Cuprins:

1. Introducere
2. Soluții constructive ale ceasurilor de perete
2.1. Tipuri de ceasuri de perete
2.2. Scheme de funcținare a ceasurilor de tip pendul
3. Soluție constructivă adoptată
3.1. Schema de principiu
3.2. Funcționare
4. Calcule de rezistență
5. Bibliografie
 1.Introducere
Încă din cele mai vechi civilizații, omul a dorit să măsoare timpul pentru a-și organiza
mai bine viața socială, economică sau religioasă. El a observat că poziția umbrei făcută de un
copac se schimbă în timpul unei zile și astfel că primul ceas a fost cel solar.
De exmplu, în Grecia antică, timpul era calculat după lungimea umbrei lăsate de coloanele
uriașe și măsurată în pași iar în Egipt timpul era măsurat cu ajutorul obeliscurilor. Un evident
neajuns al ceasurilor solare este faptul că în zilele înnorate sau noaptea nu pot fi utilizate, așa
că omul a fost nevoit să inventeze alte „instrumente” independente de soare așa cum este
ceasul cu apă.
Ceasurile cu apă erau vase gradate cu un orificiu în fund prin care se scurgea apa. Ele
au fost folosite în Atena și Orientul mijlociu pentru a măsura și limita timpul de pledare al
avocaților. Dar, s-au dovedit inutile pe timp de iarnă când apa îngheață. Un alt mod de a
măsura timpul au fost lumânările sau bețișoarele aromate în China, acestea rezistând un
interval de timp. Iar în final cea mai populară metodă fiind clepsidra.
Ceasurile mecanice, au apărut în secolul al XII-lea în Europa, și se bazau pe roți dințate și
greutăți. Mai târziu, în secolul al XV-lea greutățile necesare pentru funcționarea lor au fost
înlocuite cu arcuri iar asta a dus la la un mecanism compact și o dimensiune subtanțial redusă.
Ceasurile medievale erau obiecte de lux, nu o necesitate ca în zilele noastre, iar regii,
prinții sau ambasadorii le foloseau și le ofereau drept cadouri diplomatice.
Până la mijlocul secolului al XVII-lea ceasurile nu erau așa de precise, astfel că indicau doar
ora și care erau des verificate cu ceasurile solare. Invenția care a revoluționat și îmbunătățit
precizia ceasurilor mecanice a fost pendulul. În anul 1583 Galileo Galilei, pornind de la ideea
de balansare, a încercat să realizeze un ceas cu pendul, fapt reușit de către un om de știință
olandez în anul 1657. Astfel că ceasurile au devenit mult mai exacte iar minutarul și
secundarul au devenit ceva comun.
Apariţia electricităţii a dus şi la producerea ceasurilor acţionate cu baterie, în locul
greutăţii sau a arcurilor spiralate, iar mai apoi, odată cu dezvoltarea electronicii, s-a ajuns la
creearea oscilatorilor care au la bază cuarț. Însă cele mai precise ceasuri din zilele noastre sunt
ceasurile atomice , având decalaje de 2-3 secunde la câteva sute de ani.
 2.Soluții constructive ale ceasurilor de perete

2.1. Tipuri de ceasuri de perete

1) Ceasul mecanic

a. Ceas cu pendul

b.Ceas cu pendul (fir)de torsiune e de ornament

(https://prezi.com/1kmbaq3bzqsn/ceasurile-cu-pendul-de-torsiune/ )

c. Ceas balansier?? * e de mână

2) Ceasul electromecanic

3) Ceasul electronic
Ceas electronic-Cuarț

(www.scientia.ro/tehnologie/39-cum-functioneaza-lucrurile/46-ceasul-cu-cuart.html)

Problema ceasurilor de mână obişnuite sau a pendulului

este că posesorul trebuie să-şi amintească zilnic de ritualul
de "întoarcere" a ceasului.

Ele sunt alimentate de o mică baterie şi pentru că nu consumă decât o

cantitate infimă de electricitate, aceasta rezistă ani buni până este nevoie să fie
înlocuită. Sunt, desigur, şi mult mai precise decât ceasurile de mână clasice sau
decât cele cu pendul. Sunt şi ele prevăzute în interior cu angrenaje cu roţi dinţate cu
ajutorul cărora numără minutele şi secundele, indică timpul în continuare în mod
clasic, cu ajutorul acelor şi nu al ecranelor de tip LED, dar noutatea este că îşi datorează
precizia şi ritmul unui mic cristal de cuarţ.

Fig.1 Ceas cu pendul[#https://www.theclockdepot.com/]

Deşi denumirea sa ne-ar putea duce cu gândul la un element rar,
cuarţul este de fapt unul dinte cele mai des întâlnite minerale de
pe Terra. Este vorba despre dioxidul de siliciu (siliciul este
elementul care intră în compoziţia chip-urilor electronice), care
poate fi găsit în nisip şi în majoritatea tipurilor de roci. Cea mai
importantă caracteristică a cuarţului este piezoelectricitatea.

Efectul piezoelectric
Efectul piezoelectric descrie proprietatea unor cristale (cum ar fi
cuarţul) de a genera un potenţial electric între feţele opuse, atunci
când sunt supuse stresului mecanic (întindere sau compresie) şi,
reciproc, de a se extinde sau contracta atunci când sunt supuse
unei tensiuni electromotoare. Prima demonstraţie a efectului
piezoelectric a fost făcută în 1880 de către fraţii Pierre şi Jacques
Curie. În afara cuarţului, efectul poate fi pus în evidenţă cu
ajutorul turmalinei, topazului, trestiei de zahăr sau sării Rochelle
(tartratul de sodiu şi potasiu). Cuarţul şi sarea Rochelle posedă
cele mai puternice caracteristici piezoelectrice dintre materialele
amintite mai sus.

Aşadar, dacă se deformează un cristal de cuarţ, se generează un mic potenţial

electric, iar la aplicarea unei tensiuni electrice unui asemenea cristal, el va vibra (îşi
va schimba forma) cu o anumită frecvenţă, această din urmă proprietate fiind cea
folosită în cadrul mecanismelor din interiorul ceasurilor cu cuarţ. S-a observat şi că
tăindu-le sub diferite forme, cristalele de cuarţ pot vibra la aproape orice frecvenţă. În
1927, Warren Marrison a produs primul ceas care funcţiona pe principiul numărării
vibraţiilor unei bucăţi de cuarţ.
În interiorul unui ceas cu cuarţ (vezi imagine), bateria conectată
la cristalul de cuarţ îl face pe acesta să vibreze cu o frecvenţă
precisă şi bine determinată din fabricaţie de forma cristalului. Un
microcip divide această frecvenţă înaltă într-un impuls electric de
frecvenţă scăzută, care este aplicat unei bobine, bobină care
activează un magnet de dimensiuni reduse (este vorba deci de un
motor electric în miniatură). Astfel, i se imprimă magnetului o
mișcare regulată şi extrem de precisă. Un mic pinion este
conectat la magnet şi pune în mişcare angrenajul cu roţi dinţate
al ceasului.

În cadrul acestei animaţii

pot fi observaţi paşii descrişi
anterior.
Înainte de apariţia ceasurilor
cu cuarţ, secunda era
definită ca reprezentând
1/86400 din durata unei zile,
deci din durata medie a
rotaţiei Pământului în jurul
propriei axe. Această
invenţie nu a adus o nouă
definiţie a unităţii de măsură
a timpului, una mai precisă, dar a ajutat la detectarea unor
neuniformităţi în rotaţia planetei, fapt care a descalificat
mişcarea de rotaţie a Terrei de pe poziţia de referinţă perfectă
pentru măsurarea timpului. Ceasurile cu cuarţ nu au adus cu ele
noua definiţie a secundei şi pentru că, după lungi perioade de
timp, din cauza schimbărilor de temperatură sau a impurităţii
cuarţului, cristalele își modifică frecvenţa de oscilaţie.