AVOCAŢI ÎN ACŢIUNE

Titluri profesionale
Cu toate că multe feluri de persoane care lucrează sau studiază în domeniul afacerilor juridice sunt
numite avocaţi, termenul propriu-zis descrie un individ calificat în mod oficial să acţioneze în
anumite chestiuni juridice, datorită examenelor susţinute şi experienţei profesionale câştigate.
Majoritatea ţărilor deţine diferite grupuri de avocaţi şi fiecare în parte este supus unui tip de
examinare în scopul de a se specializa pe o anumită ramură profesională. În Japonia, un avocat
trebuie să decidă dacă vrea să dea examenul de reprezentant legal, de procuror sau de judecător.
În Anglia, decizia stă în a deveni avocat pledant1 sau avocat-notar2. Avocaţii pledanţi sunt
specializaţi pe susţinerea cazurilor în faţa unui judecător şi au dreptul de a fi ascultaţi, dreptul de
audienţă, chiar şi în cele mai înalte curţi de justiţie. Aceştia nu sunt plătiţi direct de către clienţi, ci
sunt angajaţi de avocaţii-notari. Judecătorii sunt, de obicei, selectaţi din rândul celor mai vechi
avocaţi pledanţi şi, odată numiţi, nu mai au voie să practice acelaşi titlu profesional. Avocaţii-
notari nu se ocupă doar cu o mare parte din pregătirea iniţială a cazurilor pe care, ulterior, le remit
avocaţilor pledanţi, ci şi cu munca juridică înafara instanţei, precum întocmirea testamentelor şi
soluţionarea litigiilor. Şi avocaţii-notari au drept de audienţă în instanţe inferioare, dar în cadrul
celor superioare, Curtea de Apel, e obligatorie prezenţa unui avocat pledant care să susţină cazul
clientului lor. În general, se poate spune că un avocat pledant îşi petrece cea mai mare parte a
timpului fie în sala de judecată, fie pregătindu-şi probele pentru instanţă, în timp ce avocatul-notar
îşi sfătuieşte clienţii din birou, întreprinde investigaţii sau manvrează documente. Multe persoane
sunt de părere că distincţia dintre avocat pledant şi avocat-notar ar trebui desfiinţată şi în Anglia,
aşa cum s-a întâmplat deja în Australia. Guvernul ia în considerare diverse propuneri, fie pentru
menţinerea, fie pentru eliminarea diferenţei.

Sfera de lucru
Până şi avocaţii cu aceleaşi calificări şi acelaşi titlu profesional pot face lucruri foarte diferite. În
majoritatea oraşelor din Statele Unite ale Americii se găsesc mici firme de reprezentanţi legali care
menţin un contact zilnic cu oamenii obişnuiţi, le oferă consultanţă şi acţionează în probleme
precum afacerile consumatorilor, conflicte legate de accidentele rutiere şi contracte de vânzare a
terenurilor. Unii dintre ei pot demara chiar şi acţiuni de apărare a clienţilor acuzaţi de infracţiuni.
În orice caz, atât în Statele Unite, cât şi în alte ţări industrializate, avocaţii devin din ce în ce mai
specializaţi. Cei care lucrează în firme mici au tendinţa de a-şi restricţiona activitatea pe anumite
chestiuni, în timp ce avocaţii angajaţi la o mare întreprindere comercială îşi extind lucrul pe arii
legale foarte specifice. Un avocat poate fi angajat de o companie minieră doar cu scopul de a
pregăti contractele de furnizare a cărbunelui. Un altul poate activa la un ziar pentru a oferi sfaturi

1
barrister, eng.- traducerea în română îmi aparţine
2
solicitor, eng.- idem
editorilor în chestiuni de calomnie. Şi un altul poate fi parte a unei firme de pe Wall Street cu peste
100 de avocaţi specializaţi pe consultanţa agenţilor de bursă cu privire la tranzacţiile cu acţiuni. Pe
lângă tipul de activitate, condiţiile de lucru şi remuneraţia membrilor profesiei juridice variază
considerabil. Unii oameni îşi imaginează că avocatul e cineva care trăieşte în bogăţie şi confort.
Totuşi, e de reţinut că există şi avocaţi nu la fel de asiguraţi. Poate că avocatul de pe Wall Street
câştigă un salariu destul de mare, dar acea firmuliţă care oferă consultanţă cetăţenilor în drepturile
de bunăstare sau în procedurile de imigrare, poate fi nevoită să limiteze salariile pentru a rămâne
în branşă. Afacerile avocaţilor din ţările în curs de dezvoltare care au clienţi plătitori de taxe le
subvenţionează munca pe care acceptă să o facă pentru puţini bani sau chiar deloc în folosul
grupurilor de drepturi ale cetăţenilor. Profesia avocaţilor implicaţi în zona drepturilor omului s-ar
putea dovedi una periculoasă. Studiul efectuat de Amnesty International arată că în 1990 peste 60
de avocaţi care investigau cazuri împotriva persoanelor acuzate de infracţiuni politice au fost ucişi.
În ţări unde guvernul asigură accesul tuturor persoanelor la un avocat în caz de urgenţă, există
firme care se specializează pe relaţiile cu oamenii care nu şi-ar permite să plătească servicii legale
din propriul buzunar. De pildă, în Anglia, oricine se confruntă cu urmărire penală are dreptul să
aleagă o firmă de avocaţi care să-l reprezinte. Dacă venitul său este sub un anumit nivel, nu va fi
nevoit să plătească, firma va înregistra toate costurile şi se va adresa pentru plată Programului de
Asistenţă Legală finanţat de guvern.

Lansarea în profesie
Oare cum ajungi avocat? Ca şi în cazul medicilor şi al altor profesionişti care se bucură de un grad
înalt de încredere datorită cunoştinţelor de specialitate, avocaţii sunt supuşi unor examinări
standardizate şi altor controale pentru reglementarea competenţelor. În unele ţări, pentru a-ţi
practica profesia de avocat este obligatorie diploma universitară în Drept. Dar în alte ţări, diploma
nu este suficientă: trebuie să treci de examenele profesionale. În Marea Britanie, diploma nu este
absolut necesară dar, în zilele noastre, majoritatea celor care se lansează în profesie o deţin.
Condiţia principală constă în reuşita examenului de barou (pentru avocaţii pledanţi) sau a
examenului Societăţii de Drept (pentru avocaţii-notari). În cazul în care diploma universitară
tratează orice altă temă decât Dreptul, este necesar un curs pregătitor. Dar dacă nu există niciun
fel de diplomă, persoana în cauză încă se poate pregăti pentru examenul final, dar pe parcursul a
câţiva ani buni. Avocaţii din majoritatea ţărilor vor recunoaşte că timpul alocat studiului pentru
examenele de drept a fost una dintre cele mai teribile perioade din viaţa lor. Şi totul din cauză că
aveau de memorat un număr imens de norme procedurale de pe o arie extinsă a dreptului. În
Japonia, unde avocaţii sunt într-un număr relativ mic, examenele sunt de-a dreptul dificile: mai
puţin de 5% din candidaţi sunt admişi. Chiar dacă examenul a fost luat nu înseamnă că avocatul
este şi calificat. De exemplu, în Anglia, avocatul-notar trebuie să profeseze ca funcţionar acreditat
timp de doi ani, pe parcursul cărora activitatea sa este strict supravegheată de un avocat cu
experienţă, ca apoi să mai urmeze nişte cursuri suplimentare. Un avocat pledant îşi petrece un an
de zile într-un mod asemănător ca elev.

1
barrister, eng.- traducerea în română îmi aparţine
2
solicitor, eng.- idem
Reglementarea profesiei
În majoritatea ţărilor, odată ce avocatul s-a calificat pe deplin, i se înmânează un certificat care îi
atestă dreptul de a-şi vinde serviciile. Există, de asemenea, prevederi de asigurare pe bază de
fonduri disponibile care îi permit unui avocat dat în judecată de client pentru incompetenţă
profesională să plătească despăgubiri, care pot fi extrem de mari mai ales în cazul avocaţilor care
se ocupă cu tranzacţii imobiliare. Până şi cel mai competent avocat trebuie să aibă grijă să nu
încalce numeroasele reguli etice şi procedurale impuse de organismul care îi reglementează
profesia. În Anglia, organismul care stabileşte conduita avocaţilor-notari este Societatea de Drept.
Printre altele, aceasta fixează reguli privind problemele de contabilitate ale avocaţilor şi cercetează
plângerile depuse de clienţii lor. Există şi un Tribunal Disciplinar care are puterea de a suspenda
sau chiar descalifica ( sau a „trăsni”) un avocat-notar. Din moment ce membrii acestui Tribunal
sunt ei înşişi avocaţi-notari, oamenii se tem că nu este întotdeauna complet imparţial. Desigur că
cetăţeanul are dreptul de a-şi da propriul avocat-notar în judecată din cauza unei „acţiuni de
neglijenţă”, spre exemplu (vezi prejudicii, Capitolul 8). Chiar şi aşa, de la cazurile Rondel vs.
Worsley din 1967 şi Saif Ali vs. Sydney Mitchell din 1978, avocaţii pledanţi din Anglia şi Ţara
Galilor nu mai pot fi daţi în judecată din cauza serviciilor neglijente în instanţă. Un motiv este grija
că aproape orice persoană care a pierdut un caz în instanţă a încercat să-şi dea avocatul pledant în
judecată.
În majoritatea sistemelor legale, conversaţiile dintre un avocat şi clientul său sunt strict
confidenţiale: clientul trebuie să ştie că ceea ce spune nu va fi divulgat nimănui fără
consimţământul său. Teoretic, acest lucru l-ar putea pune pe avocat într-o situaţie etică dificilă; de
exemplu, cum ar trebui el să procedeze în cazul în care îl suspectează pe clientul său de vinovăţie?
În primul rând, trebuie să fie suficient de sigur de vinovăţia clientului. Se poate întâmpla ca cineva
doar să aibă impresia că a comis o infracţiune când, de fapt, i-a lipsit starea mentală necesară de a
fi vinovat (vezi Capitolul 7). În orice caz, este de datoria procuraturii să dovedească vinovăţia şi
nu a apărării să dovedească nevinovăţia. Astfel că avocatul poate doar să încerce să găsească
puncte slabe în cazul de urmărire penală. O altă problemă etică ce poate apărea în calea unui avocat
este atunci când are doi clienţi cu declaraţii contradictorii: fiecare din ei se scuză pe sine şi îl acuză
pe celălalt. În asemenea cazuri, unul din ei trebuie transferat unui alt avocat.

Limba „legaleză”
Deşi avocaţii provin din diverse medii şi se ocupă cu o varietate de lucruri, ca profesie, ei pot părea
distanţi şi inaccesibili în termeni. Un motiv ar putea fi „legaleza”- limba atât de ciudată şi
întortocheată pe care avocaţii o scriu şi o vorbesc. Şi nu este caracteristic doar avocaţilor englezi.
Oameni din întreaga lume se plâng de ilizibilitatea procedurilor legale şi a documentelor juridice.
E normal ca fiecare profesie să aibă propriul său jargon. Economiştii vorbesc frecvent despre
„obligaţiunile speculative” (dreptul de a colecta o datorie care, probabil, nu va fi niciodată
rambursată), medicii despre „sfâşieri” (tăieturi) şi contuzii (echimoze), iar profesorii de engleză
despre metalimbaj (cuvintele pe care le folosim atunci când vorbim despre limbă). Utilizarea unor
cuvinte de specialitate poate fi justificată prin faptul că fac referire la chestiuni importante pentru
1
barrister, eng.- traducerea în română îmi aparţine
2
solicitor, eng.- idem
o ocupaţie, dar neimportante pentru oamenii obişnuiţi. Însă, uneori, pare că jargonul e menit să
creeze mister în jurul unei profesii, să deosebească persoanele din interior (economişti, medici,
profesori) de cele din exterior.
În ultimul timp, avocatura a depus mari eforturi să disipeze misterul din jurul profesiei lor. Până
la urmă, ei trebuie să clarifice problemele pentru public, nu să le complice mai tare. Acest lucru
este valabil în special în Statele Unite, unde avocaţii îşi fac cunoscute serviciile în mod deschis
publicului şi unde îmbrăcămintea specială şi perucile, trăsătură actuală a sistemului englez, au
dispărut în mare parte. Dar legaleza pare că va mai rezista mult timp de-acum înainte. Un motiv
este că documentele vechi şi rapoartele cazurilor din trecut prezintă o mare importanţă în drept,
mai ales în sistemele de drept comun. Un alt motiv ar fi că rescrierea legilor este un proces lent şi
extrem de migălos. Cuvintele trebuie să acopere orice eventualitate deoarece oamenii sunt în
permanentă căutare de lacune legale, metodă de a ocoli o datorie juridică folosindu-se de o
ambiguitate sau de o scăpare a legii. Prin urmare, dacă o lege curentă funcţionează de mult timp,
chiar şi una cu limbaj învechit în propoziţii lungi şi complicate, este mai uşor să fie aceasta păstrată
decât să se scrie una nouă. Chiar şi atunci când guvernul elaborează o nouă lege, se ghidează după
formularea unei legi mai vechi.
Dar poate că principala cauză pentru care legaleza încă mai există se găseşte în natura legii înseşi.
Aşa cum s-a menţionat în primul capitol, legile reprezintă tentative de a implementa dreptatea,
politica guvernamentală sau, pur şi simplu, bunul simţ. Cu cât sunt mai precise, cu atât mai
eficiente. Limbajul cotidian este adesea foarte ambiguu dar acest lucru nu contează în situaţiile
familiare sau în discuţiile cu cei cunoscuţi. Însă legea trebuie să reglementeze relaţiile dintre
oamenii care nu se cunosc, nici nu au încredere unul în altul şi se regăsesc şi în situaţii neobişnuite.
Faptul că aceste situaţii pretind un limbaj complex ce necesită explicaţiile unui expert, este un rău
necesar.
Legaleza de tip englez se caracterizează prin:
1. Cuvinte sau expresii care nu au niciun sens pentru non-specialişti, unele dintre ele provenind
din latină sau franceză. De exemplu:
replevin - dreptul de a recupera posesiuni confiscate în mod abuziv
nemo dat („nimeni nu poate da ce nu are”) – principiul conform căruia o persoană nu are
dreptul la o proprietate dobândită de la o altă persoană care a deţinut-o în mod ilegal
cy-pres – este dreptul instanţei de a acorda proprietate unei alte organizaţii caritabile similare
dacă organizaţia de pe urma căreia donatorul vrea să beneficieze nu există.
2. Cuvinte obişnuite din engleză cu un înţeles special în Drept. De exemplu:
nuisance (daună) – folosirea ilegală a proprietăţii personale a cuiva
consideration (considerare) – ceva care se oferă sau la care se renunţă la încheierea unui
contract
3. Cuvinte formale foarte învechite dar înţelese de majoritatea publicului. De exemplu:

1
barrister, eng.- traducerea în română îmi aparţine
2
solicitor, eng.- idem
 hereinafter – de acum înainte, sub acest document
aforesaid – menţionat anterior
4. Fraze foarte lungi conţinând numeroase clauze care limitează şi definesc declaraţia originală.
Cea de-a patra caracteristică poate fi cel mai bine ilustrată prin prezentarea unui extras dintr-o lege
în vigoare din Anglia contemporană: Actul Wills din 1837, modificat prin Legea privind
administrarea justiţiei din 1982:
„Niciun testament nu este valabil decât dacă:
(a) este scris în tot şi semnat de mâna testatorului sau de o altă persoană aflată în prezenţa sa şi
conform indicaţiilor sale; şi
(b) se precizează că semnătura testatorului efectuează juridic testamentul; şi
(c) semnătura este făcută sau recunoscută de testator în prezenţa a doi sau mai mulţi martori
prezenţi în acelaşi timp; şi
(d) fiecare martor ori-
(i) atestă şi semnează testamentul; ori
(ii) îşi recunoaşte semnătura în prezenţa testatorului (dar nu neapărat în prezenţa altor martori),
însă nu este necesară nicio formă de atestare.”
Ce înseamnă mai exact toate cele de mai sus? Dacă eşti de părere că i-ai putea da o formă mai
simplă, în scris, probabil ai fi un avocat pe cinste!

1
barrister, eng.- traducerea în română îmi aparţine
2
solicitor, eng.- idem