UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRICOLE SI MEDICINA VETERINARA A

BANATULUI TIMISOARA
FACULTATEA DE AGRICULTURA

ROLUL MACROELELMENTELOR IN VIATA

SI NUTRITIA PLANTELOR

STUDENT: MITRICI MITROV MIRIANA IADRANCA

AN: II IFR
 Nutriţia minerală a plantelor

Nutriţia minerală a plantelor este un proces fiziologic de aprovizionare a plantelor cu

substanţe nutritive. Acest proces are loc la plantele talofite, prin toată suprafaţa talului, iar la
plantele cormofite, doar prin sistemul radicular şi prin frunze. Substanţele nutritive absorbite din
mediu pot fi anorganice (adică minerale) sau organice.
Plantele verzi absorb în mod predominant substanţele minerale, din care, prin asimilaţie
clorofiliană, sunt sintetizate substanţele organice. Lor li se alătură şi bacteriile chemoautotrofe,
lipsite de pigmenţi asimilatori, dar capabile să sintetizeze substanţe organice din cele anorganice.
Toate se numesc plante autotrofe.
Restul plantelor lipsite de pigmenţii asimilatori sunt incapabile să sintetizeze substanţe
organice din cele minerale, şi de aceea, ele utilizează substanţe organice existente în mediul lor de
viaţă. Aceste plante se numesc heterotrofe. Elementele chimice, din nutriţia plantelor cu substanţe
anorganice sau cu substanţe organice, devin elemente de constituţie ale unor substanţe care participă
la structura protoplasmei şi a pereţilor celulari.
De asemenea, aceste elemente intră şi în structura chimică a unor substanţe energetice,
dintre care cele mai importante sunt hidraţii de carbon, grăsimile şi proteinele, care prin degradare
aerobă sau anaerobă, furnizează energia necesară proceselor vitale. Proporţia cantitativă a
elementelor chimice din corpul plantelor variază, iar acestea sunt împărţite convenţional în
macroelemente, a căror cantitate variază între 0,01 şi 10% din substanţa uscată, microelemente, a
căror cantitate variază între 0,00001 şi 0,001% din substanţa uscată şi ultramicroelemente, a căror
cantitate este mai mică de 0,00001% din substanţa uscată.

MACROELEMENTELE sunt: C, O, H, N, P, K, Ca, S, Mg, Na, Cl şi Si

MICROELEMENTELE sunt: Fe, Mn, B, Sr, Cu, Zn, Ba, Ti, Li, I, Br, Al, Ni, Mo, As, Pb,
V, Rb, şi altele.
Când în nutriţia plantelor lipseşte sau este insuficient un element chimic necesar, apar boli
fiziologice, însoţite de încetinirea sau oprirea creşterii rădăcinii, a tulpinii, a frunzelor, sau a
fructelor.
I. Rolul fiziologic al macroelementelor
Multe macroelemente sun absolut necesare pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor.
Acestea sunt N, P, K, Ca, S şi Mg. La anumite grupe de plante se mai adaugă şi Na, Cl şi Si.
II. Rolul fiziologic al microelementelor
Microelmentele sunt prezente în cantităţi mici în corpul plantelor. Prezenţa lor este însă
absolut necesară. Ele intervin în metabolismul general, în creşterea şi dezvoltarea plantelor, în
procesele de imunitate. Lipsa unui microelement poate fi corectată prin adăugarea lui în mediu.
III. Rolul fiziologic al ultramicroelementelor
Ultramicroelementele se găsesc în cantităţi foarte mici în corpul plantelor, prezenţa lor în nutriţie
fiind însă absolut necesară. Dintre acestea, cele radioactive stimulează activitatea enzimelor,
intensifică procesele metabolice, diviziounile celulare, fotosinteza, stimulează creşterea şi
dezvoltarea plantelor, stimulează trecerea organelor de la starea de repaus la starea activă,
stimulează absorbţia, etc. Mecanismul lor de acţiune este strâns legat de energia intraatomică emisă
sub formă de radiaţii alfa, beta, gama.

Macroelementele si rolul acestora la plante

1. AZOTUL (N) este un element plastic. El intră în structura moleculelor de nucleoproteine,

protidelor protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, în structura apoenzimelor, a
coenzimelor, a vitaminelor B1, B6, B12, a hormonilor vegetali, a pigmenţilor fotosintetici (clorofile
şi ficobiline) şi a stearidelor vegetale.
Simptome de carenta si exces.La insuficienta de azot, plantele ramân mici, firave, frunzele
sunt de un verde-deschis, chiar galbene, simptom ce apare mai întâi la frunzele batrâne.
Carenta azotului în nutritia plantelor duce la îngalbenirea frunzelor la încetinrea sau oprirea cresterii
acestora. La graminee înfatisarea este slaba, paiul ramâne mic, spicul scurt, cu boabe sistave. Sfecla
pentru zahar si furajera, specii cu un consum mare de azot, prezinta ca simptom, care se dispun
vertical. La cartof, varza, tomate, castravete, lipsa de azot frâneaza cresterea, reduce suprafata
foliara, blocheaza biosinteza clorofilei, culoarea plantelor devine verde-deschis.
Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetatie, la formarea abundenta a frunzelor si la
marirea sensibilitatii la boli. Azotul poate fi luat de plante din sol, din apa, din atmosfera si chiar din
corpul altor organisme.
2. FOSFORUL (P) este absorbit din mediu sub formă de ioni PO3-, ajunge în celulă fără a
fi redus şi intră în compoziţia unor compuşi organici de mare însemnătate fiziologică. El participă la
alcătuirea fosfoprotidelor şi fosfolipidelor din protoplasmă şi nucleu, fosfolipidelor din grăunciorii
de amidon şi aleuronă, lecitinelor din citomembrane, fitinei şi a nucleotidelor, cu grupe macroergice
de ~ P(ADP, ATP). Fosforul intră în compoziţia unor coenzime. El îndeplineşte rolul energetic
central în reacţiile de sinteză şi de oxidare biologică. El participă în fotosinteză, glicoliză, ciclul
Krebs, sistemul Redox al lanţului respirator, etc. Fosforul favorizează nutriţia, creşterea, înflorirea şi
fructificarea si depunrea hidraţilor de. Fosforul se acumulează în organele tinere şi în seminţe.
Simptome de carenta. În lipsa fosforului, plantele ramân mici si frunzele se rasucesc, iar pe
ele apar pete violet-roscate, radacinile sunt lungi si rare, tulpina rigida, frunzele verde-închis, pâna
la albastru-verde, luând de multe ori o culoare rosie sau purpurie.Plantele ramân în continuare verzi,
dar petitolii si zonele din vecinatatea nervurilor se coloreaza în rosu, datorita formarilor glucosizilor
antocianici, prin blocarea glucidelor solubile.
La pomi, carenta de fosfor reduce cresterea mugurilor de rod, iar fructele cad prematur. La mar,
frunzele ramân mici, cu vârful purpuriu.
Simptomele lipsei de fosfor sunt numeroase, datorita multiplelor sale functiuni precum si starii
fiziologice a plantelor. În general, pe frunzele batrâne se constata efectul carentei.
3. POTASIUL (K) este un element indispensabil pentru metabolismul plantei, participând în
sinteza aminoacizilor şi a proteinelor. El acţionează ca un element biocatalizator, stimulând
numeroase procese fiziologice. El reglează absorbţia azotului de către plante, prelucrând nutriţia
amoniacală, oxidarea amoniacului, iar în cazul nutriţiei nitrice, reducerea nitraţilor. Potasiul
stimulează funcţionarea unor enzime care participă în procesul de respiraţie şi în metabolismul
hidraţilor de carbon, în metabolismul azotului şi sinteza vitaminelor. El stimulează şi sinteza
clorofilelor şi intensitatea fotosintezei. Sporeşte capacitatea plantelor de a rezista la temperaturi
scazute. El favorizează intensificarea acumulării glucidelor în plantă. Potasiul circulă foarte rapid în
xilemul plantei sub formă de ioni. Se acumulează mai ales în ţesuturile tinere cu metabolism intens
şi creştere rapidă, dintre care vârfurile vegetative, cambiul şi periciclul.
Simptome de carenta. Scharrer (1953) a aratat ca în lipsa potasiului creste activitatea
amilazei, zaharazei, glucosidazei, galactosidazei, pectinazei si a proteazei, astfel ca în plante
continutul de glucide si de substante proteice este mai mic. Suplimentarea cu K+ duce la un
continut mai mare în plante a substantelor din aceste grupe. Lipsa potasiului produce o perturbare în
metabolismul proteinelor, acumulându-se în plante aminoacizi liberi si amide. Carenta de potasiu
determina o slaba cloroze si necroze.
Toamna, înainte de caderea frunzelor, potasiul migreaza din ele în ramuri sau tulpina. Carenta
potasiului în nutritia plantelor diminueaza cresterea si dezvoltarea lor. Se produce o brunificare si
rasucire a frunzelor. Se deregleaza metabolismul, scade intensitatea fotosintezei, a protosintezei. Se
diminueaza cantitatea amidonului si proteinelor, se micsoreaza rezistenta la boli, iar la anumite
specii pe fata inferioara a frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roscate sau brune. Contrar lipsei
de MG, cu ale caror simptome de carenta se aseamana, necrozele apar la marginea limbului, care
devin brune si se rasucesc.
La vita de vie, Wilhem (1955) a observat ca intensitatea lipsei de K poate determina simptome
diferite; insuficienta mare duce la caderea florilor, strugurii nu se mai formeaza, iar la o insuficienta
nu prea accentuata frunzele au o coloratie violeta-albastruie.
La tomate, la cel mai scazut nivel de potasiu, simptomele sunt putin evidente pe frunze, dar fructele
sunt puternic afectate, mai ales în ceea ce priveste colorarea. Pe fructe apar zone de tesuturi care
ramîn verzi sau galbene, pete "de ceara", datorate unei incomplete colorari. Prezenta spatiilor cu aer
în interiorul fructelor ca si conturul unghiular al fructului sunt indici ai lipsei de potasiu (W.Winsor,
1966).
Continutul de potasiu din frunzele plantelor cu carente este de multe ori sub 10 mg/g substanta
uscata, pe când în plantele bine aprovizionate continutul este de 15-50 mg (Jacob, 1955).
4. CALCIUL (Ca) este absorbit de plante sub formă de cationi (Ca2+). El este acumulat în
protoplasmă, vacuole, cloroplaste, mitocondrii. Calciul are un rol important în desfăşurarea mitozei
cu implicaţii în organizarea cromozomilor. El intră în structura chimică a enzimelor lipază, esterază,
colinestrază. Calciul îndeplineşte rol activator al enzimelor argininchinaza, adenozinfosftaza,
adenilchinaza. El joacă un rol important şi în fixarea sarcinilor negative la suprafaţa protoplasmei.
Împreună cu potasiul, calciul participă la menţinerea echilibrului hidric celular. El este antagonist al
ionilor Al2+, Mg2+, Zn2+, Fe2+, K+, Na+, NH+, Al3+, înlăturând acţiunea lor vătămătoare, în caz
de exces. Calciul neutralizează acizii organici şi stimulează formarea perilor absorbanţi pe rădăcină.
Simptome de carenta.
Carenta calciului în nutritia plantei se manifesta prin oprirea cresterii, prin rasucirea frunzelor
tinere, care capata o culoare verde deschis, vârful vegetativ uscându-se, radacinile ramânând scurte,
groase, cu vârfurile uscate. Carenta de calciu apare cel mai frecvent la tomate, varza, morcov, tutun
(Chapmann, 1966; Drake, 1966; Wiersum, 1966).
Fructele de tomate din cultura de sera pot capata putregaiul fructelor datorita carentei de calciu, care
poate aparea atât în cazul lipsei acestui element dar si în urma unei slabe absorbtii de Ca++ cauzata
de continutul ridicat de K+ si Mg++. Apare astfel boala, ca urmare a formarii unei cantitati mici de
substante pectice în peretii celulari. Carenta poate fi înlaturata prin aplicarea de amendamente sau
prin stropi cu azotat de calciu sau clorura de calciu 0,5-1,0%.
La cartof, frunzele ramân mici, cu zone necrotice pe margini, reducând mult tesutul asimilator,
proces ce are ca urmare o slaba productie de tuberculi. Lipsa de calciu blocheaza amidonul în
frunze, întrucât amilaza, care este enzima activa de calciu, nu actioneaza în hidroliza amidonului
fiind astfel împiedicata migrarea lui în tuberculi.
La sfecla pentru zahar carenta de calciu produce deformari ale radacinii si necrozarea frunzelor
(Chapmann, 1966). La trifoi, frunzele ramân mici, petitolul se necrozeaza si frunzele cad.
La castraveti, frunzele prezinta cloroza mezofilului, iar la o carenta mai puternica se necrozeaza si
cad.
Excesul de calciu în plante determina îmbatrânirea prematura, iar excesul de calciu în sol produce
insolubolizarea borului, soldata fiziologic cu aparitia clorozei la frunze.

5. Sulful este absorbit de plante din sol sub forma de ioni SO4ֿ2, prin radacini si în cantitate
mai mica prin frunze, sub forma de SO2 din aer, compusi organici cu sulf, ca cistina.
Cerinte mari de sulf au ceapa, usturoiul, mustarul, telina, floarea soarelui, si rapita. În organismul
plantei cantitati mai mari se acumuleaza în semintele de mustar negru, în bulbul de ceapa si în cel
de usturoi.
Sulful intra în constitutia chimica a unor aminoacizi, a unor enzime si a unor coenzime.
Carenta de sulf se aseamana foarte mult cu aceea a azotului. Insuficienta sulfului în nutritie produce
încetinirea si apoi oprirea din crestere. Frunzele se îngalbenesc, în parte slab colorate în rosu. si
apare o îmbatrânire prematura. Carenta de sulf duce la o crestere a azotului solubil (amoniacal,
nitric, aminic, amidic) si la o încetinire a formarii substantelor proteice.
În boabele de grâu creste continutul de acid aspartic si scad ceilalti aminoacizi esentiali.
În plantele leguminoase, carenta de sulf are efect negativ asupra formarii nodozitatilor pe radacini
(Coleman, 1966). Struckmeyer (1958) a constatat la frunzele de tutun o rasucire a vârfului frunzelor
la o lipsa de sulf.
La grâu, simptomele apar mai întâi la frunzele batrâne sub forma îngalbenirii si a îmbatrânirii
premature.
 Continutul critic de sulf din plante este consiferat la valoarea de 1-1,5 mg/g de substanta
uscata conform tabelului de mai jos, dupa Deloch 1960 :

SPECIA CARENTA BUNA APROVIZONARE

Fasole pitica ( frunza si tulpina) 1.53 2.83

Fasole urcaoare (frunza si 0.95 1.55

tulpina)

Tomate(frunza si tulpina) 1.05 2.17

Porumb (tulpini) 0.67 1.05

Mustar (tulpini) 1.47 5.47

Tutun 2.34 6.44

Trifoi rosu 1.31 2.41

6.Magneziul - este absorbit de plante sub forma de ioni MG++. Desi se considera ca la un
continut de 10-15 % magneziu din totalul cationilor schimbabili, nu se poate produce carenta în
acest element, concentratiile mari de K+ influenteaza inhibitor absorbtia de Mg++, K.Mengel
(1958), a gasit la porumb si floarea-soarelui ca apar simptome de carenta chiar când magneziul se
gaseste în concentratie mare, dar si când continutul de potasiu este la un nivel foarte înalt
(antagonism ionic). Este un element absolut necesar plantelor, indispensabil formarii clorofilei, în
procesul de sinteza a glucidelor, lipidelor si proteinelor. El este un activator al multor enzime
necesare respiratiei, activator al enzimelor ce participa în sinteza ARN si AND. Insuficienta
magneziului în nutritie se manifesta prin aparitia unei coloratii galbene-portocalii, pe marginea
frunzelor sau aparitia unor pete clorotice de culoare verde-închis pe lamina cloriara.
La cartof , carenta de magneziu blocheaza amidonul în frunze, transportul catre tuberculi fiind mult
încetinit. La o prelungire a acestei insificiente frunzele se îngalbenesc, devin cenusii si se usuca
prematur.
La varza, carenta se manifesta prin aparitia de pete întunecate. La cele mai multe dicotiledonate
lipsa de Mg produce o decolorare a frunzelor batrâne, urmata de o necrozare si chiar o cadere
timpurie.
La grâu, orz si ovaz apar pe frunze puncte galben deschis, însiruite pe lungimea frunzei.
La o lipsa mai puternica de magneziu aceste pete devin roscate, se transforma în necroze si apoi
frunzele se usuca. La porumb, insuficienta slaba de Mg produce 2-3 dunbgi galbene, paralele cu
nervura mediana (tigrare).
La mar, carenta de Mg se manifesta prin defolierea lastarilor, cu exceptia frunzelor de la vârf. Pe
frunze apar necroze, apoi se rasucesc.
La vita de vie apare de la marginea frunzelor o decolorare, care continua între nervuri.
În stadiu mai avansat de carenta în magneziu, tesuturile pot fi distruse.
Schroder (1959) indica valoarea de 2 mg Mg/g de substanta uscata ca nivel limita sub care începe
carenta la cartof; la mar - 1,6 mg.
La vita de vie este importanta valoarea raportului K/Mg care pentru plantele sanatoase este de 2,5
iar în stare de carenta 1,5.
7. Sodiul
Este un element absorbit mai lent comparativ cu alti cationi, încât nivelul lui în plante are valori
mici. Scharrer si Mengel (1960) au gasit la mazare, floarea-soarelui, porumb si castravete un
continut foarte mic de sodiu, în frunze, dar destul de ridicat în radacini. Huffacker si Wallace (1959)
au aratat la diferite specii de plante o puternica acumulare de Na în radacini, comparativ cu organele
aeriene unde continutul a fost mai mic. Dupa Mengel (1939), absorbtia si transportul diferentiat de
sodiu la plante se datoresc prezentei în cantitate mai mica sau mai mare a purtatorilor specifici de
Na. Se afla în cantitati mai mari în algele marine si în plantele superioare de saraturi (halofite). El
este schimbabil cu alti cationi, cum ar fi Ca2+ , sau K+ .Rolul fiziologic al sodiului se constata mai
ales în reducerea transpiratiei. Sodiul are ca functie mentinerea presiunii osmotice în celule.
Insuficienta sodiului la plantele halofile se manifesta prin culoarea deschisa a frunzelor, aproape
alba, prin aparitia de pete necrotice.Simptomele carentei sunt vizibile la frunzele batrâne. Influenta
toxica a continutului mare de Na se atribuie, acumularii în radacina cu efect nefavorabil asupra
absorbtiei apei. Se considera ca toleranta plantelor fata de sodiu este în urmatoarea ordine:
sfecla>telina>morcov>bumbac>in>ovaz>lucerna>trifoi>fasole (Bernstein si Pearson, 1956).
8. Clorul este un element prezent în toate plantele. Rolul clorului în metabolismul plantelor este
putin cunoscut. Haas (1945) a sustinut influenta clorului asupra sistemelor enzimatice.
Se pare ca Cl- activeaza citocrom-oxidaza; oxidaraea citrocromului C redus de catre coenzima I este
accelerata la prezenta clorului (Nieman, 1956, Honda, 1958).El se acumuleaza în cantitati mai mari
în algele marine, în ferigi si în plantele halofile. Plantele superioare îl iau din sol prin sistemul
radicular si din atmosfera în stare gazoasa, prin stomatele frunzelor. Insuficienta în nutritie
determina cloroza frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor si inhibarea cresterii
radacinilor, dereglarea metabolismului plantelor. Insuficienta de clor se manifesta prin ofilirea
plantelor, oprirea cresterii, ruperea cu usurinta a radacinilor, care devin în general mici. Frunzele
prezinta desene clorotice, care mai târziu devin galbene. Carenta apare mai întâi pe frunzele tinere.
La tomate începe ofilirea de la vârful frunzelor, apar pete de bronz apoi necroze. La carente
puternice nu se formeaza fructe.
Carenta de clor apar când în plante nivelul este sub 170-280 ppm din substanta uscata. Continutul
critic al frunzelor este la 110-180 ppm.
9. Siliciul
Cercetarile efectuate asupra plantelor de ovaz, orez, tutun, fasole, porumb si castravete au dovedit
efectul stimulator al siliciului asupra ritmului de crestere a plantelor (Wagner, 1940). Mengel (1969)
a considerat ca plantele care acumuleaza mult siliciu gramineele, floarea-soarelui, castravetele,
tutunul, iar plantele care acumuleaza doar foarte putin siliciu, leguminoasele.
Dupa Cooper si Hall (1955), la plantele care cresc bine în mediu ce contine siliciu este stimulata
absorbtia de CO2 si ca urmare se intensifica fotosinteza. Privitor la rolul pozitiv al siliciului în
procesele fiziologice ale plantelor, rezultatele expermentale sunt controversate, dar este unanim
recunoscut efectul favorabil al acestui element asupra rezistentei plantelor la boli si daunatori. Mult
siliciu se acumuleaza în frunze si tulpini impregnând membranele celulare.
Wagner (1940) considera ca insuficienta de siliciu duce la oprirea cresterii radacinii iar la ovaz si
înfratirea este redusa. Frunzele plantelor sunt galbene, iar din cauza dereglarii circulatiei apei apar
ofilite. Vârful frunzelor încep sa se usuce, apar necroze, care pot avansa pe întregul limb.
La castravete nu se ofilesc, radacinile sunt atacate de ciuperci.
Plantele carente contin siliciu putin, 300-800 ppm din substanta uscata.
La plantele sanatoase, nivelul este de 10-50 chiar de 100 de ori mai mare.
10. Fierul este utilizat de plante sub forma de saruri feroase si ferice . El este absorbit de plantele
terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin întreg corpul lor sub forma
de ioni. Fierul ifluenteaza fotosinteza, fosforilarea oxidativa si metabolismul azotului, catalizeaza
biosinteza pigmentilor clorofilieni si carotenoizi.
Relatia dintre simptomele carentei de fier, continutul de clorofila, continutul de acizi solubili si
continutul de fier din frunze dupa Jacobson 1945 - :

Intensitatea carentei Continutul de Continutul de acizi Continutul de Fe

clorofila (mg/l solubili (ppm/s.u.) (ppm/s.u)
g.s.u)

Frunze de par: - puternic clorozate 0.17 12.4 19.0

- clorozate 0.25 15.6 26.9
-slab clorozate 0.34 17.0 23.6
-verzi deschise 0.61 26.7 36.4
- verzi 6.74 30.4 49.3
- verzi inchise 0.89 35.7 46.9
Frunze de tutun: - puternic clorozate 0.24 39.6 78.9
-slab clorozate
0.51 40.0 87.0
- verzi deschise
0.74 42.1 70.2
- verzi
1.11 46.5 73.2
- verzi inchise
1.54 92.7 115.0
 Carenta fierului în corpul plantei determina îngalbenirea frunzelor si încetinirea cresterii.
Lipsa de Fe produce cloroza frunzelor tinere, pe când frunzele batrâne de pe aceleasi ramuri ramân
verzi. Spre deosebire de cloroza provocata de lipsa de mangan, care apare pe frunze între nervuri, la
carenta de Fe frunza este afectata în întregime. Fosforul în exces împiedica buna aprovizionare a
plantelor cu Fe, (raportul optim P/Fe este de 40-50). De asemenea, raportul Fe/Mn este considerat a
fi o cauza a dereglarilor ce apar în nutritia plantelor (Scherrer si Mengel, 1969); la un continut mare
de Mn apare carenta de Fe.
În prezent, pentru corectarea carentei de fier se folosesc chelatii sintetici, dar a caror utilizare
necesita înca investigatii. Se cunosc o serie de astfel de substante, cum sunt : etilen diamina
tetraacetat de Fe (FeEDTA), dietilentriamina pentaacetat de Fe (FeDTPA), acid aminopolicarboxilic
de Fe (FeAPCA) si altele.
11. Aluminiul În plantele superioare nu se cunoaste nici o functie specifica a Al +++. Se stie însa ca
mici doze de Al la ovaz si porumb pot favoriza cresterea. La grâu, secara si orz acest efect nu a fost
consttat. Fawzy (1951) a comunicat ca la pH acid absorbtia altor elemente, în special a K, este
frânata de Al. Un continut mediu de Al în plante este considerat nivelul de 200 ppm.
Frunzele acumuleaza cel mai mult aluminiu, nivelul fiind si în functie de reactia solului; pe solurile
puternic acide se ridica continutul de Al al plantelor si îndeosebi acela din radacina.
În caz de toxicitate, radacinile sunt în primul rând afectate. Simptomele toxicitatii de Al se
coreleaza cu un continut scazut de fosfor, încât suplimentarea cu P îndeparteaza aceasta toxicitate.
Se considera continut limita spre toxicitate valoarea de 50 ppm în substanta uscata. Acest efect se
recunoaste prin uscarea vârfurilor frunzelor batrâne, care poate cuprinde întreaga planta. La cartof,
partea aeriana ramâne mica, poate sa moara, iar recolta de tuberculi este foarte redusa.
În horticultura se cunoaste efectul aluminiului asupra culorii florilor, mai ales la hortensii; când
continutul de Al este ridicat florile sunt albastre, iar în lipsa aliminiului florile sunt roz.
Toxicitatea aluminiului poate fi înlaturata printr-o calcarizare atenta.
BIBLIOGRAFIE

Suport de curs Agrochimie Prof. Florin Sala

Internet