Persoana fizica este ori ce om care ia fiinta inca de la nastere si participa la relatiile sociale prin

faptele sale,avand drepturi si obligatii in societate.Persoana juridica ia nastere prin vointa

omului,constituindu-se prin contract intr-o societate ce capata personalitate juridica in urma
inregistrarii.Persoana juridica poate fi compusa dintr-o singura persoana sau dintr-o asociere de mai
multe persoane ce i-si pun in comun mai multe bunuri in vederea obtinerii unui profit.

RAPORTUL JURIDIC

1.Notiunea de raport juridic:

Definitie :
Este un raport reglementat de norma de drept, raport in care subiectii umani sau partile se manifesta
ca titulare de drepturi si obligatii prin exercitarea carora serealizeaza finalitatea normei, al carei
respectare este asigurata ori prin vointa partilor,ori prin forta coercitiva a statului. In realitatea
existentei sale raportul juridic existanumai ca raport juridic concret:civil, penal, administrative, de
dreptul muncii, financiar,de dreptul familiei, etc.
Trebuie subliniat faptul ca, nu orice raport sau relatzie sociala este si una juridica,sunt juridice nu mai
acele raporturi sau relatii care sunt cuprinse in sfera unor reglementari ale dreptului. Asadar prin
cuprinderea acestora in prevederile unor norme dedrept, relatiile sau raporturile sociale dobandesc un
contur specific, devenind mai apoi un“raport juridic”.In concluzie, raportul juridic este un raport sau o
relatie sociala reglementata prin norma juridica
(1).
Intre norma juridica si raportul juridic pot exista 3 situatii de determinare, si anume:
a)– norma judica poate transforma raporturile sociale nejuridice in raporturi juridice;
b) –poate creea un raport juridic a carui aparitie nu a fost una spontana in viatasociala decat in virtutea
aparitiei si a prevederii normei juridice ( acest lucru estevalabil in cadrul raporturilor de drept
administrative si financiar);
c) –nu creeaza in mod direct anumite rapoarte juridice, ba mai mult, unele normeimpiedica aparitia
unor noi raporturi juridice.

Răspunderea juridică

1. Noţiunea răspunderii juridice

Răspunderea ca şi noţiune, are un conţinut complex, tratat pe larg, din diferite perspective, în
cadrul mai multor ştiinţe, în încercarea de a clarifica şi a aprofunda câte o faţetă a acestui concept.
Răspunderea juridică reprezintă, alături de răspunderea morală, spre exemplu, unul dintre
tipurile de răspundere socială, poate cel mai important. Pentru uzul studenţilor din anul I, vom încerca
să facilităm apropierea de instituţia răspunderii juridice, urmând ca, pentru aprofundare, cititorii sa fie
îndrumaţi spre tratele fundamentale în domeniu1.
Răspunderea, ca si responsabilitatea, sunt noţiuni filozofice al căror conţinut s-a circumscris,
de cele mai multe ori, cu ajutorul noţiunilor de liber arbitru, discernământ si liberate. Altfel spus,
responsabilitatea unui individ sau tragerea lui la răspundere pentru anume fapta nu se poate concepe
decât in condiţiile in care acesta a acţionat liber si in deplina cunoştinţa de cauza.
Dintr-o perspectiva istorica, s-a studiat sorgintea si evoluţia răspunderii juridice evidenţiindu-
se rolul răspunderii juridice si al sancţiunii administrate de stat in ruperea cercului vicios al răzbunării,
ca metoda primitiva de tragere la răspundere sociala. Momentul in care s-a statuat dreptul exclusiv al
statului de a utiliza forţa si de a executa sancţiunea este considerat momentul naşterii răspunderii
juridice.
O alta abordare a răspunderii o propune sociologia. Astfel, s-a dezvoltat noţiunea de răspundere
socială ca răspundere a individului in faţa societăţii din care face parte pentru prejudiciile aduse acestei
societăţi. Răspunderea şi sancţiunea apar ca două ipostaze ale aceluiaşi fenomen. Răspunderea politica,
răspunderea morala, răspunderea juridica sunt tipuri de răspunderea sociala. Dreptul societăţii si al
statului de a impune răspunderea juridica si de a aplica sancţiunea a fost justificat prin interesul societăţii
de a se apăra împotriva acelora cere o vătăma.
1. Principiile răspunderii juridice
Principiul legalităţii a fost formulat iniţial in ramura penala sub forma adagiului nullum crimen
sine lege, nulla poena sine lege. Astăzi principiul are valoare constituţionala si este valabil in toate
ramurile de drept.

Principiul răspunderii subiective sau principiul răspunderii pentru faptele săvârşite cu vinovăţie
consta in aceea ca nimeni nu răspunde decât daca i se imputa si i se dovedeşte o greşeala si numai in
limitele vinovăţiei sale. Respectarea acestui principiu contribuie in mod esenţial la realizarea scopului
educativ al răspunderii juridice.

Principiul răspunderii personale se refera la faptul ca, de principiu, fiecare răspunde doar
pentru fapta sa ; cu toate acestea, in ramura civila s-a instituit atât o răspundere pentru fapta altuia, cat
si una pentru fapta animalelor sau a edificiilor { art. 1000 s.u. Cod civil}.

Conform prezumţiei de nevinovăţie nimeni nu poate fi tras la răspundere juridica, nimănui nu i

se poate aplica o sancţiune pana când nu i se dovedeşte vinovăţia. Prezumţia de nevinovăţie este o
prezumţie relativa ce poate fi răsturnata prin proba contrarie. Aceasta prezumţie se concretizează, din
punct de vedere procedural, in faptul ca sarcina probei ii incuba celui ce acuza, intr-un sens larg sau
reclamantului, procurorului, părţii vătămate etc., in funcţie de ramura de drept avuta in vedere.

Principiul justeţei sancţiunii sau al proporţionalizării sancţiunii cu fapta, cu rezultatul ei,

precum si cu gradul de vinovăţie al autorului faptei reprezintă un alt principiu comun tuturor formelor
de răspundere juridica.
Principiul conform căruia unei singure violări a normei juridice ii corespunde o singura imputare se
refera la aceea ca nimeni nu poate fi sancţionat de doua ori pentru aceeaşi fapta (non bis in idem). Se
admite insa cumulul formelor răspunderii juridice in cazul in care prin aceeaşi fapta sunt încălcate mai
multe norme juridice. Astfel, daca un salariat, aflat in exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, săvârşeşte o
infracţiune, el va trebui sa suporte, pe lângă pedeapsa penala corespunzătoare infracţiunii săvârşite, si
o sancţiune civila patrimoniala, corespunzătoare obligaţiei de reparare a prejudiciului produs prin
infracţiune, precum si o alta sancţiune disciplinara specifica normei de dreptul muncii încălcate prin
neîndeplinirea întocmai a atribuţiunilor de serviciu.

Principiul celerităţii tragerii la răspundere porneşte de la ideea ca momentul aplicării

sancţiunii trebuie sa fie cat mai apropiat de cel al săvârşirii faptei, pentru ca sa se producă efectul
sancţionator, si mai cu seama efectul preventiv al tragerii la răspundere juridica. Scopul aplicării
sancţiunii consta in repararea, pe cat posibil, a prejudiciului suferit, dar si in prevenirea unor noi
încălcări a normelor juridice de către autorul faptei – prevenţia individuala – sau de către alte persoane
– prevenţia generala -. Aceste scopuri nu pot fi atinse pe deplin decât daca procesul de descoperire a
celui vinovat si de aplicare a sancţiunii se desfăşoară cu rapiditate, dovedind capacitatea societăţii de a
reacţiona rapid la încălcarea normelor edictate de autorităţile sale. Trecerea unui timp prea îndelungat
de la săvârşirea faptei ilicite poate determina pierderea probelor sau intervenirea prescripţiei răspunderii
juridice.

Alături de aceste principii generale, comune tuturor ramurilor de drept, exista si principii
specifice răspunderii penale, administrative etc. care se studiază de către ştiinţele juridice de ramura.

1. Formele răspunderii juridice

Noţiunea de răspundere juridică apare, aşa cum am arătat anterior, ca rezultat al sintetizării
tipurilor de răspundere ce s-au cristalizat la nivelul fiecărei ramuri de drept. Astfel, s-a remarcat că
aproape fiecărei ramuri de drept i se poate atribui propria formă de răspundere juridică. Astfel natura
normei juridice încălcate determina genul răspunderii juridice: răspundere civilă, penală,
administrativa, de dreptul muncii, comercială etc.

Răspunderea civilă2 poate fi delictuală sau contractuală.

Răspunderea civila delictuală are ca fundament o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii,

autorului faptei revenindu-i obligaţia de a repara prejudicial cauzat prin fapta sa, a celui pentru care
răspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului (vezi art. 998-1003 din Codul civil). Spre deosebire
de răspunderea penală care intervine doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni, adică a unei fapte
incriminate de legea penală, răspunderea delictuală poate interveni pentru orice faptă ilicită ce a cauzat
un prejudiciu.

Răspunderea civilă contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unei convenţii,

prejudiciul fiind cauzat chiar de această neexecutare a clauzei contractuale.

Răspunderea civilă prezintă o deosebită importanţă deoarece constituie dreptul comun în

materie de răspundere patrimonială, pentru celelalte tipuri de răspundere juridică de ramură3.

Răspunderea penală4 are ca temei săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de
legea penală, care prezintă pericol social şi care este săvârşită cu vinovăţie.

2
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 163
3
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p.166.
4
Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2007, p.328.
Sancţiunea specifica dreptului penal este pedeapsa privativă de libertate sau închisoarea si se poate
aplica doar persoanei fizice5.

In cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat noţiunea de răspundere

administrativă6 ca formă a răspunderii juridice care intervine în cazul încălcării unei norme de drept
administrativ. Aceasta poate fi o răspundere contravenţionala, materială sau disciplinară.

Răspunderea administrativă contravenţională intervine doar în cazul săvârşirii unei

contravenţii, adică a unei fapte reglementate de lege ca şi contravenţie. Cele mai întâlnite sancţiuni
contravenţionale sunt amenzile contravenţionale.

Alături de aceste doua forme de răspundere ce au ca obiect o sancţiune represivă, răspunderea

administrativă mai cunoaşte şi o a treia formă – răspunderea materială, ce are ca obiect o sancţiune
reparatorie – este vorba de răspunderea organelor administraţiei publice pentru pagubele pricinuite prin
actele lor ilegale.

Răspunderea administrativ-disciplinară se fundamentează pe încălcarea unei obligaţii de

drept administrativ, pe săvârşirea unei abateri administrative. Retragerea unei autorizaţii sau închiderea
unei unităţi economice sunt sancţiuni administrativ-disciplinare atunci când nu însoţesc aplicarea unei
sancţiuni contravenţionale.

In dreptul muncii7 s-a fundamentat răspunderea disciplinară şi răspunderea patrimonială

(materială). Răspunderea disciplinară intervine în cazul în care un salariat săvârşeşte cu vinovăţie o
abatere disciplinară. Răspunderea disciplinară este o răspundere de natură contractuală, bazată pe
contractul de muncă. Sancţiunile disciplinare pot merge de la mustrare şi avertismentul scris până la
concediere. Răspunderea disciplinară îşi are izvorul prioritar, în normele Codului Muncii.

Răspunderea patrimonială, ca şi cea disciplinară, îşi are izvorul tot în Codul Muncii. Aceasta
constă în obligaţia salariaţilor de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în
legătură cu munca lor.

Atunci când s-a constatat săvârşirea unei fapte ilicite, persoana vinovată va trebui sa suporte o
sancţiune corespunzătoare. Sancţiunea reprezintă instrumentul de realizare a răspunderii juridice,
obiectul acestui raport juridic de constrângere, iar scopul sancţiunii poate fi represiv, preventiv, educativ
sau reparatoriu.

5
Pentru tipurile de sancţiuni penale a se vedea: C. Bulai, op.cit., p.286
6
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, editia a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.358-
359.
7
A se vedea Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Ed. A 2-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p.560,
595.
 Deşi noţiunile de pedeapsă şi sancţiune sunt sinonime, totuşi, în drept, sancţiunea apare ca o
categorie generală, în timp ce pedeapsa reprezintă o sancţiune tipică ramurii penale.

In funcţie de norma juridica încălcată, sancţiunile vor fi de drept civil, precum despăgubirea,
restituirea bunurilor sau restabilirea situaţiei anterioare, penală ( pedepse, măsuri de siguranţă sau
educative), administrativ (amenda sau avertismentul, mustrarea, confiscarea etc.). In dreptul muncii
se aplică sancţiuni precum mustrarea, diminuarea salariului sau concedierea, iar în dreptul
constituţional – suspendarea sau demiterea din funcţie, spre exemplu.

1. Condiţiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică, în oricare din formele sale, se concretizează dacă sunt îndeplinite câteva
condiţii referitoare la fapta ilicită, la rezultatul vătămător, la legătura cauzala dintre faptă şi rezultat şi
la subiectul răspunderii juridice, respectiv la capacitatea sa de a răspunde şi la vinovăţia sa. In plus este
necesar să nu intervină nici una din cauzele exoneratoare de răspundere.

Fapta ilicită, sau conduita ilicită reprezintă fundamentul obiectiv răspunderii juridice, în lipsa
unei exteriorizări a relei intenţii, răspunderea juridică nu se poate materializa, gândul vinovat poate
determina eventual, răspunderea morală, ca formă a răspunderii sociale.

In general, fapta ilicită consta intr-un comportament (acţiune sau inacţiune) care nesocoteşte o
prevedere normativă. Caracterul ilicit al faptei se stabileşte în funcţie de dispoziţia normei. Astfel, dacă
norma interzice o acţiune (norma prohibitivă), conduita ilicită va consta în chiar acţiunea prohibită. Tot
astfel, în cazul normelor ce impun o acţiune, a normelor onerative, inacţiunea determină aplicarea
sancţiunii. Este cazul medicului de gardă care nu acordă bolnavului internat de urgenţă asistenţa
medicală necesară. Problemele ridicate de normele dispozitive, acelea care permit subiectului de drept
să aleagă o conduită din mai multe posibile, au fost avute îin vedere cu o ocazia studierii normei juridice.

In funcţie de natura normei încălcate, faptele ilicite pot fi infracţiuni, contravenţii, abateri
disciplinare, delicte civile etc.

O a doua condiţie necesară pentru a interveni răspunderea juridică constă în cauzarea unui
rezultat vătămător, a unui prejudiciu fie unei persoane determinate, fie societăţii în ansamblu. In unele
ramuri de drept, cum este ramura dreptului civil, este obligatorie dovedirea prejudiciului suferit, fie el
material sau moral, atât ca existentă, cât şi ca întindere; în schimb, în cazul dreptului penal, nu este
necesară totdeauna probarea unui prejudiciu, crearea stării de pericol ca urmare a săvârşirii infracţiunii
poate fi suficientă pentru a interveni răspunderea penală.

Intre fapta ilicită şi prejudiciul suferit trebuie să existe o legătură cauzală în sensul că prejudiciul
trebuie să fi survenit ca urmare, ca efect al faptei ilicite. Stabilirea legăturii cauzale nu este la fel de
facilă în toate cazurile. Astfel, în cazul prejudiciilor la care concură mai mulţi factori, printre care se
poate afla şi culpa proprie a victimei, este mai dificil a stabili care dintre aceşti factori a avut caracter
determinant şi care a facilitat doar producerea rezultatului. Pentru a uşura acest proces de analiză, s-a
dovedit utilă folosirea noţiunilor de « cauza » şi « condiţie ». Astfel, se consideră cauză a prejudiciului
acela dintre factorii interveniţi care a putut determina în mod direct şi nemijlocit producerea rezultatului,
iar factorul care a influenţat, favorizând producerea rezultatului, este considerat că a avut doar rolul de
condiţie în producerea prejudiciului. Atât acţiunea cat şi inacţiunea pot avea caracter cauzal.

Alături de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni răspunderea juridică, este necesară
stabilirea existenţei vinovăţiei, considerată uneori fundamentul subiectiv al răspunderii.

Rudolf von Ihering arata că fapta ilicită trebuie sa fie conştientă. Vinovăţia constă în atitudinea
psihică a autorului faptei faţă de propria conduită şi de rezultatul acesteia.

Diferitele forme sub care se poate manifesta vinovăţia au fost în modul cel mai clar definite de
către normele de drept penal. In acest act normativ se stabileşte că atitudinea negativă a autorului faptei
faţă de conduita sa şi de rezultatul acesteia poate lua forma intenţiei sau a culpei. Intenţia este
considerată directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi îl urmăreşte. Atunci când
acesta prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmăreşte, dar îl acceptă, ne aflăm în faţa intenţiei indirecte.
Culpa intervine atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl urmăreşte, sperând în
mod uşuratic că el nu se va produce (imprudenţa) sau atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul
faptei, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neglijenţa).

Intenţia este forma cea mai gravă a vinovăţiei şi, deseori faptele ilicite sunt intenţionate numai
atunci când se dovedeşte intenţia autorului lor. Culpa, ca ipostază mai puţin gravă a vinovăţiei,
determină, de cele mai multe ori, o formă mai uşoară a răspunderii juridice, sau o poate exclude cu totul.

In ramura civilă, intenţia rea poartă numele de dol sau viclenie, iar culpa apare sub denumirea
de greşeală, imprudenţă, nepricepere sau neatenţie, în mod tradiţional acoperind şi forma intenţiei din
ramura penală8.