, dar şi de
stăpâni atunci când doreau să fie discreţi. Atriumul era centrul vieţii dosmetice şi încăperea
cel mai bine mobilată – includea colţul cu zeii protectori ai casei (lararium), statui ale
strămoşilor, şi arca, cufărul cu bani. Musafirii erau primiţi în tablinum, cameră aflată între
atrium şi peristil, deseori separată de primul doar printr-o perdea. Sufrageria se
numea triclinium, de la numele canapelelor pe care romanii se întindeau în timpul mesei.
Existau de asemenea mai multe dormitoare (cubiculum) iar la stradă puteau exista tabernae,
magazine în care sclavii sau liberţii familiei comercializau produsele rezultate din afacerile
stăpânului
3. Arhitectura sacră și relația ei cu domeniul politic (arhitectura forumurilor)

Ordinul doric este cel mai simplu dintre toate celelalte ordine grecești.

Partenonul - templu în stil doric

Ordinul doric a fost unul dintre cele trei ordine clasice canonice ale arhitecturii antice grecești.
Celelalte două sunt ordinul ionic și ordinul corintic și succed celui doric în ordine cronologică.

Soclul coloanei[modificare | modificare sursă]

Soclul (fundația) este alcătuit din: stereobat (baza), krepis (treptele). Solul pe care se întinde
fundația are o parte vizibilă, numită euthynerie. Treapta superioară se numește stylobat și
reprezintă fundamentul pe care stau coloanele.

Coloana[modificare | modificare sursă]

Spre deosebire de coloana ionică și cea corintică, coloana dorică stă direct pe stylobat,
neexistând între acestea nicio treaptă intermediară.
Coloana se subțiază în sens ascendent și este prevăzută, în secțiune transversală, cu niște
adâncituri concave semirotunde, numite caneluri. Coloanele se termină prin capitelele cu
decorația specifică, cea mai simplă dintre toate ordinele grecești.
Grinda are două trepte: arhitravă și friză.
Ordinul ionic este unul dintre cele trei ordine clasice ale arhitecturii antice grecești, celelalte
două fiind ordinul doric și cel corintic. Acest stil arhitectonic oferă un aspect suplu, punând accent
pe elementele decorative.Elemente ale ordinului ionic: 1 - antablatură (antablament), 2 -
coloană, 3 - cornişă, 4 - friză, 5 - arhitravă (epistil), 6 - capitel (abacă compusă şi volute), 7 - fusul
coloanei, 8 - baza coloanei, 9 - stylobat, 10 - stereobat.

Capitelul ionic are exprimate două fețe ca principale, ceea ce dovedește că, spre deosebire de
cel doric, conceput a fi perceput din toate direcțiile în mod egal, el s-a născut în interiorul
unor porticuri.[1]

Soclul[modificare | modificare sursă]

Soclul este alcătuit din stereobat (fundamentul coloanei) și krepis (treptele). Partea vizibilă a
fundației pe care se află soclul se numește euthynerie.

Trepta superioară a krepis-ului este stylobat-ul (platforma).

Spre deosebire de ordinul doric, la cel ionic coloana este susținută de bază, care separă fusul
coloanei de stylobat.

Coloana şi secţiunea transversală

De asemenea și sistemul de caneluri al coloanei ionice diferă de cel doric. Dacă stilul doric
prevede canelurile de forma unor muchii ascuțite, în cadrul celui ionic muchiile sunt teșite având,
în secțiune transversală, forma unui trapez isoscel.

Abaca ionică este mai redusă față de cea dorică.

Grinda (face parte din antablament)[modificare | modificare sursă]

Grinda are două părți:

 arhitrava: netedă și împărțită în trei sau mai multe benzi

 frizele: pot fi bogate în basoreliefuri și alte ornamente

Ordinul corintic este unul din stilurile clasice ale arhitecturii grecești și romane, alături
de cel doric și cel ionic.

Capitel corintic

Coloana este mai zveltă și are capitelul ornat cu frunze de acant.

Soclul coloanei[modificare | modificare sursă]

Soclul (fundația) este alcătuit din: stereobat (baza) și krepis (treptele). Solul pe care se
întinde fundația are o parte vizibilă, numită euthynerie. Treapta superioară se
numește stylobat și reprezintă fundamentul pe care stau coloanele.

Coloana[modificare | modificare sursă]

Fusul coloanei este asemănător cu cel ionic, dar ceva mai zvelt. Ceea ce oferă particularitate
coloanei corintice este capitelul. Acesta prezintă ornamentul numit acantă, preluat ulterior și
de capitelurile compozite.Ordinul corintic este cel mai nou dintre cele trei ordine de
 arhitectură ale antichității grecești. Evoluția sa începe în jurul anului 400 î.Hr. dar abia peste
trei secole ajunge la forma sa canonică.

Cel mai vechi edificiu cu capiteluri corintice este Templul lui Apollo din Bassai (c. 400 î.Hr.).
Alte edificii construite ulterior conțin fie elemente corintice în arhitectura interioară (Tholos din
Delphi, Tholos din Epidauros, Templul Atenei din Tegea), fie doar detalii ornamentale
(Monumentul lui Lysicrate, Ptolemaion din Samotrace, Mausoleul din Belevi).

Începând din secolul al III-lea î.Hr. capitelul corintic este tot mai prezent în arhitectura
monumentală a templelor. Un exemplu elocvent îl constituie Olympieion-ul din Atena (174 -
164 î.Hr.).

.Capitelul este partea superioară a fusului unei coloane, semicoloane sau a unui pilastru, mai
groasă și ornamentată, pe care se sprijină arhitrava[1], arcul, bolta sau cupola, a căror greutate
urmează să o preia.[2]În spațiul Greciei antice, denumite după coloana reprezentativă,
împreună cu capitelul ei, există ordinele clasice doric, ionic și corintic.[2]Din combinarea
capitelului ionic cu cel corintic a rezultat alt ordin arhitectonic antic, cel compozit, caracterizat
în special prin capitelul cu volute și cu foi de acantă.[3]Și în lumea dinafara spațiului cultural
grec existau coloane cucapiteluri. În Egiptul Antic, capitelurile aveau forma inspirată de
floarea de lotus.[2]

Capitel compozit, decorat cu volute

Voluta (din latină volutum, în trad. "învârtit") este un element de arhitectură asemănător
cochiliei de melc sau coarnelor berbecului. A aparut prima data in Arcul(arc de triumf) lui
Titus. Era un capitel corintic(format din trei siruri de frunze de acant si volute) cu volute
ionice catre varf.
Templul lui Jupiter Optimus Maximus din Roma 509, Bc

Amplasarea templului Templul lui Jupiter Optimus Maximus, cunoscut și sub numele de
Templul lui Jupiter Capitolinus (latină: Aedes Iovis Optimi Maximi Capitolini, italiană:
Tempio di Giove Ottimo Massimo, limba engleză: "Templul lui Jupiter Cel mai bun și cel mai
mare pe capitolina") a fost cel mai important templu din Roma Antică, aflat pe Dealul
Capitolinei. Avea o poziție ca o catedrală în religia oficială din Roma și era înconjurată de
zona Capitolina, o zonă unde s-au întâlnit anumite adunări, și au fost afișate numeroase altare,
altare, statui și trofee de victorie. Prima clădire a fost cel mai vechi templu mare din Roma și
poate fi considerată ca fiind în esență arhitectură etruscă. Acesta a fost dedicat în mod
tradițional în anul 509 î.Hr., dar în 83 î.H. a fost distrus de foc, iar înlocuirea în stil grecesc a
fost finalizată în 69 î.H. (ar fi existat încă două incendii și clădiri noi). Pentru primul templu,
specialiștii etrusci au fost admiși pentru diverse aspecte ale clădirii, inclusiv pentru a face și a
picta elementele extinse de teracotă din Templul lui Zeus sau părțile superioare, cum ar fi
antefixele [2]. Dar pentru cea de-a doua clădire au fost chemați din Grecia, iar clădirea era
probabil în esență grecească în stil, deși, ca și alte temple romane, a păstrat multe elemente de
formă etruscă. Cele două clădiri au fost, evident, de stil roman contemporan, deși de
dimensiuni excepționale. Prima versiune este cel mai mare templu Etruscan înregistrat [3] și
mult mai mare decât alte temple romane de secole după. Cu toate acestea, mărimea acesteia
rămâne în mod serios contestată de specialiști; bazat pe un vizitator străvechi, sa pretins că a
fost de aproape 60 m × 60 m (200 ft × 200 ft), nu departe de cele mai mari temple grecești [4].
Indiferent de mărimea sa, influența sa asupra altor temple romane timpurii a fost
semnificativă și de lungă durată. [5] Reconstrucțiile prezintă, de obicei, streașini foarte largi și
o colonadă largă care se întinde pe margini, deși nu în jurul peretelui din spate, așa cum ar fi
făcut-o într-un templu grecesc. O imagine brută pe o monedă din anul 78 î.H. arată doar patru
coloane și o linie de acoperiș foarte ocupată. [7] Cu încă două incendii, al treilea templu a
durat doar cinci ani, până în anul 80 d.Hr., dar al patrulea a supraviețuit până la căderea
imperiului. Rămășițele ultimului templu au supraviețuit pentru a fi jefuite pentru spolia în
Evul Mediu și Renaștere, dar acum numai elemente ale fundațiilor și podiumului sau ale bazei
supraviețuiesc; deoarece templele ulterioare se pare că reutilizează aceste lucruri, ele pot fi
date parțial în prima clădire. Multe clădiri rămân incerte.

Panteonul din Roma 126 Bc.

Panteonul, o clădire din Roma (Italia), comandat de Marcus Agrippa ca un templu pentru toți
zeii din Roma antică, și reconstruit de împăratul Hadrian, în aproximativ 126 d.Hr.Care a fost
construită inițial ca templu pentru cele șapte zeități guvernatoare ale celor șapte planete în
statul religios al Romei Antice, din secolul al VII-lea fiind transformată într-
o biserică creștină.Este cea mai bine conservată clădire romană și cea mai importantă clădire
veche din lume cu acoperișul original intact. Deși identitatea arhitectuluirămâne incertă, mulți
o atribuie lui Apolodor din Damasc.Până în secolul al XX-lea, Panteonul a fost cea mai mare
construcție din beton existentă în lume. Cupola din beton este relativ ușoară, pentru că în
compoziția betonului nu s-a folosit pietriș, ci puzzolană. Puzzolanele naturale sunt minerale
ușoare, rezistente la apa de mare, formate prin sedimentarea cenușii vulcanice produse în
timpul erupțiilor vulcanice bazaltice. Conțin silice, aluminiu și oxid de fier (care îi conferă
culoarea roșie), precum și var și oxid de magneziu[1].În afară de Panteonul din Roma, lista
monumentelor foarte importante ale Romei antice include Forumul Roman, Domus
Aurea, Columna lui Traian, Piața lui Traian, zonele catacombelor, Circus Maximus, Băile lui
Caracalla, Castelul Sant'Angelo, Mausoleul lui Augustus, Ara Pacis, Arcul lui
Constantin, Piramida lui Cestius și Bocca della Verità.
4.1. Arhitectura cu destinație și simbolistică militară

a. Castre

b. Altare-Ara Pacis

Castrul roman-Jidava

Castrul roman Jidava, văzut dinspre porta principalis sinistra.

În prim plan principia şi, în dreapta, hipocaustul reconstituit (adăpostit sub o construcţie din
sticlă)Hipocaustul din castrul Jidava (reconstiture parțială)

Planul castrului roman Jidava

Jidava (sau Jidova[2], sau Sidova[3]) a fost un castru roman din linia fortificată Limes
Transalutanus, ale cărui ruine se află pe teritoriul fostului sat Apa Sărată, în prezent înglobat
în orașul Câmpulung, județul Argeș.Castrul are formă dreptunghiulară, cu laturile de 132 m și
98 m. În partea centrală a incintei au fost clădite horreum (magazia de cereale), clădirea
ofițerilor, principalia (comandamentul), paetorium (clădirea comandamentului castrului). De
o parte și de alta a acestor construcții de piatră, la nord și la sud, erau
plasate hibernalia (barăcile soldaților).Accesul în castru se făcea prin patru porți: Porta
praetoria (poarta principală de intrare), Porta decumana (poarta de ieșire), Porta
sinistra (poarta din stânga). Comunicarea directă între paetorium și porți se făcea prin
drumuri: Via praetoria și Via decumana.Castrul este considerat ca fiind cel mai important fort
de apărare de pe Limes Transalutanus, având rolul de a controla drumul ce trecea prin Pasul
Bran. A fost construit între anii 190-211, în timpul împăraților Commodus și Septimius
Severus, fiind singurul castru de piatră de pe Limes Transalutanus.Castrul a fost mistuit de un
incendiu devastator între anii 244-245 ca urmare a invaziei carpilor.[4] Această învazie a
distrus toate fortificațiile de pe limesul Transalutan.[4]Castrul a fost descoperit în anul 1876 de
către arheologul Dimitrie Butculescu care a realizat și o primă cercetare a acestui castru.
Cercetările arheologice sistematice au început din anul 1962. S-au descoperit o parte a
construcțiilor din interiorul castrului și zidul de incintă. Zidurile au fost consolidate iar zidul
de incintă de pe latura de sud a fost supraînălțat refăcându-se turnul de curtină. De asemenea a
fost reconstituit hipocaustul (hypocaustum) din praetorium.În zona castrului s-au descoperit
monende, unele dintre ele fiind din timpul împăratului Gordian al III-lea, cărămizi cu
inscripții în latină ce aveau dimensiunile aproximative de 42/28/6,5 cm, vârfuri de săgeți, vase
de lut și diferite scoabe, piroane, cârlige metalice. În interiorul castrului există un muzeu
permanent ce expune numeroasele obiecte descoperite pe teritoriul castrului. În prezent,
ruinele castrului roman Jidava sunt valorificate turistic de Muzeul Județean Argeș.[5]Situl
Jidava este cuprins în Lista monumentelor istorice din Județul Argeș cu două monumente:[6]

 La nr. curent 7, cu codul AG-I-m-A-13357.01 este Castrul de pământ de la începutul

secolului II.

 La nr. curent 8, cu codul AG-I-m-A-13357.02 este Castrul de piatră de la sfârșitul

secolului II și începutul secolului III.

În ciuda situației de monument istoric, există terenuri împărțite de primărie exact pe situl
marelui castru roman de la Jidava.[

Ara Pacis Augustae, fațada vestică, inaugurat în anul 9 a. Chr., pe Câmpul lui Marte, face
parte din programul arhitectural de propagandă împreună cu templul lui Mars Ultor şi
Mausoleul. Ara Pacis Augustae (latină : Altarul Păcii Maiestoase; prescurtarea comună
este Ara Pacis) este un altar dedicat păcii, văzută ca o zeițăromană. A fost comandat
de Senatul Roman pe 4 iulie, în anul 13 î.Hr., pentru a onora întoarcerea triumfală
din Hispania și Galia a împăratului roman Augustus,[1], și a fost consacrat pe 30 ianuarie, în
anul 9 î.Hr., de către Senatul Roman, pentru a celebra pacea stabilită în imperiu după
victoriile lui Augustus.[2] Altarul trebuia să fie o viziune a religiei civile romane. Căuta să
înfățișeze pacea și prosperitatea fertilă care au rezultat din Pax Augusta („Pacea augustă”),
cauzată de supremația militară a Imperiului Roman.

Ara Pacis faţada estică

În jumătatea din stânga a laturii de est se află reprezentată Tellus, iar în panoul din dreapta s-a
păstrat doar un mic fragment al zeiţei Roma şezând.

Relieful ce o prezintă pe Tellus simbolizează idila perfectă. Tellus, a cărei înfăţişare în

această perioadă trebuie privită ca personificarea Italiei, împrumutând caracteristici de la alte
zeităţi, constituie figura centrală. Pe genunchi ţine doi prunci bine hrăniţi, între ei aflându-se
un taler plin cu fructe. În păr poartă în loc de cunună o ghirlandă cu fructe. De o parte şi de
alta a zeiţei, se află două femei cu părul ridicat în vânt, Aurele – personificări ale vântului
dătător de viaţă, cea din dreapta este aşezată pe o lebădă, iar cea din stânga pe un monstru
marin. Dintr-un vas răsturnat din colţul din stânga jos, se scurge apa. Sub Tellus se afla un
bou, al cărui cap este modern, şi o oaie care paşte. De cealalta parte a panoului cu Tellus este
prezentată amazonica Dea Roma. Din ea nu s-a mai păstrat decât un mic fragment, neştiindu-
se ce alte figuri mai populau scena.
4.2. Arhitectura cu destinație și simbolistică militară

c. Arce.

d.Columne
Arcul lui Traian de la Benevento, 114

Arcul de Triumf al lui Traian, din Ancona

Arcul lui Traian din Ancona reprezintă una dintre moștenirile monumentale romane cele mai
prețioase ale regiunii Marche, din Italia.

Foarte elegant, a fost ridicat de Senatul și Poporul Roman, în anii 100 – 116 d.Hr., fiind opera
arhitectului sirian Apollodor din Damasc, din marmură extrasă din Insula Marmara, în
onoarea împăratului Traian.

De aici a plecat împăratul Traian în victoriosul război contra dacilor, episod care se poate
vedea pe unul din basoreliefurile existente pe Columna lui Traian de la Roma.[1]

Potrivit îndelungatei și constantei tradiții, pe atic era montată statuia ecvestră a lui Traian; la
stânga lui Traian era statuia soției acestuia Pompeia Plotina, iar la dreapta sa statuia surorii
împăratului, Ulpia Marciana. Inscripțiile, care se pot citi și în prezent, erau din bronz aurit, ca
și statuile, care însă au fost luate de sarazini, în 84
Columna lui Traian

Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul
împăratului Traian, pentru comemorarea victoriei sale în Dacia, care s-a păstrat până în zilele
noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere - la nord - de Forul
roman. Terminată în 113, columna are exteriorul prevăzut cu un faimos basorelief sculptat, în
formă de spirală, care reproduce artistic sub o formă epică războaiele dintre romani și daci
purtate de Traian pentru cucerirea Daciei.

Columna are o înălțime de aproximativ 40 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură

de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone.

În anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei
Paul al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558. În
1589-1590, în locul statuii lui Traian, aflată inițial în vârful columnei, dar dispărută încă din
antichitate, a fost așezată o statuie a Sfântului Petru.
Detalii de pe columna lui Traian

Basorelieful prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-
102 (în partea de sus a columnei) și 105-106

(în partea de jos). Soldații romani și daci sunt prezentați în timpul bătăliei.

Atingând apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală
trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariilelui Traian despre războaiele dacice (De bello
dacico), prin caracterul lor de document istoric, constituie un adevărat "act de naștere" al
poporului român.