Psihodiagnostic II

Cursul 2

Cercetarea este o modalitate de cunoaștere sau înțelegere diferită de alte modalități de

cunoaștere, cum ar fi insightul, inspirația divină etc. și prin aceea că presupune un proces de
cercetare sistematică, care este proiectat pentru a colecta, analiza, interpreta, și a folosi datele.
Natura exactă a definiției cercetării este influențată de cadrul teoretic al cercetătorului și de
importanța pe care cercetătorul o acordă acestei activităţi în distingerea tipurilor diferite de
cercetare (Mertens, 2010). Cercetarea ştiinţifică este o subcategorie a cercetării şi are ca scop
producerea de cunoştinţe necesare rezolvării unor probleme. În cercetarea ştiinţifică se face
distincţie între cercetarea fundamentală, cercetarea aplicată şi cercetarea pentru dezvoltare şi
inovare (David, 2006). Astfel, în cazul în care cunoştinţele se referă la reguli şi principii
(cunoştinţe declarative: ce ştiu?), vorbim despre cunoştinţe ca rezultat al cercetării fundamentale,
exprimate în publicaţii. Dacă se referă la proceduri sau la aplicarea cunoştinţelor ca rezultat al
cercetării fundamentale la contexte specifice (cunoştinţe procedurale: ce pot face?) atunci
discutăm despre cercetarea ştiinţifică aplicată, al cărei rezultat apare în publicaţii. În cazul în care
cunoştinţele sunt suficient de proceduralizate pentru a se exprima în tehnologii şi servicii, vorbim
despre cercetare- dezvoltare al cărei rezultat se exprimă în publicaţii şi/sau brevete de invenţie şi
prototipuri.
Orientarea filozofică a unui cercetător are implicații pentru fiecare decizie luată în
procesul de cercetare, inclusiv alegerea metodei. Este adevărat că de multe ori se cercetează fără
o înțelegere a paradigmei sau a presupunerilor filozofice asociate acesteia. Cu toate acestea,
cercetarea fără o conștientizare a presupunerilor filozofice nu înseamnă absenţa unor astfel de
ipoteze, ci doar că efectuarea cercetării se bazează pe ipoteze neexaminate şi nerecunoscute. Prin
urmare, pentru planificarea și realizarea propriei cercetări, citirea și critica altor cercetări, este
necesară înțelegerea paradigmelor dominante, cu presupunerile filozofice care stau la bază. În
planificarea unui studiu, cercetătorii au nevoie să gândească prin asumpţiile filosofice asupra
lumii pe care le aduc în studiu, prin strategia de investigare care este relaţionată cu paradigma şi
metodele specifice sau procedurile de cercetare care traduc abordarea în practică. Deşi ideile
filosofice rămân ascunse în cercetare, ele influenţează practica cercetării şi este nevoie să fie
identificate.

Paradigmele principale în cercetare

O paradigmă este un mod de a privi lumea şi reprezintă un set de idei elaborate de teoreticienii
aparţinând unei anumite discipline (David, 2006). Aceasta este compusă din anumite asumpţii
filosofice care ghidează și direcţionează gândirea și acțiunea. Asumpţiile sunt idei fundamentale
exprimate în propoziţii, care sunt acceptate ca fiind adevărate, deşi nu se pot testa empiric sau
testarea lor, deşi posibilă în principiu, este foarte dificilă (de exemplu, asumpţia conceperii
psihicului uman ca sistem de prelucrare a informaţiei). Încercarea de a clasifica toate cercetările
psihologice în câteva paradigme este o sarcină complexă şi dificilă (Mertens, 2010). Ne
rezumăm la precizarea succintă a trei paradigme care stau la baza cercetării cantitative
(postpozitivismul), a cercetării calitative (constructivismul) şi a cercetării mixte
(pragmatismul).
1
Psihodiagnostic II

Etichetele asociate cu diferite paradigme

Postpozitivism Constructivism Pragmatic

Experimental Naturalistic Metode mixte
Cvasi-experimental Fenomenologic
Corelaţional Hermeneutic
Comparativ cauzal Interacţiune
Cantitativ simbolică
Studii clinice controlate Etnografie
Calitativ

a. Paradigma postpozitivistă

Asumpţiile postpozitiviste au reprezentat forma tradiţională de cercetare şi sunt valabile mai mult
pentru cercetarea cantitativă decât pentru cercetarea calitativă. Mai este numită şi metoda
ştiinţifică, cercetare pozitivistă/postpozitivistă, ştiinţa empirică şi postpozitivism.
Postpositivismul este un succesor al pozitivismului. Termenul pozitiv nu este opus negativului,
ci speculativului, iar pozitiv înseamnă întemeiat pe fapte ştiinţifice, pe date empirice.
Pozitivismul se bazează pe filozofia empiristă care își are originea în Aristotel, Francis Bacon,
John Locke, Auguste Comte și Immanuel Kant. Ipotezele care stau la baza pozitivismului includ
convingerea că lumea socială poate fi studiată în același mod ca lumea naturală, dar ceea ce
poate fi studiat este limitat la ceea ce poate fi observat. Postpozitiviştii au respins aceeastă
viziune îngustă, deoarece există numeroase aspecte ale experienţei umane care nu sunt
observabile (de exemplu, sentimentele, gândurile), dar care sunt importante. Postpozitiviştii
susţin o filozofie deterministă în care cauzele probabil determină efectele sau rezultatele. Astfel,
problemele studiate de postpozitivişti reflectă nevoia de a identifica şi evalua cauzele care
influenţează rezultatele, cum ar fi cele descoperite în experimente.Astfel, în metoda ştiinţifică,
abordarea acceptată pentru cercetare de către postpozitivişti, un individ începe cu o teorie,
colectează date care fie susţin, fie infirmă teoria şi apoi realizează modificările necesare.

Exemplu de sumarizare a unui studiu postpozitivist

Problema de cercetare: Statele Unite ale Americii folosesc Evaluarea Naţională a Progresului
Educational (ANPM), pentru a urmări performanțele academice ale elevilor. Diferenţele la nivel
naţional în scorurile ANPM sunt evidențiate pe criterii de rasă / etnie (obţin scorul la nivel expert
13% dintre afro- americani, 16% dintre hispanici și 41% din albi), precum și pe baza statusului
economic (16% din studenții eligibili pentru prânzul gratuit sunt de nivel expert în comparație cu
42% din studenții noneligibili).
Întrebarea de cercetare: "Programul de alfabetizare “Succes pentru toți” este eficient la elevii
care îl urmează pentru o perioadă de 3 ani?
2
Psihodiagnostic II

Metoda / Design: Un studiu controlat randomizat al şcolilor a fost folosit pentru a compara elevii
care au folosit programul timp trei ani de la grădiniţă până în clasa a doua cu un grup de control
format din elevi care nu au urmat programul. Design-ul este numit randomizat pentru școli
deoarece şcolile au fost repartizate randomizat în grupul de tratament și grupurile de control.
Participanți: Patruzeci și una de școli din zona urbană şi rurală au fost incluse în primul an de
studiu. Până în anul trei, 35 de școli au rămas în studiu (18 experimentale și 17 de control).
Instrumente și proceduri: testul Vocabular Peabody Picture a fost dat ca pretest; copiilor a căror
limbă de origine a fost spaniola li s-a dat versiunea spaniolă a acestui test. În al treilea an posttest
au fost trei subteste ce vizau înţelegerea unui text, identificarea cuvintelor.
Rezultate / Discuții: analiza statistică a permis cercetătorilor sa testeze efectele la nivel de școală
și la nivel de elev. Rezultatele au indicat un efect la nivel de școală, care a favorizat grupul de
tratament cu privire la rezultatele obţinute.
Concluzii: Rezultatele au relevat o îmbunătăţire semnificativă statistic privind abilităţile copiilor.

b. Constructivismul este o altă perspectivă, tipic văzută ca o abordare a cercetării

calitative. Paradigma constructivistă s-a dezvoltat din filosofia fenomenologiei lui Edmund
Husserl și studiul de interpretare a filosofilor germani numit hermeneutică (Eichelberger, 1989).
Hermeneutica reprezintă în filosofie metodologia interpretării și înțelegerii unor texte.
Denumirea derivă de la numele zeului grec Hermes, mesagerul zeilor și interpretul ordinelor lui
Zeus. Obiectul hermeneuticii, apărută în secolele al XV-lea și al XVI-lea în perioada dezvoltării
Umanismului, au fost la început scrierile autorilor clasici ai antichității greco-romane, apoi - în
special - interpretarea conținutului Bibliei. Teologii creștini s-au străduit să stabilească o metodă,
prin care să se pătrundă sensul adevărat al Scripturii și - în același timp - să ușureze înțelegerea
textelor clasice. În decursul timpului, hermeneutica devine mai amplă, având tendința de a da un
sens comprehensibil tuturor scrierilor greu de înțeles şi devine asfel o teorie generală a regulilor
de interpretare. Cercetătorii constructivişti folosesc termenul mai general, văzând
în hermeneutică o modalitate de a interpreta sensul a ceva dintr-un anumit punct de vedere sau o
anumită situație. Asumpţiile de bază care ghidează paradigma constructivistă sunt: a.
cunoașterea este construită social de oamenii activi în procesul de cercetare și b. cercetătorii ar
trebui să încerce să înțeleagă lumea complexă a experienței trăite din punctul de vedere al celor
care o trăiesc (Schwandt, 2000). Paradigma constructivistă subliniază faptul că cercetarea este
un produs al valorilor cercetătorilor și nu poate fi independentă de acestea. Obiectivul cercetării
este de a se baza pe cât de mult posibil pe opiniile şi punctele de vedere ale participanţilor la
situaţia care este studiată. Întrebările de cercetare devin generale şi cuprinzătoare, astfel încât
participanţii să poată construi semnificaţia situaţiei. Cu cât întrebările sunt mai deschise, cu atât
mai bine, astfel încât cercetătorul ascultă cu atenţie ce spun oamenii sau ce fac.

Exemplu de cercetare constructivistă

Problema de cercetare: Noi practici pedagogice sunt necesare pentru a ajunge la

tinerii care sunt decuplaţi de la învățatură din cauza provocărilor generate de sărăcie, clasă, rasă,
religie, patrimoniului lingvistic și cultural, sau gen.

3
Psihodiagnostic II

Întrebări de cercetare: Ce fac profesorii de muzică pentru a răspunde şi a depăși provocările

privind reimplicarea tinerilor nemulțumiți? "Ce fac profesorii de muzică pentru dezvoltarea
pedagogiei incluzive în sala de clasă în care tinerii sunt expuşi riscului de excluziune? ".
Metoda/Design: Burnard a folosit o abordare fenomenologică prin studiu de caz
care s-a axat pe stabilirea modului în care profesorii pot afecta învățarea studenților într-un
context specific. Fenomenul de studiu a fost legat de practicile educaționale ale profesorilor cu
elevii nemulțumiți în trei contexte specifice (adică, școli).
Participanți: Școlile slabe au fost selectate pe baza datelor naționale cu privire la datele socio-
economice și care nu îndeplinesc standardele naționale pentru achiziţionarea cunoştinţelor.
Informații de la organizații profesionale și universitare au fost utilizate pentru a identifica
profesori din cadrul acelor școli. Trei profesori de muzică de liceu au participat la studiu de la
trei școli din regiunile de est și de sud-est ale Angliei.
Instrumente și proceduri: Colectarea datelor a constat în aplicarea a două interviuri
semistructurate cu fiecare profesor, care a durat aproximativ două ore. Au fost analizate
curriculumul la muzică, rezultatele elevilor și au fost realizate fotografii în timpul
interviurilor. Cercetătorul a petrecut o zi pentru a observa fiecare profesor în clasele lor de
muzică. Cu toate acestea, cercetătorul şi-a limitat observațiile sale la școală pentru că nu toţi
elevii nu au fost dispuși să ofere consimțământul informat pentru filmarea în sălile de clasă.
Rezultate: Un profesor implica tineri în elaborarea de proiecte de performanță creative, care
presupuneau întâlnirea elevilor cu muzicieni, compozitori şi interpreți din comunitate. Artistii au
implicat elevii în conversații despre muzică, artă, viaţă. . . în care toată lumea se simţea în
siguranță să vorbească și toate vocile erau respectate.
Discuții: Cei trei profesori au demonstrat un angajament profund pentru satisfacerea nevoilor
educaţionale individuale ale elevilor, concentrându-se pe dezvoltarea sentimentelor de auto-
valorizare.

c. Paradigma pragmatistă

Pragmatismul derivă din lucrările lui Pierce, James, Mead şi Dewey. Tashakkori și Teddlie
(2003) identifică pragmatismul ca una dintre paradigmele care oferă un cadru filosofic de bază
pentru cercetarea prin metode mixte. Numele de pragmatism a fost folosit mai întâi de Peirce,
care l-a derivat din distincţia kantiană dintre raţiunea practică, raţiunea morală şi raţiunea
pragmatică, raţiunea utilitară. În paradigma pragmatică, în loc să se concentreze pe metode,
cercetătorii subliniază problema de cercetare şi utilizează toate abordările disponibile pentru a
înţelege problema (Creswell, 2009). Teoria pragmatistă sau a adevărului-utilitate (Ch. Peirce, W.
James, J. Dewei) susţine că adevărul unei propoziţii este dat de utilitatea ei. Cu alte cuvinte, dacă
propoziţia este utilă rezolvării de probleme, aducând oamenilor foloase vitale, atunci este
adevărată. Asemenea teorie are, însă, capcanele ei. Interesele oamenilor le alimentează
subiectivitatea care, în contrast cu aspectele obiective ale adevărului, poate determina o
construcţie a adevărului pe criterii subiective.

Procesul de cercetare
Cercetarea empirică se caracterizează prin construirea pe baza cunoștințelor existente
despre un fenomen. Această bază de cunoștințe este utilizată pentru a dezvolta întrebări și/sau
ipoteze de cercetare, precum și pentru a colecta sistematic datele de la participanții selectaţi.
4
Psihodiagnostic II

Datele sunt analizate, interpretate și raportate. O astfel de cercetare empirică se găsește în reviste
academice, deși acest lucru nu este singura sursă în care cercetarea empirică poate fi găsită.

Paşi în procesul de cercetare

Pasul 1: Identificarea propriei viziuni asupra lumii

Pasul 2: Identificarea problemei de cercetare
Pasul 3: Analiza literaturii de specialitate; întrebări de cercetare
Pasul 4: Identificarea designului: cantitativ, calitativ sau mixt
Pasul 5: Identificarea și selectarea surselor de date
Pasul 6: Identificarea și selectarea metodelor şi instrumentelor de colectare a datelor
Pasul 7: Analiza datelor, raportarea, și utilizarea lor
Pasul 8: Identificarea direcțiilor viitoare

Există o distincţie clară între conceptele: metodologie, design şi metode de cercetare, relaţia
dintre ele fiind una ierarhică. În funcţie de metodologia aleasă (de exemplu, o metodologie
cantitativă în paradigma pozitivistă), se apelează la un anumit design de cercetare (de exemplu,
unul de tip experimental), care la rândul său presupune utilizarea unor metode de cercetare
adecvate (de exemplu, metoda chestionarului). Astfel, Creswell (2006) sintetizează distincţia
conceptuală dintre cele trei. Prin metodologia cercetării se stabilesc liniile mari prin care se va
derula o cercetare ca urmare a unei opţiuni filosofice pentru o paradigmă de cercetare (un mod de
a ne raporta şi a înţelege lumea şi de a acumula cunoaştere ştiinţifică), fiind lentila care ne
direcţionează spre ce anume privim în lume. Prin designul cercetării se stabileşte un plan de
acţiune prin care se încearcă să fie valorificate metodele de cercetare pentru a atinge obiectivele
studiului, fiind astfel un nivel intermediar de raportare între aspectele filosofice (din metodologia
cercetării) şi aspectele tehnice (din sfera metodelor de cercetare). Prin metode de cercetare ne
referim la tehnici specific de colectare a datelor, cu implicaţii la nivelul analizei datelor (interviu,
chestionare, observaţia participantă, teste psiohologice etc.).
Există două tipuri principale de designuri de cercetare: experimentale şi non-
experimentale (David, 2006). În designul experimental, se presupune că anumite variabile
independente manipulate de cercetător (de exemplu, pentru variabila tratament, se stabilesc două
condiţii: tratament psihoterapeutic şi tratament medicamentos) au un impact cauzal asupra altor
variabile, numite dependente; în plus, subiecţii studiaţi sunt distribuiţi randomizat în condiţiile
variabilei independente. Dacă subiecţii nu sunt distribuiţi randomizat în condiţiile variabilei
independente, atunci vorbim despre design cvasiexperimental.
Designurile non-experimentale sunt de mai multe tipuri. Dacă variabila independentă
este una nemanipulată (clasificatorie/descriptivă; de pildă, sexul), atunci relaţia dintre ea şi
variabila dependentă este doar potenţial cauzală (design non-experimental propriu-zis). Alte
variabile sunt considerate predictor, asumându-se faptul că ele ne ajută să prezicem alte varibile
numite criteriu (design non-experimental predictiv; atenţie, legătura dintre predictor şi criteriu nu
este asumată ca fiind cauzală). Atunci când se studiază asocierea dintre diverse variabile (atenţie:
asocierea nu înseamnă legătură cauzală), le numim variabile corelaţionale (design non-
experimental corelaţional). Unele variabile sunt numite mediatoare, asumându-se faptul că ele
mediază efectul unei variabile independente sau predictor asupra unei variabile dependente,
respectiv criteriu. Unele variabile sunt numite moderatoare, asumându-se faptul că ele

5
Psihodiagnostic II

influenţează relaţia dintre variabila independentă sau predictor şi variabila dependentă sau
criteriu. Tipul de caracteristici şi relaţiile dintre ele, pe care le studiem într-un design depind de
problema pe care o avem. Prin urmare, orice design de cercetare începe cu o problemă. O
problemă este o discrepanţă între o stare prezentă (ce ştim) şi o stare-scop (ce vrem să ştim)
(David, 2006).

Cercetarea cantitativă este un mijloc pentru testarea obiectivă a teoriilor prin

examinarea relaţiei dintre variabile. Aceste variabile pot fi măsurate prin instrumente, astfel încât
datele numerice pot fi analizate utilizând procedurile statistice. Raportul final de cercetare are o
structură constând în introducere, literatura de specialitate şi teoria, metode, rezultate şi discuţii.
Asumpţiile sunt deductive, cercetătorul controlând posibilităţile de bias, existând posibilitatea de
a generaliza şi de a replica rezultatele obţinute. Cercetarea cantitativă este înrădăcinată în
paradigma postpositivistă, care susține că scopul cercetării este de a dezvolta încrederea că
testarea anumitor cunoștințe despre un fenomen psihologic se realizează prin colectarea de probe
în formă de observații obiective ale fenomenelor relevante (Gall, Gall, si Borg, 2007). Designul
cercetării poate fi definit ca un proces de creare a unui cadru empiric de testare pentru a sprijini
sau respinge anumite cunoștințe.

Metode utilizate în cercetarea cantitativă:

a. Experimentul
b. Cvasiexperimentul
c. Studiile corelaţionale
d. Observaţia structurată
e. Studiul cantitativ al documentelor

Cercetarea calitativă este un mijloc de explorare şi înţelegere a semnificaţiei pe care

indivizii sau grupurile o atribuie unei probleme sociale sau umane. Cercetarea calitativă implică
o abordare interpretativă şi naturalistă a problemelor studiate, adică o studiere a oamenilor în
mediul lor natural, cercetătorul încercând să înţeleagă sau să interpreteze fenomenele în funcţie
de semnificaţiile pe care oamenii le dau acestor fenomene (Denzin şi Lincoln, 1994). Procesul
cercetării implică un stil inductiv în care se porneşte de la particular la general, cercetătorul
realizând interpretări ale înţelesului datelor. Raportul final de cercetare are o structură flexibilă.

Metode utilizate în cercetarea calitativă:

a. Interviul calitativ
b. Observaţia participantă
c. Studiul tematic al documentelor
d. Studiul de caz
e. Focus grupul

Nu se pune problema superiorităţii metodelor cantitative faţă de cele calitative, ci trebuie să se

stabilească, însă, care dintre cele două forme de metodologie este mai potrivită pentru un anumit
obiectiv de cercetare vizat. De exemplu, metodologia de tip cantitativ este mai potrivită atunci
când obiectivul studiului este de a stabili existenţa unei relaţii de tip cauză-efect, cum ar fi
6
Psihodiagnostic II

identificarea măsurii în care o anumită formă de psihoterapie este eficientă în combaterea

atacurilor de panică. Cercetarea calitativă pare a fi mai potrivită atunci când obiectivul studiului
vizează înţelegerea unor fenomene din perspectiva participantului şi descrierea realităţii aşa cum
este ea percepută de către participanţi, pornind de la premisa că este mai important ceea ce
percep oamenii ca fiind realitate, decât realitatea observabilă însăşi (Sava, 2013).

Cercetarea prin metode mixte este o abordare care presupune combinarea sau
asocierea ambelor forme de cercetare - calitativă şi cantitativă. Ea implică asumpţii filosofice,
utilizarea abordărilor calitative şi cantitative şi amestecul celor două abordări într-un studiu.
Astfel, ea este mai mult decât o simplă colectare şi analiză a ambelor tipuri de date; ea implică
utilizarea ambelor abordări în tandem, astfel încât puterea generală a studiului este mai mare
decât a cercetării calitative sau cantitative.

Strategii generale ale metodelor mixte:

1. Procedurile metodelor mixte secvenţiale sunt acelea în care cercetătorul caută să elaboreze
sau să extindă descoperirile unei metode la o altă metodă. Aceasta poate presupune începerea cu
un interviu calitativ pentru scopurile exploratorii şi continuarea cu o metodă cantitativă, în care
să se utilizeze un eşantion mai mare, astfel încât cercetătorul să poată generaliza rezultatele la o
populaţie. Studiul poate începe cu o metodă cantitativă în care o teorie sau un concept este testat,
urmat de metoda calitativă implicând explorarea detaliată cu câteva cazuri sau indivizi.
a.Design secvenţial explicativ- apelează la el deseori cercetătorii cu tendinţe cantitative
puternice. Se caracterizează prin colectarea şi analiza datelor cantitative în prima fază a
cercetării, urmată de colectarea şi analiza datelor calitative în faza a doua., care se construieşte pe
rezultatele cantitative iniţiale. Cele două forme de date sunt separate, dar conectate. Este util în
special atunci când apar rezultate neaşteptate din studiul cantitativ. În acest caz, datele calitative
colectate care urmează pot fi utilizate pentru a examina aceste rezultate surprinzătoare mai în
detaliu. Este uşor de implementat deoarece paşii constau în stadii clare, separate. Principalul
punct slab al acestui design este durata în timp implicată în colectarea datelor, în cele două faze
separate. Punctele tari constau în natura simplă a acestui design.
b. Design secvenţial explorativ- este similar cu cel anterior cu excepţia faptului că fazele
sunt inversate. Implică o primă fază de colectare a datelor calitative, urmată de o fază secundară
de colectare şi analiză a datelor cantitative care se construieşte pe rezultatele primei faze
calitative. Centrarea de bază a acestui model este de explorare iniţială a unui fenomen. Morgan
sugerează că acest design este adecvat pentru a fi utilizat în testatarea elementelor unei teorii care
rezultă dintr-o fază calitativă şi poate fi utilizat pentru a generaliza rezultatele calitative (pentru a
determina distribuţia unui fenomen în cadrul unei anumite populaţii sau când un cercetător are
nevoie să dezvolte un instrument, deoarece instrumentele existente sunt inadecvate sau nu sunt
disponibile). Utilizând o abordare în 3 faze, cercetătorul mai intâi adună datele calitative şi le
analizează (faza 1) şi utilizează analiza pentru a dezvolta un instrument (faza 2) care este apoi
administrat unui eşantion din populaţie (faza 3). Are aceleaşi puncte tari şi puncte slabe ca
primul design, doar că, în plus, cercetătorul trebuie să ia decizii importante referitoare la
descoperirile din faza calitativă iniţială pe care se vor focusa în faza cantitativă (de exemplu, o
temă, comparaţii între grupuri etc.).

7
Psihodiagnostic II

2. Procedurile metodelor mixte simultane sunt acelea în care cercetătorul converge sau
fuzionează datele calitative pentru a asigura analiza comprehensivă a problemei cercetate. În
acest design, cercetătorul colectează ambele forme de date în acelaşi timp şi apoi integrează
informaţiile în interpretarea rezultatelor generale.
a. Design simultan triangulat
Cercetătorul colectează ambele date cantitative şi calitative simultan şi apoi compară cele două
baze de date pentru a determina dacă există convergenţă, diferenţe sau unele combinaţii. Unii
autori se referă la această comparaţie ca şi confirmare, infirmare sau coroborare.
Colectarea datelor este simultan calitativă şi cantitativă, are loc în aceeaşi fază a studiului.
Avantajul acestei strategii constă în perioada de timp mai scurtă necesară pentru colectarea
datelor. Limitele modelului: solicită mult efort şi expertiză pentru a studia adecvat un fenomen
prin două metode separate; poate fi dificil să se compare rezultatele a două tipuri de analiză
utilizând date de forme diferite.

b. Design simultan încorporat- presupune o singură fază de colectare a datelor în timpul

căreia datele calitative şi cantitative sunt colectate simultan. Spre deosebire de modelul
tradiţional al triangulării, o abordare simultană încorporată are o primă metodă care ghidează
proiectul şi o bază de date secundară care asigură rolul de susţinere a procedurilor.Având mai
puţină prioritate, a doua metodă (cantitativă sau calitativă) este încorporată în cadrul metodei
predominante (calitative sau cantitative). Această încorporare poate însemna că a doua metodă
evaluează o întrebare diferită decât prima metodă (de exemplu, într-un experiment, datele
cantitative evaluează rezultatele aşteptate din tratament, în timp ce datele calitative explorează
procesele trăite de indivizii din grupurile de tratament) sau caută informaţii la un nivel diferit de
analiză. Amestecul datelor din cele două metode presupune deseori integrarea informaţiei şi
compararea unei surse cu cealaltă, tipic într-o secţiune de discuţii a studiului.
Abordările calitative şi cantitative ar trebui văzute ca şi capete ale unui continuum
(Creswell, 2009). Un studiu tinde să fie mai calitativ decât cantitativ sau viceversa. Metodele
mixte de cercetare se situează în mijlocul continuumului, deoarece încorporează elemente atât
ale abordării cantitative. cât şi ale celei calitative. Deseori distincţia dintre cercetarea cantitativă
şi cea calitativă este realizată prin diferenţierea între utilizarea cuvintelor (în abordarea calitativă)
şi utilizarea cifrelor (în abordarea cantitativă) sau utilizarea întrebărilor de cercetare inchise
(ipoteze cantitative) sau a întrebărilor deschise (interviu calitativ). Un mod mai complet de a
vedea nivelele diferenţierii dintre abordările cantitative şi cele calitative se evidenţiază prin
luarea în considerare a asumpţiilor filosofice diferite, prin tipurile de strategii de cercetare
utilizate (experimente cantitative sau studii de caz calitative) şi metodele specifice implicate în
realizarea acestor strategii (de ex., colectarea datelor cantitative prin instrumente versus
colectarea datelor calitative prin observaţie). Mai mult, există o evoluţie istorică a celor două
abordări, cu abordările cantitative dominând formele de cercetare în ştiinţele sociale din secolul
19 până la mijlocul secolului 20. În timpul celei de a doua jumătăţi a secolului 20 interesul în
cercetarea calitativă a crescut şi o dată cu el şi dezvoltarea metodelor mixte de cercetare