Între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea cultura medievală românească a fost profund influenţată de valorile

spirituale şi estetice ale ortodoxiei bizantine – caracteristice pentru sud-estul Europei de la acea vreme.
Faptul a fost marcat, printre altele, prin adoptarea slavonei ca limbă aulică şi de cult. Cultura urbană
este legată, în mare parte, de apariţia statului. Existenţa acestuia din urmă a determinat intensificarea
sau naşterea unora dintre activităţile specifice – precum cea politică, administrativă, juridică ori
religioasă. Influenţa sud-dunăreană a ajuns în spaţiul românesc pe filieră politică, religioasă şi culturală.
În primul mileniu creştin slavii din zonă erau suficient de puternici încât să-şi poată impune anumite
elemente de spiritualitate. Tradiţia acestei relaţii a fost continuată, mai târziu, prin menţinerea unor
raporturi diplomatice şi bisericeşti – întărite de legăturile dinastice stabilite între domnii români şi
conducătorii sârbi ori bulgari. Având în vedere caracterul eterogen al populaţiei care locuia spaţiul
extracarpatic în evul mediu, acest lucru a lăsat urme şi în cultura ţărilor române. Transilvania a fost cu
atat mai marcată de amestecul etnic cu cât românii de acolo erau dominaţi din punct de vedere politic
de alte grupuri. Unul dintre lucrurile care trebuie amintite despre cultură în general şi cea medievală, în
speţă, este diferenţa notabilă existentă între sat şi oraş din acest punct de vedere. Cultura urbană a fost
întotdeauna mai mobilă, mai deschisă şi mai expusă influenţelor din exterior decât cea rurală –
conservatoare şi cu o gamă limitată a căilor ce o perpetuează. Mediul din care proveneau anumite
persoane marca în mod aproape decisiv felul în care putea evolua cineva din punct de vedere cultural.
Mobilitatea socială era mult mai limitată în trecut faţă de astăzi – lucru care crea aproape o predestinare
pentru cursul vieţii cuiva. Prin urmare, aveau acces la cultură aproape în mod exclusiv categoriile sociale
care puteau investi în instruirea urmaşilor. Informaţia scrisă era cu atât mai dificil de accesat cu cât
analfabetismul era un fenomen aproape general. Curţile domneşti constituiau unele dintre principalele
focare de cultură. Cancelariile domneşti, conduse de logofeţi ce aveau în subordine mai mulţi grămătici
şi pisari, aveau sarcina de a redacta documente interne sau externe – în limbi ca slavona, latina, greaca
sau turca. Pe lângă curţile domneşti funcţionau şcoli în care erau pregătiţi diecii, inclusiv cei care lucrau
în vistierie trebuind să ţină socoteala veniturilor şi a cheltuielilor domneşti. În şcolile de pe lângă curţile
domneşti sau mănăstireşti existau biblioteci şi arhive în care se instruiau şi se documentau învăţaţi,
cronicari sau dregători. În afara rolului lor de păstrătoare a bunurilor culturale - laice şi bisericeşti -
mănăstirile păstrau întregi tezaure în obiecte sfinte, donaţii sau lucruri care aparţinuseră unor domni ce
le puseseră la adăpost acolo. Strâns legate de viaţa oraşului erau unele ocupaţii practice, care necesitau
o pregătire, precum cioplirea de lespezi tombale sau cruci, pictura bisericească, gravarea,
confecţionarea de matriţe pentru monede şi peceţi domneşti etc. Oraşele au dat ocazia apariţiei unor
activităţi specifice acestui mediu – care îi priveau pe locuitorii de toate felurile. Dezvoltarea comerţului şi
a meşteşugurilor, spre exemplu, determinau necesitatea însuşirii anumitor cunoştinţe fără de care ar fi
fost imposibilă practicarea ocupaţiilor respective. Ele constau în învăţarea scrisului, a anumitor calcule şi
măsurători etc. Pentru practicarea unui comerţ mai lărgit era nevoie de anumite cunoştinţe geografice,
de legislaţie a unor ţări, a sistemelor metrice şi monetare ş.a. Sediile mitropoliilor, episcopiilor sau
mănăstirilor au constituit importante centre în care se desfăşura cea mai mare parte a vieţii culturale
medievale. Acolo se învăţa carte, se copiau manuscrise, erau realizate opere de artă – mai ales
bisericească. Clerul a deţinut mult timp monopolul creaţiei româneşti, fie ea pe plan literar sau artistic.
Tot din rândul clerului făceau parte majoritatea profesorilor – sau a dascălilor – din şcoli.
Arta medievală din ţările române este puternic marcată de religie şi, în cea mai mare parte, subordonată
acesteia. De cele mai multe ori artiştii nu îşi semnau lucrările, fiind consideraţi mai degrabă un fel de
meşteşugari. În Transilvania se resimt mult mai vizibil influenţele occidentale – diversitatea religioasă
constituind, de asemenea, un factoSe pare că primele picturi bisericeşti au fost realizate în epoca lui
Ştefan cel Mare. Obiceiul zugrăvirii pereţilor exteriori apare ulterior, probabil în timpul lui Petru Rareş. În
Transilvania se păstrează cele mai vechi picturi de acest fel – Biserica Strei – fiind vădită influenţa
italiană. Zona extracarpatică este tributară, într-o foarte mare măsură, stilului bizantin.r. Pe zidurile
vechilor biserici ni se păstreaă numele câtorva dintre zugravii lor. Astfel avem cunoştinţă despre Ştefan
Zugravul, Dobromir, Ianachi, Mihail etc. - denumirea ocupaţiei rămânându-le ca o poreclă ce avea să se
transforme mai târziu în nume de familie. Erminia este manualul de pictură bizantină după care se
ghidau zugravii de biserici. În aceasta se găseau atât tematica imagistică, cât şi simbolistica diferitelor
obiecte care trebuiau să apară în anumite scene. De asemenea, lucrarea cuprindea descrierea modului
în care se pictau sfinţii – culoarea părului fiecaruia, lungimea bărbii etc. – dar şi explicaţii privind
tehnicile picturale şi materialele necesare. Aceste reguli sunt respectate şi astăzi în arta bisericească
ortodoxă.

Pictura, sculptura în lemn, ţesăturile bisericeşti – cu fir de aur şi argint, perle etc. – şi lucrul metalelor
preţioase sunt, în evul mediu, creaţii artistice strâns legate de arhitectura sacră. Miniaturile din
manuscrise reprezintă o parte remarcabilă a creaţiei artistice medievale. Unele dintre acestea au fost
realizate în centrele culturale importante ale epocii – mănăstirile Neamţ şi Putna în Moldova sau
Tismana în Ţara Românească. Nişte frumoase exemple de sculptură găsim în decorarea construcţiilor
din piatră, a obiectelor din lemn – precum tronuri domneşti, jilţuri episcopale etc. Realizarea unor
obiecte ca statuile nu era o activitate caracteristică zonei ortodoxe. De aceea astfel de lucrări găsim mai
ales în Transilvania – cu un important rol al curentelor occidentale ajunse pe filieră religioasă.
Manifestările muzicale aveau diferite forme în evul mediu românesc, de la muzica bisericească la
cântăreţii de ocazie folosiţi la petreceri ori în caz de adunare a oastei. Aceştia se acompaniau, la început,
cu instrumente simple de coarde ori cu un cimpoi. Se pare că lăutăria a fost o ocupaţie specifică ţiganilor
de la bun început. La mesele domneşti muzica era acompaniată de mai multe instrumente de suflat, cu
coarde ori tobe. Exista, desigur, şi muzica de origine ţărănească – doine, hore etc.

arhotectura

Unele dintre cele mai bine păstrate creaţii culturale medievale sunt cele arhitectonice – în special
biserici şi mănăstiri. În majoritatea constucţiilor medievale timpurii se folosea ca material de bază
lemnul, motiv pentru care se păstrează foarte puţine dintre ele. În contrast cu bisericile – protejate
pentru valoarea lor spirituală, casele sau alte clădiri laice sunt foarte rare astăzi, dispărând chiar şi multe
dintre cele ridicate din piatră.

În ţările române, cele mai vechi biserici de piatră care s-au păstrat sunt contemporane domnilor
întemeietori. Astfel, în Moldova avem Biserica Sfântul Nicolae de la Rădăuţi – unde se află mormintele
primilor voievozi, iar în Muntenia găsim Biserica lui Negru Vodă din Câmpulung. În Transilvania acestea
sunt mai vechi, Biserica din Densuş fiind un exemplu cunoscut – ea numărânsu-se, totodată, printre cele
mai vechi biserici ortodoxe de pe teritoriul României. Elementele de arhitectură dominante în spaţiul
extracarpatic sunt de origine bizantină, cu unele influenţe gotice. În a doua parte a evului mediu
arhitectura civilă, pe lângă elementele locale, primeşte unele influenţe turceşti. Casele boiereşti erau
mari, având mai multe încăperi şi beci. Cele ţărăneşti puteau fi bordeie semiîngropate acoperite cu paie
ori construcţii simple din chirpici cu două încăperi şi prispă. Locuitorilor de la sat le plăcea să îşi văruiască
locuinţele în culori vii, mai ales de albastru şi verde, ori în alb. Meşterii zidari nu obişnuiau să-şi semneze
lucrările, însemnându-şi doar simbolul breslei uneori sau, mai rar, iniţiala numelui propriu. Prin urmare
cunoaştem puţine lucruri despre ei, cu unele excepţii. Numele unora dintre meşteri s-au păstrat în
documente, fiind implicaţi în litigii. O parte dintre ei erau aduşi din Polonia, Italia sau Ardeal, însă mulţi
sunt localnici. Construcţiile bisericeşti erau, în general, ctitorii domneşti sau boiereşti. O parte dintre ele
se construiau totuşi, la iniţiativa anumitor comunităţi sau din banii unor bresle meşteşugăreşti. În Iaşi
avem mai multe exemple de acest fel, găsindu-se acolo biserici cu nume ca Talpalari sau Curelari.
Arhitectura urbană capătă noi valenţe în epoca domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu. Numele
său marchează un întreg curent ce caracterizează structura şi decorul construcţiilor de la sud de Carpaţi
încă la mult timp după moartea sa. În Transilvania, după o perioadă în care stilul gotic a dominat, apar
treptat noi influenţe occidentale – de la cele renascentiste până la baroc.

Din secolul al XVI-lea lumea românească începe să-şi întoarcă privirea spre centrul Europei pentru a
căuta modele culturale. Tinerii boieri moldoveni erau trimişi la studii în Polonia iar în Transilvania
pătrundeau influenţe occidentale prin intermediul Reformei protestante. La sfârşitul veacului domnii
ţărilor române renunţau la slavonă ca limbă oficială în favoarea limbii române, Biserica Ortodoxă făcând
acest pas abia un secol mai târziu. În a doua parte a evului mediu românesc au loc anumite transformări
pe plan cultural – datorate, într-o anumită măsură, contextului european general. Odată cu Renaşterea
pătrund în acest spaţiu unele idei noi legate de abordarea ştiinţifică. Limba latină devine de interes,
acest lucru facilitând lecturarea sau chiar traducerea unor lucrări inaccesibile până atunci. Mai târziu
apar manualele şcolare şi bibliotecile, sub aceeaşi influenţă occidentală. Legăturile cu orientul european
au fost întreţinute prin intermediul grecilor şi al ruşilor. Influenţa grecească s-a manifestat şi ea, în mod
inevitabil, am putea spune. În păturile de sus ale societăţii pătrunseseră numeroşi boieri, comercianţi,
dar şi învăţaţi greci – care şi au lăsat amprenta asupra alegerea noii lingua franca. Prin contactul cu
această etnie românii au avut o nouă cale de acces la învăţătura şi literatura europeană. În ciuda
numeroaselor conflicte de interese, între români şi greci a existat o solidaritate de credinţă ce a favorizat
schimburile culturale dintre localnici şi noii sosiţi. Mitropolitul Varlaam a fost unul dintre promotorii
influenţei culturale ruseşti în Moldova. Acesta avea legături cu ţarul şi întreţinea relaţii cărturăreşti cu
spaţiul rusesc. Influenţele din ţarat au fost facilitate de situaţia politică a ţărilor române, nevoite să-şi
întoarcă privirile spre noua mare putere care putea lua locul Imperiului Otoman. Îndepărtarea de Orient
s-a făcut atât prin intermediul grecilor fanarioţi, care aveau strânse legături culturale cu Apusul, cât şi,
mai ales, prin apariţia unui nou context istoric. Dominaţia politico-militară rusească şi austriacă avea să-
şi lase amprenta asupra culturii româneşti. Moda occidentală va fi adoptată treptat de români,
indiferent că era legată de vestimentaţie, moravuri, literatură sau artă.
Populara

Cultura populară românească, ca şi cea a altor popoare, este caracterizată prin oralitate şi atemporal.
Manifestările sale, ca şi originile, sunt greu de plasat în timp. De veacuri întregi creaţiile culturale
ţărăneşti sunt transmise din om în om, în familii sau în comunităţi. Cântecele, modelele pentru ţesături,
zicătorile, poveştile etc. Au fost supuse transformării lente – nefiind fixate în scris ori în tipare canonice –
motiv pentru care nu putem cunoaşte cu siguranţă forma lor originară exactă.

Literatura populară orală cuprindea în evul mediu, ca şi astăzi, diferite poezii, poveşti sau descântece.
Formele muzicale erau reprezentate de doine, cântece bătrâneşti, bocete sau strigături. Una dintre cele
mai vechi balade despre care au rămas însemnări este una dedicată lui Ştefan cel Mare în care sunt
povestite faptele sale de arme. Literatura populară scrisă era dominată de legende religioase, romane
populare şi texte astrologice. Legendele religioase cuprindeau teme ca: Adam şi Eva, arborele din care a
fost făcută crucea lui Iisus, viaţa Fecioarei Maria, judecata de Apoi, chinurile Infernului sau viaţa lui Iisus.
Unul dintre cele mai răspândite romane populare de la noi a fost Alexandria. Acesta înfăţişa o îmbinare
de informaţii istorice şi întâmplări fantastice legate de viaţa lui Alexandru Macedon, printre care luptele
cu furnici mâncătoare de oameni sau întâmplări cu centauri. O altă lucrare apreciată în epocă a fost
romanul Varlaam şi Ioasaf – o prelucrare, se pare, după legenda lui Budha, descriind lupta dintre trup şi
suflet. La fel de cunoscut era Viaţa şi pildele lui Esop – plină de învăţăminte şi, mai ales, de umor. Printre
cărţile zodiacale sau legate de prevestirea viitorului se numărau Rojdanicul – care arăta viitorul fiecăruia
în funcţie de luna în care s-a născut şi Zodiacul – cu un conţinut asemănător, însă în funcţie de zodie.
Trepetnicul – explica soarta fiecăruia în funcţie de diferite mişcări ale corpului, ca bătaia pleoapei sau
tremuratul mâinii etc. – lucruri care se regăsesc şi astăzi în credinţele populare. O manifestare
răspândită a culturii populare, prezentă şi astăzi, este sculptura în lemn. Ţăranii obişnuiau să-şi
împodobească stâlpii pridvorului, mobilierul, lăzile de zestre sau obiectele personale cu decoraţii
încrustate. Temele abordate erau unele animaliere sau florale ori simboluri legate de soare, roată,
sfoară şi motive geometrice. Ţesăturile – reprezentate de covoare, haine, aşternuturi etc. – sunt un bun
exemplu de creativitate populară. Culorile vii folosite pentru realizarea modelelor se obţineau din
plante. Aceeaşi sursă era utilizată pentru încrustarea ouălor de paşti, împreună cu anumite tehnici care
implicau ceara de albine.

Teatrul popular constituie o parte importantă a vieţii în lumea rurală, el împletindu-se cu unele tradiţii
precreştine. Caloianul, paparudele, căluşarii, mai apoi jocul caprei sau al ursului reprezintă, iniţial, forme
ritualice de alungare a spiritelor rele, de aducere a ploii etc. Teatrul cult apare târziu la noi, în zorii
modernităţii, şi reprezenta un apanaj al elitelor.