Curs CM

1.
Noţiuni generale
1.1 Aspecte introductive
Prin sistem de Comunicaţii Mobile SCM desemnăm orice

sistem de comunicaţie la care cel puţin unul dintre terminale
se poate deplasa chiar dacă la un moment dat nu este în
mişcare;
Pentru a se asigura mobilitatea este necesar să se existe o
secţiune unde să nu existe contact fizic între echipamente;
aceasta este interfaţa radio;
Canalul de comunicaţie radio-mobil: frecvenţa/timpul,
mediul de transmisiune precum şi o parte semnificativă a
echipamentelor care permite utilizarea acestor resurse;
Clasificare Sistemelor de CM:
a. după modul de constituire a canalului de comunicaţie:
• diviziune în frecvenţă, FD;
• diviziune în timp, TD;
• diviziune în cod, CD;
b. după structura legăturii de comunicaţie;
• unilaterală
• bilaterală
- simplex
- duplex
- semiduplex.
c. după relaţia cu alte sisteme de comunicaţie:
• deschise
• închise
COMUNICATII MOBILE Cap. 1 Noţiuni Generale
d. după procedeul folosit pentru acoperirea radio a teritoriului:

• celulare
• necelulare
Exemple de sisteme de SCM:

- Telefonia fără cordon
- Radiotelefonia convenţională
- Radiotelefonia dedicată (trunking)
- Radiotelefonia celulară
- Radioapel selectiv, radiopaging
- Reţele locale fără fir(WLAN);
- Reţele satelitare.
1.2. Evoluţia comunicaţiilor mobile
3 iunie 1898, Gugliemo Marconi fondatorul companiei Wireless

Teleraph and Signal Co., Ltd, transmite un mesaj RTF la
cererea lui W. Thomson (Lord Kelvin) care a plătit pentru acest
serviciu.
Acesta este primul serviciu de radiotelegrafie.
În acelaşi an, (o lună mai târziu) Marconi asigura transmiterea
mesajelor prin radiotelegrafie între nava Flying Huntress şi o
navă a jurnalului Daily Express din Dublin.
Deci se poate afirma că în acest an s-a semnat actul de naştere
al comunicaţiilor mobile.
Legăturile radio – telegrafice cu navele s-a dezvoltat rapid în
mai multe ţări din Europa şi foarte curând şi în America.
Progresele ştiinţifice au stimulat dezvoltarea comunicaţiilor
radio mobile; dintre acestea se pot menţiona: descoperirea
electronului, a receptorului coherent şi a amplificatoarelor cu
tuburi electronice.
3
Dezvoltarea SCM în această etapă, şi nu numai, a fost stimulată

de cerinţe comerciale dar şi de obiective militare.
În primele decenii ale acestui secol centrul a fost America.
Primele comunicaţii mobile terestre au fost dezvoltate în benzi
de frecvenţă situate la 2MHz ajungându-se în preajma celui de
al doilea război mondial în banda de 40MHz.
Serviciile radiomobile publice şi private au folosit la început
canale radio cu banda 60 kHz,
ulterior, datorită creşterii cerinţelor pentru aceste servicii, printr-
o utilizare mai eficientă, banda a fost redusă la 25 kHz în
Europa şi 30kHz în SUA.
Primele legături se făceau în modul de lucru simplex cu
operatori umani.
Principalele momente istorice care marchează această perioadă
sunt următoarele:
• 1921 Detroit un serviciu de dispecerat pentru poliţie;
• În 1946 apare primul serviciu radiotelefonic mobil în
St. Louis (Missouri, SUA). La scurt timp serviciile
radiotelefonice mobile se extind şi în Europa.
• Cerinţele de CM în creştere conduc la dezvoltarea
reţelelor de tip dispecer.
• În 1956 se inaugurează primul dispecer automat în
banda 150MHz, full-duplex.
• Datorită cererii pentru astfel de servicii, se constată
proliferarea CM între anii 1956 – 1969.
• Totuşi posibilităţile de satisfacere a cerinţelor de CM
au rămas limitate, iar dezvoltarea lor a condus la
deteriorarea calităţii serviciilor.
Sintetizând se poate afirma că primele sisteme de comunicaţii
mobile au avur următoarele caracteristici şi limitări:
- Sisteme închise (nu puteau interopera cu alte sisteme);
4
- operare manuală;
- gabaritul şi greutatea - mari;
- preţul de cost - ridicat;
- folosirea ineficientă a spectrului de frecvenţe radio;
- calitatea redusă a serviciului (timp de aşteptare: zeci de
minute, chiar ore).
deceniul ’60: integrarea pe scară largă şi miniaturizarea, au
contribuit la reducerea preţului de cost, a gabaritului şi a
consumului de energie electrică.
În anii ‘70 se ajunge la o “epuizare a posibilităţilor
comunicaţiilor mobile” de a satisface solicitările. Pentru
acoperirea unor suprafeţe extinse în care sunt situaţi utilizatorii
se cereau staţii de bază cu puteri tot mai mari.
Numărul mare de utilizatori a condus la o criză de frecvenţe
disponibile. Pe vehiculele mobile, terminalele rămâneau grele,
incomode şi scumpe ceea ce făcea din comunicaţiile mobile un
produs de lux.
Conceptul de telefonie celulară ( fig. 1.1) propus şi introdus de

Bell Labs a fost revoluţionar pentru dezvoltarea CM.
Principiul reţelei celulare constă în aceea că fiecărei arii

acoperite de o staţie de bază, care s-a decis să fie considerată de
formă hexagonală, şi acre va fi marcată cu o literă, i se alocă o
frecvenţă purtătoare.
Topologia reţelei trebuie să asigure că nu apar arii vecine
funcţionând pe aceeaşi frecvenţă.
O frecvenţă poate fi refolosită la o distanţă suficient de mare
pentru a evita perturbaţiile între celulele care folosesc aceeaşi
frecvenţă;
5
La trecerea utilizatorului mobil dintr-o celulă în alta, el este

preluat de staţia vecină.
Fig. 1 Ilustrarea conceptului

de acoperire celulară
Emiţătoarele au putere mică şi se poate demonstra că se

îmbunătăţeşte calitatea convorbirilor.
Creşte complexitatea staţiilor, a reţelei şi a terminalului mobil şi
întreaga infrastructură a reţelei devine foarte complexă.
Această creştere a complexităţi este compensată prin utilizarea
unor noi tehnologii care reduc preţul de cost al echipamentelor
şi permit o utilizare eficientă a frecvenţelor purtătoare.
Calitatea sporită a comunicaţiilor este asigurată de folosirea
unor tehnici moderne de control şi protecţie a semnalului.
Se poate spune că istoria sistemelor CM celulare începe în anii
‘70.
Evenimente remarcabile:
• 1979 - primul sistem realizat de AT&T pe baza unui
brevet deţinut de Bell Labs în Chicago – Illinois în
banda 800MHz, AMPS (Advanced Mobile Phone
Service); în formă evoluată sistemul este operaţional şi
astăzi.
• În acelaşi an şi în Japonia, apare un sistem de CM
realizat pe principii asemănătoare;
6
• 1981 în Europa un consorţiu, constituit de câteva

companii din ţările nordice, dezvoltă sistemul: NMT
(Nordic Mobile Telephone) în două variante pe 450 şi
900MHz.
Apare astfel prima generaţie a sistemelor CM celulare
analogice cu multiplexare/acces multiplu în frecvenţă (FDMA).
1.3 Dezvoltarea comunicaţiilor celulare analogice
Comunicaţiile mobile celulare au depăşit rapid limitările

anterioare şi s-au impus în anii ‘80 cunoscând o dezvoltare
rapidă în toate ţările cu economie dezvoltată.
Dintre principalele caracteristici ale acestei generaţii (prima
generaţie de CM) se pot reţine:
- reţeaua celulară hexagonală;
- transmisie MF în benzile 450 sau 960 MHz;
- banda canalului radio: 20/10; 25; 30KHz;
- distanţa duplex între canale: 5 respectiv 45MHz;
- selectivitatea receptoarelor faţă de canalele adiacente, de
minimum 60 – 70dB;
- standardele sunt definite de producători la nivel naţional,
(excepţie NMT);
- terminalele sunt portabile dar grele;au apărut în 1985;
- din 1990 apar terminalele de buzunar cu preţ de cost tot
mai redus.
Parametri care permit aprecierea gradului de dezvoltare a
oricărei reţele de CM:
• Acoperirea - procentajul din aria ţării (regiunii)
acoperită de serviciul CM celulare.
• Capacitatea - numărul de apeluri satisfăcute într-o
anumită arie a sistemului, într-un interval dat de timp.
7
• Densitatea - procentajul de abonaţi pe 100 de locuitori.

În majoritatea ţărilor care au adoptat sisteme din această
generaţie acoperirea a fost naţională.
În afara Europei sistemele de CM analogice instalate foloseau în
principal variante dezvoltate pe baza sistemului AMPS .
AMPS a fost instalat în: SUA, Canada, Mexic, Australia,
Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong, Thailanda, Brazilia.
Acoperirea este totală la nivel naţional.
TACS (Total Access Communication System), varianta engleză
a AMPS, a devenit operaţional din 1985 în banda de 900MHz.
Sistemul a fost adoptat în Emiratele Arabe Unite, Bahrain,
Kuweit, Egipt. În primele 3 ţări acoperire totală.
Tabelul 1.1. Principalele sisteme celulare din Europa existente

la începutul acestui deceniu (‘90)
Banda de Banda Numărul de

Data
Ţara Sistemul frecvenţă canal radio abonaţi
lansării
(MHz) (KHz) (mii)
Marea TACS 900 30 1985 1200
Britanie
Norvegia NMT 450 25 1981 1300
Suedia; 900 1986
Finlanda;
Danemarca
Franţa Radiocom 450, 900 25 1985 300
2000 450 1989 90
NMT
Italia RTMS 450 25 1985 60
TACS 900 1989 560
Germania C – 450 450 20/10 1985 600
Elveţia NMT 900 25 1987 180
Olanda NMT 450 25 1985 130
900 1989
8
Austria NMT 450 25 1984 60

TACS 900 1990 60
Spania NMT 450 25 1982 60
TACS 900 1990 60
În tabelul 1.1 se observă sistemele menţionate anterior la care

se adaugă Radiocom – 2000, RTMS, C450 care reprezintă
adaptări locale ale NMT.
Cea mai extinsă reţea de CM analogice din Europa a existat în
Anglia iar, densitatea cea mai mare de abonaţi, 8%, în Suedia.
Datorită creşterii cererii de servicii mobile la sfârşitul deceniului
‘80 au apărut limitări insurmontabile prin tehnologii analogice.
De aceea s-a trecut la tehnologiile digitale;
1.4 Factori care au determinat trecerea de la

tehnologiile analogice la cele digitale
Se constată că principalele limitări ale sistemelor analogice au

fost:
1. Limitări în creşterea capacităţii:

- spectrul disponibil pentru CM fiind limitat impunea o
folosire cât mai eficientă: bandă ocupată de un canal radio
trebuie să fie cât mai îngustă;
- inflexibilitate în refolosirea canalelor radio la transferul
între celule;
- existenţa unor sectoare neacoperite în celulele mari;
- existenţa unor sectoare “supraacoperite” în celulele mici;
- alte dezavantajele legate de multiplexarea căilor în
frecvenţă;
2. Limitări în asigurarea calităţii
9
- În raport cu tehnologiile digitale, tehnologiile analogice

asigură o protecţia redusă la perturbaţii, fading,
interferenţe;
- protejarea prin codare şi corecţie a erorilor este mult mai
eficace în cazul folosirii semnalelor digitale;
- dezvoltarea unor noi servicii se realizează mai simplu în
cazul tehnologiilor digitale;
- tehnologiile analogice au oarecari dificultăţi în
conlucrarea cu reţelele de telecomunicaţii digitale.
Au existat şi factori sociali şi economici care au stimulat

trecerea la CM digitale:
- necesitatea unor standarde naţionale şi internaţionale care
să permită conlucrarea sistemelor CM din diferite ţări;
- interesul producătorilor pentru pieţe mari şi avantajoase
din punct de vedere economic (aspect favorizat de
tehnologiile digitale);
- cerinţele utilizatorilor pentru servicii de calitate, la preţ de
cost redus.
1.5 Căi de trecere la comunicaţiile mobile digitale
Calea americană care este caracterizată de menţinerea şi

perfecţionarea tehnologiei AMPS cu adaptare la tehnologiile
digitale.
În acest caz:
- industria concepe şi produce sistemul;
- urmează standardizarea locală şi naţională.
Principalul aspect specific a constat în elaborarea de sisteme
care folosesc canale radio analogice folosite prin multiplexare
cu diviziune în timp.
A rezultat standardul IS-54 - sistemul D-AMPS sau ADC
(American Digital Cellular), sistem cu căi radio analogice
duplex cu multiplexare/acces multiplu cu diviziune în timp
TDMA (Time Division Multiple Access).
10
În SUA a mai fost dezvoltat standardul IS-95, care este o

variantă N-CDMA – cu căi radio analogice duplex CDMA
(Code Division Multiple Access).
Calea europeană - mai multe state au colaborat la dezvoltarea

unui sistem celular digital.
Etape:
- S-a început cu crearea unor organisme internaţionale ale
Comunităţii Europene, constituite din operatori naţionali,
cercetători, industrie;
- Au fost elaborate standardele (internaţionale);
- S-a trecut la realizarea sistemului.
Cerinţele majore impuse la demararea activităţii pentru
conceperea unui sistem celular digital în Europa:
- acoperirea unor arii cât mai extinse;
- servirea regiunilor cu populaţie densă dar şi a celor cu
populaţie rară;
- servirea “mobilelor” cu viteze de deplasare diferite
(automobile, dar şi pietoni!);
- servirea pietonilor în interiorul unor microcelule cu trafic
mare;
- funcţionare în interiorul unor clădiri cu condiţii de
propagare dificile (blocuri, parking-uri, aeroporturi).
A rezultat sistem digital de CM cu cea mai largă răspândire –
GSM.
Calea asiatică, pacifică - mai diversificată:

• Japonia care poseda CM analogice (foarte dezvoltate) a
urmat calea americană. Varianta japoneză a sistemelor CM
digitale este: JDC (Japanese Digital Cellular) şi a
cunoscut o dezvoltare explozivă.
• În Pacific şi Asia coexistă sistemele AMPS, TACS, NMT
şi în ultimi ani pătrunde energic GSM (China).
11
Restul lumii adoptă sistemele menţionate în funcţie de

relaţiile politice şi economice cu furnizorii din alte ţări.
1.5 Tendinţe generale în CM la începutul mileniului 3

Analizând datele care au stat la baza predicţiei realizate în
2001 (figura 3) se constată că previziunile anterioare:
280.000.000 utilizatori la nivelul anului 2000 au fost
depăşite: 700.000.000 utilizatori.
Fig. 2 Creşterea numărului de abonaţi mobili la

CM analogici şi digitali
A fost introdusă o componentă importantă – serviciul de
transmitere de date.
Acesta a devenit tot mai prezent odată cu standardizarea
GPRS în sistemul GSM (generaţia 2.5) şi apoi creşte mult ca
pondere în sistemele de generaţia 3 (IMT 2000).
Un studiu statistic realizat la nivelul anului 2001 a evidenţiat
interesul de care se bucură transmisiunile mobile de date
• iunie 2000 – 8 miliarde SMS.
• un provider TDM- MOBITEX - a crescut în 1999 cu
acelaşi procent ca în precedenţii trei ani.
12
• Japonia – abonaţi la i-mobile: 17 milioane şi rata de

creştere de cca 1 milion /an;
• WAP – 10.000 site-uri în 95 ţări, şi peste 50 milioane
de echipamente.
S-a prognozat că în următorii ani traficul de date va depăşi
traficul de voce (figura 3).
Fig. 3 Evoluţia tehnologiilor bazate pe comutare

de circuite şi pe comutare pachete
Se estima că pentru SUA timpul de conectare va creşte de la

200 min (lună/utilizator) la 600 (lună/utilizator).
Orientarea noilor servicii:
- comunicare socială şi siguranţă: videotelefoane,
transmisiuni foto, mesaje, alarme, localizări de urgenţă.
- economisirea timpului utilizatorului: cumpărături, bancă,
căutare pe internet;
- divertisment: jocuri, muzică, informaţii sportive.
13
1.6 Locul noilor generaţii de CM

A doua generaţie de CM a fost introdusă în jurul anului 1991.
Aşa cum am menţionat, generaţia digitală (2) a asigurat:
creşterea capacităţii, reducerea costului (pentru operatori), au
fost introduse noi servicii pentru utilizatori: SMS şi date de
viteză redusă.
GSM care s-a răspândit practic pe tot globul (excepţie
Japonia) a introdus roaming-ul pe arii extinse.
Trecerea spre o nouă generaţie a fost marcată de introducerea
GPRS.
Operatorii au făcut investiţii suplimentare pentru a crea o
reţea – nucleu orientată pe comutare de pachete.
La nivelul reţelei de acces radio s-a asigurat numai un up-
grade soft.
Pentru utilizatori: GPRS se asigură conectarea permanentă
on-line şi plata pentru datele transferate.
Rata de transmisie cca 20kb/s per segment temporal utilizat.

A urmat etapa de instalare a sistemelor de generaţia a III-a de
CM prin:
• Japonia şi apoi Europa - WCDMA;
14
• SUA – GSM + TDMA care a evoluat spre EDGE;

respectiv CDMA-one care evoluează spre CDMA
2000;
EDGE reprezintă o evoluţie a GPRS – 60kb/s şi o eficienţă
spectrală ameliorată; această tehnologie foloseşte tehnici de
modulaţie de ordin superior asigurând o creştere a vitezei de
transmitere a datelor.
WCDMA aşa cum a fost specificat de proiectul pentru SCM
din generaţia III (3GPP):
• este un sistem care lucrează într-o bandă de 5MHz;
• poate lucra cu rată variabilă (384kb/s pe arii largi şi
2Mb/s pe arii locale);
• poate suporta o mare varietate de servicii;
In paralel au fost concepute şi sunt foarte răspândite sisteme

de CM având transmiterea de date ca funcţie principală.
Prima soluţie standardizată: IEEE 802.11- în banda ISM -

2,4GHz- rata de (1/2)Mb/s.
Noi soluţii: IEEE 802.11 – OFDM – 54Mb/s.
HIPERLAN – HIPERLAN II – încorporează o abordare mai
consistentă a mobilităţii şi a QOS.
Au fost concepute şi sisteme de foarte mică putere cu arie de
acoperire redusă (metri-zeci de metri cum este BLUE-
TOOTH)
Acestea pot fi folosite ca reţele locale de acces la reţele cu
arie mai largă de acoperire.
15
Curs CM
1. Aspecte generale: propagare, teoria reţelelor celulare, tehnici
de acces multiplu.
2. Descrierea unor sisteme de CM : radiotelefonie GSM,
Radiotelefonie de generaţia a treia, alte sisteme de
comunicaţie mobilă digitale, reţele WLAN.
Structura cursului: 3C+2l+1S

Distribuţia punctelor: 20S + 20L + 20EP + 10(teste curs) +
30Ex =100p
Bibliografie:
1. I.Marghescu, N.Coţanis, St. Nicolaescu, Comunicaţii
Mobile Terestre, Ed. Tehnică
2. Ad. Mateescu şi colaboratorii, Reţele şi Sisteme GSM,

Ed. Tehnică.
3. Ion Marghescu, Ionel Dragu, Marius Cinteză,

Comunicaţii Mobile Terestre, îndrumar de laborator,
UPB, 2001.
4. Internet: MOODLE
16
2. CANALE RADIO MOBILE
2.1 Aspecte generale privind propagarea radio VHF şi UHF
2.1.1 Propagarea în spaţiul liber
Definirea unor parametri caracteristici antenelor:
• directivitatea antenei sau câştigul în putere pe direcţia de radiaţie maximă,

G:
W max |d Wmax |d
G= = ; (2.1.2)
W |d PT
4πd 2
• aria efectivă a antenei:
2
A = λ ,
G
(2.1.3)
4π
În aceste expresii unde W |d = densitatea de putere la distanţa d iar PT - puterea furnizată
de emiţător la baza antenei;
Pe direcţia de radiaţie maximă se obţine
G
Wmax |d = PT 2T , (2.1.4)
4πd
Puterea disponibilă la ieşirea unei antene de recepţie caracterizată de aria efectivă A este:
2
PR = PT G2T A = PT G2T ⋅ λ G R , (2.1.5)
4 πd 4 πd 4π
unde G R este câştigul antenei de recepţie.
De aici rezultă relaţia fundamentală de propagare în spaţiul liber cunoscută sub

denumirea de ecuaţia Friis:
2 2
PR = ⎛ λ ⎞ ⎛ c ⎞
GT G R ⎜ ⎟ = GT G R ⎜ ⎟ (2.1.6)
PT ⎝ 4 πd ⎠ ⎝ 4 πfd ⎠
Exprimând în dB:
L = 10 lg P R = 10 lg GT + 10 lg G R − 20 lg f − 20 lg d + k (2.1.7)
PT
c
unde k = 20 lg = 147,6 .
4π
COMUNICATII MOBILE: Cap.2 Canale Radio Mobile
Figura 2.1.1. Variaţia pierderilor de propagare funcţie de distanţă având frecvenţa ca parametru.
Ecuaţia Friis poate fi rescrisă utilizându-se relaţia dintre intensitatea câmpului şi

densitatea de putere:
2
W = E ,. (2.1.8)
Z0
sub forma:
2 2
E2A 2 2
⎛ Eλ ⎞ π G R ⎛ Eλ ⎞
PR = = E λ GR = ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ GR . (2.1.9)
Z0 Z0 4 π ⎝ 2 π ⎠ Z0 ⎝ 2 π ⎠ 120
7
2.1.2. Propagarea deasupra suprafeţelor reflectante curbe
Fig. 2.1.2. Două antene ‘în vizibilitate’ la distanţă mare pe suprafaţa globului.
Înălţimile antenelor situate deasupra suprafeţei Pământului sunt h T şi h R , iar deasupra

planului tangent în punctul de reflexie h`T şi h`R .
Considerând un unghi α la centru foarte mic şi scriind relaţiile geometrice

corespunzătoare se determină expresia diferenţei de fază.
Notând cu E d intensitatea câmpului la antena receptoare datorată undei directe, puterea

totală la recepţie este:
E = E d (1 + ρ exp(- jΔϕ )) (2.1.10)
unde ρ este coeficientul de reflexie al pământului.
Coeficientul de reflexie al pământului ρ = ρ (σ , ε ,ψ ) depinde de asemenea, de

polarizarea undei, (orizontală sau verticală).
Se ajunge la expresia pierderilor de propagare scrise în funcţie de coeficientul complex

de reflexie:
2
⎛ c ⎞
⎟⎟ (1 + ρ exp(- jΔϕ - θ )) .
P G G 2
L = T = R 2T ⎜⎜ (2.1.11)
PR 4d ⎝ 2πf ⎠
8
Figura 2.1.3. Comparaţie între pierderile de propagare în spaţiul liber şi în apropierea suprafeţelor
reflectante curbe.
2.1.3. Propagarea deasupra suprafeţelor reflectante plane

particularizare şi o simplificare a situaţiei propagării deasupra suprafeţelor reflectante
curbe.
Figura 2.1.4. Propagarea deasupra unei suprafeţe plane.
Ipoteze:
• pentru distanţe mai mici de câteva zeci de km este adeseori permis să se neglijeze
curbura Pământului şi se poate presupune că suprafaţa este netedă;
• se poate admite că unghiul ψ este foarte mic deci se va considera ρ = −1 .
În aceste condiţii ecuaţia (2.1.10) devine
E = E d (1- exp[- jΔϕ ]) = E d (1- cos Δϕ + j sin Δϕ ) . (2.1.12)
De aici rezultă:
9
Δϕ ⎛ 2πh T h R ⎞
E = 2 E d sin = 2 E d sin⎜ ⎟ . (2.1.13)
2 ⎝ λd ⎠
Deoarece puterea recepţionată este proporţională cu pătratul intensităţii câmpului, după
înlocuiri succesive se obţine:
2
⎛ c ⎞ 2 ⎛ 2πh T h R f ⎞
PR = 4PT G T G R ⎜ ⎟ sin ⎜ ⎟ . (2.1.14)
⎝ 4πfd ⎠ ⎝ cd ⎠
Dacă d >> h T şi d >> h R , ecuaţia (2.1.14) devine:
2
PR ⎛h h ⎞
= G TG R ⎜ T 2 R ⎟ . (2.1.15)
PT ⎝ d ⎠
Ecuaţia este cunoscută sub numele de ecuaţia de propagare deasupra suprafeţelor

netede. Aceasta diferă de ecuaţia de propagare în spaţiul liber sub două aspecte esenţiale:
• deoarece d >> h T şi d >> h R , unghiul Δϕ este mic şi ecuaţia
(2.1.15) devine independentă de λ şi, implicit, de frecvenţă;
• dependenţa cu d-4 faţă de dependenţa cu d-2 .
Ecuaţia ( (2.1.15) poate fi scrisă sub formă logaritmică

L p = 10 lg G T + 10 lg G R + 20 lg h T + 20 lg h R − 40 lg d . (2.1.16)
Figura 2.1.4. Variaţia pierderilor de propagare pentru f = 100 MHz .
10
2.1.4. Reflexia pe suprafeţe cu negregularităţi
a) situaţia reală
b) modelul idealizat
Figura 2.1.8. Reflexie pe o suprafaţă cu rugozităţi.
Un criteriu practic pentru delimitarea suprafeţelor cu rugozitate accentuată de cele netede

este de a le defini în funcţie de valoarea diferenţei de fază, Δθ .
Astfel, pentru
2π 4πd sin ψ π
Δθ = Δl = > (2.1.17)
λ λ 2
se consideră că suprafaţa are o rugozitate accentuată, notaţiile fiind cele din figura 2.1.8.b.
Din (2.1.17) rezultă criteriul Rayleigh:

λ λ
dR ≥ ≅ . (2.1.18)
8 sinψ 8ψ
11
deoarece în situaţia comunicaţiilor radio mobile unghiul ψ este foarte mic şi se admite
aproximarea sin ψ ≈ ψ .
În practică, valoarea utilizată ca măsură a ondulaţiilor terenului este σ, deviaţia standard

a iregularităţilor terenului relativ la înălţimea medie.
Prin rescrierea ecuaţiei (2.1.18) criteriul Rayleigh devine:
4σ sin ψ 4σψ
C= ≈ . (2.1.19)
λ λ
Pentru C < 0,1 se consideră că fenomenul este de reflexie speculară şi suprafaţa poate fi
considerată netedă.
Pentru C > 10 , fenomenul de reflexie difuză este accentuat şi intensitatea undei reflectate
este suficient de mică pentru a fi neglijată.
Spre exemplu, la 900 MHz valoarea σ necesară pentru ca o suprafaţă să fie considerată
cu rugozităţi pentru σ ≈ 15 cm .
12
2.1.5. Pierderile de difracţie
Pentru a evidenţia aspectele specifice difracţiei deasupra terenurilor cu obstacole, se

consideră situaţia din figura 2.1.9.
Figura 2.1.9. Geometria difracţiei în vârf ascuţit ("muchie de cuţit").
Se pune problema de a explica existenţa semnalului radio în spatele obstacolului.

Soluţia se obţine plecând de la principiul lui Huygens. Luând în considerare un front de
undă se poate considera că fiecare punct al acestuia este o sursă secundară de unde (în
cazul nostru unde electromagnetice) care radiază în toate direcţiile. Aşa se va întâmpla şi
cu punctele care se află deasupra obstacolului. Aceste puncte radiind în toate direcţiile
vor crea unde EM şi în spatele obstacolului. Diferenţa este că semnalul va fi mult mai
slab decât în absenţa obstacolului. Pierderile introduse prin existenţa unui obstacol care
poate fi aproximat cu o muchie de cuţit se numesc pierderi de difracţie. În continuare
se va prezenta modul de evaluare pentru aceste pierderi precum şi o modalitate simplă de
a decide în ce măsură un obstacol afectează o legătură de comunicaţie.
Se înlocuieşte obstacolul cu un plan imaginar ca în figura 2.1.10
13
Figura 2.1.10. Definirea cercurilor cu defazaje identice şi apoi familia cercurilor Fresnel
În condiţiile în care h << d 1 şi h << d 2 , rezultă:
2 h 2 (d 1 + d 2 )
Δ = h + d 12 + h 2
+ d 22 − d1 − d 2 ≈ . (2.1.20)
2d 1d 2
Diferenţa de fază corespunzătoare se scrie
2πΔ 2π h 2 d 1 + d 2 π 2
Δϕ = = = v (2.1.21)
λ λ 2 d 1d 2 2
unde v este un parametru denumit parametrul de difracţie Fresnel-Kirchoff:
2(d 1 + d 2 )
v=h . (2.1.22)
λd 1d 2
Locul geometric al punctelor din plan pentru care există aceeaşi diferenţă de drum
(respectiv defazaj) între unda directă şi cea rezultată prin intermediul surselor punctiforme
din plan este un cerc. Dacă diferenţa de drum este multiplu de λ/2 (respectiv defazajul este
multiplu de 180 grade) cercurile se numesc cercuri Fresnel. Dacă planul se deplasează de la
emiţător spre receptor locul geometric al cercurilor care conduc la acelaşi defazaj este
suprafaţa unui elipsoid. Elipsoizii care corespund cercurilor Fresnel se numesc elipsoizi
Fresnel.
14
Raza oricărui cerc Fresnel funcţie de n, d1 şi d2 poate fi scrisă:

Δ d1d 2
h = rn = nλ , (2.1.23)
d1 + d 2
Aşadar, pentru aceste cercuri parametrul de difracţie Fresnel-Kirchoff are valoarea

v n = 2n .
Expresiile au fost deduse în ipoteza d 1 , d 2 >> rn , deci, în apropierea terminalelor,

acestea sunt valabile într-o măsură mai mică,.
Spaţiul cuprins în interiorul primului elipsoid definit prin n = 1 este cunoscut ca prima
zonă Fresnel;
Volumul cuprins între acest elipsoid şi elipsoidul definit prin n = 2 constituie cea de-a
doua zonă Fresnel.
Ecuaţia de definire a elipsoizilor Fresnel se scrie plecând de la (2.1.23)

2
nλ ⎛ d ⎞ 2 2 nλd
⎜ − x⎟ + y + z = . (2.1.24)
df ⎝ 2 ⎠ 4
Figura 2.1.11. Elipsoidul ce defineşte zona Fresnel pentru: n = 3 , f = 100 MHz .
15
Pentru a se considera propagare în undă directă, trebuie impus ca prima zonă Fresnel să
nu fie obturată.
Practic, pentru a se îndeplini acest criteriu, se măreşte înălţimea antenei până la obţinerea
vizibilităţii necesare.
Dacă terminalele nu sunt în vizibilitate directă cu antena sau chiar dacă, în vizibilitate
directă fiind, există obstacole foarte apropiate de calea directă de propagare, atunci
pierderile de propagare vor fi considerabil mai mari faţă de situaţia propagării directe,
deci va fi necesar să se folosească puteri de emisie mai mari.
Figura 2.1.10. Un exemplu de reprezentare a primei zone Fresnel şi verificarea gardului de obturare.
Expresia intensităţii câmpului la receptor se determină ca suma tuturor surselor Huygens

secundare în planul de deasupra obstacolului:
∞
E 1+ j ⎛ πt 2 ⎞
E0
=
2 ∫ exp⎜ − j
⎝
⎟ dt .
2 ⎠
(2.1.25)
v
Considerând funcţiile cosinus şi sinus integral definite prin
16
v
⎛ πt 2 ⎞
C(v) − j S(v) = ∫ exp⎜ − j
⎝
⎟ dt
2 ⎠
(2.1.26)
0
pierderile de propagare relativ la propagarea în spaţiul liber sunt:

1
− C(v) − S(v) + C 2 (v) + S2 (v)
L KnifeEdge Re l ( v)= 2 . (2.1.27)
2
Expresia (2.1.27) fiind relativ complicată se pot utiliza relaţiile aproximative:
⎧ 20 lg(0,5 − 0,62v), pentru − 0,8 < v ≤ 0
⎪
⎪ 20 lg( 0,5 exp( − 0,95v)), pentru 0 < v ≤ 1
⎪
L KnifeEdge Rel (v) ≈ ⎨ 20 lg⎛⎜ 0,4 − 0,1184 − (0,38 − 0,1v) ⎞⎟ , pentru 1 < v ≤ 2,4 .
2
⎪ ⎝ ⎠
⎪ ⎛ 0,225⎞
⎪ 20 lg⎜ ⎟ , pentru 2,4 < v
⎩ ⎝ v ⎠
(2.1.28)
Figura 2.1.13. Comparaţie între evaluarea exactă şi cea aproximativă.
Calculul integralei Fresnel, fie şi cu relaţiile aproximative, poate fi realizat mai

expeditiv grafic cu ajutorul unor nomograme;
O astfel de nomogramă a fost propusă de Bullington şi este reprezentată în figura

2.1.14.
Cunoscând valorile pentru poziţia obstacolului şi pentru parametrul h se
17
desenează dreapta desenată cu linie punctată din stânga. Punctul de intersecţie
rezultat între această dreaptă şi dreapta verticală din centru şi punctual
corespunzător frecvenţei determină dreapta punctată din dreapta. Punctul de
intersecţie dintre această dreaptă şi axa atenuare precizează valoarea atenuării
introdusă de obstacol faţă de atenuarea introdusă prin propagare în spaţiul liber.
Atenuare
[dB] h>0
h<0
m d1 km h(m) 5 7
50 10000 4 8
f(MHz) d1<d2
1
h
5000 30 12
5
100 300 d1 d2
3000 16
1000 1
10 30000
20
1
30
1 Figura 2.1.14. Nomograma Bullington
Relaţiile prezentate pânî acum nu ţin cont de existenţa unor unde reflectate aşa cum
se observă în figura 2.1.15; Dacă acestea sunt luate în consideraţie se ameliorează
aproximaţia;
E
R
h hr
he
d1 d2
Figura 2.1.15. Luarea în consideraţie a undelor reflectate suplimetare.
18
2.1.6. Extinderea metodei 'muchie de cuţit' în cazul mai multor obstacole
A. Bullington
E R
1 e 2
Fig. 2.1.16
B. Epstein-Peterson
E R
d1 1 d2 e d3 2 d4
Fig. 2.1.17
Se pot pierde obstacole importante;
L = ∑ Lok
apar erori mari dacă două obstacole sunt prea apropiate; se introduce o corecţie
dependentă de distanţă.
19
C. Metoda Japoneză
E''
E' R
E
d1 1 d2 2 d3 3 d4
Fig. 2.1.18
1.T12 2.T'23 3.T''3R
este o variantă relativ optimistă.
D. Metoda Deygout
Este cunoscută şi ca metoda 'muchiei principale';
Se evaluează parametrul ν pentru fiecare muchie ca şi cum ar fi singura;
Muchia cu νmax este muchia principală.
L = L p + Le− p + L p −k
E R
1 2 3
(p)
Fig. 2.1.19
practic se aleg trei obstacole.
rezultatele sunt relativ pesimiste.
20
2.1.7. Difracţia pe un cilindru
În practică multe obiecte au dimensiuni mult mai mari comparativ cu lungimea de undă.
Se constată că pierderile de propagare sunt mult mai mari decât în cazul difracţiei pe
“muchie de cuţit”.
Figura 2.1.20. Geometria difracţiei pe un cilindru.
Există două metode de predicţie a pierderilor de propagare prin difracţie pe un cilindru:

• modelul Hacking:
πr
LHacking (λ ) [dB] = LKnifeEdge (λ ) [dB] + 11,7 α [dB] ; (2.1.29)
λ
• modelul Dougherty:
LDougherty (λ ) [dB] = LKnifeEdge (λ ) [dB] + A( 0, ρ (λ )) [dB] + U( v(λ )ρ (λ )) [dB] ;
(2.1.30)
Aici ρ este un parametru adimensional

λ 1 d1 + d 2
ρ = 6 r3 ,
π d 1d 2
iar funcţiile A( v,ρ) şi U( vρ) sunt determinate empiric;
A(0,ρ)=6+7,19ρ-2,02ρ2+3,63ρ3-0,75ρ4 ρ<1,4
⎧(43,6 + 23,5νρ) log10 (1 +νρ) − 6 − 6,7νρ νρ < 2

U (νρ) = ⎨
⎩22νρ − 20log10 (νρ) − 14,13 νρ ≥ 2
21
polarizare orizontală.
pentru unde cu polarizare verticală - rezultate aproximative;
Figura 2.1.21. Pierderile de propagare după Dougherty şi Hacking .
2.2. Modele de predicţie a propagării

Rolul predicţiei pierderilor datorate propagării în proiectarea unui sistem radio mobil,
Permit determinarea parametrilor optimi ai sistemului de comunicaţie radio în vederea

asigurării unei legături eficiente în zona de interes;
Propagarea semnalului este influenţată de o serie de factori:

• în zonele urbane, efectul clădirilor şi al altor obstacole,
• în zonele rurale: umbrirea, absorbţia şi dispersia produse de copaci şi vegetaţie
De exemplu vegetaţia poate cauza pierderi substanţiale, în special la frecvenţe înalte.
2.2.1. Modele de predicţie a pierderilor în zone cu iregularităţi

2.2.1.1. Modelul Egli
Modelul îşi propune predicţia pierderilor medii, adică pierderile care nu depăşesc pe mai
mult de 50% din locaţii şi / sau pentru mai mult de 50% din timp.
Modelul Egli are la bază ecuaţia de propagare prin reflecţie pe suprafeţele plane;
S-au introdus coeficienţi de corecţie.
Expresia pierderilor de propagare medii după Egli este:
22
2
⎛ ⎞
L50 = G R G T ⎜ h T h2 R ⎟ β , (2.2.1)
⎝ d ⎠
β este un factor care ţine cont de pierderile suplimentare şi de dependenţa de frecvenţă
2
⎛ 40 ⎞
β = ⎜ ⎟ . (2.2.2)
⎝ f [MHz]⎠
S-a constatat faptul că valoarea lui β depinde de neregularităţile terenului, relaţia (2.2.2)
reprezintă o valoare medie.
Curbele din figura 2.2.1 reprezintă abaterea lui β de la valoarea medie la 40 MHz, în
funcţie de teren în ipoteza că înălţimea acestuia este distribuită lognormal în jurul valorii
medii, şi de frecvenţă.
Figura 2.2.1. Factorul de teren pentru propagarea bază-mobil.
2.2.1.2. Modelul CCIR. Metoda Carey

CCIR a publicat o serie de curbe pentru valorile intensităţii câmpului electric bazate pe
analize statistice a unei mari cantităţi de date strânse din multe ţări,
Curbele sunt aplicabile pe multe zone deluroase din Europa şi America de Nord:
• Tipic, iregularitatea terenului, Δh , este de 50 m ,
• frecvenţa semnalului este cuprinsă între 450...1000 MHz .
Pentru a determina valoarea câmpului pentru o situaţie specifică, se utilizează un

coeficient de corecţie a atenuării care depinde de distanţa d şi iregularitatea terenului
Δh .
23
Curbele de referinţă CCIR prezintă variaţia intensităţii câmpului care nu este depăşită la
recepţie pentru mai mult de 50 % din locaţii şi 50 % , din timp, pentru
• teren uscat şi pentru mare,
• antena mobilă de înălţime 1,5 m, 3 m sau 10 m ;
• antena staţiei de bază de înălţime cuprinsă între 30...1200 m .
Ipoteză: valorile câmpului sunt distribuite lognormal în jurul valorii medii prezise
(intensitatea câmpului în dB urmăreşte o distribuţie gaussiană).
Valorile deviaţiei standard, exprimate ca funcţie de distanţă şi iregularităţile terenului,
permit estimarea intensităţii câmpului în termenii de interes, procente din spaţiu şi timp.
Fig. 2.2.2 Intensitatea

câmpului electric funcţie
de distanţă; unde
decimetrice PAR este de 1
kW;
Iregularitatea (neuniformitatea) Δh a reliefului este definită ca fiind diferenţa

(exprimată în m) între planele deasupra cărora se află 10 % , respectiv 90 % , din
traseul cuprins între 10 km şi 50 km pornind de la punctul de plecare către punctul
de recepţie.
24
Fig. 2.2.3
Corecţia
funcţie de
neuniformit
atea
terenului
În cazul comunicaţiilor celulare mobile, dat fiind faptul că utilizarea definiţiei de mai
sus poate deveni improprie pentru cazul în care punctul de recepţie este situat la
distanţe mai mici de 50 km faţă de punctul de emisie, nu se mai fac corecţiile
impuse de iregularitatea terenului.
Se remarcă faptul că
c2 G m
L[dB] = 20 lg E + 10 lg , (2.2.3)
4 π f 2 Z0 Pb
deci
c2 G m
L[dB] = E[dB( μV m)] − 120 dB + 10 lg . (2.2.4)
4 π f 2 Z0 Pb
10
5
0
-5 -5 -4 -3 -2 -1 0 0,5 UHF
dB
-10 VHF
-15
-20
-25
grade
Fig. 2.2.4 Definiţia unghiului de iluminare Fig. 2.2.5 Corecţia atenuării funcţie de unghiul de
iluminare
În banda de 450 MHz , pentru serviciile analogice de comunicaţii mobile şi bazat pe

recomandările CCIR s-a dezvoltat modelul Carey;
Acesta constituie aproximarea analitică a curbelor de propagare 50 % din locuri, 50 %
din timp, cu relaţii de forma:
25
⎧110,7 − 19,1 lg h b [ m] + 55 lg d[ km] , pentru 8 ≤ d[ km] < 48
L Carey [dB] = ⎨ . (2.2.5)
⎩91,8 − 18 lg h b [ m] + 66 lg d[ km ] , pentru 48 ≤ d [ km] < 96
Figura 2.2.6. Modulul pierderilor de propagare după modelul Carey.
2.2.2. Modele de predicţie a pierderilor în zone populate

2.2.2.1. Modelul Okumura
Metoda Okumura pleacă de la atenuarea la propagarea în spaţiul liber. Atenuarea după

această metodă are la bază relaţia:
L50% = LFree Space + A m (f, d ) + H b + H m (2.2.6)
unde:
• Am ( f , d ) atenuarea medie în mediul urban relativ la propagarea în spaţiul liber
pentru medii cvasi-netede (caracterizate de iregularităţi sub 20 m ) fig.2.2.7:
• H b - factorul de câştig dependent de înălţimea efectivă a antenei staţiei de bază
şi de distanţă ( relativ la hbo =200m);
• H m - factorul de câştig dependent de înălţimea antenei mobilului hm şi de
frecvenţa (relativ la hmo =3m).
26
Fig. 2.2.7 Variaţia factorului de corecţie Am ( f , d )
Fig. 2.2.8 Variaţia factorilor de corecţie Hb şi Hm
27
Hata a dat o formulare empirică pentru relaţiile ce descriu curbele folosite de

Okumura; Această formulare este limitată la terenuri cvasi-netede şi pentru domenii de
valori foarte precise pentru parametrii de intrare:
1m≤hm≤10m, 30m≤hb≤300m,
1km≤d≤20km, 150MHz≤f≤1500MHz
⎧ A + B log10 (d ) zone urbane
⎪
L p = ⎨ A + B log 10 (d ) − C zone suburbane
⎪ A + B log (d ) − D zone deschise
⎩ 10
• d este exprimată în km iar constantele A, B, C, D sunt date de expresiile:

A = A( f , hb , hm ) = 69.55 + 26.15 log10 ( f ) − 13.82 log10 (hb ) − a(hm )
B = B(hb ) = 44.9 − 6.55 log10 (hb )
2
⎡ f ⎤
C = C ( f ) = 2⎢log10 ( )⎥ + 5.4
⎣ 28 ⎦
D = D( f ) = 4.78[log10 ( f )] − 18.33 log10 ( f ) − 40.49
2
Parametrul a depinde şi de categoria oraşului:

o Pentru oraşe de mărime medie şi mică
a = a(hm ) = [1.1log10 ( f ) − 0.7]hm − [1.56 log10 ( f ) − 0.8]
o Pentru oraşe de mărime mare
⎧ 8.29[log10 (1.54 f )]2 − 1.1dB f ≤ 200MHz
a = a(hm ) = ⎨
⎩3.2[log10 (11.75 f )] − 4.97 dB f ≥ 400MHz
2
Tabelul 2.1.16. Comparaţie între diferite metode de predicţie.

Spaţiu CCIR 370 CCIR 370 + Okumura- Longley-
liber Hata Rice
Frecvenţa - 450-1000 450-1500 150-1500
[MHz]
h T [m] - 37.5-1200 10-1200 30-200
h R [m] - 10 1.5 sau 10 1 sau 10
Aplicabilitate - Fixe mobile sau mobile sau
fixe fixe
Distanţă [km] - 10-1000 2-1000 0-20
Utilizarea NU Δh Δh NU Este necesar
iregularităţi- profilul
lor terenului complet al
terenului
28
2.2.2.2. Metoda COST
Comitetul European de cercetări COST-231 a stabilit un model de calcul a atenuării de

traseu având la bază o serie de relaţii stabilite de Walfish-Bertoni şi Ikegami.
Model utilizabil pentru:
• Celule de dimensiuni mici (de ordinul a 200-5000m), şi
• Înălţimi ale antenelor staţiilor de bază de ordinul a 4-50m şi staţiilor mobile de
ordinul a 1-3 m.
Atenuarea de traseu este formată din trei componente şi este dată de relaţia
{
LCOST = min L FreeSpace ; L FreeSpace − L1 − L2 } (2.2.7)
S-au utilizat următoarele notaţii:
• L1 - atenuarea rezultată ca efect al difracţiei câmpului electromagnetic pe
acoperişurile clădirilor către stradă, cumulat cu efectul de dispersie a undelor
electromagnetice;
• L2 - reprezintă atenuarea datorată ecranărilor multiple care se produc pe traseul de
propagare.
2.2.2.3. Metoda McGeehan-Griffits
Această metodă se bazează pe ecuaţia reflexiei pe suprafeţe plane la care a fost adăugat
un factor dependent de mediu
L McGeehan [dB] = L Re flectPlan [dB] + A[dB] (2.2.8)
A[dB] = A ∗ [dB] − 30lg f [ MHz] (2.2.9)
Unde pentru diferite medii A ∗ [dB] este:
• 45 ± 5 dB pentru oraşe vechi cu străzi înguste, întortocheate;
• 55 ± 5 dB pentru oraşe moderne cu străzi lungi, late, drepte;
• 65 ± 5 dB pentru zone tipic suburbane şi unele zone rurale;
• 75 ± 5 dB pentru zone deschise neobstrucţionate.
2.2.2.4. Modelul Walfish-Ikegami
Acest model ia în considerare în mod explicit pierderile de difracţie, fiind deci un model
potrivit pentru zone urbane cu construcţii dense.
Modelul presupune că antena de emisie a staţiei de bază este înălţată peste nivelul
acoperişurilor şi că propagarea câmpului electromagnetic are loc peste nivelul
29
acoperişurilor, peste un număr de şiruri de clădiri paralele şi echidistante, de înălţimi
identice, şiruri considerate cu lungime infinită,
In aceste condiţii atenuarea poate fi exprimată de relaţia lui Bertoni:
LWalfish − Ikegami [dB] = L Free Space [dB] + 20 lg Q + 20 lg P1 , (2.2.10)
unde:
• Q reprezintă pierderile prin difracţie datorate tuturor acoperişurilor dintre staţia de bază şi
clădirea imediat vecină staţiei mobile;
• P1 reprezintă pierderile de propagare corespunzătoare traseului dintre ultimul acoperiş şi
staţia mobilă.
2.2.2.5. Modelul Ibrahim-Parsons

În modelul propagării Ibrahim-Parsons zonele de test au fost caracterizate introducându-
se doi parametri:
• factorul de utilizare a terenului L (Land Usage Factor) - procentajul din zona
de test care este acoperită cu clădiri, indiferent de înălţimea lor;
• gradul de urbanizare U (Degree of Urbanization) - procentul din clădirile
zonei de test ce au o înălţime de 4 sau mai multe etaje; valoarea de 4 etaje a fost
aleasă ca referinţă în urma măsurătorilor experimentale.
Gradul de urbanizare poate varia între 0 % şi 100 % ,
o valoare apropiată de 0 % indică o zonă suburbană, în timp ce o valoare apropiată de
100 % indică o zonă urbană intens dezvoltată.
Au existat două abordări ale modelării:

• prima expresie a fost derivată din rezultatele practice prin analiză regresivă multiplă,
fiind în esenţă empirică;
• a doua expresie a plecat de la ecuaţia pierderilor de propagare în cazul reflexiei pe
suprafeţe plane.
Diferenţa fundamentală între cele două modalităţi de abordare constă în faptul că în cea
de-a doua expresie s-a considerat că pierderile de propagare depind de distanţa sub forma
1 d4 .
Una dintre cele mai bune expresii folosită acolo unde există hărţi pe carouri de 500 m
este:
f f f + 100
LIP = 20 log(0.7 H b ) + 8 log( H m ) − − 26 log + 86 log −
40 40 156
f + 100
− [40 + 14.15 log ] log(d *1000) − 0.265 L + 0.37 H − 0.087U + 5.5
156
Unde alături de U şi L definiţi ca mai sus apare şi H care reprezintă diferenţa de înălţime
30
între careul care conţine mobilul şi cel care conţine staţia de bază;
Expresia a fost verificată pentru frecvenţe cuprinse între 150 MHz şi 1000 MHz,
Hm<3m, Hb=30..300m, L=3..30%, d<10km;
Erorile depind de frecvenţă variind de la 2.1 dB la frecvenţe mici la 4.2 dB la frecvenţe

mari;
2.2.2.6 Modelul Lee

Recomandat pentru gama de 900 MHz;
Prezintă două moduri de operare:

• Arie la arie
• Punct la punct
Pentru comunicaţia pe o arie parametrii implicaţi sunt:

• atenuarea mediană la d=1km, L0;
• panta de creştere atenuării, γ;
• un factor de corecţie F0;
Valorile pentru variabilele şi γ L0 au fost deduse pe bază experimentală;
Mediu L0[dB] γ
Spaţiu liber 91,3 20
Rural 91,3 43,5
Suburban 104 38,3
Urban 112,8…128 30…43,1
Acestea au fost evaluate pentru: f0=900; hb=30,48m; P0=10W; hm=3m; Gb0=6dB

Atenuarea pentru alte condiţii este dată de expresia:
31
L = L 0 + γ log d + F0
F0 = F1 F2 F3 F4
2 2
⎛h ⎞ ⎛ h ⎞
F1 = ⎜⎜ b ⎟⎟ = ⎜ b ⎟
⎝ hr ⎠ ⎝ 30,5 ⎠
⎛ P ⎞ P (W)
F2 = ⎜⎜ e ⎟⎟ = e
⎝ Pe 0 ⎠ 10
Gb Gb
F3 = =
G b0 4
F4 - corecţie pentru înălţimea antenei mobilului.
2
⎛h ⎞
F4 = ⎜⎜ m ⎟⎟ hm > 10m
⎝ hm 0 ⎠
S-a sugerat şi un factor de corecţie funcţie de frecvenţă de forma (f/f0)n n=2…3.
b)comunicaţie punct la punct

Se ţine cont mai exact de teren
Dacă există căi neobturate se foloseşte expresia
⎛h ⎞
L' = L + 20 log⎜⎜ e ⎟⎟
⎝ h b0 ⎠
trebuie stabilită înălţimea efectivă a antenei staţiei de bază.

Dacă mobilul se mişcă he se modifică (a se vedea desenele următoare);
Fig. 2.2.9 Definiţia înălţimii echivalente
32
Erori: a) 8 dB, a) 3 dB.
2.3. Caracterizarea fenomenului de propagare pe căi multiple

2.3.1. Fenomenul propagării pe căi multiple. Fadingul
Fluctuaţiile semnalului sunt cunoscute sub numele de fading;

• fluctuaţiile rapide ale semnalului cauzate de propagarea multiplă sunt cunoscute
sub numele de fading rapid. Fadingul rapid este observat la distanţe de
aproximativ λ / 2 , fiind frecvente scăderi de − 20 dB, şi chiar − 30 dB în unele
situaţii.
• variaţiile lente ale mediei amplitudinii semnalului recepţionat sunt cunoscute sub
numele de fading lent, umbrire sau fading lognormal datorită distribuţiei
lognormală a mediei pierderilor de propagare.
În practică, există câteva unde sosite pe căi de propagare diferite ce se combină în

diferite moduri, în funcţie de amplasament, ducând la o anvelopă a semnalului mult
mai complicată.
Variaţiile temporare sau schimbările dinamice ale căilor de propagare sunt în strânsă
legătură cu deplasarea receptorului şi, indirect, cu efectul Doppler care apare.
Rata schimbării fazei (ce apare datorită deplasării) este aparent o deplasare Doppler în
frecvenţă pentru fiecare cale de propagare.
Pentru a ilustra acest fenomen se consideră un mobil ce se deplasează cu viteza v de-a
lungul traseului AA ' , primind semnal din punctul de dispersie S. Distanţa
incrementală d este dată de d = vΔt şi, din geometria figurii, este evident faptul că
modificarea relativă a căii de propagare este Δl = d cos α .
Valoarea defazajului se determină ca fiind

2π 2πvΔt
Δϕ = − Δl = − cos α , (2.3.1)
λ λ
iar schimbarea aparentă a frecvenţei (deplasarea Doppler) este
1 Δϕ v
δf = − = cos α . (2.3.2)
2π Δ t λ
Figura 2.3.1. Parametrii folosiţi

pentru evidenţierea calculul
abaterii Doppler de frecvenţă.
33
2.3.2. Metode de modelare matematică a fadingului
Pentru a explica caracteristicile statistice observate ale câmpului electromagnetic,

precum şi variaţiile anvelopei şi fazei semnalului asociat, au fost propuse succesiv
câteva modele de propagare pe căi multiple.
Primul dintre aceste modele se datorează lui Ossana care a încercat explicarea
fenomenului prin interferenţa undelor incidentă şi reflectate de clădirile amplasate
aleator.
Se impunea ca urmare adoptarea unui model pentru care fenomenul de bază ar fi fost
difuzia.
Pe baza sugestiilor lui Gilbert, Clarke a dezvoltat un model în care se presupunea că

la antena mobilului câmpul incident este compus dintr-un număr de unde plane de
faze aleatoare.
Dezavantajul principal al modelului Clarke constă în restricţia impusă de

presupunerea că undele sosesc orizontal, modelul fiind deci în esenţă unidimensional.
Un model mai recent, datorat lui Aulin, încearcă să coreleze aceste neconcordanţe
generalizând modelul Clarke prin considerarea unor traiectorii tridimensionale pentru
undele polarizate vertical.
Un model mai recent, modelul Parsons este mult mai laborios din punct de vedere
matematic şi conduce la rezultate aproximativ similare.
2.3.2.1. Modelul de difuzie
În fiecare punct de recepţie se presupune că semnalul este rezultatul compunerii a N

unde plane.
Unda de indice n este caracterizată de următorii parametrii aleatori şi statistic
independenţi:
• amplitudinea C n ;
• defazajul Φ n faţă de o referinţă arbitrară;
• unghiurile spaţiale α n şi β n .
34
Figura 2.3.2. Cadrul spaţial de referinţă. Unghiul α este în planul orizontal 0xy, iar β este în planul
vertical.
2.3.2.2. Unghiul de dispersie al semnalului recepţionat
Dacă meiţătorul sau receptorul sunt în mişcare, componentele semnalului recepţionat

vor fi deplasate Doppler,
schimbarea frecvenţei fiind funcţie de unghiurile spaţiale de sosire ale undei α n şi
β n , precum şi de direcţia de deplasare.
În termenii cadrului de referinţă din figura 2.3.2 unda de indice n suferă o modificare
a frecvenţei dată de
ωn v
δf n = = cos(γ − α n ) cos β n (2.3.3)
2π λ
toate componentele spectrale ale semnalului transmis vor fi afectate de efectul
Doppler deci, pentru studiul fadingului, este suficientă studierea comportării
purtătoarei nemodulate.
receptorul trebuie să dispună de o bandă suficient de largă pentru a se permite recepţia

corectă în situaţiile extreme.
35
Tabelul 2.3.1. Expresia PDF pentru unghiul de sosire al undelor în plan vertical β.
Model Expresia PDF pentru unghiul de sosire al undelor în plan vertical β

Clarke p β ( β ) Clarke = δ ( β )
Aulin ⎧ cos β π
⎪ , β ≤ βm ≤
p β ( β ) Aulin = ⎨ sin βm 2
⎪⎩0, in rest
Parsons ⎧ π ⎛π β ⎞ π
⎪ cos⎜ ⎟ , pentru β ≤ β m ≤
p β ( β ) Parsons = ⎨ 4 β m ⎝ 2 βm ⎠ 2
⎪0, in rest
⎩
Funcţia densitate de probabilitate a unghiului α este propusă de Clarke, perpetuându-

se şi în modelele Aulin şi Parsons
1
pα (α ) = . (2.3.4)
2π
2.3.3. Fadingul modelat Rayleigh

2.3.3.1. Amplitudinea semnalului recepţionat
Anvelopa r( t ) a semnalului complex recepţionat are funcţia densitate de probabilitate

⎛ − r2 ⎞
p r (r ) =
r
exp⎜⎜ ⎟⎟ (2.3.5)
σ2 ⎝ 2σ
2
⎠
probabilitatea ca anvelopa să nu depăşească o valoare R dată este dată de funcţia de
distribuţie cumulativă
R
⎛ − R2 ⎞
P(r ≤ R ) = Pr (R ) = ∫ p r (r )dr = 1 − exp⎜⎜ ⎟⎟ (2.3.6)
⎝ 2σ
2
0 ⎠
serie de alţi parametri statistici ai anvelopei pot fi exprimaţi în funcţie de constanta σ
(dispersia componentelor în fază şi cuadratură ale semnalului), fiind prezentaţi în tabelul
2.3.2.
36
Tabelul 2.3.2. Expresiile parametrilor statistici ai anvelopei semnalului recepţionat.
Valoarea medie a anvelopei ∞
π
r = E{r} = ∫ rp r (r )dr = σ =1.2533σ
0 2
Valoarea medie pătratică ∞
{ }
E r 2 = ∫ r 2 p r ( r )dr = 2σ 2
0
Dispersia 4−π⎞
σ r2 = σ 2 ⎛⎜ ⎟ = 0.4292σ
2
⎝ 2 ⎠
Valoarea mediană rM = 2σ 2 ln 2 = 11774
. σ
Figura 2.3.3. Funcţia densitate de probabilitate a distribuţiei Rayleigh; valorile mediană, medie şi
pătratică - medie.
În multe situaţii este mult mai comodă exprimarea funcţiei densitate de probabilitate şi
a probabilităţii relativ la valorile r , r 2 şi rM (tabelul 2.3.3).
37
2
Tabelul 2.3.3. Expresiile funcţiei densitate de probabilitate şi ale probabilităţii relativ la r , r şi rM .
Funcţia densitate de probabilitate Probabilitatea Pr ( r )
p r (r)
Valoarea πr ⎡ πr 2 ⎤ ⎡ πR 2 ⎤
medie r p r ( r ) = 2 exp ⎢− 2 ⎥ Pr ( r ) = 1 − exp ⎢− 2 ⎥
2r ⎣ 4r ⎦ ⎣ 4r ⎦
Valoarea 2r ⎡ r2 ⎤ ⎡ R2 ⎤
p r ( r ) = exp ⎢− ⎥ Pr ( r ) = 1 − exp ⎢−
pătratică 2 ⎥
r2 2
⎣ r ⎦ ⎣ r ⎦
medie r 2
Valoarea 2 r ln 2 ⎡ r 2 ln 2 ⎤ ⎛ R⎞
2
p r ( r ) = 2 exp ⎢− 2 ⎥
−⎜ ⎟
mediană rM rM ⎣ 2 rM ⎦ Pr ( r ) = 1 − 2 ⎝ rM ⎠
2.3.3.2. Faza semnalului recepţionat
⎛ Q( t ) ⎞
θ ( t ) = arctg⎜ ⎟ (2.3.7)
⎝ I( t ) ⎠
Unde I( t ) şi Q( t ) sunt componentele în fază şi cuadratură.
faza θ ( t ) este uniform distribuită în intervalul [0,2π ) :
1
pθ (θ ) = . (2.3.8)
2π
Rezultatul (2.3.8) era previzibil intuitiv: într-un semnal compus dintr-un număr de
componente de faze aleatoare ar fi surprinzătoare existenţa unei faze rezultante
preferenţiale. Faza rezultantă este aleatoare şi va lua orice valori în domeniul [0,2π )
cu probabilitate egală.
38
Tabelul 2.3.5. Expresiile parametrilor statistici ai fazei semnalului recepţionat

Valoarea medie a fazei 2π
E{θ } = ∫ θ 2 pθ (θ )dθ = π
0
Valoarea medie pătratică 2π
4π 2
{ }
Eθ 2
= ∫ θ pθ (θ )dθ =
2
3
0
Dispersia π2
σθ = E θ
2
{ } − ( E{θ })
2 2
=
3
2.3.3.3. Rata de depăşire a pragului. Durata medie a fadingului

Interesează:
• descrierea cantitativă a ratei de apariţie a minimelor de orice valoare, şi
• durata medie a unui minim sub un prag ales.
Aceste rate constituie un instrument valoros în alegerea

• ratei de transfer a biţilor,
• lungimii cuvintelor
• schemelor de codare în sistemele digitale radio
ele permit o evaluare a performanţelor sistemelor.
Informaţia necesară este prezentată în termenii rata de depăşire a pragului şi durata
medie a fadingului, (fig. 2.3.4).
Figura 2.3.4. Rata de depăşire a pragului. Durata medie a fadingului.
Rata de depăşire a pragului (LCR - Level Crossing Rate) pentru orice valoare
specificată a pragului este definită ca fiind numărul de treceri ale anvelopei peste (sau
sub) nivelul stabilit.
Rata medie de depăşire a nivelului R se calculează cu expresia:
39
π ⎛ r2 ⎞
NR = Rf exp⎜⎜ − ⎟
2 ⎟
(2.3.9)
σ2 ⎝ 2σ ⎠
m
Numărul mediu normat de depăşiri ale nivelului (per lungimea de undă)

2
⎛ R ⎞
NR ⎛ R ⎞ −⎜⎜ ⎟⎟
= 2π ln 2 ⎜⎜ ⎟⎟2 ⎝ rM ⎠
(2.3.10)
fm ⎝ rM ⎠
Figura 2.3.5. Rata normată de depăşire a nivelului pentru un monopol vertical în

condiţiile difuziei izotrope.
Durata medie a minimelor (AFD - Average Fade Duration) este media perioadelor
⎡ R2 ⎤
exp ⎢ 2 ⎥ − 1
LR =
σ2 ⎣ 2σ ⎦ , (2.3.11)
π R
cât semnalul recepţionat are un nivel sub un prag prestabilit R.
expresie ce poate fi scrisă şi sub forma
2
⎛ R ⎞
( )
⎜⎜ ⎟⎟
exp ρ 2 − 1 1 2 −1 ⎝ rM ⎠
LR = = . (2.3.12)
ρf m 2π 2π ln 2 R
rM
40
Figura 2.3.6. Durata medie normată a minimelor fadingului pentru un monopol vertical în condiţiile
difuziei izotrope.
Tabelul 2.3.6. Lungimea medie a fadingului (AFD)şi rata de depăşire LCR pentru praguri măsurate faţă
de valoarea mediană.
Adâncimea minimei Lungimea medie a Rata medie a depăşirilor,
fadingului [dB] fadingului [λ] LCR λ−1 [ ]
0 0.479 1.043
-10 0.108 0.615
-20 0.033 0.207
-30 0.010 0.066
Este important de ştiut cât de des trebuie eşantionat un semnal afectat de fading
Rayleigh pentru a se asigura detectarea minimelor de orice nivel;
De exemplu, pentru a se detecta aproximativ 50% din minimele datorate fadingului
sub pragul situat la 30 dB sub nivelul median, semnalul trebuie eşantionat la fiecare
0.01λ (900 MHz, 0.33 cm).
2.3.3.4. Fadingul modelat Rice
undele componente ale semnalului compozit recepţionat la staţia mobilă sunt de

amplitudine egală sau aproximativ egală.
Această ipoteză este valabilă validă într-o varietate de scenarii deoarece în general
staţia mobilă nu dispune de o cale de propagare în vizibilitate directă şi deci nu există
o undă de amplitudine predominantă.
41
Există însă situaţii (spre exemplu în celulele mici ale unui sistem de comunicaţie radio
celular) unde pot apare căi de propagare în vizibilitate directă,
Poate fi vorba şi de o componentă dominantă rezultată din difuzie.
Problema este similară cu cea a semnalului sinusoidal înecat în zgomot aleator.
Intuitiv, se poate estima faptul că vor fi mai puţine minime, iar componenta speculară
va contribui substanţial în spectru.
Funcţia densitate de probabilitate comună a anvelopei şi fazei semnalului cu o
componentă dominantă rs este dată de
⎡ r 2 + rs2 ⎤ ⎛ rrs ⎞
p r (r ) = 2 exp ⎢−
r
2 ⎥ 0⎜
J 2 ⎟
; (2.3.13)
σ ⎣ 2σ ⎦ ⎝ σ ⎠
se recunoaşte distribuţia Rice ce se reduce la cazul distribuţiei Rayleigh pentru rs = 0 .
42
REŢELE CELULARE DE COMUNICAŢII MOBILE
1. Noţiuni şi procedee de lucru în comunicaţiile celulare

Împărţirea în celule.
- Zona care trebuie deservită se împarte în celule;
- Celula reprezintă o zonă care, din punct de vedere radio, este acoperită de către o
staţie de bază (sau mai multe);
- Fiecărei celule i se alocă un număr de canale radio (un set de canale radio).
- Celulele vecine folosesc seturi diferite.
Zona de acoperire Zone de acoperire
Fig. 1.1 Amplasarea staţiei de bază într-o celulă
Reutilizarea frecvenţelor.
- Canalele radio se alocă pe baza principiului reutilizării frecvenţelor
- Un canal radio (o frecvenţă) se poate refolosi dacă perturbaţiile care apar între
staţiile care folosesc acest canal sunt sub o valoare impusă.
- Aceste perturbaţii reprezintă aşa numita interferenţa cu acelaşi canal (interferenţă
co-canal, Co-channel Interference, (CI);
Amplasament (site) (figura 1.1) reprezintă locaţia în care se instalează staţia de bază;
Perturbaţii în sistemele celulare de comunicaţie. Principalele tipuri de perturbaţii care

trebuie luate în considerare la proiectarea reţelelor de comunicaţii mobile sunt:
- perturbaţiile co-canal (CI);
- perturbaţiile datorate interferenţei cu un canal vecin;
- perturbaţiile datorate intermodulaţiilor (de ordinul trei.
Zona de reutilizare (cluster) reprezintă un grup de celule care folosesc toate canalele de
care dispune operatorul reţelei. Zona de reutilizare este caracterizată prin numărul de
celule care o compun (N) şi prin distanţa între două celule care folosesc aceleaşi canale din
două zone de reutilizare vecine (d).
Se poate demonstra că dimensiunile zonei de reutilizare influenţează direct capacitatea
de trafic a reţelei;
Transferul (Handover, Handoff) şi circulaţia liberă (roaming)

• Mobilitatea reprezintă un aspect specific comunicaţiilor mobile .....
• Atunci când un utilizator care are un apel în desfăşurare trece dintr-o celulă în alta
trebuie ca apelul să fie preluat de noua staţie de bază fără ca utilizatorul să sesizeze
vreo schimbare; aceasta este procedura de transfer (handover, handoff);
• Variante (figura 1.2):
- transfer între celule diferite;
- transfer intracelular,
Fig. 1.2 Variante de transfer
2
Strategii de transfer:
a. Transfer controlat de reţea.
- Staţiile de bază fac măsurători asupra calităţii legăturii de comunicaţie, centrala
ia decizia cu privire la momentul în care se începe procedura, care este staţia de bază care
preia apelul şi ce canal se aloca;
- staţiile mobile nu intervin; se pierde influenţa condiţiilor locale;
b. Transfer asistat de mobil.
- Staţia mobilă face măsurătorile; centrala ia deciziile;
- Transferul este mai eficient, ţine cont de condiţiile locale dar reţeaua
păstrează controlul asupra folosirii resurselor;
c. Transfer controlat de staţia mobilă.
- În acest caz atât staţia mobilă cât şi staţia de bază efectuează măsurători;
- Decizia cu privire la momentul şi la parametrii transferului revine staţiei
mobile;
• În cazul ultimelor două strategii - transferul se face mai rapid.
Circulaţia liberă sau roaming-ul se referă la capacitatea de a se asigura serviciul şi
atunci când utilizatorul nu se mai află în aria de acoperire a reţelei de care aparţine ci în
aria de acoperire a altei reţele;
În acest caz trebuie să existe o convenţie între operatori;
Între cele două reţele se va face un schimb de informaţii cu privire la profilul utilizatorului
şi la activitatea acestuia în aria de acoperire a reţelei vizitate; pe baza acestui schimb se
face taxarea abonatului şi decontarea între reţele.
Alocarea canalelor radio către staţiile de bază.

• Reamintim că prin canal radio se înţelege frecvenţa purtătoare + banda alocată +
intervalul de timp în care acesta poate transmite sau codul precum şi o serie de
echipamente care fac posibilă folosirea acestor parametrii;
• Alocarea canalelor radio = repartizarea canalelor radio disponibile către staţiile de
bază din reţea.
3
• Variante:
- Alocare fixă (statică)
- Alocare dinamică
- Alocare hibridă
În cazul alocării fixe se realizează o atribuire a canalelor, pe baza unor criterii privind
distorsiunile, care este valabilă pentru un interval mare de timp. Este o soluţie simplă dar
poate fi ineficientă în cazul în care densitatea de utilizatori din celule este variabilă. Este
posibil ca în unele celule să crească probabilitatea de blocare peste limitele admise în vreme
ce în altele să existe canale neutilizate; Dintre tehnologiile care folosesc alocarea fixă
menţionăm telefonia celulară GSM.
În cazul alocării dinamice canalele sunt atribuite atunci când un utilizator solicită
realizarea unei legături de comunicaţie. De fiecare dată se verifică îndeplinirea tuturor
condiţiilor. Evident, în acest caz canalele sunt folosite eficient dar pot să apară probleme
din punctul de vedere al posibilităţii de realizare a analizei necesare în timp real. Dintre
tehnologiile care folosesc alocarea dinamică menţionăm sistemele de telefonie fără cordon
(CT2, DECT).
Cea de a treia soluţie încearcă realizarea unui compromis între cele alocarea fixă şi
cea dinamică. O parte dintre canale sunt atribuite pe baza alocării fixe iar restul pe baza
alocării dinamice. Pentru situaţiile care necesită alocarea urgentă a unui canal (de exemplu
pentru transfer) se folosesc canalele atribuite prin prima variantă pentru alocări iniţiale se
pot folosi celelalte canale. Pentru această soluţie se întâlnesc foarte multe variante.
4
2 Analiza geometrică a reţelelor celulare

2.1 Aspecte generale cu privire la reţelele celulare
Caracteristicile sistemelor celulare:
• teritoriul în care lucrează reţeaua de comunicaţie este integral acoperit cu un
număr oarecare de celule.
• o celulă reală nu trebuie să aibă o formă regulată.
• pentru proiectare se preferă, totuşi, o formă geometrică simplă.
Proiectarea reţelelor celulare parcurge mai multe etape:

1. Conceperea unei reţele teoretice de bază;
2. Analiza factorilor care determină corecţii sau măsuri de protecţie;
3. Efectuarea unor corecţii în structura reţelei ca urmare a unor măsurători şi
observaţii efectuate asupra unei prime variante.
1. Conceperea reţelei teoretice de acoperire:

Ipoteze:
- Suprafaţa este plană, fără forme de relief, construcţii, vegetaţie;
- celulele: sunt de acelaşi tip şi au dimensiuni identice;
- acoperire este realizată fără suprapuneri (suprapuneri minime);
- caracteristica de radiaţie a antenelor este omnidirecţională;
- puterea aparent radiată constituie o constantă a reţelei.
Pe reţeaua teoretică se atribuie canale (seturi de canale) radio către celule;

în acest scop este necesară alegerea unor reguli de reutilizare a canalelor radio (grupurilor
de canale radio);
Etapa 2, analiza factorilor care determină corecţii sau măsuri de protecţie, se desfăşoară
pe baza unor hărţi ridicate la o scară adecvată şi a altor observaţii şi măsurători;
5
Etapa 3, efectuarea de corecţii în structura reţelei ca urmare a unor măsurători şi
observaţii efectuate asupra unei prime variante, se realizează o reţea de acoperire cât de
aproape posibil de cea teoretică;
Pe această reţea se efectuează măsurători şi apoi se realizează corecţiile care se impun;
Forma celulei rezultă din studiul propagării undelor radio; în cazul ideal ar trebui să fie
un cerc sau un poligon inscriptibil în cerc;
În timp s-a ajuns la concluzia că forma cea mai convenabilă corespunde unui hexagon.
Fig. 1.1 Forma celulei
2.2 Zona de reutilizare (cluster); caracteristici

În fiecare celulă se amplasează o staţie de bază;
Canalele se alocă pe baza principiului reutilizării frecvenţelor;
Se poate verifica faptul că perturbaţiile sunt minime dacă se asigură echidistanţa între
amplasamentele care folosesc acelaşi canal;
Rezultă că centrele zonelor de reutilizare formează, la rândul lor, hexagoane.
A6
6
A5
B B
A1
B B
Fig. 2.2 Zone de

În acest paragraf se va parcurge o primă fază de studiu: determinarea relaţiei existente

între distanţa de reutilizare, d şi numărul de celule pe cluster, N precum şi determinarea
valorilor posibile pentru numărul de celule dintr-o zonă de reutilizare, N.
Se pleacă de la o serie de mărimi definite pentru reţea aşa cum sunt puse în evidenţă în
figurile 2.2 şi 2.3.
y
A6
h1
A1(m,n)
d
nh2
h2
x
A(0,0) mh1
A2
Fig 2 3 Detalierea reprezentării a două zone de reutilizare
Se observă că:
7
h1=r√3/2; h2=3r/2,
2 2
d 2 = (m h1 ) + (n h 2 ) (1)
Aria unui hexagon elementar este:
6r h1 3 3 r 2
S1 = = (2)
2 2
iar aria triunghiului AA1A2
3 2 N 3 3 r2
S AA1 A2 = d = (3)
4 4
După o analiză succintă se constată că aria triunghiului analizat este o treime din aria
unei zone de reutilizare deci o treime din NS1.
Cu o serie de calcule simple rezultă o relaţie foarte importantă între parametrii zonei de
reutilizare:
d = r 3N (7)
Pentru a doua fază se înlocuieşte relaţia (7) în relaţia (1) rezultând
2= 3 m2 r 2 9 n2 r 2
3N r + (8)
4 4
de unde:
2
+ 3 n2
N=m (9)
4
Se remarcă faptul că numerele N, m, n trebuie să fie întregi.
Aceasta conduce la ideea că m şi n trebuie să fie sau ambele pare, sau impare astfel că
suma m+n să fie întotdeauna un număr par.
Pentru a satisface acest deziderat se poate pune condiţia:
m + n = 2υ (10)
Se deduce:
8
(2υ - n )2 + 3 n 2
N= = υ 2 - nυ + n 2
4
2
(11)
2
+ 3(2υ - m )
N=m = 3υ 2 - 3υm + m 2
4
Alegând valori succesive pentru m (sau n) şi pentru ν se constată că N poate avea valorile
din tabelul 2.1. Deci N nu poate lua orice valoare ci (dacă ne oprim la 20) numai 1, 3, 4, 7,
9 12 etc.
Tabelul 2.1 Determinarea valorilor posibile pentru N
m 1 3 2 5 4 3 6 2 7 5 4 1 8 7
n 1 1 2 1 2 3 2 4 1 3 4 5 2 3
q 1 2 2 3 3 3 4 3 4 4 4 3 5 5
N 1 3 4 7 7 9 12 13 13 13 16 19 19 19
În încheierea acestui paragraf este dată reprezentarea unor reţele care folosesc unele dintre
aceste valori evidenţiind o cale de a preciza aria unei zone de reutilizare prin schimb de
suprafeţe între zone vecine.
9
Fig. 2.4 Exemple de reţele celulare funcţie de valoarea lui N
10
3 Administrarea canalelor radio în reţelele celulare

3.1 Aspecte generale
Trebuie concepuţi algoritmi pentru:
• repetarea în reţea a unui canal (grup de canale);
• distribuirea în zonele de reutilizare a canalelor radio disponibile;
• gruparea mai multor (canale) în vederea formării unui grup care va fi utilizat în
acelaşi amplasament (celulă).
criteriu de bază: realizarea de perturbaţii minime în reţea.
În prima etapă se determină numărul de celule, N, care constituie zona de reutilizare;
Obiective:
• utilizarea eficientă a spectrului;
• minimizarea perturbaţiilor co-canal;
Ipoteze simplificatoare:
• spectrul atribuit este o bandă continuă de frecvenţe.
• canalele au benzi alocate egale,
• canalul poate fi luat în evidenţă prin numărul de ordine;
• A se observa figura 3.1 în care δf = lărgimea de bandă a unui canal iar M=
numărul de canaleδfradio care se pot constitui în banda alocată;
canale
δf
canale
Diatanţa duplex
Fig. 3.1 Constituirea canalelor radio: a) simplex, b) duplex.
11
Cu această observaţie compatibilitatea între canale poate fi analizată pe baza
compatibilităţii între numerele de ordine corespunzătoare.
Deci nu este necesar ca, în această fază, să se cunoască banda exactă de frecvenţă în
care va lucra reţeaua.
3.2 Stabilirea numărului N de celule care formează o zonă de reutilizare.

Se va lucra în aceleaşi ipoteze simplificatoare care au fost menţionate în paragrafele
anterioare:
• Emiţătoarele sunt amplasate în centrele celulelor elementare;
• antenele de emisie sunt omnidirecţionale;
• puterile aparent radiate sunt egale între ele;
• teritoriul este perfect plan;
• toate celulele sunt hexagonale şi au aceleaşi dimensiuni.
În aceste condiţii se poate considera că faţă de o celulă de referinţă celulele
perturbatoare sunt dispuse pe o serie de cercuri concentruice ca în figura 3.2 .
Reamintim că în această etapă sunt analizate numai perturbaţiile co-canal.
1 1
1
1
Fig. 10 Perturbaţiile co-canal
12
• se poate defini raportul semnal interferenţă; fiecare sumă corespunde unui cerc de
celule perturbatoare;
S S
= (33)
I K1 K2
∑ I k + ∑ I k +. . . . .
k =1 k =1
Dacă presupunem că dominante sunt perturbaţiile care provin de la celulele

perturbatoare cele mai apropiate, deci care sunt situate pe primul cerc care are raza d, realţia
se simplifică:
S S
= 6 (34)
I
∑ Ik
k =1
Pentru calcul se aminteşte că atenuarea introdusă datorită propagării, creşte cu o putere a

distanţei (capitolul 2); se va nota această putere cu γ ; Ea poate fi dedusă din panta,
curbelor care corespund variaţiei atenuării funcţie de distanţă (figura 3.3) şi pe o vom nota
cu γ!=10 * γ ; Se deduce :
10(log P 2 - log P1)

γ ' = tg α = (35)
log d1 - log d 2
Atenuarea
dB
γ! =-38 dB/decadă
Distanţa (km)
Fig. 3.3 Panta atenuării pentru zone urbane, clădiri mici şi medii, banda 800-900MHz.
13
în continuare funcţie de γ , renunţând la coeficienţii care se simplifică, se poate scrie:
S ≅ rs−γ I ≅ rp−γ (37)
Sunt interesante două cazuri:

1. antene omnidirecţionale atât la staţia de bază cât şi la staţia mobilă ;
2. antena de emisie directivă la staţia de bază şi omnidirecţională la staţia mobilă.
1. Antene omnidirecţionale
Definind factorul de reutilizare Q=d/r, în acest caz se deduce:
S r -γ
Qγ
= = (38)
I 6 d -γ 6
1
I γ
Q = (6 ) (39)
S
Raportul S/I se evaluează prin măsurători subiective;

• pentru sisteme analogice:
- S/I≥18 dB, canale Ba = 30 kHz;
B
- S/I≥24 dB, canale Ba = 15 kHz;

B
- S/I≥30 dB, canale Ba = 7,5 kHz.

B
• Pentru sisteme digitale

-
S/I≥13 dB, ;
Pentru sisteme analogice la care S/I=18dB rezultă:
S 1
= 63,1 deci Q = (6 • 63,1 ) 4 = 4,41 (40)
I
14
Q = 3N (42)
Pentru cazul analizat rezultă N=7.

Deci modelul cu 7 celule asigură un raport S/I de 18dB în centrul celulei analizate
Dar situaţia cea mai dezavantajoasă apare la marginea celulei (figura 3.4);
Fig. 3.4 Perturbaţiile co-canal la marginea celulei.

Urmărind figura 3.4, se deduce expresia:
S
= r -γ =
I 2(d - r )-γ + (d - r )-γ + -γ + (d + r )-γ + (d + r )-γ
d
2 2
1 (43)
=
1 γ 1 γ
γ γ (Q + ) + (Q - )
2(Q + 1 ) + (Q - 1 ) 2 2 + 1
+
2
(Q -1 ) γ 1
( Q 2 - )γ Qγ
4
Pentru o valoare N=7 se obţine un raport semnal interferenţă de 17 dB. Deci soluţia nu
este adecvată.
Se va analiza cazul N=9.
Aici d=3r√3, deci:
15
S r -γ (3 3 )γ
= = (46)
I 6(3r 3 )-γ 6
S
= r -γ
(47)
I r 3 -γ r 3 -γ r 3 -γ r 3 -γ
(d - ) + (d + ) + (d + ) + (d - ) + 2 d -γ
2 2 4 4
În acest caz rapoartele semnal interferenţă sunt: S/I=20,8 dB şi S/I=20,4 dB.
În concluzie, pentru reţelele analogice, cu lărgimea de bandă a canalului de 25-30 kHz, se

pateu folosi N ≥ 9;
Evident că pentru reţele digitale (la care raportul semnal interferenţă necesar este de 13
dB, N poate fi mai mic decât 7.
3. Antene directive.
o o
Uzual, lăţimea lobului principal de radiaţie de 120 sau 60 (figura 3.5, N=7).
d+r/2
d+0 7r
Figura 3. 5 Efectul folosirea unor antene directive asupra interferenţelor co-canal:

a) unghi de deschidere 120 grade, b) unghi de deschidere 60 grade
16
o
• Cazul antenelor cu unghi de deschidere a lobului principal de 120 :
• Se constată că în acest caz o celulă perturbă, şi este perturbată numai de, două dintre
cele şase celule de pe primul cerc de perturbatori;
• Rezultă:
S
= r -γ
(44)
I 2(d + r )-γ
2
o
• Cazul antenelor cu unghi de deschidere a lobului principal de 60 :
• Se constată că în acest caz o celulă perturbă, şi este perturbată numai de, una dintre
cele şase celule de pe primul cerc de perturbatori;
• Rezultă:
S -γ
= r
(45)
I (d + 0,7r )-γ
Cu calcule simple de deuce că raportul semnal interferenţă pentru N=7 este:

o
• pentru 120 S/I=25,3 dB;
o
• pentru 60 S/I=29 dB .
Se demonstrează că pentru sisteme numerice, folosind antene directive, se poate alege
N=3;
3.3 Criterii pentru alocarea canalelor către celulele elementare

Caracteristicile de selectivitate ale filtrelor utilizate la echipamentele de recepţie duc la
restricţii cu privire la:
• distanţa între canalele utilizate în celula analizată
• distanţa între canalele utilizate în celule vecine.
Cea mai restrictivă condiţie este cea care se referă la canalele folosite în aceeaşi celulă;
cea mai defavorabilă situaţie este reprezentată în figura 3.6;
17
Figura 3.6
Perturbaţii între
MSp canale folosite în
aceeaşi celulă: cazul
apropiat/depărtat
(near/far)
MSu
Ne referim la cazul în care staţia utilă este la marginea celulei iar cea perturbatoare
lângă staţia de bază; la receptorul staţiei de bază raportul semnal perturbaţie este:
S d
( ) = ( 2 )− γ (48)
I d1
unde d2/d1 reprezintă raport terminal apropiat/terminal depărtat.
Se notează:
Δf = f o,i+1 - f oi pentru i = 1,2,... (49)
Se poate analiza acest efect funcţie de caracteristica de selectivitate a receptorului; Aceasta

este caracterizată de banda de trecere la 3 dB (B)şi de panta de creştere a atenuării p
(exprimată în dB pe octavă)
I d2
( ) 10γ log10 ( )
no = S = d1
(50)
p p
Pentru a aduce raportul semnal perturbaţie la 0 dB trebuie ca distanţa între două canale vecine
să fie mai mare decât:
B
Δ f m =| f op - f oi |> no (51)
2
Deci se poate preciza că între numerele de ordine ale canalelor să fie o diferenţă minimă D:
18
Δ fm B
D= = no (52)
δf 2δ f
Dacă se analizează canale vecine din celule vecine situaţia cea mai defavorabilă este
reprezentată în figura 3.7.
SBu
SBp
Figura 3.7 Perturbaţii care apar între canale vecine din celule vecine
Se deduce raportul semnal interferenţă:

S d
= ( 2 )−γ = 0 dB (53)
I d1
Deci aceste perturbaţii nu se dovedesc periculoase.
3.4 Analiza intermodulaţiilor de ordin 3

Componentele active de la intrarea receptorului sunt componente neliniare a căror
comportare, în anumite limite de valori pentru nivelul semnalului recepţionat, poate fi
considerată liniară.
Aşa cum s-a mai precizat la alte discipline (CAD, DCE) caracteristica intrare-ieşire a
unui etaj poate fi exprimată sub forma unui polinom:
u 0 = a0 + a1ui + a2 ui2 + a3ui3 + ..
ai cărui coeficienţi depind de nivelul semnalului de la intrare.
Dacă semnalul recepţionat constă din mai multe componente sinusoidale, iar nivelul
19
este suficient de mare ca termenii de ordinai mare decât unu să nu poată fi neglijaţi, atunci la
ieşire se obţine un număr de componente dependent de nivelul componentelor de la intrare. O
expresie foarte generală pentru frecvenţa uneia dintre componentele de la ieşire este (54-a)
f i = n1 f 1 + n 2 f 2 + ...+ n K f K (54-a)
unde prin o se notează ordinul componentei:
o =| n1 | + | n 2 | +...+ | n K | (54-b)
Semnalul util a cărui frecvenţă purtătoare o notăm cu fu va fi perturbat dacă:
fu≈ fi (54-c)
Sistemele de comunicaţii mobile celulare sunt sensibile la astfel de interferenţe având în

vedere că la intrarea receptorului, atât pentru staţia mobilă cât şi pentru staţia de bază, dar
mai ales pentru aceasta din urmă, apar un număr foarte mare de componente. De remarcat
că frecvenţele acestora sunt foarte apropiate iar banda de trecere a receptorului este foarte
îngustă. Ca atare se poate verifica uşor că termenii de ordinul 2 nu pot produce
interferenţe. De aceea suntem interesaţi de intermodulaţiile de ordinul 3.
Ţinând cont de relaţia (54-c) se ajunge la concluzia că intermodulaţii de ordin 3 apar dacă
la intrarea receptorului analizat apar trei sau patru componente (dintre care una este cea
utilă) între ale căror frecvenţe purtătoare există una dintre următoarele două relaţii:
f i - f j = f k - f m ; cu i ≠ j ≠ k ≠ m (55-a)
f i = 2 f m - f k ; cu i ≠ k ≠ m (55-b)
Folosind exprimarea cu numere de ordine ale canalelor expresiile (55) devin:
Ci - C j = C k - C m (56-a)
Ci = 2 C m - C k (56-b)
20
3.5 Atribuirea canalelor radio către celulele elementare

Urmărind analiza efectuată până în acest moment se poate concluziona că:
1. Minimizarea perturbaţiilor co-canal a dus la valoarea lui N;
2. Minimizarea perturbaţiilor produse de canalele adiacente folosite într-o celulă a impus ca
distanţa între două canale succesive, mai mare sau egală cu D=Δfm/δf canale;
3. Minimizarea intermodulaţiilor de ordinul 3 impune evitarea relaţiilor (55), (56);
4. Minimizarea interferenţelor între canale vecine folosite în celule vecine impune să se evit,
dacă se poate folosirea canalelor vecine în domeniul frecvenţă.
Variantele sunt cele care au fost prezentate în introducerea la acest capitol:

- alocarea fixă;
- alocarea dinamică;
- alocare hibridă.
Se analizează alocarea fixă considerând că traficul este uniform repartizat;

În aceste condiţii celulelor li se atribuie acelaşi număr de canale; dacă traficul real nu este
uniform, de la caz la caz se pot face corecţii mărind/micşorând numărul de canale la unele
celule din anumite zone de reutilizare;
Reţeaua dispune de M canale:
M = Integer( Ba ) (57)
δf
Deci fiecărei celule îi revin m/m+1 canale:
M M M
m = integer( ); M r = rest( ) m= + Mr
N N N
21
Cel mai simplu algoritm constă într-o atribuire ordonată, începând cu prima celulă şi
primul canal; când fiecare celulă a primit câte un canal se reia procesul de la prima celulă;
Acest procedeu poate fi exprimat prin următoarea expresie:
C ij = i + Nj;
j ∈ [0,m - 1];
(59)
i ∈ [0, N- 1] pentru j < m- 1;
i ∈ [0, M r - 1] pentru j = m- 1,
Se obţine distribuţia dată în tabelul 3.
Tabelul 3 Alocarea fixă a canalelor radio (faza I)

Celula (i) ⇒ 0 1 2 N-1
Nr. de ordine canal în
celulă (j) ⇓
0 0 1 2 .... N-1
1 N N+1 N+2 .... 2N-1
2 2N 2N+1 2N+2 .... 3N-1
.... ..... ..... ..... .... .....
m-1 (m-1)N (m-1)N+1 (m-1)N+2 .... mN-1
m mN ..... ..... mN+Mr-1
Dacă se analizează posibilitatea de apariţie a intermodulaţiilor
2 C i(j+1) = C i(j+2) + C ij ; 2f j+1 = f j+2 + f j (59)
Se constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru ca să apară intermodulaţii de ordin 3:

Soluţia pentru eliminarea acestei probleme la primele trei straturi de canale: permutarea
circulară a canalelor la una dintre linii;
Cu acesta se obţine distribuţia dată în tabelul 4.
Tabelul 4 Alocarea fixă a canalelor radio (faza a II-a)
22
Celula(i) ⇒ 0 1 2 .... N-1
Nr. ordine canal în

celulă(j)⇓
0 0 1 2 .... N-1
1 2N-1 N N+1 .... 2N-2
2 2N 2N+1 2N+2 .... 3N-1
..... ..... ..... ..... .... ....
Se constată că nu mai sunt îndeplinite relaţiile (56);
În concluzie vom aplica procedeul de câte ori este nevoie pentru a rezolva problema în
întregime;
Generalizând se va constată că la mai multe straturi de canale sunt necesare o deplasări
circulare cu una sau mai multe poziţii;
Se notează cu sj = numărul de poziţii cu care se face deplasarea la stratul j de canale.
Este evidentă relaţia:
0 ≤ s j ≤ N -1 (60)
Cu aceasta numărul de ordine al canalului j din celula i poate fi scris:
C‘ ij = Nj + [(N - s j ) + i] modN (61)
Pentru a analiza condiţia care se pune pentru evitarea intermodulaţiilor vom considera
trei frecvenţe fI, fJ, fK, aparţinând aceleiaşi staţii de bază cu condiţia:
fI< fJ< fK (62)
Analizăm evitarea intermodulaţiilor care apar dacă este îndeplinită condiţia 2fJ=fI+fK
adică:
2 C iJ ≠ C iI + C iK (63)
Se obţine:
2[NJ + [(N - s J ) + i] mod N] ≠ NI + [(N - s I ) + i] mod N -
(64)
- NK - [(N - s K ) + i] mod N
23
2NJ ≠ N(K + I) - 2(N - s J + i) mod N +
(65)
+ (N - s I + i) mod N + (N - s K + i) mod N
Succesiv se vor obţine valori pentru deplasările folosite în diverse straturi; se va

constata că se poate folosi aceeaşi valoare pentru câte două straturi succesive;
Trebuie menţionat că după fiecare etapă trebuie să se verifice respectarea distanţei
minime între canalele vecine, D;
Un exemplu de aplicare a algoritmului descris este dată prin distribuţia dată în tabelul 5.
Pentru acest caz în figura 3.8 este dată aşezarea în plan a celulelor; se constată că este una
dintre situaţiile în care se poate evita şi vecinătatea a două celule care folosesc canale cu
numere de ordine succesive;
Tabelul 5 Exemplu de alocare a canalelor radio într-un sistem cu: M=72, D=6, N=9.
Celula(i) ⇒
0 1 2 3 4 5 6 7 8 sj
Nr. ordine canal în
celulă(j) ⇓
0 0 1 2 3 4 5 6 7 8 0
1 9 10 11 12 13 14 15 16 17 0
2 26 18 19 20 21 22 23 24 25 1
3 35 27 28 29 30 31 32 33 34 1
4 42 43 44 36 37 38 39 40 41 3
5 51 52 53 45 46 47 48 49 50 3
6 59 60 61 62 54 55 56 57 58 4
7 68 69 70 71 63 64 65 66 67 4
0 24
8 5
25
Sistemul de telefonie celulară GSM
1. Introducere
Sistemul de telefonie celulară pan-european, cunoscut sub denumirea GSM

(sistem global de telecomunicaţii mobile - Global System for Mobile
Communications), a început să fie utilizat din anul 1991.
GSM a permis realizarea unei capacităţi de 5-10 ori mai mare faţă de
capacitatea reţelor celulare analogice,
Acest spor s-a datorat mai multor mecanisme:
1. Înlocuirea transmiterii semnalului vocal prin modulaţie de frecvenţă, cu
transmiterea prin modulaţie numerică. Transmiterea numerică este mult
mai rezistentă la interferenţe şi permite reducerea distanţei relative de
reutilizare a frecvenţelor, acceptând reţele de reutilizare cu N=3 sau N=4.
2. Introducerea controlului puterii la emisie, a saltului de frecvenţă (FH) şi a
emisiei discontinue (DTX) care permit controlul interferenţelor în reţea.
3. Folosirea metodei de acces TDMA, implementată pe mai multe purtătoare
radio, reduce timpul de transfer între celule, prin implicarea terminalului
mobil. Astfel, devine posibilă utilizarea microcelulelor (celule cu raza sub
2km), care aduc o sporire suplimentară a capacităţii.
COMUNICATII MOBILE : 5. Reţele de comunicaţii mobile GSM
Sistemul GSM are la bază standardele definite pentru servicii, interfeţe între
funcţii/subsisteme şi arhitectura protocolului de Coferinţa Europeană pentru
Poştă şi Telecomunicaţii CEPT (Conferénce Européene des Postes et
Télécommunications). Spre deosebire de alte reţele celulare, care oferă numai
standardele pentru interfaţa radio şi interferenţele cu alte reţele, în cazul GSM,
sunt definite toate interferenţele. Specificaţiile concrete ale sistemului sunt
elaborate de Institutul European de standarde în Telecomunicaţii, ETSI
(European Telecommunications Standards Institute).
GSM este descris în 161 de recomandări care se întind pe mai bine de 6000 de
pagini. Respectarea acestora garantează:
- funcţionarea oricărui tip de echipament mobil în orice reţea GSM;
- interconectarea corectă a echipamentelor şi programelor livrate de diferiţi
fabricanţi.
Recomandările sunt organizate în 12 secţiuni:
01 Generalităţi;
02 Aspecte legate de servicii;
03 Aspecte legate de reţea;
04 Interfaţa şi protocolul MS-BS;
05 Nivelul fizic pe canalul radio;
06 Codarea semnalului vocal;
07 Adaptoare terminale pentru MS;
08 Interfaţa BS-MSC;
09 Interconectarea reţelei;
10 Interconectarea serviciilor;
11 Caracteristicile tehnice ale echipamentelor şi aprobarea tipurilor;
12 Operarea şi întreţinerea reţelei.
2
1.1 Evoluţia GSM

Modul în care a fost conceput standardul GSM reprezintă un exemplu de
implicare a unui număr mare de state europene în conceperea şi realizarea unui
sistem complex de telecomunicaţii. Din acest motiv prezintă interes evoluţia sa
(tabelul 1.1).
Dezvoltarea unor sisteme de radiotelefonie celulară a devenit posibilă în 1979
când la Conferinţa mondială a administraţiei radio (WARC) s-au alocat domenii de
frecvenţă pentru serviciul de telefonie celulară mobilă. De la acea dată, în Europa
s-au dat în exploatare mai multe reţele analogice (NMT-1981, Cellnet-1985 etc). În
1982, CEPT a constituit un comitet, ”Grupul Special pentru comunicaţii Mobile”, pe
scurt GSM, cu scopul de a verifica dacă domeniul de frecvenţă alocat în 1979 este
folosit numai în acest scop şi pentru a coordona proiectele pentru o reţea celulară
pan europeană, reţea care iniţial a primit, în mod simbolic, numele comitetului:
GSM.
Prima conferinţă organizată de firma Nordic, cu tema "Radiocomunicaţii
mobile numerice", se ţine în 1985. În acelaşi an este parafat un acord franco-german
pentru sprijinirea GSM. Toate acestea întăresc ideea că ţările europene agreau o reţea
celulară comună.
În 1986 comitetul GSM îşi stabileşte un nucleu permanent la Paris unde, în
acelaşi an, au loc primele experimente. Experimentele au fost încheiate în februarie
1987 când comitetul, acum numit SMG (Special Mobile Group), stabileşte
parametrii fundamentali şi principiul care va sta la baza noii reţele. Este stipulat
caracterul deschis (fără drept de proprietate) al interfeţelor. S-a hotărât punerea în
exploatare a noului sistem din anul 1991.
3
Tabelul 1.1 Istoricul apariţiei sistemului GSM
Data Obiectiv realizat
1979 Alocarea unor domenii de frecvenţă pentru serviciul de comunicaţii celulare
1982 Este creat grupul special pentru comunicaţii mobile (GSM) în cadrul CEPT
1986 Este format un nucleu permanent la Paris
1987 Pe baza experimentelor şi a evaluării variantelor de prototip sunt alese

principalele metode de transmisie
1988 Sunt acceptate oferte pentru sisteme de validare
1989 GSM devine un comitet tehnic în cadrul ETSI. Se fac oferte pentru sisteme
operaţionale
1990 Se încheie faza 1 în procesul de standardizare pentru GSM900

Se începe procesul de definire al recomandărilor pentru DCS1800
1991 Primul sistem GSM în funcţiune (la expoziţia TELECOM'91)
1992 Toţi operatorii europeni de sisteme GSM900 trec la faza comercială de

exploatare
În septembrie 1987 operatorii de reţele celulare au semnat un memorandum de

înţelegere (MoU) care a permis dezvoltarea în continuare a noului sistem, cunoscut
de acum sub denumirea GSM. În martie 1988 sunt făcute primele invitaţii de ofertă
pentru validare şi, în unele cazuri, pentru echipamente operaţionale.
Deşi înfiinţat sub auspiciile CEPT, comitetul SMG este subordonat în momen-
tul de faţă Institutului European de Standarde în Telecomunicaţii (ETSI). Astfel,
după examinare publică, recomandările SMG devin specificaţii tehnice europene,
parte componentă a tendinţei generale de standardizare şi armonizare în telecomu-
4
nicaţii. Trecerea de la CEPT la ETSI a făcut posibilă şi participarea fabricanţilor din

alte zone ale lumii (în particular din S.U.A şi Japonia), cu condiţia ca aceştia să fie
membrii ETSI.
În anul 1990, comitetul primeşte responsabilitatea de a adapta specificaţiile
GSM în domeniul de frecvenţă 1,8GHz, definind astfel reţeaua DCS1800 (Digital
Cellular System) precum şi de a dezvolta generaţia de comunicaţii post-GSM
denumită UMTS (Universal Mobile Telecommunications System). Din anul 1992,
pentru a evita confuzia de nume între sistem şi comitetul care coordonează proiectul,
acesta din urmă primeşte, în mod oficial, denumirea SMG (Special Mobile Group).
Începând din 1991, GSM a fost pus în exploatare în marile metropole europene. Din
1993 reţeaua acoperă capitalele şi aeroporturile, iar din 1995 deserveşte şi
coridoarele care leagă marile oraşe precum şi mari suprafeţe din teritoriile ţărilor
respective.
1.2 Servicii
Serviciile de telecomunicaţii oferite de sistemul GSM se clasifică în două
categorii principale: servicii suport şi teleservicii (figura 1.1). Serviciile suport sunt
responsabile de transmisia semnalelor între punctele de acces ale reţelei, numite, în
standardul GSM, interfeţe utilizator-reţea. Teleserviciile asigură comunicaţiile între
utilizatori, în conformitate cu protocoalele stabilite de operatorii de reţea. Funcţiile
echipamentului terminal (TE) sunt încluse în teleservicii.
5
Teleservicii
Servicii suport
Reţea
TE Reţea de Reţea TE
GSM tranzit terminală
TE – Echipament terminal
Fig. 1.1 Servicii suport şi teleservicii
Serviciile suport pot include mai multe centrale de tranzit. Reţeaua terminală
este fie reţeaua GSM de origine fie orice altă reţea. Echipamentul terminal poate fi
compus din una sau mai multe entităţi, cum ar fi: aparat telefonic, echipament pentru
transmisia de date (DTE), echipament teletext etc. Pe lângă serviciile suport şi
teleservicii, GSM oferă o serie de servicii speciale. Acestea modifică şi/sau
suplimentează serviciile de bază de telecomunicaţii, motiv pentru care nu pot fi
oferite ca servicii de sine stătătoare.
Standardul GSM s-a dezvoltat şi se dezvoltă în etape, fiecare etapă repre-
zentând o fază. Ca rezultat imediat al acestui mod de abordare, s-a impus o compa-
tibilitate completă între faze, astfel încât, de exemplu, un terminal realizat conform
specificaţiilor fazei 1 să poată opera într-o reţea implementată pentru faza 2 şi
reciproc. Această cerinţă, firească, conduce la dificultăţi majore în dezvoltarea
standardului, în special datorită faptului că specificaţiile fazei 1, încheiată forţat în
ianuarie 1990 sub presiunea timpului, nu conţin toate elementele necesare pentru
6
compatibilitate ulterioară. Astfel, faza 2, încheiată în martie 1992 şi cele ulterioare

fac apel la soluţii sofisticate pentru a asigura compatibilitatea cu faza 1.
1.2.1 Faza 1
Faza 1 a standardului GSM, conţine un set de servicii redus faţă de ceea ce s-a
dorit iniţial. Această limitare a fost impusă de necesitatea de a reduce obiectivele
iniţiale la unele realiste, care să permită încadrarea în termenele planificate pentru
apariţia pe piaţă a sistemului. Aşadar, faza 1 a reprezentat o versiune intermediară,
subînţelegându-se că obiectivul complet, avut în vedere iniţial, se va regăsi în faza 2.
Dintre serviciile oferite în faza 1 se menţionează:
1. Servicii suport:
- Transmisiuni de date asincrone şi sincrone cu viteze cuprinse între 300-9600
bit/s (inclusiv 1200, 75 bit/s asincron),
- PAD (Packet Assembler/Disassembler) asincrone 300-9600 bit/s,
- Fonie şi date (alternativ) cu opţiunea fonie urmată de date.
2. Teleservicii:
- Telefonie,
- Apeluri de urgenţă (fonie),
- Serviciu de mesaje scurte sursă-destinatar (SMSPP),
- Serviciu de difuzare de mesaje scurte, sursă-destinatari multipli (SMSCB),
- Grupul 3 Telefax.
3. Servicii suplimentare:
- Transferul apelului: necondiţionat, când abonatul mobil este ocupat, nu
răspunde sau nu este găsit în reţea,
- Interdicţia apelurilor de la abonat spre reţea sau a apelurilor internaţionale
(eventual cu excepţia ţării de origine),
7
- Blocarea, la cerere, a tuturor apelurilor spre abonatul mobil sau atunci când
abonatul mobil nu este în teritoriul acoperit de reţeaua de apartenenţă.
1.2.2 Faza 2
Faza 2 a cuprins un set mult mai larg de servicii şi de funcţii, actualizate faţă
de proiectul iniţial, în conformitate cu experienţa rezultată din exploatarea fazei 1,
cu noile cerinţe ale pieţei şi cu progresele tehnologice. Câteva dintre modificările
care apar în faza 2 datorită îmbunătăţirilor şi dezvoltărilor sunt:
- armonizarea specificaţiilor pentru GSM şi DCS1800,
- introducerea canalelor vocale de viteză redusă care vor dubla capacitatea de
trafic,
- îmbunătăţirea serviciilor de mesaje scurte,
- introducerea modulului de identitate al abonatului (SIM).
Servicii noi în faza 2

- Prezentarea sau interzicerea prezentării identităţii abonatului mobil sau a
liniei care face apel (pe afişajul abonatului apelat apare sau nu numărul
abonatului care cheamă).
- Trecerea în aşteptare (abonatul angajat într-o comunicaţie este informat de
sosirea unui nou apel permiţându-i-se să răspundă la acesta fără a desface
conexiunea originală.
- Păstrarea unui apel (o comunicaţie în desfăşurare este păstrată pe durata în
care se răspunde la un apel nou sau se iniţiază o nouă comunicaţie; abonatul
poate comuta între două conexiuni).
- Comunicaţie simultană cu mai mulţi abonaţi (maxim 6); acest serviciu este o
combinaţie între serviciile ”Coferinţă” din ISDN şi ”Al treilea interlocutor”
specific telefoniei).
8
- Grup închis de utilizatori: Un grup de abonaţi care beneficiază de servicii

limitate de a ieşi şi/sau intra cu apeluri;
- Indicaţia taxării: Se oferă informaţii on-line asupra costului convorbirii în
desfăşurare;
- Serviciul de mesaje scurte cu date nestructurate: permite operatorului, în
competiţia pentru piaţă să-şi definească şi să ofere servicii noi, nestandardi-
zate;
- Restricţii impuse de operator (pentru diverşi abonaţi).
1.2.3 Faza 2+
Faza 2 s-a încheiat în 1994. Ea a reprezentat un pas important spre definirea
Sistemului Universal de Telecomunicaţii Mobile (UMTS). Din dorinţa de a anticipa
dezvoltarea ulterioară s-a hotărât ca procesul de standardizare să continue, condu-
când la faza 2+.
Câteva din direcţiile investigate în faza 2+ sunt:
o Interfeţe radio multimodale; în 1999 erau deja realizate interfeţe
comune cu sistemele DECT şi INMARSAT.
o Servicii de poziţionare a abonatului mobil pentru asistenţă rapidă în
cazul apelurilor de alarmă.
o Packet Radio, pentru a introduce aplicaţii noi cum ar fi: reţele informa-
tice pentru transportul rutier, sisteme de dispecerizare a parcului circu-
lant de vehicule etc.
o Alocarea unei capacităţi de comunicaţie de date sporită, la cerere.
o Introducerea de caracteristici specifice reţelelor inteligente.
o Integrarea în sistemul universal de comunicaţii personale.
1.2.4 Direcţii de dezvoltare
9
Înainte de anul 2000, sistemul GSM a oferit o gamă largă de noi servicii, deja
specificate în faza 2+, cum ar fi:
- ASCI (Advanced Speech Call Items) care aduce o serie de servicii noi de
fonie: serviciul de difuziune celulară vocală, serviciul de apel pentru un grup şi un
serviciu de prioritate în stabilirea apelurilor;
- GPRS (General Packet Radio Services) va introduce un tip nou de servicii
de date, exploatând o structură pe pachete a mesajelor care este mai puţin restrictivă
asupra întârzierilor absolute şi relative între pachete. GPRS poate aloca dinamic
până la 8 canale temporale pentru un utilizator mobil.
- CAMEL (Customised Application for Mobile Networks Enhanced Logic)
asigură infrastructura necesară operatorilor pentru a oferii servicii noi, chiar dacă
abonatul părăseşte reţeaua de înregistrare.
- Compresia de date conform standardului V42bis cu o capacitate de compre-
sie de 2 până la 3 ori pentru text obişnuit.
- Comunicaţie de date prin circuite de mare viteză (HSCSD) prin asignarea de
8 canale temporale pentru un utilizator.
HSCSD, GPRS şi ASCI pot fi privite ca posibile servicii pentru sistemul
universal de comunicaţii mobile (UMTS).
10
1.3 Caracteristici tehnice generale

Conceptul care stă la baza standardului GSM, ca şi în cazul altor reţele
celulare, este de a suprapune o reţea peste infrastructura de linii de comunicaţie ale
reţelei telefonice terestre. Reţeaua telefonică terestră asigură, pe lângă conexiunea
între abonaţi ficşi şi abonaţi mobili, conectivitatea între abonaţii mobili, aflaţi în
celule situate la mare distanţă, sau în reţele dezvoltate de operatori diferiţi.
Tabelul 1.2 Domenii de frecvenţă alocate GSM
Alocat, varianta Solicitat pentru Sens comunicaţie

standard suplimentare
890 - 915 MHz 872 - 888 MHz Staţie mobilă→staţie de

bază
935 - 960 MHz 917 - 933 MHz Staţie de bază→Staţie

mobilă
Domeniul de frecvenţe utilizat de standardul GSM este prezentat în tabelul

1.2. Fiecare sens de comunicaţie, în varianta standard, are alocat un domeniu de
frecvenţă de 25 MHz. Ecartul între frecvenţa de emisie şi cea de recepţie pentru un
canal radio duplex este de 45 MHz. Folosind o bandă de comunicaţie, pe fiecare
sens, de 200kHz şi asigurând benzi de gardă de 100 kHz, la capetele domeniului, se
obţin 124 de canale radio. Canalele radio au la bază o structură cu diviziune în timp
implementată pe mai multe purtătoare (TDMA/FDMA). Un canal radio fizic constă
dintr-o pereche de canale temporale (TS) realizate pe o frecvenţă purtătoare (fp).
11
1.3.1 Topologia reţelei celulare

În standardul GSM, raza celulei poate lua valori în domeniul 2-35 Km, dacă
se foloseşte un singur canal temporal (TS) pentru un utilizator.
Raza maximă este dictată de intervalul de gardă de la sfârşitul impulsurilor de
acces. Ea se poate dubla (70 km) dacă se utilizează 2 canale temporale pentru un
utilizator. Microcelulele sunt celulele cu raza mai mică de 2 km.
Reţeaua generatoare poate avea dimensiunea minimă N=3 conjugată cu antene
sectorizate după 3 direcţii aşa cum se observă în figura 1.2. Este cunoscută şi o so-
luţie cu un factor de reutilizare N=2. În acest caz unei structuri celulare cu N=4 îi
sunt atribuite frecvenţele în felul următor: fiecare celulă este împărţită în 6 sectoare
şi fiecărui sector îi este alocat un set de frecvenţe din 12 seturi distincte notate de la
1 la 12 (figura 1.3). Pentru fiecare reţea generatoare de 4 celule apar două sectoare de
acelaşi tip prin urmare, factorul de reutilizare al frecvenţei este 4:2=2. Examinând cu
atenţie structura celulară se constată că cele patru celule din reţeaua generatoare nu
folosesc seturi de frecvenţe disjuncte.
Fig. 1.2 Reţea celulară cu N=3

Fig. 1.3 Reţea celulară cu N=2.
12
1.3.2 Infrastructura reţelei
Entităţi tipice
Reţeaua GSM are multe elemente tipice reţelelor celulare. Fiecare celulă este
acoperită cu semnal radio de o staţie de bază, BTS (Base Tranceiver Station),
formată dintr-un set de echipamente de emisie/recepţie, câte unul pentru fiecare
canal radio duplex (figura 1.4). Mai multe staţii de bază sunt comandate de o unitate
de control, BSC (Base Station Controller). Unitatea de control împreună cu staţiile
de bază pe care le coordonează formează un sub-sistem de staţii de bază, BSS (Base
Station sub-System). Mai multe sub-sisteme sunt interconectate prin intermediul unei
centrale pentru abonaţi mobili, MSC (Mobile Services Switching Centre), folosind
trunchiuri de linie, cu fir sau herţiene. Sub-sistemul de staţii de bază administrează
resursele radio şi realizează comutarea între canalele radio şi canalele temporale
pentru conexiunile staţie mobilă (MS)-centrala de comutare al serviciilor (MSC).
Centrala de comutare, MSC, este similară cu o centrală ISDN şi reprezintă punctul
de conectare al reţelei celulare cu reţeaua telefonică publică comutată (PSTN) sau
cu reţeaua ISDN. Centrala de comutare răspunde de prelucrările cerute de un apel,
controlează funcţiile de semnalizare implicite şi coordonează procesele de transfer
ale abonatului mobil.
13
Fig. 1.4 Structura unei reţele GSM

Entităţi specifice
GSM conţine o serie de baze de date cu ajutorul cărora sunt realizate funcţiile
legate de tratarea mobilităţii şi a apelurilor. Se disting patru tipuri de baze de date:
- baza de date primară a abonaţilor mobili, HLR (Home Location Register),
care conţine toate datele cu privire la abonaţii care aparţin de centrală;
- baza de date temporară a abonaţilor mobili în trecere (vizitatori), VLR
(Visitors Location Register), care conţine o serie de date cu privire la abonaţii
aflaţi temporar în zona centralei;
- centrul de autorizare AUC (Authentification Centre);
- baza de date pentru identificarea echipamentelor mobile EIR (Equipment
Identity Register).
Cu toate că VLR este definită ca o entitate de sine stătătoare, cei mai mulţi
fabricanţi o înglobează în centrală. Bazele de date, în terminologia proprie reţelelor
14
inteligente, reprezintă puncte de control a serviciilor (SCP). Centrala de comutare

este echipată cu un modul de comutare a serviciilor (SSP), cu ajutorul căruia
interoghează bazele de date pentru a obţine informaţii cum ar fi: aria în cadrul reţelei,
în care este localizat un abonat mobil, profilul său de servicii, indicaţii de rutare şi
prelucrare a apelurilor etc.
Standardul GSM defineşte funcţii logice şi interfeţe distincte pentru fiecare
bază de date, pentru ca fiecare să poată fi realizată ca o entitate fizică
independentă. Interfeţele sunt specificate prin intermediul părţii de aplicaţii mobile
(MAP), care foloseşte partea de aplicaţii legate de transfer (TCAP) a sistemului de
semnalizare nr.7 (SS7). La rândul lor, aceste elemente sunt proprii reţelelor
inteligente. Astfel, standardul GSM poate fi considerat o aplicaţie de reţea
inteligentă, fiecare implementare aducând o nouă experienţă în acest domeniu.
1.3.3 Concepte specifice reţelelor inteligente

Prin semnalizare, în cazul reţelelor telefonice clasice, se înţelege transferul de
mesaje între centrale pentru alocarea unei linii de comunicaţie. Sunt cunoscute două
metode de semnalizare: în banda de comunicaţie sau prin reţea semafor. În primul
caz, stabilirea unei conexiuni necesită ocuparea unui circuit de comunicaţie, până
la centrala destinatarului, pentru transferul informaţiilor de semnalizare (numărul
abonatului). Dacă linia abonatului apelat este ocupată, nu se poate realiza
conexiunea şi circuitul de comunicaţie a fost ocupat inutil. În cazul apelurilor inter-
naţionale, ineficenţa este datorată nu numai costului liniei dar şi duratei de
stabilire a unei conexiuni, care poate ajunge până la o jumătate de minut. Rea-
lizarea transferului într-o astfel de situaţie, operaţie care implică stabilirea unei noi
conexiuni terestre şi desfacerea celei vechi, ar întrerupe convorbirea pe o durată
inacceptabilă. Prin utilizarea unei reţele de semnalizare diferită de reţeaua tele-
fonică se elimină inconvenientele enumerate anterior. Acesta este cazul semnalizării
15
prin canal semafor, standardizată de CCITT în recomandările Q700, cunoscute şi

sub denumirea CCITT 7 sau SS7.
Reţelele de telecomunicaţii moderne beneficiază de funcţiuni noi prin
utilizarea sistemului de semnalizare 7, ca mecanism de transport pentru controlul
apelurilor şi tranzacţiilor cu bazele de date. Comutarea de pachete specifică
protocolului satisface cerinţele de timp real ale aplicaţiilor legate de mobilitate.
Primitivele şi funcţiile definite pentru partea de aplicaţii mobile ca şi arhitectura,
care permite manipularea informaţiilor dintr-o multitudine de baze de date,
facilitează implementarea de noi funcţii. După cum s-a mai spus, GSM reprezintă un
prim pas către reţelele inteligente deoarece el integrează sistemul de semnalizare 7.
CENTRALA
Matrice Comutare Trunchiuri

Telefonice
Canal
Semafor
Unitate
Comandă
Fig. 1.5 Funcţiile terminalului de semnalizare (SP).
În sistemul SS7, orice centrală are în compunere, în principiu, o reţea de

comutare, o unitate de comandă şi un terminal semafor (SP) (figura 1.5). Reţeaua
de comutare este un ansamblu de matrici care comută circuitele telefonice. Unitatea
de comandă este un calculator. Terminalul semafor are una sau mai multe
intrări/ieşiri SS7 şi este legat la unitatea de comandă. Dialogul între comutatori se
face prin terminalele semafor care acţionează ca surse şi destinatari de mesaje SS7.
16
Reţeaua SS7 realizează comunicaţia între SP prin comutatoare de pachete

denumite puncte de transfer pentru semnalizări (STP - Signalling Transfer Points).
Acestea sunt asemănătoare funcţional cu comutatoarele de pachete dintr-o reţea
X.25, dar comută mesaje SS7. Prin urmare, o centrală telefonică are elemente care
fac parte din două reţele: reţeaua semafor SS7, în care este identificată printr-o
adresă specifică, şi reţeaua de telefonică (figura 1.6). Aceste două reţele sunt,
adesea, reprezentate ca două plane paralele. De asemenea, o centrală telefonică are
în mod necesar funcţia de terminal semafor dar poate avea şi funcţia de comutator
de pachete, rutând mesajele SS7 care nu-i sunt destinate. Cele două reţele pot
utiliza, adesea, acelaşi suport fizic. Dacă două centrale sunt legate printr-o linie
PCM cu 30 de căi, o cale (adică un segment de timp) va fi utilizată pentru canalul
semafor. Important este că cele două reţele sunt gestionate în mod independent, ca şi
cum ar fi separate din punct de vedere fizic. În arhitectura canonică a unei astfel de
reţele există şi un al treilea plan corespunzător administrării reţelei.
17
Planul reţelei de
administrare
Planul reţelei de
semnalizare
Comunicaţia în planul de semnalizare între Planul reţelei de transport

centralele locale A şi B:
traseu principal
- - - - - - - - traseu de rezervă
Fig. 1.6 Reprezentarea funcţiilor unei reţele de telecomunicaţii în planuri distincte
Alte entităţi specifice reţelelor inteligente sunt: punctul de control al

serviciilor (SCP), centrul de dezvoltare pentru servicii noi şi/sau de administrare a
serviciilor (SCE/SMS), punctul de comutare a serviciilor (SSP), baza de date
asociată, şi perifericul inteligent sau nodul de servicii (IP/SN). Baza de date
asociată (numită şi adjunct) are funcţii asemănătoare cu cele ale punctului de
control dar implementate într-un mod specific, pentru a mări viteza tranzacţiilor.
Principalele atribute ale unei reţele de comunicaţii mobile, atribute care au la
bază funcţii inteligente, sunt legate de asigurarea serviciilor în cazul mobilităţii şi
administrarea apelurilor. Procedurile care asigură aceste atribute includ: obţinerea
şi reactualizarea informaţiilor de localizare, autorizarea accesului în reţea, rutarea
apelurilor, transferul (comutarea circuitului terestru şi/sau a canalului radio pe
durata comunicaţiei), taxarea, operarea şi întreţinerea sub-reţelei. Mobilitatea
18
abonatului şi cerinţa de a fi conectat la reţea indiferent de momentul de timp şi

locul în care se află, în orice arie acoperită de serviciul GSM, implică metode de
control al comunicaţiei şi rutare. Într-o reţea atât de dinamică, informaţia de
localizare a abonatului mobil este reactualizată în baza de date HLR de la centrala
de origine, o parte din informaţii fiind copiate în baza de date VLR aparţinând
centralei vizitate.
Diferite aranjamente între punctele de control ale semnalizărilor şi baza de
date asociată pot asigura funcţiile specifice bazelor de date HLR, VLR, AUC şi
EIR. Cu toate acestea, având în vedere conceptele legate de reţelele inteligente, este
mult mai potrivită considerarea unui punct de control al semnalizărilor pentru
implementarea funcţiilor HLR. EIR şi AUC se pot integra în acelaşi punct de
control sau într-unul separat. VLR poate fi tot un punct de control sau o bază de
date asociată. În figura 10.0 este dată implementarea cea mai frecvent utilizată
pentru o reţea GSM privită ca o reţea inteligentă. Punctul de control al
semnalizărilor (SCP) conţine bazele de date HLR, AUC şi EIR. El comunică cu
celelalte entităţi ale reţelei GSM folosind secţiunea de aplicaţii mobile (MAP) din
SS7. Pentru viteza mare a tranzacţiilor, adjunctul realizează funcţiile VLR. El este
înglobat în MSC ca software distinct. Interfaţa dintre centrală şi baza de date
asociată, la nivelul aplicaţiilor este tot MAP. Serviciile care se pot asigura cu
ajutorul IP/SN sunt: anunţuri, identificarea numărului format pe durata unei
comunicaţii şi răspuns vocal interactiv, servicii care nu sunt tipice centralei de
comutare.
19
SCP
(HLR,AUC)
Reactualizare LAI,AUTH Planul reţelei
localizare.
LAI,AUTH MSR Interogarde semnalizare
S S S S
Planul reţelei
de transport
Reţeaua mobilă Reţeaua
telefonică
Fig. 1.7 Reţeaua GSM privită ca reţea inteligentă.
1.4 Metoda de numerotare

Sistemul GSM foloseşte 4 metode de adresare a unui abonat moobil:
- numărul de identitate internaţională a abonatului mobil (IMSI -
International Mobile Subscriber Number), care nu se modifică şi are semnificaţie
numai în interiorul reţelei,
- numărul de identitate temporară a abonatului mobil (TMSI - Temporary
Mobile Subscriber Number), utilizat pentru adresarea abonatului pe segmentul (din
lanţul de comunicaţie) staţie de bază-abonat mobil,
- numărul ISDN al abonatului mobil (MSISDN - Mobile Station ISDN Number),
care identifică abonatul mobil în exteriorul reţelei, şi
20
- numărul flotant (MSRN - Mobile Station Roaming Number), care este atribuit pe
durata stabilirii unei conexiuni cu un abonat mobil. Principala funcţie a acestuia este
de a dirija apelul prin centralele de comutare.
Datorită diferenţierii pe care o face sistemul GSM între echipamentul mobil
şi abonatul mobil, reţeaua poate controla identitatea oricărui echipament care soli-
cită accesul, prin intermediul numărului internaţional al echipamentului mobil
(IMEI - International Mobile Equipment Identity).
1.4.1 Numărul de identitate internaţională a abonatului mobil (IMSI)

Fiecare abonat are o identitate internaţională IMSI, specifică fiecărei reţele
GSM, care nu se modifică în timp. IMSI respectă planul de identificare E.212 al
UIT. IMSI este transmis cât mai rar posibil prin interfaţa radio din motive de
securitate şi confidenţialitate. Securitatea este asigurată deoarece scade
probabilitatea de a fi interceptat şi apoi utilizat de către un intrus. Confidenţialitatea
se asigură şi deoarece se evită ca prin recepţia pirat a interfeţei radio să poată fi
identificat abonatul angajat în comunicaţie. Acest număr este folosit, de asemenea,
pentru apelarea abonatului prin interfaţă radio în lipsa numărului temporar (TMSI),
lipsă datorată, probabil, unei defecţiuni în baza de date.
IMSI este un număr de cel mult 15 cifre, organizat în trei câmpuri (figura 1.8):
- Codul ţării (MCC - mobile Country Code), care indică ţara de înregistrare a
abonatului mobil. MCC permite identificarea ţării, din reţeaua GSM Europeană, în
care se află HLR cu informaţia primară despre abonat.
- Codul reţelei de comunicaţii mobile (MNC - Mobile Network Code) unde
este înregistrat abonatul.
21
- Numărul de identificare al abonatului mobil (MSIN), reprezentând numărul

abonatului în interiorul reţelei de înregistrare.
≤ 10
Identitate naţională a MS
Fig. 1.8 Structura IMSI
Primele două câmpuri, MCC şi MNC, identifică, în mod unic, reţeaua de

înregistrare a abonatului, în cadrul reţelei GSM europene. Primele două cifre ale
MSIN, h1 şi h2, reprezintă indicativul HLR, în cadrul reţelei de înregistrare, în care
se află informaţia de înregistrare (primară) a abonatului mobil. Astfel, oricare HLR
este capabil, pornind de la un IMSI, să adreseze HLR în care se află informaţiile
pentru abonatul în cauză. IMSI este memorat pe modulul personal de identitate
(SIM) în momentul emiterii abonamentului.
1.4.2 Numărul de identitate temporară pentru abonatul mobil (TMSI)

În interiorul unei zone geografice administrată de un VLR, numită şi arie de
localizare, un abonat dispune de un număr de identitate temporară, TMSI, cu
semnificaţie locală. acest număr este cunoscut numai de staţia mobilă şi de ansam-
blul centrală VLR vizitat, niciodată de HLR. TMSI este utilizat pentru identificarea
mobilului apelat sau care face un apel. Mai mulţi abonaţi mobili, aflaţi în arii de
localizare diferite (deserviţi de VLR distincte) pot avea acelaşi număr temporar. De
câte ori abonatul, datorită mobilităţii, trece în altă arie de localizare, i se atribuie un
22
nou TMSI de către VLR care-l preia. Utilizarea TMSI este opţională, dar insistent
recomandată, din motive de securitate, chiar dacă standardul GSM prevede
posibilitatea de a se lucra numai cu numărul internaţional (IMSI).
Operatorul unei sub-reţele GSM are libertatea de a alege structura TMSI, cu
condiţia de a nu depăşi 4 octeţi. Lungimea mai scurtă decât a IMSI are drept scop
reducerea mărimii mesajelor transmise prin interfaţă radio.
1.4.3 Numărul ISDN al abonatului mobil (MSISDN)

Fiecare abonat mobil primeşte un număr ISDN internaţional care este
memorat fie în terminalul mobil fie pe modulul personal de identificare (SIM), în
cazul terminalelor personalizate prin inserţia cartelei. Acesta are semnificaţie în
exteriorul reţelei GSM. Numai HLR conţine tabela de corespondenţă MSISDN-IMSI
pentru fiecare abonat al reţelei. Numărul ISDN al abonatului (MSISDN) are o
structură conformă cu standardul CCITT E.165 şi trebuie să respecte planul de
numerotare din ţara de înregistrare. În principal, MSISDN conţine trei componente
(figura 1.9):
- Codul ţării (CC - Country Code),
- Codul de destinaţie la nivel naţional (NDC - National Destination Code),
care specifică reţeaua naţională,
- Numărul abonatului (SN - Subscriber Number).
Număr naţional pentru MS
Fig. 1.9 Structura MSISDN
23
Ultimele două componente (NDC+SN) formează numărul naţional al

abonatului mobil. Numărul MSISDN este format de un abonat chemător din reţeaua
PSTN/ ISDN şi este folosit pentru a ruta apelul către centrala-poartă de interconec-
tare (GMSC) a reţelei GSM. Aceasta foloseşte MSISDN pentru a obţine de la
centrala de origine informaţia de re-rutare necesară pentru a trimite apelul la centrala
vizitată (MSC în zona căruia se află la momentul respectiv abonatul mobil chemat).
1.4.4 Numărul flotant al abonatului mobil (MSRN)

Informaţia de re-rutare este păstrată sub forma numărului flotant al abonatului
mobil (MSRN). MSRN este un număr temporar, alocat de VLR asociat centralei
vizitate, şi trimis către HLR din reţeaua de origine a staţiei mobile, fie în urma
procesului de reactualizare a informaţiei de poziţionare fie la iniţierea unui apel.
Numărul flotant are aceeaşi structură cu MSISDN specific zonei în care se află
centrala vizitată.
Pentru a asigura servicii de comunicaţii mobile de date în pachete, trebuie
specificat un număr internaţional în conformitate cu recomandarea X.121 a CCITT.
Recomandarea GSM 03.70 specifică funcţiile de prelucrare a numerelor care trebuie
aplicate în acest caz.
1.4.5 Adresarea şi rutarea apelurilor

Numărul MSISDN este folosit pentru rutarea apelurilor în reţelele
PSTN/ISDN. Detalii legate de cerinţele de rutare în GSM sunt specificate în reco-
mandarea 03.04. În paragrafele următoare este făcută o prezentare sumară a unor
scenarii posibile în astfel de cazuri.
24
Apeluri naţionale din reţeaua fixă

În figura 1.9 este prezentat schimbul de informaţii între entităţile reţelei GSM,
prin reţeaua de semnalizare, pentru a ruta apelul către abonatul mobil chemat. Se pot
remarca următoarele etape:
GMSC
Fig. 1.10 Rutarea unui apel.
(1) Numărul MSISDN este format de către abonatul chemător din

exteriorul reţelei mobile. O centrală locală sau de tranzit rutează apelul destinat unui
mobil către cea mai apropiată centrală pentru abonaţi mobili, care va îndeplini
funcţia de GMSC (la nivel naţional) sau, către centrala (naţională) pentru abonaţi
mobili care are funcţia de poartă de acces. În această fază se foloseşte codul de
destinaţie la nivel naţional (NDC).
(2) GMSC interoghează HLR (de înregistrare al staţiei mobile) pentru a
afla centrala către care să fie rutat apelul, adică centrala în aria căreia se află abonatul
mobil la momentul respectiv.
25
(3) HLR traduce MSISDN în numărul IMSI; cu acesta este interogat VLR,
în aria de localizare a căruia se află staţia mobilă, în vederea obţinerii numărului
flotant (MSRN).
(4) VLR curent atribuie abonatului numărul flotant de rutare (MSRN) pe
care-l transmite către HLR.
(5) HLR transmite numărul flotant către centala-poartă.
(6) Contrala-poartă rutează apelul către centrala vizitată, procedând ca în
cazul unui apel teleponic normal către un abonat cu numărul MSRN.
(7) Centrala vizitată apelează staţia mobilă folosind TMSI alocat în
momentul reactualizării ariei de localizare sau în momentul înregistrării în reţea
pentru o nouă sesiune de comunicaţie.
Apeluri internaţionale din reţeaua fixă

Apelurile cu prefix internaţional, primite de o centrală locală sau de tranzit,
sunt dirijate către cel mai apropiat centru de comutaţie internaţională (ISC). Pe baza
NDC acesta recunoaţte că este un apel către o reţea de comunicaţii mobile şi, dacă
poate interoga HLR (are funcţii de semnalizare cu HLR), obţine numărul flotant al
staţiei mobile, MSRN. Cu ajutorul acestuia apelul este rutat către central vizitată de
abonatul mobil apelat. În caz contrar, apelul este rutat către centrul de comutare
internaţional propriu al reţelei de comunicaţii mobile de origine a abonatului mobil
apelat.
Apeluri naţionale din interiorul reţelei mobile

Dacă o centrală pentru abonaţi mobili (MSC) recepţionează un apel destinat
unui abonat mobil, aceasta va interoga HLR de origine al abonatului apelat pentru a
obţine MSRN, folosit în continuare după cum s-a mai arătat.
26
Adresarea altor componente ale reţelei mobile

Alte componente ale unei reţele celulare mobile care pot fi adresate pentru
rutarea diferitelor mesaje de semnalizare sunt centrala de comutare pentru abonaţi
mobili (MSC) şi registrele de localizare (HLR şi VLR). Dacă aceste elemente sunt
adresate din interiorul aceleiaşi reţele celulare, atunci se pot folosi codurile punctuale
(scurte) ale SS7. Altfel, pentru rutarea între reţele celulare, sunt necesare titluri
globale (GT) obţinute, de exemplu, din codul ţarii abonatului mobil (MCC) şi NDC.
2. Subsistemele reţelei GSM

Principalele subsisteme ale reţelei GSM sunt:
a) subsistemul de comutare, cunoscut şi sub denumirea de subsistemul reţea
(NSS - Network and Switching Sub-system),
b) subsistemul radio (RSS - Radio Sub-system),
c) subsistemul de exploatare şi întreţinere (OMS -Operation and Maintenance
Sub-system).
27
Fiecare subsistem este format din mai multe elemente conectate între ele prin
diverse interfeţe (figura 2.1). Astfel, subsistemul de exploatare şi întreţinere este
format din unul sau mai multe centre de exploatare şi întreţinere (OMC), conectate
la un centru de administrare al reţelei (NMC -Network Management Centre).
Subsistemul reţea (NSS) are în compunere: centrala pentru abonaţi mobili
MSC, centrul de verificare a autenticitatii (sau centrul de autentificare) AUC
(Authentification Centre), baza de date primară a abonaţilor mobili (HLR), baza de
date temporară a abonaţilor mobili în trecere (VLR), baza de date pentru
identificarea echipamentelor (EIR), module de eliminare a ecoului telefonic (EC -
Echo Canceller), module pentru integrarea de funcţii cu alte reţele (IWF - Inter
Working Function), transcodoare (XC). Acest subsistem asigură comunicaţia între:
staţiile de bază, centrala pentru abonaţi mobili (MSC) şi centralele aparţinând de
reţeaua telefonică publică comutată.
Subsistemul radio (RSS) grupează: sistemul staţiilor de bază şi al
echipamentelor mobile. Fiecare staţie de bază, la rândul său, este constituită din:
echipamentul radio de emisie-recepţie al staţiei de bază (BTS - Base Tranceeiver
System) şi echipamentul de comandă/control (BSC - Base Station Controler) al
acestora. Prin echipament mobil se înţelege ansamblul format dintr-un terminal
mobil, adaptoare, echipamente terminale şi un modul de identitate al abonatului
(SIM).
28
2.1 Subsistemul radio (RSS)

Din subsistemul radio fac parte echipamentele mobile şi sistemele staţiilor de
bază. Comunicaţia între ele se face prin interfaţă radio.
2.1.1 Echipamentul mobil

GSM face distincţie între abonat şi terminalul utilizat de acesta pentru a
comunica, în faza 2 taxarea făcându-se pe abonat mobil (MS) şi nu pe terminal
mobil (MT). Un abonat se poate conecta la reţea folosind orice terminal pe care l-a
personalizat prin introducerea modulului propriu de identificare (SIM).
29
Terminalul mobil
Fiecare MT este identificat prin seria de fabricaţie (IMEI), înregistrată într-o
memorie de tip ROM, la momentul fabricaţiei. La cerere, MT transmite reţelei seria
de fabricaţie. Prin parcurgerea unei baze de date, reţeaua verifică dacă echipamentul
face parte din tipurile acceptate de reţea sau poate realiza un anumit tip de serviciu.
Modulul pentru identitatea abonatului (SIM)

SIM conţine informaţii necesare pentru conectarea unui abonat la reţeaua
GSM. Unele informaţii se modifică pe durata exploatării, cele mai multe sunt însă
fixe. Accesul la datele de pe cartelă este protejat cu ajutorul unei parole constituite
din numărul de identitate personal (PIN - Personal Identity Number), având o funcţie
similară ca în cazul cărţilor de credit. SIM identifică abonatul prin intermediul IMSI
(numărul de identitate internaţională al abonatului). Modulul SIM mai conţine
numărul ISDN al abonatului mobil (MSISDN), număr prin care acesta este apelat, şi
profilul de servicii la care are acces. Toate aceste informaţii sunt fixe.
SIM este implicat în funcţii cum ar fi: autorizarea, secretizarea convorbirii,
administrarea apelurilor în reţeaua de origine şi reţeaua vizitată etc. Acestea
modifică o parte din informaţiile conţinute în memoria SIM. Dintre informaţiile
variabile fac parte:
o Detalii ale numărului de identitate temporară a abonatului (TMSI),
număr care este schimbat periodic de sistem ca metodă de protecţie a
abonatului împotriva încercării de interceptare a convorbirilor prin
interfaţa radio.
o Detalii despre aria de localizare în care se află abonatul la momentul
respectiv şi despre numerele de identificare locală ale sistemului. Ast-
30
fel, numărul de identitate al ariei de localizare (LAI) este modificat la

intervenia VLR în urma solicitării centralei.
Multe dintre datele memorate pe SIM sunt protejate împotriva citirii sau
modificării ulterioare datei de emitere. Un operator GSM emite un nou modul SIM
cu ocazia înregistrării unui nou abonat. Reţeaua în care s-a emis abonamentul este
reţeaua de origine pentru abonatul mobil. Evident, un abonat poate lucra în orice
reţea GSM, dacă operatorii au convenit asupra modului de distribuire a încasărilor şi
cheltuielilor.
2.1.2 Sistemul staţiei de bază

Sistemul staţiei de bază (BSS) este o combinaţie de echipamente numerice şi
de radiofrecvenţă cu scopul de a asigura conectarea canalelor radio (interfaţa radio)
şi liniilor terestre (interfaţa terestră). Prin BSS se înţelege ansamblul format dintr-un
controler al staţiei de bază (BSC) şi echipamentele de emisie/recepţie (BTS)
controlate de acesta. Componentele acestui sistem pot fi amplasate sau nu în acelaşi
loc. Legătura dintre centrală şi sistemul staţiei de bază se face prin linii PCM de
2MBs (interfaţa A) folosind sistemul de semnalizare SS7. Formatul mesajelor de
semnalizare este detaliat în recomandările ETSI/TC GSM 08.xx. Standardizarea
protocolului permite utilizarea de echipamente produse de fabricanţi diferiţi, cu
condiţia ca acestea să fie compatibile la nivel de interfaţă.
Comunicaţia prin interfaţa radio, la nivel fizic, se face folosind modulaţia
numerică GMSK şi o metodă de acces multiplu cu diviziune în timp (TDMA).
Echipamentul de emisie-recepţie al staţiei de bază (BTS)

BTS are funcţii legate de comunicaţia radio: modulare, demodulare, egalizare,
codare de canal etc. BTS administrează întreg nivelul fizic: multiplexare TDMA, salt
de frecvenţă, secretizare etc., şi realizează toate măsurările necesare pentru a
31
controla calitatea unei comunicaţii în curs de desfăşurare. Rezultatele măsurărilor

sunt transmise la controlerul staţiei de bază. În cadrul nivelului de comunicaţie de
date, BTS se ocupă de semnalizarea între mobil şi infrastructură (LAPDm - Link
Acces Protocol for the Dm Channel) ca şi de legătura de date cu BSC (LAPD - Link
Acces Protocol for the D Channel).
BTS conţine câte o unitate emisie-recepţie distinctă pentru fiecare canal radio
alocat. Capacitatea maximă a unui BTS este de 16 purtătoare. O configuraţie uzuală
pentru o zonă urbană are 4 purtătoare, permiţând în jur de 28 de conexiuni simultan.
Mai multe BTS se pot conecta în serie folosind o interfaţă PCM standard de 2Mbs.
Echipamentul de comandă/control (controlorul) al staţiilor de bază (BSC)
Acesta este echipamentul inteligent din sistemul staţiei de bază care răspunde
de:
o administrarea canalelor radio din subordine,
o analizarea rezultatelor măsurărilor făcute de către staţia de bază şi
staţia mobilă pentru a controla puterea lor de emisie şi a lua decizia
asupra necesităţii procesului de transfer;
o transferul mesajelor de control între staţia mobilă şi centrală prin
intermediul staţiei de bază.
Canalele de control şi de comunicaţie sunt totdeauna sub controlul BSC. Cu
toate acestea, o serie de mesaje de semnalizare, asociate unei conexiuni stabilite, nu
sunt afectate, în mod direct, de BSC. Pentru acestea controlerul este transparent, un
simplu releu de transfer,
Nu există o alocare fixă a canalelor radio utilizate de staţia de bază la cir-
cuitele telefonice terestre care ajung la controlerul acesteia. Dacă selectarea unui
canal radio cade în sarcina controlerului, selectarea liniei terestre este realizată de
32
centrală; cele două circuite sunt conectate în matricea de comutare din controlerul
staţiei de bază.
GSM este un sistem de telefonie celulară cu inteligenţă distribuită în sensul
că nu toate activităţile sunt coordonate de centrala abonaţilor mobili. Matricea de
comutare proprie controlerului staţiilor de bază permite transferul (pe durata
convorbirii) între două echipamente de emisie/recepţie din subordine, fără a implica
centrala.
Legătura dintre controler şi BTS se face printr-o interfaţă PCM de 2 MBs sub
protocolul LAPD (protocol de acces pentru canalul D). Mai multe BTS se
conectează la controler fie înlănţuit fie în stea (figura 2.2). Controlerul se poate
amplasa în accelaşi loc cu unul dintre BTS din subordine. De la caz la caz, ampla-
samentul unei staţii de bază poate avea un singur BTS (configuraţie specifică zonelor
rurale, folosind o antenă omnidirecţională) sau mai multe (configuraţie specifică
zonelor urbane sau autostrăzilor, folosind o antenă directivă).
Configuraţie în
stea
Fig. 2.2 Conectarea

echipamentelor radio din
staţiile de bază (BTS) la
Configuraţie controlor (BSC).

înlănţuită
Configuraţie înlănţuită
cu sectorizare
33
2.2 Subsistemul reţea

2.2.1 Centrala pentru abonaţii mobili (MSC)
MSC realizează interfaţa dintre reţeaua telefonică publică (PSTN) şi sistemul
staţiilor de bază al reţelei celulare fiind, în acelaşi timp, centrală de comutaţie pentru
apelurile cu originea şi destinaţia în reţeaua de comunicaţii mobile. O reţea are de
obicei mai multe centrale dintre care, acelea care asigură interfaţa către PSTN sau
ISDN, realizează şi funcţia de poartă de interconectare (GMSC). Această funcţie
o poate avea orice MSC, ea fiind activată la începutul unui apel din reţeaua fixă
către reţeaua mobilă.
34
Ca şi în cazul reţelelor telefonice publice comutate, MSC supravegheză stabi-

lirea apelurilor şi procedurile de rutare. Alte funcţii de control specifice sunt:
conversia numerotării şi rutarea apelurilor, alocarea trunchiurilor de ieşire,
colectarea plăţilor, calcularea statisticilor etc.
Funcţii tipice pentru reţeaua celulară sunt:
- menţinerea unei liste cu abonaţii angajaţi în comunicaţie,
- asigurarea unor proceduri de protecţie contra utiliza-torilor neînregistraţi
folosind funcţii ca: verificarea identităţii abonatului şi secretizarea comunicaţiei de
date,
- iniţierea şi supravegherea procedurilor de localizare şi transfer (cu excepţia
celor care se încheie la nivelul sistemului staţiilor de bază).
Funcţiile de înregistrare şi reactualizare a localizării (folosind informaţiile de
localizare transmise de staţiile mobile) permit realizarea automată a comunicaţiilor
care au ca destinaţie o staţie mobilă. Un ansamblu MSC-VLR poate deservii mai
multe zeci de mii de abonaţi mobili în cazul unui trafic mediu pe abonat de 0,025
Erlang.
2.2.2 Centrul de verificare a autenticităţii (AUC)

AUC este un element de prelucrare al reţelei care realizează funcţii distincte
în raport cu MSC, fiind responsabil, în primul rând, de procesul de autorizare a
accesului unui abonat mobil în reţea. În mod firesc, AUC este amplasat în acelaşi loc
cu HLR, pentu a creşte viteza de adresare şi reactualizare a înregistrărilor abonaţilor.
Centrul HLR/AUC se poate găsi sau nu lângă centrala pentru abonaţi mobili.
Procesul de verificare a autenticităţii are loc de fiecare dată când abonatul
cere reconectarea la reţea (porneşte echipamentul mobil). La prima solicitare a unui
canal de comunicaţie, în cadrul unei sesiuni de utilizare a reţelei, are loc un proces
complet de autorizare a abonatului. Comunicaţiile ulterioare, efectuate într-un
35
interval de timp predeterminat sau în cadrul subreţelei aparţinând aceluiaşi operator,

ar putea să nu mai activeze procesul de autorizare, dacă datele produse în procesul
iniţial de autorizare şi memorate în SIM sunt identice cu cele din HLR/VLR.
Procesul de verificare a autenticităţii constă, pe de o parte, din compararea
unor date de siguranţă memorate pe SIM cu datele corespunzătoare din HLR. Aceste
date sunt introduse în HLR şi scrise în SIM în momentul eliberării abonamentului.
Pe lângă comparare, mai are loc şi un alt proces, prin care o serie de date memorate
în AUC sunt prelucrate conform unui algoritm pentru a obţine un mesaj codat care
este transmis către SIM. Mesajul este decodat la staţia mobilă şi un răspuns este
returnat către AUC. În funcţie de conţinutul răspunsului, abonatul este sau nu este
autorizat în reţea. Procesul de autentificare se face printr-un canal de semnalizare,
eliminând astfel risipa în folosirea canalelor de trafic.
2.2.3 Bazele de date

În comparaţie cu sistemele de telefonie terestră tradiţionale, GSM utilizează,
în plus, entităţi de prelucrare şi memorare cum sunt: HLR, VLR şi EIR. Acestea
reprezintă pentru reţea noduri de prelucrare specializată pentru bazele de date şi
rezolvă problemele administrării informaţiilor de abonat şi urmăririi locului în care
acesta se află în reţea.
Baza de date primară a abonaţilor mobili (HLR)

HLR este baza de date de referinţă a parametrilor abonatului. Unele informaţii
sunt fixe, fiind stabilite în momentul introducerii, ştergerii sau modificării profilului
de servicii aferente unui abonament. Altele sunt dinamice, modificându-se în timpul
exploatării. Dintre informaţiile fixe fac parte: numere de identificare şi adrese,
parametrii pentru procesul de autorizare, tipurile de servicii oferite de reţea la care
are acces fiecare abonat (profilul serviciului) etc. Printre informaţiile dinamice se
36
găsesc: adresa VLR la care este înscris la un moment dat abonatul, starea curentă a
abonatului, incluzând numărul temporar (TMSI) etc.
O reţea poate avea mai multe HLR, fiecare deţinând o parte din volumul total
de date. Un abonat va aparţine unui singur HLR. Informaţiile dintr-un HLR pot fi
accesate de toate centralele şi VLR din reţea folosind numărul IMSI sau MSISDN al
abonatului.
Informaţiile pot fi accesate şi de MSC sau VLR din altă reţea mobilă pentru
a permite mobilitatea între reţelele exploatate de diverşi operatori sau între ţări. Un
abonat care a primit IMSI într-o reţea GSM (fiind înregistrat într-o bază de date HLR
din aceasta) poate fi asignat temporar unui HLR diferit, în calitate de flotant.
Abonatul flotant se bucură de aceleaşi facilităţi ca şi în reţeaua de origine.
Mecanismul de decontare a serviciilor oferite se stabileşte prin înţelegere între
operatorii de reţele.
Baza de date dinamică a abonaţilor mobili (VLR)

VLR conţine o copie a principalelor informaţii de abonat din HLR. Aceste
informaţii sunt însă temporare, ele existând atâta vreme cât abonatul este activ în aria
acoperită de VLR. VLR asigură o bază de date locală pentru un abonat, chiar dacă
este vorba de abonaţii înregistraţi la centrala (deci HLR) locală. Se elimină astfel
consumul de timp rezultat din necesitatea de a apela foarte des la HLR.
VLR activează procesul de acordare a unui număr temporar (TMSI) unui
abonat, număr pe care-l trimite şi către HLR. TMSI ţine locul IMSI şi este memorat
pe SIM-ul abonatului astfel încât apelurile către abonat se fac fără a transmite IMSI,
asigurând astfel securitatea abonatului. TMSI va fi folosit pe durate reduse în timpul
procesului de autorizare şi poate fi modificat periodic, ca o precauţie suplimentară
pentru securitate. GSM oferă opţiunea de a modifica TMSI la fiecare apel sau odată
cu procesul de actualizare al localizării.
37
Celulele unei reţele mobile sunt grupate în arii de localizare, fiecăreia

asignându-i-se un număr (LAI -Localization Area Identity). În mod normal, o arie de
localizare conţine maximum 30 de celule. Fiecare VLR gestionează mai multe arii
de localizare. Odată cu deplasarea abonatului dintr-o arie de localizare în alta,
informaţia de localizare curentă este actualizată în HLR printr-un proces iniţiat de
VLR. Dacă staţia mobilă intră în aria de localizare a unei alte VLR atunci acesta,
prin intermediul HLR, iniţiază o procedură de ştergere a datelor din vechea VLR şi
înregistrare în noua VLR nou. Numărul ariei de localizare este memorat şi actualizat
pe SIM-ul abonatului.
Dacă abonatul iese din reţeaua de origine, VLR asociată zonei în care intră
abonatul îi va aloca un număr de staţie mobilă flotantă (MSRN). Numărul este
alocat dintr-o listă de numere păstrată la nivelul VLR vizitat. MSRN este folosit
pentru a direcţiona apelurile din reţea către centrala care controlează staţiile de bază
din aria în care este localizată staţia mobilă.
De asemenea, VLR alocă numere de ”transfer” pentru a fi utilizate în cazul
transferului între centrale pentru abonaţii mobili. Acest tip de transfer implică
direcţionarea dinamică a procesului de comunicaţie între centrala sursă şi centrala
destinaţie. Funcţiile numărului de ”transfer” sunt similare cu cele ale MSRN şi
asigură direcţionarea în cadrul părţii terestre a reţelei. MSRN şi numerele de
”transfer” sunt temporare în sens propiu, fiind abandonate după utilizare; ele pot fi
folosite în alte procese de stabilire a legăturii.
Informaţiile de abonat din VLR se pot accesa folosind numerele: IMSI, TMSI
sau MSRN. În mod normal fiecare MSC foloseşte un VLR, dar sunt posibile şi alte
combinaţii.
38
Registrul de identificare al echipamentelor (EIR).

EIR reprezintă o bază de date centralizată pentru controlul validităţii
numărului internaţional de identificare a echipamentelor (IMEI). Această bază de
date conţine numai informaţii despre echipamentele de abonat. Numerele de echi-
pamente (IMEI) sunt grupate în trei liste tabelului 2.1.
Tabelul 2.1
Lista Conţinut
Lista albă IMEI pentru ME acceptate să lucreze în reţea.
Lista neagră IMEI al echipamentelor declarate furate sau cărora li se va refuza

accesul în reţea din alte motive
Lista gri IMEI al echipamentelor care au probleme (cum ar fi un defect

software) insuficient de grave pentru a fi trecute pe lista neagră
EIR este accesat de la distanţă de centralele din reţea dar poate fi accesat şi
de centrale din alte reţele. Ca şi în cazul HLR, o reţea poate avea mai multe EIR,
fiecare deţinând o parte din numerele IMEI. Centrala realizează funcţia de translaţie:
pentru fiecare IMEI întoarce adresa EIR în care este memorată informaţia despre
acesta.
2.2.4 Module funcţionale

Din punct de vedere funcţional modulul pentru integrarea de funcţii cu alte
sisteme (IWF) şi modulul de eliminare a ecourilor (EC) sunt elemente inseparabile
ale centralei.
39
Modulul pentru integrarea de funcţii cu alte reţele (IWF)

IWF conferă reţelei GSM capacitatea de interconectare cu diferite alte tipuri
de reţele de comunicaţie, publice şi/sau private, aflate în exploatare. IWF permite ac-
cesul abonatului la funcţii de conversie de protocol şi/sau de conversie de viteză de
transmisie între terminalele de date (DTE) aparţinând abonatului mobil şi, respectiv,
terestru.
IWF va aloca, la cerere, un modem din setul de modem-uri de care dispune
când terminalul de date GSM realizează transferul de date cu un terminal de date
terestru conectat la o linie analogică, închiriată sau din reţeaua telefonică publică
comutată. IWF asigură, de asemenea, interfeţe de conectare directă pentru
echipamente de date propii abonatului (nestandardizate), cum ar fi X.25 PAD.
Modulul de eliminare al ecourilor (EC)

Timpul de întârziere a semnalului vocal, specific GSM, acumulat pe tot lanţul
de comunicaţie emisie/recepţie, este de aproximativ 80ms, fiind datorat, în principal,
codării şi decodării semnalului vocal. Acesta întârziere este percepută de abonatul
mobil în cazul unei conexiuni defectuoase cu reţeaua telefonica publică. Conectarea
reţelei mobile la reţeaua publică terestră (figura 2.3) impune utilizarea unor transfor-
matoare de la 4 la 2 fire (specific modului terestru). Datorită imperfecţiunilor, un
astfel de transformator întoarce o parte din semnalul de la perechea de recepţie la
perechea de transmisie din interfaţa pe 4 fire. Astfel apare ecoul pe care-l percepe
abonatul mobil, dar nu este sesizat de abonatul terestru.
40
PLMN PSTN
4-fire.Căi separate pentru transmisie şi recepţie
BSS MSC EC PSTN 4→2 fire
MS
Fig. 2.3. Modulul pentru eliminarea ecourilor.

În cazul reţelei telefonice terestre, într-o convorbire, nu apare senzaţia de
ecou, din cauza întârzierilor foarte mici. Dimpotrivă, considerând întârzierea pe toată
bucla, în absenţa EC, conectarea reţelei GSM la reţeaua terestră ar conduce la o
senzaţie supărătoare de ecou. EC asigură eliminarea ecourilor peste 68 ms în
conexiunea dintre ieşirea EC şi linia telefonică terestră.
Transcodorul (XC)
(figura 2.4) este necesar pentru a realiza conversia de la semnalul PCM cu 64kb/s
rezultat la ieşirea centralei (vocal sau date) la forma cerută de specificaţiile GSM
pentru transmisia prin interfaţa radio (staţie de bază-staţie mobilă). Transcodorul
poate fi amplasat în acelaşi loc cu centrala, cu controlerul staţiilor de bază (BSC) sau
cu echipamentul de emisie/recepţie (BTS). Dacă se amplasează lângă centrală atunci,
canalele GSM de 13kb/s sunt completate cu biţi "albi", până la 16kb/s, şi apoi
grupate câte 4 pe o linie terestră de 64kb/s. Astfel, fiecare canal PCM de 2Mb/s (30
canale de 64kb/s) poartă 120 canale vocale GSM, conducând la reducerea preţului
de cost pentru operator. Din acest motiv, amplasarea comună a transcodorului şi a
centralei este o soluţie care optimizează costul sistemului, reducând necesarul de linii
de 2Mb/s dintre centrale şi sistemul staţiilor de bază.
41
30x64 120x16
MSC XC BSS
kb/s kb/s
Fig. 2.4. Transcodorul.
Matricea din controler conectează circuite terestre de 16Kb/s la canalele radio.

După comutare nu se mai face conversia înapoi la 64kb/s pentru comunicaţia
controler-BTS. Din acest motiv se spune că se realizează o comutare sub viteza
canalului (sub-rate switching).
2.3 Subsistemul de exploatare şi întreţinere

Subsistemul de exploatare şi întreţinere al unei reţele este format din unul sau
mai multe centre de exploatare şi întreţinere (OMC), conectate la un centru unic de
administrare a reţelei (NMC - Network Management Centre).
2.3.1 Centrul de exploatare şi întreţinere (OMC)

OMC reprezintă locul de unde se comandă şi se supraveghează celelalte
entităţi ale reţelei GSM urmărindu-se, concomitent, calitatea serviciului oferit de
reţea, în ansamblul ei. OMC este conectat cu celelalte entităţi GSM printr-o reţea
X.25. În continuare sunt enumerate principalele funcţii realizate de OMC.
Funcţiile de prelucrare, prin care diversele evenimente sau alarme, generate
de entităţile reţelei, sunt raportate şi/sau memorate. Evenimentele sunt mesaje care
conţin informaţii despre starea echipamentelor şi proceselor de reţea.
Funcţiile de gestionare a defectelor permit deconectarea sau repunerea în
serviciu, manual sau automat, a diferitelor entităţi ale reţelei. Se poate cere vizuali-
42
zarea stării anumitor echipamente din reţea şi se poate reface activitatea desfăşurată
de orice abonat mobil.
Funcţiile de întreţinere permit controlul volumului de trafic solicitat reţelei. În

acest scop, dacă este necesar, sistemul staţiilor de bază este forţat să refuze orice
solicitare de comunicaţie.
Funcţiile de gestionare a performanţelor includ colectarea de statistici de
trafic de la echipamentele reţelei GSM şi arhivarea lor într-o bază de date sau
afişarea acestora pentru analiză. Deoarece există posibilitatea de a culege un volum
de date uriaş, personalul de întreţinere poate selecta statisticile pe care le doreşte,
având la dispoziţie o gama extrem de largă. Se poate opta pentru generarea unor
alarme atunci când valorile măsurate pentru anumite performanţe ies din limitele
stabilite.
43
Funcţiile de gestiune a programelor permit urmărirea versiunilor de program

încărcate în fiecare echipament al reţelei. Programele rulate de diverse echipamente
pot fi încărcate de la OMC sau aduse la OMC.
Funcţia de gestiune a informaţiilor de configurare. Prin intermediul acestei
funcţii, de la nivelul OMC, se poate configura sau citi configuraţia pentru orice enti-
tate a reţelei. Aceste informaţii se modifică odată cu dezvoltarea reţelei. OMC poate
realiza verificări asupra integrităţii informaţiilor de configurare din diversele
echipamente.
Reţeaua de tip X.25, prin care comunică OMC, este o reţea cu comutare de
pachete. Pachetele X.25 sunt trimise printr-o linie PCM de 2Mb/s cu o viteză de
64Kb/s. În prezent, fabricanţii de echipamente GSM oferă OMC specifice
echipamentului, dar care nu sunt complet compatibile între ele. Aceasta se întâmplă
mai ales în cazul echipamentelor radio pentru staţiile de bază şi al matricilor de
comutaţie.
2.3.2 Centrul de management al reţelei (NMC)

NMC este unic, el permiţând administrarea unei reţele GSM la nivelul ierarhic
superior, urmărind exploatarea şi întreţinerea reţelei prin intermediul OMC, care
sunt responsabile la nivel regional.
La nivelul NMC, reţeaua este tratată ca o mulţime de moduri şi instrumente
de interconectare. OMC este utilizat ca filtru al informaţiilor care provin de la
echipamentele reţelei, permiţând ca NMC să se concentreze asupra aspectelor care
necesită coordonarea la nivel naţional. NMC coordonează, de asemenea, aspectele
legate de conectarea la alte reţele.
Funcţiile oferite de NMC sunt echivalente cu cele oferite de OMC. Câteva
dintre funcţiile mai importante sunt enumerate în continuare.
44
Gestiunea traficului la nivelul reţelei. NMC urmăreţte traficul pentru a sesiza

alarmele de nivel înalt, ca noduri defecte sau supraîncărcate. În plus, urmăreşte starea
comenzilor automate aplicate echipamentelor din reţea şi afişează, pentru operatori,
starea reţelei. Aceştia, pe baza informaţiilor de sinteză, îndrumă operatorii OMC
asupra strategiei de urmat pentru a corecta problemele regionale.
Supravegherea trunchiurilor şi liniilor de semnalizare. Pentru a preveni
migrarea condiţiilor de congestie a traficului în toată reţeaua, NMC urmăreşte în
special trunchiurile şi liniile de semnalizare dintre noduri. Cu acelaşi scop sunt
urmărite şi liniile dintre reţeaua GSM şi reţeaua telefonică publică, comutată.
Controlul traficului la nivel local. NMC are capacitatea de a controla traficul

la nivelul BSS. În circumstanţe extreme, operatorii NMC vor activa numai
comunicaţiile cu acces prioritar, cum ar fi cele ale serviciului de salvare, pompieri
etc. Comanda traficului, pe reţelele de semnalizare şi trafic dintre centrală şi staţiile
de bază, poate fi exploatată pentru a izola o regiune cu congestie de trafic, după
care, OMC este folosit pentru a reconfigura parametrii celulelor şi pentru a forţa
transferuri în vederea descongestionării.
NMC este un instrument de planificare important deoarece deţine elemente de
sinteză la nivelul reţelei naţionale
.
45
3. INTERFAŢA RADIO
GSM foloseşte o metodă de acces multiplu TDMA/FDMA. Semnalul vocal

este codat numeric şi apoi secretizat. Viteza binară la ieşirea codorului vocal este
mai mică decât viteza de 64kbs, proprie sistemelor PCM din telefonia terestră.
Pentru a mări rezistenţa la fading a comunicaţiei, datele sunt codate, folosind o
metodă care permite corecţia erorilor la recepţie (FEC) şi întreţesute. Metoda de
modulaţie folosită acceptă un raport semnal/interferenţă mic. Mai mult, pentru
controlul interferenţei radio în reţea, GSM înglobează tehnici cum ar fi: saltul de
frecvenţă, transmisia numai pe durata vorbirii şi controlul puterii.
Principalele caracteristici tehnice ale interfeţei radio sunt:
- fiecare purtătoare deserveşte 8 canale TDMA;
- viteza datelor la ieşirea codorului vocal este 13kb/s; Codorul de
viteză redusă (la jumătate) lucrează cu 6,5kb/s;
- păstrarea anonimatului şi protecţia împotriva interceptării prin
autorizare şi secretizare;
- întârzierea pe tot lanţul de comunicaţie, emisie-recepţie, este sub
80ms;
- utilizarea saltului de frecvenţă pentru a beneficia de diversitate în
frecvenţă (când staţia mobilă se deplasează cu viteză mică) şi pentru
a reduce interferenţa;
- utilizarea modulaţiei GMSK (cu anvelopa constantă), caracterizată
printr-o rezistenţă sporită la interferenţă;
- o metodă de comunicaţie care înglobează detecţia activităţii vocale
(VAD - Vocal Activity Detection) pentru a întrerupe emisia (DTx) şi
a reduce nivelul de interferenţă radio.
Comunicaţii Mobile: 5. Reţele de comunicaţii mobile GSM

3.1 Organizarea canalelor radio

În GSM, accesul multiplu are la bază o structură TDMA implementată pe
mai multe canale radio (TDMA/FDMA). Sistemul GSM are alocat un domeniu de
frecvenţă de 25 MHz în care se constituie 124 de canale radio cu o bandă de 200
kHz fiecare. Fiecare canal radio, având o altă frecvenţă purtătoare, este utilizat de
8 abonaţi folosind metoda de acces multiplu cu diviziune în timp (TDMA). Fiecare
abonat are acces la canalul radio pe durata unui segment de timp (TS). Astfel, în
reţeaua GSM, un canal fizic este reprezentat de o pereche (fp,TSk), 1≤p≤124,
0≤k≤7. GSM prevede posibilitatea de a lucra cu doi abonaţi într-un segment de
timp, odată cu introducerea codoarelor vocale cu debit binar redus la jumătate.
Un cadru este format din 8 segmente de timp şi are o durata de 4,615 ms
(figura 3.1). Fiecare canal fizic este alocat fie unui canal de trafic (TCH - Traffic
Channel) fie unui canal de semnalizare/control. În ambele cazuri se realizează o
comunicaţie de date sub formă de pachete. Durata unui segment de timp este de
0,577 ms. În figura 3.1 sunt prezentate structurile principalelor tipuri de pachete de
date transmise într-un canal temporal elementar. Pentru a elimina suprapunerea
peste canalul temporal următor, datorită timpului de propagare, în cazul unei
celule cu raza de 35 km, pachetul de acces este mai scurt cu durata
corespunzătoare a 68,25 biţi.
2

36 68 1/4
In fo . crip tată
Sincronizare
39 64 39 8
In fo . crip tată Secv en ţă în v ăţare extin s ă In fo . crip tată
Core cţie fre cve nţă
142
Secv en ţă fixă
8
Trafic fonie
57 26 57
In fo . crip tată Secv en ţă recu p erare In fo . crip tată
8
156,25b it=.577ms
Cadru TCH s au
control
8x.577ms =4.615ms
M ulticadru trafic
(26x4,615=120ms )
SA C M ulticadru control
CH
(51x4,615=235ms )
Supe rcadru
(6,120s )
TCH
Control
Hipe rcadru
(3:28:53,760)
2048
Fig. 3.1 Structura TDMA pentru GSM
3

Cadrele sunt, la rândul lor, organizate în multicadre formate din 26 cadre şi

având o durată de 120 ms. Un supercadru este format din 51 multicadre de trafic
sau 26 multicadre de control. Un hipercadru este constituit din 2048 supercadre,
ceea ce înseamnă 2715648 cadre.
Durata unui hipercadru este 3h28'53,76". Pentru organizarea informaţiei
transmise, GSM defineşte diverse intervale de timp începând de la 0,9 μs (un sfert
din durata unui bit, valoare care apare în stabilirea intervalul de gardă
corespunzător unui cadru) pâna la aproximativ 3 ore (durata unui hipercadru).
3.2 Canale logice

Subsistemul radio asigură un anumit număr de canale logice care pot fi
împărţite în: canale de trafic (TCH) şi canale de semnalizare/control. Folosind
aceste canale, nivelul fizic realizează transmiterea informaţiei şi susţine celelalte
nivele.
3.2.1 Canalele de trafic

Canalele de trafic sunt folosite pentru comunicaţia propriuzisă, prin ele
transmiţându-se două tipuri de informaţii: voce sau date. Canalele de trafic, la
rândul lor, pot fi:
- de viteză maximă (TCH/F), viteză binară de 22,8 kb/s,
- de viteza redusă la jumătate (TCH/H), viteza binară de 11,4 kb/s.
Un canal fizic preia fie un singur canal TCH/F fie două canale TCH/H. În
primul caz, canalul de trafic ocupă un segment temporal, cadru de cadru. În cel
de-al doilea caz, cele două canale de trafic sunt instalate în acelaşi segment
temporal dar îl folosesc în mod alternativ, în cadrele impare unul iar în cadrele
pare celălalt.
GSM prezintă o mare varietate de canale de trafic, de viteză maximă sau
redusă, pentru comunicaţie vocală sau de date. În tabelul 3.1 acestea sunt notate
4

Tabelul 3.1 Canalele logice folosite în GSM .
Canale logice
Canale TCH duplex Canale de control şi semnalizare (S)
Vocale (cu Date BCCH CCCH USCCH ACCH
FEC) (cu FEC) (BS→MT) (BS↔MT) (BS↔MT)
TCH/F TCH/F9,6 FCCH PCH SDCCH/4 Rapide
TCH/F4,8 (BS→MT) (cu 4 FACCH/F
TCH/F2,4 subcanale) FACCH/H
22,8kbs 22,8kbs
TCH/H TCH/H4,8 SCH RACH SDCCH/8 Lente
TCH/H2,4 (MT→BS) (cu 8 SACCH/TF,
11,4kbs 11,4kbs subcanale) SACCH/TH
SACCH/C4,
SACCH/C8
BCCH AGCH
(BS→MT)
prin TCH/αß, unde litera α indică tipul de canal, fiind înlocuită cu F sau H, iar ß
indică tipul de comunicaţie prin canal: S în cazul comunicaţiei vocale, sau una
dintre valorile 9,6, 4,8 sau 2,4 corespunzătoare ratei de transfer în kbs, în cazul
comunicaţiei de date.
Principala funcţie a canalelor de semnalizare şi control este de a transfera
informaţiile de semnalizare. Aceste canale sunt divizate în trei categorii:
- canale de difuziune (BCCH - Broadcast Control Channel),
- canale comune de control (CCCH - Common Control Channel,
canale folosite de mai mulţi utilizatori) şi
- canale de control dedicate unui utilizator, asociate pe o durată de
timp finită unui singur utilizator.
5

3.2.2 Canalele de control de tip BCCH

Canalele de control de tip BCCH sunt folosite în faza anterioară stabilirii
unei conexiuni de comunicaţie. Ele sunt canale unidirecţionale staţii de
bază→staţie mobilă. Din această categorie fac parte următoarele canale logice:
- de difuziune la nivelul celulei (BCCH),
- de corecţie a frecvenţei (FCCH - Frequency Correction Channel) şi
- de sincronizare (SCH - Synchronization Channel).
Canalul logic BCCH este folosit pentru a transmite către toţi abonaţii mobili
informaţii generale de sistem referitoare la celula în care se află staţia mobilă şi
celulele învecinate (maxim 16). Aceste informaţii sunt folosite în procesul de
selecţie a celulei, sau pentru a cunoaşte configuraţia canalelor de control din celula
curentă.
Canalul logic FCCH este folosit pentru corecţia de frecvenţă astfel încât
staţia mobilă să fie acordată corect pe frecvenţa purtătoare a staţiei de bază.
Informaţia transmisă prin FCCH este echivalentă cu o purtătoare nemodulată
decalată cu o valoare fixă faţă de frecvenţa nominală a purtătoarei utilizate.
Prin canalul logic SCH se transmit: numărul cadrului (FN) şi codul de
identificare al staţiei de bază (BSIC). Aceste informaţii fac posibilă sincronizarea
de cadru la nivelul staţiei mobile şi identificarea staţiei de bază.
3.2.3 Canalele comune de control
Canalele comune de control (CCCH) sunt folosite de toţi utilizatorii în faza

de acces. Aceste canale sunt bidirecţionale şi permit realizarea a două tipuri
distincte funcţii: paging şi acces. Funcţia de paging este folosită pentru apelurile
din reţea destinate unei staţii mobile iar funcţia de acces este folosită pentru
apelurile iniţiate de o staţie mobilă.
6

Din categoria CCCH fac parte:

- canalele logice de paging (PCH - Paging Channel) care utilizează
numai sensul staţie de bază→staţie mobilă al unui canal radio duplex;
- canalele logice de acces aleator (RACH - Random Acces Channel)
- canalele logice de confirmare a accesului (AGCH-Acces Grant
Channel);
Ultimele două tipuri de canale logice sunt instalate fiecare pe un sens al
unui canal radio duplex. Sensul staţie mobilă→staţie de bază este folosit de RACH
când staţia mobilă solicită un canal dedicat de semnalizare. Deoarece solicitarea
este permisă la orice moment de timp, accesul are un caracter aleator pentru reţea.
Sensul staţie de bază→staţie mobilă este folosit de AGCH, confirmarea accesului
fiind succedată de alocarea unui canal de semnalizare dedicat. Comunicaţia prin
aceste canale nu prevede confirmare. Pe un canal GSM fizic se poate instala un
canal comun de control, acesta fiind folosit fie pentru funcţia de paging fie pentru
funcţia de acces aleator. Evident, pe sensul staţie de bază→staţie mobilă nu se vor
transmite simultan mesaje de paging şi de confirmare a accesului.
3.2.4 Canalele de control dedicate

Canalele de control dedicate pot fi:
- autonome (SDCCH - Standalone Dedicated Channel) sau
- asociate unui canal dat (ACCH - Associate Control Channel).
Ambele tipuri sunt bidirecţionale.
La rândul lor, canalele autonome se clasifică după numărul de subcanale în:
- canale cu 4 (SDCCH/4) subcanale,
- canale cu 8 (SDCCH/8) subcanale.
Canalele de control autonome sunt folosite în procesul de stabilire a unui
canal de comunicaţie în conformitate cu serviciul solicitat de utilizator. Această
7

activitate include interogarea staţiei mobile cu privire la serviciul cerut, verificarea

disponibilităţilor de la staţia de bază şi, în final, alocarea unui canal de trafic.
ACCH este asociat fie unui canal de trafic fie unui canal SDCCH. ACCH
este folosit pentru a instala un canal de semnalizare pentru fiecare canal de
comunicaţie. Sensul staţie de bază→staţie mobilă este utilizat pentru controlul
puterii şi avansul momentului de emisie al staţiei mobile. Pe sensul staţie mobilă
→ staţie de bază sunt transmise informaţii referitoare la starea primei, ca de
exemplu rezultatul măsurărilor de câmp, rezultate care stau la baza procedurilor de
transfer.
GSM oferă două tipuri de canale de control asociate:
- cu acţiune rapidă (FACCH) şi
- cu acţiune lentă (SACCH).
FACCH este folosit pentru comenzi de transfer între celule sau pentru
realocare de canal în cadrul aceleiaşi celule. FACCH este asociat unui canal de
trafic de viteză maximă (FACCH/F) sau de viteză redusă (FACCH/H) şi se
realizează prin înlocuirea informaţiilor de trafic din segmentul temporal al cadrului
curent cu informaţiile de comandă urgentă. Biţii semafor indică tipul informaţiei:
canal de trafic sau FACCH.
SACCH sunt de 4 tipuri, în funcţie de tipul de canal la care sunt asociate.
Astfel SACCH/TF este asociat unui canal de trafic de viteză maximă iar
SACCH/TH unuia de viteză redusă. SACCH/C4, /C8 sunt asociate unor canale de
control autonome de tipul SDCCH/4, respectiv SDCCH/8.
Pe sensul staţie de bază → staţie mobilă, prin SACCH se transmit comenzi
pentru controlul puterii de emisie şi avansul emisiei la staţia mobilă. Pe sensul
invers, staţia mobilă răspunde transmiţând nivelul puterii folosite la emisie, pute-
rea recepţionată şi calitatea semnalelor de la staţiile de bază adiacente.
8

Spre deosebire de canalele de trafic, care sunt instalate fiecare pe câte un

canal fizic, canalele logice BCCH şi CCCH, puse la dispoziţia abonaţilor mobili
într-o celulă dată, sunt instalate pe acelaşi canal fizic, corespunzător canalului
temporal 0 al (aşa numitelor) purtătoare BCCH ale celulei. Mai mult, canalele
BCCH şi CCCH sunt canale simplex (uni - direcţionale), ele transferând
informaţii fie pe sensul staţie mobilă → staţie de bază (legătura ascendentă-up
link) fie pe sensul opus (legătura descendentă-down link). Spre deosebire de
acestea, canalele de trafic şi canalele de control dedicate sau asociate sunt canale
duplex. Aceste diferenţe se observă şi în modul de formare al multicadrelor.
Astfel, un multicadru, pentru canalele BCCH şi CCCH, este format din 51 de
cadre, având o durată de 51?4,615=235 ms, în vreme ce un multicadru pentru
canale duplex (trafic, control dedicat şi asociat), format din 26 de cadre, durează
120 ms (figura 3.3).
Fig. 3.3 Structura unui multicadru de control
Această diferenţă între duratele celor două tipuri de multicadre, este

compensată la nivelul hipercadrelor, 26 de multicadre pentru canale BCCH şi
CCCH formând un hipercadru, care are aceeaşi durată, 6,12s, cu un hipercadru
format din 51 de multicadre pentru canale duplex. De asemenea, canalele logice
9

instalate în fiecare cadru, diferă în funcţie de sensul canalului fizic (figura 3.3). Pe
sensul MS → BSS toate cele 51 de canale logice, din fiecare cadru, sunt de tipul
RACH. Pe sensul BSS → MS, se disting 5 grupe de câte 10 cadre, cadrul 51 fiind
disponibil. Primul grup are structura: un canal FCCH, un canal SCH, patru canale
BCCH şi patru canale PCH/AGCH. În celelalte patru grupuri, canalele BCCH
sunt înlocuite cu canale PCH/AGCH. Prin aceasta se urmăreşte reducerea la
minimum a consumul de canale pentru alte funcţii, faţă de acelea care conferă ca-
pacitatea sistemului.
3.2.5 Combinaţii de canale logice

În raport cu implicarea la realizarea diferitelor funcţii necesare operării
unei reţele GSM, canalele logice se pot aranja în mai multe feluri, dintre care cele
mai cunoscute combinaţii sunt descrise mai jos. De remarcat că nu toate
combinaţile se pot realiza în orice segment de timp.
1. Combinaţia de canale de trafic de viteză maximă conţine:
TCH/FS + FACCH + SACCH (pentru orice segment de timp),
2. Combinaţia de canale de difuziune este formată din
BCCH + CCCH (numai în segmentele 0, 2, 4, 6 începând cu 0)
3. Combinaţia de canale de control dedicate conţine :
SDCCH/8 + SACCH/8 (pentru orice segment de timp)
4. Combinaţia hibridă de canale oferă:
BCCH + CCCH + SDCCH/4 + SACCH/4 (numai în segmentul 0)
Aceste combinaţii stau la baza configuraţiilor de canale utilizate într-o celulă.
Celulă de capacitate redusă
Pentru celulele de capacitate mică se foloseşte o singură purtătoare, adică
8 canale fizice GSM, pe care sunt instalate următoarele combinaţii de canale:
10

- pe canalul fizic corespunzător canalului temporal 0 (TS0) se utilizează o

combinaţie hibridă
BCCH + CCCH + SDCCH/4 + SACCH/4,
- restul de canale fizice (segmentele TS1 până la TS7) sunt folosite pentru
trafic, având instalate combinaţii de canale de trafic de viteză maximă
TCH/FS + FACCH + SACCH.
Evident, pentru o astfel de celulă, saltul de frecvenţă este exclus.
Celule de mare capacitate

Pentru celulele de capacitate mare, uzual, se folosesc 5 purtătoare radio,
adică 40 de canale fizice GSM, aranjate astfel:
- Pe canalul fizic TS0 al uneia dintre purtătoare se instalează o combinaţie
de canale de difuziune
BCCH + CCCH,
- Pe alte 2 canale fizice ale aceleiaşi purtătoare, TS2 şi TS4, sunt instalate
numai canale comune de control
CCCH,
- Pe alte două canale fizice, cu excepţia celor de mai sus dar în mod obişnuit
pe aceeaşi purtătoare, se instalează o combinaţie de canale de control
dedicate
SDCCH/8 + SACCH/8,
- Restul de 35 de canale fizice sunt folosite numai pentru trafic, pe ele
instalându-se combinaţii de canale de trafic de viteză maximă
TCH/FS + FACCH + SACCH.
11

3.3 Comunicaţia telefonică

Schema lanţului de comunicaţie care se stabileşte între un terminal mobil şi
reţeaua fixă, în cazul comunicaţiei telefonice, este prezentată în figura 3.4.
Succesiunea de prelucrări din figura 3.5 pune în evidenţă structurarea
datelor de la ieşirea codorului vocal pentru obţinerea pachetelor transmise într-un
canal fizic de trafic.
Figura 3.4 Lanţul de comunicaţie telefonică în GSM
Semnalul telefonic, eşantionat cu o frecvenţă de 8 kHz şi cuantizat pe 13

biţi, se aplică la intrarea unui codor cu predicţie liniară excitat cu impulsuri
12

reziduale (LPC-RPE). La ieşirea codorului se obţin 260 biţi pentru eşantioanele

din fiecare interval de 20 ms, ceea ce corespunde la o rată de 13 kb/s.
Cei 260 biţi de la ieşirea codorului sunt codaţi selectiv, în funcţie de
importanţa lor, pentru protecţie împotriva erorilor (figura 3.5).
După codarea convoluţională finală cu rata 1/2 rezultă 456 biţi ceea ce
corespunde la o rată de 22.8 Kb/s. Cei 912 biţi din două intervale consecutive de
20 ms sunt întreţesuţi, cu o distanţă 8, pentru a micşora efectul fadingului care
conduce la pachete de erori în şirul de biţi recepţionat.
După întreţesere, sunt formate pachete structurate de date, adăugând la cei
114 biţi de informaţie (57 din primele 20 ms şi 57 din următoarele) o serie de biţi
suplimentari (figura 3.5) necesari pentru realizarea comunicaţiei. Informaţia
binară, astfel aranjată, este aplicată modulatorului GMSK. Semnalul modulat este
trecut printr-un duplexor (tip comutator) pentru a asigura separarea dintre semnalul
transmis şi cel recepţionat.
La recepţie, după schimbare de frecvenţă şi demodulare GMSK se obţine
semnalul în banda de bază. În acest proces se foloseşte acelaşi sintetizor de frec-
venţă, căci emisia şi recepţia nu sunt niciodată simultane. Pentru optimizarea
performanţelor, la recepţie se foloseşte un egalizor cu scopul de a micşora
distorsiunile datorate comunicaţiei printr-un canal cu mai multe căi de propagare.
13

Fig. 3.5 Formarea cadrelor de trafic şi canalele de control

asociate
14

Viteza de 22,8 Kb/s, realizată după codorul de canal, rezultă din 13 Kb/s,
viteza netă la ieşirea codorului vocal, plus 9,8 Kb/s, viteză datorată biţilor de
paritate, de încadrare şi biţilor rezultaţi din codarea convoluţională. 24 de canale
temporale sunt împachetate într-un multicadru conţinând 26 de cadre (figura 3.6)
cu durata de 120 ms. Se obţin 2736 biţi de date (114x24) şi având în vedere durata
care este de 120 ms, rezultă viteza de 22.8 Kb/s.
Fig. 3.6 Instalarea unui canal TCH/FS într-un canal fizic
15

Pentru a implementa diverse funcţii de control şi supraveghere, fiecărui

canal de trafic (TCH) îi este asociat un canal de comandă de viteză redusă
(SACCH) care este transmis în cadrul 13 al unui multicadru. Prin canalul SACCH
se transmit 184 biţi de informaţie în 480 ms (4 multicadre), ceea ce corespunde la
383 b/s. Codorul de canal prelucrează această informaţie (184 biti) producând
456 biţi care sunt întreţesuţi şi transmişi în 4 cadre din 4 multicadre consecutive.
Se obţine, şi în acest caz, o rată de 0,95 Kb/s (456/480 ms) proprie canalului
SACCH. Este interesant de constatat că la aceeaşi valoare s-ar ajunge prin
analogie cu canalul de trafic 0.95 Kb/s=114 biţi în 120 ms.
Multicadrul mai are un cadru liber pentru a fi trasformat în cadru de canale
SACCH când, odată cu intoducerea de codoare vocale de viteză redusă (6.5 kb/s),
vor apare încă 8 canale de trafic în fiecare cadru. Astfel, viteza de date pentru biţii
de gardă, încadrare, sincronizare, învăţare a egalizorului şi din cadrul liber este de
10,1 Kb/s. Aceasta se obţine astfel: 25×42,25 (gardă+încadrare+învăţare) + 156,25
(cadru liber) în 120 ms. În consecinţă viteza de date printr-un canal TCH/FS se
determină după cum urmează:
Viteza la ieşirea codorului 13.00 Kb/s
Paritate, încadrare, codare cadru 9.8 Kb/s
SACCH 0.95 Kb/s
Gardă, încadrare, învăţare 10.1 Kb/s
---------------------------------------------------
Total 33.85 Kb/s
Deoarece într-un canal radio cu o banda de 200 kHz sunt instalate 8 canale
temporale (corespunzând la 8 canale fizice) rezultă o viteză de 8×33.85 =270.80
Kb/s.
16

4. CODAREA SEMNALULUI VOCAL

Sistemul GSM este un sistem de transmisiune numeric: semnalul vocal
eşantionat, cuantizat, codat şi numai apoi transmis. În reţelele telefonice publice
comutate se foloseşte codarea PCM. Semnalul telefonic este eşantionat cu o
frecvenţă de 8 kHz după care suferă o conversie analog/numerică pe 8 biţi, pe baza
unei legi de compresie logaritmice, obţinând în final un debit binar de 64 Kb/s.
Această viteză este însă mult prea mare pentru comunicaţie radio.
Tehnici adaptive relativ simple (ADPCM, Delta adaptivă etc.) permit
reducerea debitului binar de aproape 2 ori fără a introduce o întârziere de
prelucrare mare (valori uzuale de ordinul milisecundelor). Aceste metode de
codare a semnalului sunt folosite în sistemele de telefonie fără fir cum sunt CT2,
DECT etc. Obiectivul pe care şi l-a propus standardul GSM este mult mai
ambiţios: o reducere mai mare de 4 ori, în cazul codoarele normale, sau mai mare
de 8 ori pentru codoarele cu debit redus (în comparaţie cu debitul PCM).
4.1 Introducere
Codorul vocal, definit în recomandările GSM, prelucrează segmente de
semnal vocal, nesuprapuse, cu o durată de 20 ms. Reducerea propusă pentru
debitul binar nu se poate obţine decât cu o codare parametrică. Pentru fiecare
segment vocal, traiectul vocal este modelat printr-un filtru liniar cu parametri
variabili în timp, parametrii fiind transmişi în locul eşantioanelor. La recepţie,
segmentul vocal poate fi refăcut prin aplicarea unui zgomot alb la intrarea filtrului
reconstruit din parametri transmişi. Pentru o refacere mai bună a segmentului
vocal, pe lângă parametrii filtrului se transmite şi diferenţa, eşantionată şi
cuantizată grosier, dintre segmentul vocal original şi segmentul vocal sintetizat
la emisie (din aceeaşi parametri). Aceasta va înlocui zgomotul alb, independent de
segment, precizat anterior.
17

Sistemul GSM foloseşte o metoda de codare cunoscută sub denumirea

prescurtată LPC-RPE (Codare liniar-predictivă, cu predicţie pe termen lung şi
impulsuri de excitare regulate) care are schema de principiu dată în figura 4.1. Se
disting trei module principale: codorul liniar predictiv (LPC), modulul de predicţie
liniară pe termen lung (LTP) şi modulul de calcul al impulsurilor de excitare
regulată (RPE).
Codorul produce 76 de parametri la fiecare 20 ms. Aceştia sunt cuntizaţi
numeric, folosind 2 până la 7 biţi, şi clasificaţi în trei categorii, în funcţie de
modulul care-i produce:
- 8 parametri LPC care, după cuantizare, totalizează 36 biţi,
- 8 parametri LTP care, după cuantizare, totalizează 36 biţi,
- 60 de parametri RPE care, după cuantizare, conduc la 188 de biţi.
Fig. 4.1 Codorul vocal de viteză maximă
Procesul aleator, corespunzător segmentului vocal de 20 ms, este modelat

folosind două procedee. Primul (codarea liniar predictivă pe termen scurt) are în
vedere corelaţiile pe termen scurt ale segmentului vocal. Modelarea procesului
18

utilizează un filtru numeric având o transformată Z de forma 1/P(z), în care P(z)

este un polinom de gradul 8. Coeficienţii filtrului, reprezentaţi sub forma de
coeficienţi de reflexie, sunt transformaţi în 8 parametri notaţi cu LAR(i), i=1..8, şi
codaţi pe 6,6,5,5,4,4,3,3 biţi, în funcţie de importanţă. Se obţin astfel 36 de biţi.
Cel de-al doilea procedeu (predicţia pe termen lung, LTP) reproduce core-
laţiile pe termen lung ale semnalului vocal, corelaţii care nu sunt puse în evidenţă
de partea LPC. Filtrul de reconstrucţie, cu o transformată Z de forma (1+bz-N),
este caracterizat prin N, codat pe 7 biţi, şi coeficientul b, codat pe 2 biţi. În termi-
nologia GSM, N şi b se numesc întârzierea respectiv câştigul LTP. Filtrul LTP
este utilizat, în primul rând, pentru a reproduce frecvenţele fundamentale ale
semnalului vocal, cuprinse între 60 Hz şi 200 Hz. Acestea sunt caracteristice
vorbitorului, fiind indicat de a fi transmise frecvent. În cele ce urmează se dă o
descriere mai amănunţită a codorului vocal, cu referire la figura 4.2.
4.2 Prelucrarea iniţială

Eşantioanele s(n), cuantizate liniar pe 13 biţi sunt aplicate la intrarea unui
filtru de preaccentuare cu un singur pol, având caracteristica H(z) dată de re-
laţia
H ( z ) = 1 − c1 z −1
unde c1≈0,9.
Preaccentuarea favorizează frecvenţele înalte, de putere redusă, din
spectrul vocal. Blocul format din 160 de eşantioane preaccentuate sp(n),
corespunzând unui segment vocal de 20 ms, sunt ponderate cu o fereastră Ham-
ming pentru a micşora efectul Gibbs, datorat trunchierii temporale. obţinând
blocul spew(n).
19

4.3 Predicţia LPC

Modulul LPC evaluează corelaţiile pe termen scurt. Sunt estimate 9 valori
pentru funcţia de autocorelaţie a procesului discret spew(n):
L −1− k
R(k ) = ∑s
n =0
pew (k ) s pew (n + k ); 0 ≤ k ≤ 8.
Din valorile R(k) se calculează opt coeficienţi de reflexie ki, conform

algoritmului recursiv Schur [81], care sunt convertiţi în valori LAR(i):
⎛ 1+ k(i) ⎞
LAR(i)= log10 ⎜⎜ ⎟⎟ ; 1 ≤ i ≤ 8 (4.3)
⎝ 1 - k(i) ⎠
pentru o cuantizare mai bună.
Funcţia logaritmică care apare în relaţia (4.3) este aproximată prin seg-
mente de dreaptă obţinându-se, în realitate, valorile LAR'(i). Aceste valori sunt
cuantizate, ele reprezentând o parte din informaţia de la ieşirea codorului vocal.
Din valorile LAR'(i), se calculează local valorile LAR''(i). Pentru a elimina
variaţiile rapide ale anvelopei semnalului vocal, care ar apare la capetele
segmentului vocal, parametrii LAR de la capetele segmentului analizat sunt
înlocuiţi cu valori obţinute prin interpolare liniară. Se obţine astfel setul de valori
LAR'''(i) din care se determină coeficienţii de reflexie k'(i). Cu ajutorul acestora
se calculează semnalul rezidual rLPC(n) folosind o schemă PARCOR .
20
Fig. 4.2
4.4 Predicţia LTP
Segmentul de valori rLPC(n) este împărţit în 4 subsegmente de câte 40 de
eşantioane. Pentru fiecare sub-segment se realizează o predicţie pe termen lung,
prin calculul corelaţiei cu o ferestră alunecătoare de 40 de eşantione, deplasată
peste ultimele 128 de eşantione ale semnalului rezidual r'LPC(n). Dacă valoarea
maximă a corelaţiei se obţine pentru o întârziere cu N eşantioane, o mare parte
din redundanţa semnalului rezidual LPC se poate elimina scăzând din acesta sub-
segmentul curent înmulţit cu câştigul b, reprezentând valoarea normată a
corelaţiei de la momentul N. Mărimile transmise sunt N' şi b', cuantizate folosind
7 şi respectiv 2 biţi. Pornind de la ele, se refac local N" şi b" pentru a produce
semnalul rezidual r'LPC(n). Se constată că N este număr întreg, deci N=N'=N''.
Semnalul rezidual este scris într-o memorie tampon şi este folosit de sub-segmen-
tele următoare în procesul de predicţie pe termen lung:
r LTP (n) = r LPC (n) - r" LPC (n) = r LPC (n) - b" • r’ LPC (n - N). (4.4)
În relaţia (4.4), r'LPC(n-N) reprezintă un segment cunoscut, din istoria

r'LPC(n), stocat în memoria tampon folosită în procesul de corelaţie. În final,
memoria tampon este actualizată
r’ LPC (n) = r’ LTP (n) + r" LPC (n)
unde r'LTP(n) este semnalul rezidual LTP refăcut local, iar r"LPC(n) este semnalul
rezidual LPC estimat.
4.5 Secvenţa RPE

Ultima fază din procesul de codare constă în determinarea secvenţei de ex-
citaţie, formată din impulsuri egal distanţate, care, aplicată la intrarea filtrului
liniar (LPC+LTP), în locul zgomotului alb Gaussian, va permite o refacere mai
bună a semnalului vocal (figura 4.3). Secvenţa de excitaţie pentru un segment

vocal de 20 ms este codată folosind 4 grupe de 15 parametri RPE; un grup

pentru fiecare sub-segment folosit în predicţia LTP. Pentru predicţia fiecărui
sub-segment LTP se folosesc 13 impulsuri de excitaţie.
Fig. 4.3 Schema de principiu a decodorului vocal
Poziţia impulsurilor de excitaţie se alege din trei variante care formează, în

terminologia GSM, mulţimea de ”grile RPE” posibile. Fiecare grilă este
identificată printr-un număr natural k, 1≤k≤3. Pentru a specifica o grilă din 3
sunt necesari 2 biţi.
Amplitudinile impulsurilor de excitaţie sunt determinate după cum
urmează:
Semnalul rezidual rLTP(n) este trecut printr-un circuit de netezire invariant
în timp, de fapt, un filtru trece jos cu frecvenţa de tăiere de 4/3 kHz, în
conformitate cu procesul de decimare cu trei care urmează. Din sub-segmentul i
(1≤i≤4) al semnalului rezidual LTP filtrat, prin decimare cu trei, se obţin trei
secvenţe posibile de excitaţie, fiecare având 13 biţi (eşantionul 40 al fiecărui sub-
bloc nu este luat în consideraţie). Dintre cele trei secvenţe, se alege drept secvenţă
de excitaţie RPE (pentru sub-segmentul i) secvenţa cu energia cea mai mare.
Amplitudinea maximă a acestei secvenţe, vMAX(k), se logaritmează şi se
cuantizează pe 6 biţi. Fiecare din cele 13 impulsuri ale secvenţei de excitaţie,
normat la maximul ales, n(k,j), este cuntizat pe 3 biţi printr-o codare de bloc
adaptivă (BA-PCM).
23

În acest fel, conform tabelului 4.1, transmiterea informaţiei pentru

refacerea impulsurilor de excitaţie ale fiecărui sub-bloc de 40 de biţi necesită 47
de biţi.
Tabelul 4.1. Informaţiile RPE pentru un subsegment LTP
Parametru RPE Nume variabilă biţi Clasa biţilor
Grila k 2 4,5
Amplitudine max. VMAX(k) 6 1,3,4,5,5,6
Impuls normat 0 vn(k,0) 3 5,5,6
... ... ... ...
Total = 47
Pentru 4 sub-blocuri aceasta reprezintă 188 de biţi din cei 260 produşi
pentru fiecare segment vocal de 20 ms. Restul de 72 de biţi sunt folosiţi pentru a
transmite coeficienţii filtrelor LPC şi LTP. Se constată că informaţia
corespunzătoare excitaţiei RPE reprezintă partea cea mai importantă din
informaţia rezultată în urma codării. La decodare, se reface o secvenţă de 40 de
biţi punând zerouri în locul celorlalte 27 de impulsuri care au fost eliminate în
urma procesului de selecţie.
24

5. COMUNICAŢIA RADIO
În cazul radiocomunicaţiilor mobile, este larg folosită familia de tehnici de
modulaţie cu fază continuă şi anvelopă constantă, datorită rezistenţei deosebite
la fading interferenţă, păstrând în acelaşi timp o eficienţă spectrală mulţumitoare.
Rezistenţă la interferenţă creşte pentru un indice de modulaţie ridicat şi o filtrare
moderată astfel încât, modificările de fază induse de interferenţă să fie mici în
comparaţie cu cele produse prin procesul de modulaţie. Din păcate, un indice de
modulaţie mare conduce la un spectru larg, astfel încât trebuie căutat un
compromis.
Cu cât faza semnalului se modifică mai lent şi traiectoria pe care evoluează
în timp este mai netedă (are un număr mare de derivate de ordin superior), cu atât
mai bună este eficienţa spectrală. De fapt, în cazul sistemelor de transmisiune de
date cu răspuns parţial, variaţia fazei se lungeşte pe 3 sau 4 durate de bit, având
pantă nulă la început şi la sfârţit. Un reprezentant al acestei familii este GMSK
(Gaussian Minimum Shift Keying). Acest tip de modulaţie poate fi privit ca
provenind din modulaţia MSK (Minimum Shift Keying), pentru care traiectoria
fazei, pe durata unui bit, este un segment de dreaptă, conducând la o derivată
discontinuă.
În cazul modulaţiei GMSK, parametrul care controlează atât banda cât şi
interferenţa este produsul B3dB×T. S-a demonstrat că mărirea acestuia de la 0,2 la
0,5 conduce la o creştere de numai 2 dB a rezistenţei la interferenţă, cu preţul
lărgirii benzii ocupate. Astfel, o valoare de compromis este 0,3. Trebuie subliniat
faptul că, în cazul reţelei GSM, mărirea eficienţei spectrale prin reducerea
dimensiunii celulelor, reducere permisă de toleranţa la interferenţă a modulaţiei
GMSK, este mult mai importantă decât pierderea de spectru, datorată lobilor
laterali ai densităţii spectrale de putere.
25

5.1 Structura benzii de frecvenţă alocată serviciului GSM

Spectrul alocat iniţial este 890 - 915MHz pentru legătura staţie mobilă →
staţie de bază (up-link, legătură ascendentă) şi 935 - 960 MHz pentru legătura
staţie de bază → staţie mobilă (down-link, legătură descendentă). În acest
domeniu se găsesc 124 canale canale radio duplex, cu o bandă de 200 kHz şi o
separare duplex de 45 MHz. La ambele capete ale celor două domenii de
frecvenţă este lăsată câte o bandă de gardă de 100 kHz (figura 5.1). Astfel,
frecvenţele purtătoarelor pentru canalul radio duplex k (fku pentru legătura
ascendentă şi fkd pentru sensul invers) sunt date de relaţiile:
f ku = 890,2 + 0,2 • (k - 1) MHz,

f kd = f pu + 45 MHz.
Figura 5.1 Dispunerea canalelor în spectrul alocat serviciului GSM
Recomandările de gabarit pentru spectrul RF în cazul modulaţiei GMSK

sunt prezentate în figura 5.2. La 200 kHz de purtătoare, puterea radiată trebuie
să fie cu 30 dB mai mică decât puterea radiată pe frecvenţa purtătoare. Nivelul
acceptat pentru puterea împrăştiată în canalele adiacente, la o distanţă mai mare
de 400 kHz de purtătoare, depinde de puterea de emisie şi de tipul de echipament.
26

Pe figura 5.2, prin ”Con” se notează puterea la nivelul conectorului antenei, în

cazul echipamentelor mobile, iar prin ”INT” puterea la intrarea antenei integrate
din echipamentul portabil.
Figura 5.2 Recomandările de gabarit pentru spectrul RF în cazul

modulaţiei GMSK
(x Con: 2W, × CON: 20W, * INT: 5W, INT>: 2W)
5.2 Variaţia puterii pe durata unui canal temporal

Comutarea on/off a emiţătorului unui terminal mobil, în fiecare cadru,
conduce la lărgirea spectrului RF radiat. Se impune ca spectrul datorat comutării
emiţătorului să rămână la 23, 26, 32 şi 36 dB sub valoarea maximă admisă pentru
spectrul semnalului modulat GMSK. Valorile sunt precizate la o abatere de 400,
600, 1200 şi 1800 kHz faţă de frecvenţă purtătoare. Acest lucru se poate realiza
crescând sau reducând puterea de radiofrecvenţă emisă în mod treptat, în loc de a
comuta instantaneu la întreaga putere emisiă. Informaţia transmisă de impulsul RF
nu trebuie să fie alterată de acest proces. În figura 5.3 este prezentat gabaritul în
care trebuie să se încadreze variaţia puterii pe durata impulsului RF. Nivelul relativ
27

de 0 dB corespunde puterii nominale de emisie şi nu puterii maxime a

echipamentului.
Fig. 5.3 Variaţia puterii de RF pe durata unui canal
5.3 Puterea de emisie

În GSM, emiţătoarele staţiilor de bază şi echipamentelor mobile sunt
clasificate în funcţie de puterea maximă pe care o pot livra. Astfel, se deosebesc 8
categorii de echipamente RF pentru staţiile de bază, începând de la 2,5 W până la
320 W, cu o distanţă de 3 dB (dublare de putere) între ele.
Controlul adaptiv al puterii este obligatoriu pentru staţiile mobile şi opţio-
nal pentru staţiile de bază. Această caracteristică are drept scop reducerea
interferenţei şi a consumulului de putere din baterie, păstrând calitatea
comunicaţiei. Au fost prevăzute 16 niveluri distincte de putere pentru staţiile
mobile, distanţate cu 2 dB. Nivelul minim, indiferent de clasă este 13 dBm (20
mW). Nivelul maxim depinde de clasă şi este prezentat în tabelul 5.1.
Puterea de emisie a BTS poate fi redusă de la valoarea maximă cu cel
puţin 6 trepte de 2 dB, fiecare având o acurateţe de ±0,5 dB, cu scopul de a
controla acoperirea radio a celulei. Acest reglaj fix este prevăzut în orice BTS şi
nu trebuie confundat cu controlul adaptiv al puterii.
28

Tabelul 5.1 Nivelul maxim de putere pentru staţiile mobile .

Clasa staţiei mobile Putere maximă debitată [W]
1 20
2 8
3 5
4 2
5 0,8
5.4 Modulaţia GMSK

Metoda de modulaţie selectată pentru transmisiile de date în cazul comu-
nicaţiilor mobile trebuie:
- să conducă la un spectru compact, de bandă minimă, cu lobi laterali
nesemnificativi (eficienţă spectrală mare);
- să aibe anvelopă constantă, adică să-şi păstreaze spectrul chiar dacă este
trecut prin amplificatoare care ajung la saturaţie. Acest regim de lucru este folosit
pentru a reduce complexitatea şi consumul de putere al amplificatoarelor de RF;
- să permită folosirea detecţiei coerente.
Considerând cerinţele formulate, un studiu asupra metodelor de modu-
lare/demodulare ajunge la concluzia că:
- modulaţiile GMSK sau GTFM (Generalized Tamed Frequency
Modulation), cu recepţie coerentă şi decizie bazată pe estimarea secvenţei cu
maximum de probabilitate, sunt soluţii optime, în cazul în care viteza de transmisie
este mai mare decât banda de coerenţă a canalului (cum este cazul sistemului
GSM);
- modulaţia PAM/FM (Pulse Amplitude Modulation/Frequency
Modulation) este optimă în cazul contrar.
29

Standardul GSM a adoptat metoda de modulaţie GMSK. Aceasta face parte

dintr-o clasă mult mai largă, denumită 12PM3 (Modulaţii de fază cu 12 stări şi
corelare pentru 3 biţi consecutivi).
5.4.1 Transmisia
Modulaţia MSK este de fapt o modulaţie FSK (frequency Shift Keying) cu
indice de modulaţie m=0,5, fapt din care derivă şi caracteristicile de anvelopă
constantă, bandă redusă şi posibilitatea detecţiei coerente. Cu toate acestea, MSK
nu se foloseşte, datorită lobilor laterali care ar conduce la interferenţe mari în
canalele adiacente. Spectrul se poate reduce, păstrând anvelopa constantă, dacă se
introduce un filtru trece jos în faţa modulatorului. Astfel, modulatorul GMSK este
format dintr-un filtru pre-modulator, de tip trece jos, cu o caracteristică gaussiană,
care primeşte la intrare o secvenţa de date NRZ (fără revenire la zero), urmat de un
modulator de frecvenţă, format dintr-un oscilator comandat în tensiune, cu indicele
de modulaţie 0,5 (figura 5.4).
Fig. 5.4 Modulator GMSK
Prin valoarea produsului B3dB×T, reprezentând banda la -3 dB a filtrului

pre-modulator gausian, normată în raport cu durata de semnalizare T, se
controlează interferenţa intersimbol introdusă de filtru. Cu cât interferenţa este mai
mare, cu atât spectrul este mai compact. Nivelul semnalului bipolar, caracteristica
filtrului şi sensibilitatea modulatorului de frecvenţă sunt alese astfel încât, pentru
o secvenţă infinită de simboluri zero, aplicată la intrare, semnalul modulat să
30

sufere o deviaţie de frecvenţă pozitivă egală cu fb/4. Aceasta corespunde la o

variaţie a fazei cu 90 de grade pe durata T, a fiecărui bit. Prin fb s-a notat frecvenţa
de semnalizare de bit.
5.4.2 Recepţia
Standardul GSM stabileşte caracteristicile emiţătorului dar nu şi pe cele ale
receptorului. GMSK se poate demodula coerent sau necoerent.
Receptorul necoerent utilizează un discriminator de frecvenţă. În schema de
principiu din figura 5.5, acesta este precedat de un filtru trece bandă (FTB), care
determină selectivitatea receptorului, şi este urmat de un filtru trece jos (FTJ), care
modelează întreg lanţul de prelucrare liniară până la circuitul de decizie. Ambele
filtre sunt de tip Butterworth, cu fază liniară; FTB are 7 poli şi o bandă la -3 dB
egală cu frecvenţa de bit fb, iar FTJ este de ordinul 8 cu banda de 0,38 fb.
Fig. 5.5 Receptor GMSK necoherent
În cazul deciziei "bit cu bit" (hardware), semnalul este comparat cu două

valori de prag, comparaţia făcându-se la un moment de timp, din cadrul duratei
unui bit, în care diagrama ochi prezintă trei nivele. Acest moment este extras din
semnal de circuitul notat ”Refacere sincro”.
Tehnica de estimare cu maximum de probabilitate a secvenţei este indicată
pentru recepţia semnalelor GMSK datorită memoriei introduse în semnalul
transmis odată cu folosirea filtrării gauassiene. În cele ce urmează, se consideră că
estimarea secvenţei se realizează pe un interval de 16 biţi.
31

În cazul receptorului coerent (figura 5.6), după conversia la frecvenţa inter-

mediară, se foloseşte un FTB de tip Butterworth şi fază liniară, cu 7 poli şi o
bandă de 1,56 fb. Cele două filtre trece jos, care extrag componentele în fază şi
quadratură ale anvelopei complexe, sunt tot de tip Butterworth şi fază liniară, cu 5
poli şi banda 0,5 fb.
Receptorul coerent cunoaşte cu aproximaţie intervalul de timp în care ur-
mează să sosească impulsul de RF, corespunzător unui canal temporal. În acest
interval, cele două componente ale anvelopei complexe sunt eşantionate şi
memorate, operaţia de demodulare având loc ulterior pe baza valorilor memorate.
Prima operaţie care are loc este sincronizarea. Aceasta se realizează corelând
secvenţa recepţionată cu o replică a secvenţei de învăţare (din centrul canalului
temporal), produsă de receptor. Centrul impulsului RF, corespunzător unui canal
temporal, corespunde momentului în care corelaţia atinge valoarea maximă.
Fig. 5.6 Receptor coerent cu decizie MLSE
5.4.3 Performanţe
Performanţele receptorului sunt stabilite în funcţie de sensibilitatea de
referinţă a receptorului. În cazul GSM, aceasta reprezintă nivelul semnalului RF
la intrarea receptorului, pentru un tip de canal radio dat, astfel încât probabili-
tatea de eroare de bit să aibă o valoare impusă. Pentru receptoarele portabile,
32

sensibilitatea de referinţă este -102 dBm iar pentru celelalte tipuri (mobile sau
staţii de bază) este de -104 dBm.
În standardul GSM, diversele tipuri de canale radio sunt catalogate prin
sintagma ”NNx”, unde NN este numele unui model de propagare iar x viteza de
deplasare a vehiculului în km/h. Astfel RAx corespunde canalului care apare în
cazul propagării în zonă rurală, HTx pentru teren deluros iar TUx pentru zonă
urbană tipică. EQx nu are corespondent fizic, el reprezentând un profil de putere
ipotetic, folosit pentru testarea egalizorului de canal. De asemenea,
recomandările GSM mai consideră şi cazul unui canal gaussian aditiv (AWGN).
În funcţie de tipul de canal, de trafic sau de semnalizare, performanţele sunt
descrise prin probabilitatea de pierdere a cadrelor (FER - Frame Error Rate),
probabilitatea de eroare de bit (BER-Bit Error Rate), sau probabilitatea de eroare
de bit reziduală. Aceasta este probabilitatea de eronare a biţilor necodaţi (C2),
produşi de codorul vocal, probabilitate măsurată în cadrele în care existenţa
unui cod ciclic (53,50) nu ar duce la pierderea informaţiei.
Valoarea nominală pentru rata erorilor (NER - Nominal Error Rate) se
referă la o recepţie fără interferenţă, când nivelul la intrarea receptorului este -85
dBm. În aceste condiţii, BER măsurată pe canal, adică BER pentru biţii necodaţi
(C2) dintr-un canal de trafic de viteză maximă (TCH/FS), este ≤10-4 pentru
canalul AWGN, ≤4×10-3 pentru RA250, ≤4×10-4 pentru TU3 şi ≤1% pentru
secvenţa de testare a egalizorului.
Performanţa pentru nivelul de sensibilitate de referinţă, -102 dBm pentru
terminalul portabil şi -104 dBm în celelalte cazuri, este prezentată în tabelul 5.2.
Performanţele pentru un nivelul de referinţă al interferenţei se referă la
valoarea limită a ratei erorilor, când peste semnalul util de RF, cu o putere de
-85 dBm, se suprapune o interferenţă, reprezentată de un semnal GSM, modulat
cu o secvenţă aleatoare.
33

Tabelul 5. 2 Performanţe impuse pentru sensibilitatea de referinţă, fără interferenţă
Canal logic Model de propagare

AWGN TU50 RA250 HT100
SDCCH (FER) 0.1% 4% 4% 6%
RACH (FER) 0.1% 10% 10% 10%
SCH (FER) 1% 15% 15% 15%
TCH/F9,6; 10-5 0,3% 0,1% 0,8%
H4,8 (BER)
TCH/F2,4 - 10-5 10-5 10-5
TCH/FS (FER) 10-3 3% 2% 7%
C2 (RBER) 2% 8% 7% 8%
Raportul semnal-interferenţă este ≤9 dB, iar raportul dintre semnal şi

puterea din canalul adiacent, la 200 şi 400 kHz de purtătoare, este ≤-9 dB,
respectiv ≤-41 dB. Acest tip de interferenţă este definit la fel pentru toate tipurile
de receptoare. Condiţiile de propagare sunt de acelaşi tip atât pentru semnalul
dorit cât şi pentru interferenţa (profilul pentru puterea recepţionată este
acelaşi). Dacă se consideră saltul de frecvenţă, atât semnalul cât şi interferenţa
respectă aceeaşi secvenţă de comutare şi set de frecvenţe. În aceste condiţii, rata
erorilor pentru diferite tipuri de canale este prezentată în tabelul 5.3.
34

Tabelul 5.4 Performanţe impuse pentru nivelul de referinţă al interferenţei
Canal logic Model de propagare

TU3 TU3 TU50 RA250
(fără FH) (cu FH)
SDCCH (FER) 8% 4% 4% 4%
RACH (FER) 12% 12% 12% 10%
SCH (FER) 15% 15% 15% 15%
TCH/F9,6; 1,5% 0,3% 0,3% 0,2%
H4,8 (BER)
TCH/F2,4 - 10-5 10-5 10-5
TCH/FS (FER) 7% 2,5% 3,5% 3%
C2 (RBER) 8% 8% 8% 8%
35
6 METODE DE OPTIMIZARE A PERFORMANŢELOR
Ca şi în cazul altor sisteme celulare, reţelele GSM lucrează în condiţii
severe de interferenţă. Datorită capacităţii foarte mari realizate, sunt de aşteptat
nivele ridicate de interferenţă datorate canalelor adiacente. Pentru a controla
interferenţa, astfel încât reţeaua să se poată dezvolta la capacitatea maximă,
standardul GSM prevede o serie de tehnici, cum ar fi: saltul de frecvenţă lent,
transmisia şi recepţia discontinuă.
6.1 Saltul de frecvenţă

Standardul GSM oferă, opţional, utilizarea saltului de frecvenţă lent prin in-
terfaţa radio. În această situaţie, fiecare canal temporal este transmis pe o
purtătoare diferită. Evident, terminalele mobile trebuie să aibă capacitatea de a
funcţiona în acest mod de lucru. Prin introducerea saltului de frecvenţă se
urmăreşte:
- micşorarea interferenţei;
- creşterea probabilităţii de corecţie a erorilor.
Saltul de frecvenţă se foloseşte atât pe canalele de trafic cât şi pe canalele
de control, mai puţin BCCH şi CCCH. Schimbarea frecvenţei se face la fiecare
4,6ms, durata unui cadru TDMA în GSM. Secvenţele de comutare se aleg astfel
încât să fie ortogonale (coerente) în cadrul aceleiaşi celule şi necorelate între
celule învecinate. Cerinţa de ortogonalitate în interiorul aceleiaşi celule garantează
absenţa coliziunilor. Pe durata unui cadru, staţia mobilă transmite şi recepţionează
pe acelaşi canal radio. Astfel, toţi biţii de date sunt transmişi pe aceeaşi frecvenţă.
Câştigul de prelucrare este 10 log(BFH/Bc), unde BFH este banda de frecventă în
B B B
care se face saltul de frecvenţă, iar Bc este banda de frecvenţă ocupată în modul
B
de lucru convenţional. La introducerea saltului de frecvenţă într-o celulă, se speci-

fică, prin canalul BCCH, secvenţa de comutare a frecvenţei şi numărul hiper-
cadrului de început al noului mod de lucru.
În faza iniţială, o reţea GSM utilizează saltul de frecvenţă ocazional, ca

soluţie în cazul unor interferenţe foarte mari. Pe măsură ce reţeaua se dezvoltă,
este de aşteptat ca saltul de frecvenţă să devină o practică curentă. Prin diversitatea
de frecvenţă pe care o introduce, saltul de frecvenţă poate creşte fiabilitatea
comunicaţiei, în special în cazul în care vehiculele au viteze mici de deplasare deci
atenuările introduse de fading sunt de lungă durată.
6.2 Transmisia discontinuă

Ideea de a întrerupe transmisia pe duratele în care vorbitorul tace (DTX -
Discontinuous Transmission) este folosită de mult în sistemele de comunicaţii
prin satelit, supuse unor constrângeri de bandă şi putere redusă, sisteme în care,
eficienţa spectrală este mărită prin utilizarea interpolării numerice a semnalului
vocal. GSM este primul sistem de comunicaţii mobile care foloseşte detecţia
activităţii vocale (VAD - Voice Activity Detection) şi întreruperea emisiei cu
scopul de a reduce consumul de putere la nivelul terminalului mobil şi de a creşte
eficienţa spectrală, prin reducerea contribuţiei la interferenţa radio a terminalului,
pe duratele de tăcere ale vorbitorului. La nivelul terminalului mobil, utilizarea
transmisiei discontinue este obligatorie pentru a reduce consumul de putere. La
nivelul staţiei de bază, această funcţie este opţională.
Problema fundamentală în cazul VAD este de a face distincţie, cât mai
exact, între semnalul vocal şi zgomotul de fond, pentru a evita comanda falsă de
intrare în emisie a terminalului sau de întrerupere a emisiei pe durata vorbirii.
Această problemă are un grad sporit de dificultate în cazul terminalelor montate
pe vehicul, datorită caracterului nestaţionar al zgomotului de fond din habitaclu.
Rezolvarea acestor dificultăţi se face prin combinarea unei metode de comparaţie
cu un prag cu o metodă de analiză în domeniul spectral.
La recepţie, datorită DTX, odată cu întreruperea emisiei, adică a semnalului
vocal, dispare şi zgomotul de fond. Acest fenomen are un efect acustic extrem de
2
neplăcut, micşorând inteligibilitatea. Sub denumirea "zgomot de confort",

standardul GSM prevede refacerea locală a zgomotului de fond.
Detecţia activităţii vocale

Recunoaşterea rapidă a semnalului vocal este foarte importantă, pentru a
reduce situaţiile în care, porţiuni de început ale cuvintelor nu sunt transmise.
Similar, întârzierea momentului de întrerupere al emisiei evită decuparea
porţiunii finale a acestora. Implementarea detectorului de activitate vocală (VAD)
trebuie să fie în concordanţă cu tipul de codor vocal selectat, şi să folosească
diferenţele existente între semnalul vocal şi zgomot, în domeniul timp şi
frecvenţă. În standardul GSM, circuitul de detecţie a activităţii vocale foloseşte o
combinaţie între analiza în domeniul spectral şi măsurarea diferenţelor de energie.
Schema circuitului este dată în figura 6.1 Într-o primă etapă, raportul
semnal-zgomot este îmbunătăţit printr-o filtrare adaptivă, coeficienţii filtrului fiind
determinaţi pe duratele în care este prezent numai zgomotul de fond. Apoi, energia
semnalului filtrat este comparată cu un prag adaptiv, calculat de blocul "Adaptare
prag", pentru ca blocul "Decizie VAD" să ia decizia între semnal vocal sau
zgomot. Ajustarea coeficienţilor filtrului şi a pragului se face strict pe duratele în
care este prezent numai zgomotul de fond. Stabilirea acestor intervale de timp se
face măsurând staţionaritatea semnalului, simultan cu absenţa unor componente
periodice, cu ajutorul blocurilor "Detecţia periodicităţii" şi "Comparaţie
spectrală". Un prag suplimentar, fix, este introdus, pentru a evita ca zgomotul de
putere mică să nu fie interpretat ca semnal vocal. Un mecanism de întârziere a
comenzii de întrerupere a emisiei este adăugat, pentru a preveni decuparea unor
porţiuni din mijlocul sau sfârşitul unor cuvinte.
3
Fig. 6.2 Schema bloc a detectorului de activitate vocală (VAD)
Funcţiile DTX ale emiţătorului

În prezenţa semnalului vocal, când automatul cu stări finite al emiţătorului
(figura 6.3) se află în starea "transmisie semnal vocal" (SPTX), fanionul VAD=1.
În absenţa semnalului vocal VAD=0. Dacă circuitul VAD nu mai detectează
semnal vocal la intrarea emiţătorului, nu se comandă imediat încetarea emisiei
(fanionul TXFL=0) ci, mai întâi, se intră în starea HGO, de prelungire a emisiei.
Prelungirea emisiei durează 4 segmente de semnal vocal, adică
4×20ms=80 ms. Prin urmare, numărătorul asociat acestui proces (HOCT) este
iniţializat cu valoarea 4 şi este decrementat cu o unitate, de câte ori segmentul de
20 ms prelucrat conţine zgomot de fond (VAD=0). Când HOCT atinge valoarea 0,
intervalul de timp de 80 ms s-a scurs şi fanionul EOS devine 1 logic. Deoarece, se
presupune că ultimele 4 segmente prelucrate de codorul vocal (pe durata
menţinerii emisiei) corespund zgomotului, parametrii LAR şi valorile maxime
RPE, după mediere pe cele 4 blocuri, sunt folosiţi pentru a forma un aşa numit
cadru identificator de tăcere (SID). Acesta este transmis decodorului vocal pentru
4
generarea locală a "zgomotului de comfort", cu menirea de a umple intervalele

supărătoare de "linişte absolută" induse de întreruperea emisiei.
Fig. 6.3 Automatul DTX
5
Primul cadru SID, obţinut prin mediere pe cele 4 segmente ale stării HGO,
este planificat pentru a fi transmis imediat după expirarea timpului de prelungire
a emisiei. Dacă se întâmplă ca acest cadru să fie însuşit, de exemplu, de un canal
FACCH, atunci fanionul EOS va reaminti emiţătorului să transmită cadrul SID.
Se remarcă faptul că numai cadrul imediat următor stării HGO are EOS=1.
După încheierea stării HGO, automatul intră în starea CNU (reactuali-
zarea zgomotul de fond), în perioadele următoare de tăcere, în fiecare multi-cadru
SACCH, adică la intervale de 480ms, este transmis un cadru SID, solicitat de
interfaţa radio prin aducerea la valoarea logică 1 a fanionului NUFT. Într-un
scenariu simplu, NUFT=1 pe durata segmentelor de timp SACCH.
Din starea CNU, automatul emiţătorului DTX are două ieşiri, în funcţie de
fanionul VAD. Dacă VAD=1, revine în starea SPTX, când transmite, din nou,
semnal vocal. Dacă VAD=0, trece în starea de calcul a zgomotului de comfort
(CNC) şi întrerupe emisia prin fanionul TXFL=0. Din această stare,
modificarea VAD=1 forţează automatul în starea SPTX, câtă vreme, fanionul
NUFT=1 va aduce automatul în starea CNU, descrisă mai sus.
6.3 Recepţia discontinuă

Un alt mecanism, care permite reducerea consumului de putere al ter-
minalului mobil, este recepţia discontinuă (DRX -Discoontinuous Reception),
specifică modului de lucru în care terminalul este inert (iddle state) . În această
stare, în mod automat, terminalul este alimentat periodic, pentru intervale de timp
scurte, cu scopul de a receţiona mesaje transmise prin canalele staţie de
bază→staţie mobilă: paging, mesaje de identificare şi configuraţie a reţelei etc.
Este important ca raportul dintre duratele alimentat/nealimentat să permită
răspunsul la mesajele de apel sau la serviciul de mesaje scurte, într-un timp
rezonabil. Acest raport depinde de numărul de canale de paging fiind de ordinul
2-9%.
6
7 SEMNALIZAREA ŞI INTERFAŢA CU REŢEAUA

TERESTRĂ
În acest paragraf sunt prezentate protocoalele de acces şi semnalizare ale
interfeţei radio (interfaţa terminal mobil - staţie de bază). Dacă reţelele telefonice
celulare actuale au fost concepute, în primul rând, pentru a extinde serviciul
telefonic la abonaţi mobili, scop pentru care au fost înzestrate cu diverse funcţii de
semnalizare în vederea stabilirii, menţinerii şi încheierii legăturilor de
comunicaţiei (cu comutare de circuit), standardul GSM oferă un ansamblu complet
de funcţii de semnalizare pentru servicii noi. Folosind funcţii de autentificare şi
criptare, interfaţa radio va avea un nivel de protecţie echivalent cu cel al reţelelor
de telecomunicaţie "pe fir". Pentru a satisface astfel de cerinţe s-a adoptat un
protocol structurat pe nivele independente, o astfel de soluţie permiţând
specificarea modulară a funcţiilor de semnalizare.
7.1 Arhitectura protocolului

O structură cu nivele permite gruparea diferitelor funcţii ale protocolului de
semnalizare şi descrierea acestor grupe ca un ansamblu de nivele independente.
Fiecare nivel îţi oferă serviciul propriu de comunicaţie nivelului superior în puncte
de acces la serviciu.
În figura 7.1 este prezentată arhitectura protocolului care realizează
comunicaţia de semnalizare între terminalul mobil şi partea terestră a reţelei
GSM. Sunt identificate trei nivele de semnalizare care includ funcţiile de control
necesare serviciilor oferite de reţeaua mobilă.
7.1.1 Nivelul 1 de semnalizare
Este nivelul cel mai coborât al interfeţei radio. El înglobează funcţiile
necesare pentru transmiterea fluxurilor binare prin canalele fizice, cum ar fi:
procedurile de acces multiplu TDMA/FDMA şi codarea canalului pentru protecţie
7
la erori. Nivelul 1 oferă un ansamblu de canale logice nivelelor superioare. Fiecare

canal logic are punctul propriu de acces la serviciu.
Fig. 7. 1 Arhitectura protocolului
8
7.1.2 Nivelul 2 de semnalizare

Scopul principal al nivelului 2 este de a realiza conexiuni de semnalizare
între MT şi BSS. Fiecare canal de control logic este gestionat în mod independent
pe nivelul 2 al protocolului. Unitatea de bază pe acest nivel este cadrul, care este
constituit dintr-un numar finit de canale temporale (patru în cazul semnalizării).
Protocolul utilizat la acest nivel este LAPDm (Link Acces Protocol for the Dm
Channel). Acesta este bazat pe protocolul LAPD utilizat în ISDN.
Responsabilităţile principale ale LAPDm sunt:
- stabilirea şi utilizarea conexiunilor de nivel 2;
- realizarea unei comunicaţii orientate spre conexiune, în care se păstrează
ordinea (pachetele transmise sosesc la recepţie în aceeaşi ordine);
- detecţia şi, pe cât posibil, corecţia erorilor.
10.7.1.3 Nivelul 3 de semnalizare

Este nivelul aplicativ al interfeţei radio. Acesta este divizat în mai multe
subnivele care gestionează următoarele funcţii:
- controlul comunicaţiei (CC - Call Control);
- suport pentru servicii suplimentare (SS - Supplementary Services);
- suport pentru serviciul de mesaje scurte (SMS - Short Message Services);
- gestiunea mobilităţii (MM - Mobility Management);
- gestiunea resurselor radio (RR - Radio Resource Management);
Funcţiile CC, SS, SMS sunt grupate în funcţia de gestiune a conexiunii (CM
- Communication Management). Mesajele de semnalizare specifice sunt
transferate de la terminalul mobil la centrală, via DTAP (Direct Transfer
Application Part), fără a fi prelucrate. Pe lângă alte funcţiuni, MM şi RR oferă
funcţiile celulare necesare pentru a permite un acces independent de poziţie
(gestiunea proceselor de transfer şi localizare). Structura ierarhică a subnivelelor,
în cadrul nivelului 3 de semnalizare, este prezentată în figura 7.2.
9
Fig. 7.2 Ierarhia în cadrul nivelului 3 de semnalizare
10
7.1.4 Subsistemul de gestiune al resurselor radio (RR)

Subnivelul RR include funcţiile de control ale protocolului, necesare pentru
stabilirea, menţinerea, modificarea şi desfacerea conexiunilor pentru canalele de
control dedicate şi canalele de trafic.
O cerere de comunicaţie, iniţiată de terminalul mobil, ajunge la nivelul RR
propriu, venind de la nivelul superior MM. În faza iniţială de stabilire a comunica-
ţiei, este solicitat un canal RACH şi se aşteaptă alocarea de către reţea, prin inter-
mediul unui canal AGCH, a unui canal de control dedicat. În cazul în care reţeaua
nu dispune de un canal de control dedicat, cererea poate fi ignorată, sau refuzată,
în mod explicit. Pentru a evita blocarea reţelei, terminalul mobil va amâna o nouă
tentativă de solicitare.
O cerere de comunicaţie, cu destinaţia terminalul mobil, este iniţiată la
cererea nivelului MM al reţelei. Reţeaua transmite apelul de căutare (paging) prin
toate canalele de paging din aria de localizare a mobilului. Acesta va răspunde
printr-un canal RACH, solicitând un canal de control dedicat. Odată primit
canalul de control dedicat, terminalul mobil îl foloseşte pentru a confirma recepţia
paging-ului.
Subnivelul RR este transparent pentru informaţiile de semnalizare destinate
subnivelelor superioare. Informaţiile de semnalizare primite de la nivelele
inferioare sunt direcţionate cu ajutorul discriminatorului de protocol (PD) existent
în structura generală a mesajului. Acesta precizează cărui subnivel îi este destinat
conţinutul mesajului.
Pe durata procesului de transfer al unei conexiunii RR, se pot activa şi alte

proceduri cum ar fi:
- trecerea în modul criptat (trafic şi semnalizare) la nivelul interfeţei radio;
11
- acordarea unui canal dedicat pentru a modifica configuraţia resurselor

folosite de terminalul mobil în cadrul celulei, ca de exemplu, atribuirea unui canal
de trafic după o primă fază de semnalizare prin SDCCH;
- procedura de transfer folosită pentru a schimba o configuraţie de canale
dedicate când terminalul mobil intră într-o nouă celulă pe durata unei comunicaţii
sau proceduri de semnalizare;
- redefinirea frecvenţei purtătoare prin care reţeaua informează asupra frecven-
ţelor şi secvenţei de comutare când se utilizează saltul de frecvenţă.
Încheierea unei conexiuni RR poate fi cerută de la ambele capete ale
interfeţei radio. Terminalul mobil revine la recepţia canalelor CCCH când este
abandonată configuraţia de canale dedicate.
7.1.5 Subnivelul de gestiune al mobilităţii (MM)

Subnivelul MM oferă procedurile pentru controlul mobilităţii, înregistrarea
şi verificarea autenticităţii. Procedurile MM pot fi efectuate de îndată ce s-a
stabilit o conexiune RR.
Procedurile MM se clasifică în: proceduri comune şi proceduri specifice.
Procedurile comune nu sunt legate de alte proceduri MM şi includ:
- Autorizarea, folosită pentru a proteja reţeaua GSM împotriva utili-
zatorilor neînregistraţi, se realizează prin controlul veridicităţii identităţii declarate
de terminaul mobil;
- Procedura de realocare a TMSI;
- Identificarea, utilizată de reţea pentru a cere terminalului un identificator
specific: TMSI, sau IMSI (dacă s-a pierdut TMSI), sau IMEI.
Procedurile specifice MM sunt iniţiate numai dacă nici o altă procedură
specifică MM nu este activată. Exemple de astfel de proceduri sunt:
- Reactualizarea localizării, folosită pentru a informa reţeaua asupra noii
arii de localizare în care a intrat MT;;
12
- Reactualizarea periodică, folosită pentru a confirma, periodic, conectarea

terminalului mobil la reţea (deci faptul că poate recepţiona paging-ul sau poate
iniţia o comunicaţie).
Comunicaţiile între terminalul mobil şi centrală, între entităţi de acelaşi
rang din subnivelul CM (CC-CC, SS-SS etc.) impun stabilirea unei conexiuni
MM. Stabilirea unei conexiuni MM poate fi iniţiată de terminalul mobil, la
solicitarea unei entităţi din subnivelul CM. Ca urmare, subnivelul MM invocă o
conexiune RR, dacă o astfel de conexiune nu este deja stabilită. O cerere de
serviciu de tip CM este transferată subnivelului MM al terminalului mobil
împreună cu variabilele de identificare necesare. Pe baza acestora, reţeaua va deci-
de asupra necesităţii autorizării sau criptării. Iniţierea unei conexiuni MM, către un
terminal mobil, se face la cererea unei entităţi CM proprii reţelei fixe.
O conexiune este identificată după PD şi identificatorul tranzacţiei (TI-
Transaaction Identifier). Mesajele destinate subnivelului CM, primite de la
subnivele inferioare, sunt direcţionate după valorile variabilelor PD şi TI către
entităţile de destinaţie corespunzătoare. Conexiunile MM sunt terminate local.
Când toate conexiunile MM sunt încheiate, subnivelul MM cere desfacerea
conexiunii RR, ceea ce conduce la eliberarea resurselor radio.
7.1.6 Subnivelul de gestiune a conexiunilor (CM)

Subnivelul CM include entităţile CC, SS şi SMS. Entitatea CC asigură
procedurile pentru acces ISDN la nivelul 3. Câteva exemple de proceduri specifice
sunt:
- Reluarea unei comunicaţii. Această procedură permite terminalului,
pentru care conexiunea la reţea s-a întrerupt în cursul unei comunicaţii, să re-
acceseze reţeaua, pentru a continua comunicaţia dar, probabil dintr-o altă celulă şi
folosind un alt canal de trafic.
13
- Modificarea serviciului solicitat pe durata unei conexiuni. Aceasta

permite modificarea serviciului în interiorul aceleiaşi celule, de exemplu, trecerea
de la comunicaţie de date la telefonie şi invers. Procedura este folosită pentru a
schimba tipul de canal de trafic.
SS conţine proceduri care gestionează utilizarea serviciilor suplimentare,
adăugate opţional unei comunicaţii. Astfel de operaţii prevăd, de exemplu,
activarea şi dezactivarea unui serviciu suplimentar.
SMS permite transferul, cu confirmare, a unor mesaje alfanumerice scurte
între terminalul mobil şi reţea.
7.1.7 Interacţiuni în cadrul nivelului 3 de semnalizare

Deoarece sistemul staţiilor de bază realizează cea mai mare parte dintre
funcţiile de control/comandă ale resurselor radio, în mod autonom sau sub
supravegherea centralei, subnivelul RR se încheie la nivelul acestuia (figura 7.1).
Mesajele RR, după interpretare şi prelucrare de către staţia de bază, sunt
reconfigurate în mesaje BSSMAP.
Subnivelele MM şi CM se încheie la nivelul MSC. Mesajele MM şi CM
sunt transmise de BSS, în mod transparent, folosind protocolul DTAP. MSC
realizează funcţiile de interconectare între CM, MM şi BSSAP şi entităţile
aplicative ale sistemului de semnalizare 7, cum ar fi ISDN UP şi MAP, care sunt
aşezate pe SCCP şi TCAP.
7.2 Proceduri de semnalizare

Pentru a defini procedurile de semnalizare se foloseşte un mod de descriere
cu blocuri. Oricare procedură structurată poate include următoarele blocuri
elementare:
- iniţierea unei conexiuni RR;
- iniţierea unei conexiuni MM;
14
- autorizare;
- mod de lucru criptat (faza de transfer);
- proceduri ulterioare fazei de transfer;
- încheierea conexiunii MM;
- încheierea conexiunii RR.
În continuare sunt ilustrate câteva proceduri.
7.2.1 Proceduri de securitate

Scopul acestora este de a oferi o protecţie adecvată la nivelul interfeţei
radio. Se disting trei tipuri de funcţii de siguranţă:
a) confidenţialitatea identităţii,
b) verificarea identităţii,
c) confidenţialitatea datelor şi conversaţiei.
Confidenţialitatea identităţii abonatului este folosită pentru a preveni

localizarea neautorizată a acestuia prin interceptarea comunicaţiei din canalele
radio dedicate. Această funcţie este realizată cu ajutorul TMSI. Acesta este unic
numai în interiorul unei arii de localizare. El trebuie să fie combinat cu codul
acesteia (LAI) dacă este folosit în afara ei în cazul în care părăsirea ariei de
localizare are loc în timpul unei conexiuni de trafic. TMSI poate fi modificat la
intervale de timp fixate sau, în general, la fiecare procedură de acces. Ori de câte
ori se atribuie un nou TMSI unei staţii mobile, acesta este transferat în modul
criptat prin interfaţa radio.
În cazurile de excepţie când, de exemplu, se produce o distrugere
accidentală a informaţiilor din bazele de date, deoarece reţeaua nu va recunoaşte
TMSI transmis de terminalul mobil, se solicită transmiterea IMSI propriu, fo-
losind în acest scop procedura de identificare.
15
Verificarea identităţii este folosită pentru a împiedica utilizarea reţelei

GSM de persoane neînregistrate. Algoritmii folosiţi în cadrul procedurii de
autorizare calculează şi cheia cu care sunt criptate informaţiile prin canalul
radio.
Confidenţialitatea datelor şi a informaţiei de semnalizare se realizează
prin criptarea fluxului informaţional. Reţeaua şi terminalul mobil folosesc cheia
de criptare care s-a calculat pe durata procedurii de verificare a autorizării.
7.2.2 Iniţierea unei conexiuni cu comutare de circuit

Procedurile pentru controlul comunicaţiei permit terminalului care iniţiază
apelul să indice abonatul chemat şi să selecteze serviciul de telecomunicaţie dorit.
Pentru interconectarea cu reţeaua publică de telefonie sunt necesare anumite
proceduri specifice.
Stabilirea unei conexiuni la solicitarea terminalului mobil (MT)

In figura 7.3 este dat schimbul de mesaje de semnalizare care are loc, la
nivelul interfeţei radio, pentru stabilirea unei conexiuni la solicitarea terminalului
mobil. Ori de câte ori subnivelul CM al terminalului primeşte o cerere de serviciu
de la utilizator, este realizată o conexiune MM. Subnivelul MM va atribui un
identificator tranzacţie şi va cere iniţierea unei conexiuni RR. Odată stabilite co-
nexiunile la nivelul MM şi RR, terminalul poate transmite cererea de serviciu, iar
reţeaua poate iniţia autorizarea şi criptarea. Prin conexiunea RR criptată, este
iniţiată comunicaţia, transmiţând mesajul SETUP către reţea. Acest mesaj
conţine informaţii de rutare, de capacitate şi de compatibilitate. Dacă reţeaua
acceptă iniţierea comunicaţiei, va returna mesajul CALL PROCEEDING. În
cazul unui proces normal, sistemul va atribui un canal radio de trafic înainte de a
trimite apelul în reţea. Când are loc apelul sonor al abonatului apelat, mesajul
16
ALERT este transmis către terminalul apelant, după cum este prevăzut şi în
protocolul ISDN.
Staţie mobilă Reţea GSM

- Cerere CH → Cerere de stabilire a unei conexiunii RR
← Asignare IMED (Iniţiată de abonatul mobil)
- Cerere CONEX → Cerere Serviciu: administrare conexiune
- Cerere AUTENTF → Autorizare

← Răspuns AUTENTF -
← Cmd mod SECRET - Stabilirea modului de lucru criptat

- Conf. SECRET →
← SETUP -
- CALL PROC → Iniţierea comunicaţiei
← Cmd ASIGN - Asignarea unui canal de trafic

- Conf. ASIGN → Confirmarea de primire a comenzii
← ALERT - Apel sonor (se aşteaptă răspunsul)

← CONECT - Apelul primit (conectare)
- Conf. CONECT → Confirmarea comenzii de conectare
Fig.7. 3 Stabilirea unei conexiuni iniţiată de MT.
17
Când apelul este acceptat la terminalul distant, mesajul CONECT este

transmis către terminalul mobil local. Aceasta indică faptul că prin reţea s-a
stabilit o conexiune între cei doi utilizatori. Terminalul mobil răspunde cu mesajul
de confirmare, CONF. CONECT, comută pe canalul de trafic şi începe procesul
de comunicaţie, propriu-zis, între abonaţi.
Stabilirea unei conexiuni în care un terminal mobil este chemat.

Schimbul de mesaje de semnalizare care are loc, la nivelul interfeţei radio,
pentru stabilirea unei conexiuni în care terminalul este chemat, este reprezentat în
figura 7.4.
După procedurile de acces, autorizare şi activare a modului de lucru
criptat, dacă terminalul folosit de abonat este compatibil cu serviciul cerut,
aceasta răspunde transmiţând un mesaj de confirmare a apelului (CALL CONF).
Neexistând alte deosebiri faţă de cazul anterior, restul mesajelor de semnalizare
nu vor mai fi descrise.
7.2.3 Desfacerea unei conexiuni

La orice moment, terminalul mobil sau reţeaua, pot cere desfacerea unei
conexiuni transmiţând mesajul DISCONECT. De exemplu, dacă terminalul mobil
iniţiază desfacerea, reţeaua va răspunde cu mesajul RELEASE care, odată ajuns
la terminal va declanşa procedura de încheiere a comunicaţiei. Mobilul va
confirma desfacerea conexiunii cu mesajul RELEASE COMPLETE. Când toate
conexiunile subnivelului CM sunt desfăcute, reţeaua va elibera canalul de trafic şi
de semnalizare asociat (CHANNEL RELEASE ).
18
Staţie mobilă Reţea GSM

← Paging - Cerere de stabilire a unei conexiunii RR
- Cerere CH → (cu destinaţia MT)
← Asignare IMED
- Răspuns paging C → Cerere Serviciu: administrare conexiune

(Răspuns la căutare)
- Cerere AUTENTF → Autorizare

← Răspuns AUTENTF -
← Cmd mod SECRET - Stabilirea modului de lucru criptat

- Conf. SECRET →
← SETUP -
- Confirmare apel → Iniţierea comunicaţiei
← Cmd ASIGN - Asignarea unui canal de trafic

- Conf. ASIGN → Confirmarea de primire a comenzii
← ALERT - Apel sonor (se aşteaptă răspunsul)

Se transmite mesajul ALERT pentru a semnaliza
că s-a activat apelul sonor
-CONECT → Apelul primit (conectare)

← Conf. CONECT - Confirmarea comenzii de conectare
Fig.7. 4 Stabilirea unei conexiuni având ca destinaţie terminal mobil.
19
8. AUTORIZAREA ŞI SECRETIZAREA COMUNICAŢIEI
Confidenţialitatea şi securitatea sunt fragile în cadrul unui sistem de

comunicaţii mobile, datorită segmentului de radiocomunicaţie din lanţul de
comunicaţie. Abonaţii mobili sunt vulnerabili:
- la posibilitatea de utilizare frauduloasă a contului lor de către persoane
care dispun de echipamente mobile "pirat" şi care se prezintă în reţea cu
identitatea unui abonat autorizat,
- la posibilitatea de a le fi interceptate comunicaţiile prin segmentul radio al
canalului de comunicaţie.
Astfel, este necesar ca sistemul de comunicaţii mobile să dispună de funcţii
de securitate, având drept obiectiv protecţia abonaţilor şi a operatorului. Reţeaua
GSM oferă următoarele funcţii de securitate:
• confidenţialitatea IMSI,
• verificarea identităţii unui abonat pentru a proteja accesul la servicii,
• confidenţialitatea (secretizarea) informaţiilor utilizatorului,
• confidenţialitatea informaţiilor de semnalizare.
Aspectele legate de securitatea comunicaţiei în sistemul GSM sunt descrise
în recomandările 02.09, 02.17, 03.20 şi 03.21. Secretizarea se practică numai la
interfaţa radio. La baza conceptului de securitate se află modulul de identitate a
abonatului (SIM), primit de abonat în momentul înregistrării sale în reţea şi
asigurat suplimentar printr-un număr de identificare personal (PIN). Este de prefe-
rat ca SIM să poată fi introdus şi extras cu uşurinţă din echipamentul mobil, în
cele mai multe cazuri fiind realizat cu ajutorul unei cartele cu microprocesor. În
acest fel, se fabrică echipamente mobile identice, SIM şi PIN asigurând protecţia
împotriva accesului în sistem a unei persoane neautorizate permiţând, totodată,
accesul prin folosirea oricărui echipament mobil.
20
PIN este un număr format din 4 până la 8 digiţi, modificabil de către

utilizator. Semnificaţia lui se reduce la nivelul SIM. Utilizarea unui PIN incorect,
de trei ori consecutiv, blochează temporar SIM, cu scopul de a evita utilizarea
modulului de identitate de către o persoană neautorizată. Pentru a debloca SIM,
utilizatorul va folosi un cod PIN de deblocare (PUK) format din 8 digiţi. PUK este
nemodificabil de către utilizator. Utilizarea de 10 ori consecutiv a unui PIN
incorect va conduce la blocarea permanentă a SIM.
8.1 Principiile generale de autorizare şi secretizare

Pentru realizarea funcţiilor de autentificare şi secretizare, standardul GSM
utilizează următoarele elemente (figura 10.33):
- un număr aleator R,
- o cheie Ki pentru autentificare şi calculul cheii de criptare Kc,
- un algoritm A3 pentru autentificare, care este folosit pentru a calcula
răspunsul numit SRES (Signed RESult) folosind drept argumente de intrare R şi
cheia Ki,
- un algoritm A8 pentru calculul cheii Kc folosind drept argumente de intra-
re R şi Ki,
- un algoritm A5 pentru încriptarea/decriptarea mesajelor folosind cheia Kc.
21
Figura 8.1 Elementele de securitate ale GSM
8.2 Gestiunea informaţiilor de securitate în interiorul reţelei

Fiecărui abonat îi este atribuită o cheie proprie Ki. Algoritmii A3, A5 şi
A8 sunt identici pentru toţi abonaţii aceleiaşi reţele. Valorile R, SRES şi Kc sunt
grupate în triplete şi au un rol important în procedurile de securitate.
Reţeaua nu calculează datele de securitate în timp real, adică în momentul în
care are nevoie de ele. Entităţile MSC/VLR şi HLR schimbă între ele astfel de
triplete prin reţeaua de semnalizare, folosind protocolul MAP. AUC pregăteşte
astfel de triplete şi le transmite către HLR care le stochează. MSC/VLR solicită
un astfel de triplet transmiţând mesajul
«MAP_SEND_AUTHENTICATION_INFO» către HLR. Acest mesaj conţine
numărul de identificare internaţională al abonatului (IMSI). Răspunsul primit de la
HLR conţine, în general, 5 triplete. Un triplet, folosit într-un proces de
autentificare, va fi distrus (nu se va mai folosi în alte procese similare), cu excepţia
cazului în care HLR/AUC nu este în măsură să ofere alt triplet. Trebuie remarcat
că, în procesul de autentificare, reţeaua nu are nevoie să cunoască algoritmii A3 şi
A8, deoarece argumentul de intrare R şi rezultatele SRES şi Kc fac parte din
triplet. Astfel, chiar dacă fiecare operator de reţea foloseşte algoritmi proprii A3 şi
22
A8, un terminal mobil poate fi identificat în orice reţea folosind algoritmii din
reţeaua de origine. De asemenea, nici o informaţie confidenţială (Ki, A3, A5, A8)
nu este transmisă nici prin interfaţă radio şi nici prin reţeaua terestră. Prin urmare
ar trebui interceptate miliarde de perechi R, SRES pentru a determina algoritmul
A3. Configuraţia datelor de securitate folosite pentru controlul securităţii în
diferite entităţi ale reţelei GSM este dată în figura 8.2.
Figura 8.2 Datele de securitate din entităţile reţelei GSM
8.3 Verificarea autenticităţii

Autentificarea se realizează folosind metoda de comparare a răspunsului
obţinut la o "încercare" cu răspunsul corect. "Încercarea" este, de fapt, un număr
întreg R, ales la întâmplare, dar mai mic decât 2128-1. Reţeaua poate iniţia
procesul de autentificare al MS la fiecare proces de reactualizare a locaţiei, la
fiecare încercare de apel (de intrare sau de ieşire) sau înainte de a
activa/dezactiva anumite servicii suplimentare. Procesul de autentificare este
iniţiat, de asemenea, când este necesar modul de lucru criptat pe anumite canale
23
dedicate. Procedurile IMSI Attach/Detach nu solicită autentificarea. Dacă

autentificarea nu reuşeşte, se refuză accesul MS în reţea.
Printre alte informaţii, SIM conţine: numărul internaţional al abonatului
mobil (IMSI), cheia de autentificare proprie abonatului (Ki) şi algoritmul de
autentificare confidenţial (A3). Când încearcă să acceseze reţeaua, un abonat
mobil (MS) îţi prezintă identitatea, primeşte un număr aleator (R) care, împreună
cu cheia Ki este folosit pentru a calcula răspunsul semnat (SRES) prin invocarea
algoritmului confidenţial A3: SRES=[Ki(A3)R] (figura 8.3). Algoritmul de
autentificare trebuie să permită un calcul rapid al SRES, pentru a nu încetini
procesul de autentificare. Spre deosebire de acesta, determinarea cheii Ki,
pornind de la SRES şi R, trebuie să fie foarte laborioasă.
Figura 8.3 Procesul de autorizare a unui utilizator
Raspunsul semnat SRES este transmis înapoi reţelei, unde este comparat cu
răspunsul calculat local SRESl, în caz de identitate fiind autorizat accesul.
24
8.4 Secretizarea comunicaţiei

Pe lângă SRES, abonatul mobil calculează cheia de cifrare Kc folosind un
alt algoritm confidenţial (A8), memorat pe SIM. De asemenea, Kc este calculat lo-
cal de reţea. Astfel, prin interfaţa radio nu se transmite, în mod neprotejat, nici o
informaţie confidenţială (figura 8.4).
Figura 8.4 Secretizarea comunicaţiei
Odată verificată autenticitatea unui abonat mobil, verificare în urma

căreia atât reţeaua cât şi abonatul mobil cunosc cheia Kc, reţeaua iniţiază
comanda pentru modul de lucru criptat. Drept rezultat, începând de acum înainte,
toate mesajele transmise prin interfaţă radio vor fi criptate la transmisie şi
decriptate la recepţie, folosind în ambele cazuri algoritmul confidenţial A5.
Confidenţialitatea comunicaţiei este garantată în plus, prin înlocuirea
identităţii reale a abonatului IMSI, în etapa de prezentare în reţea, cu identitatea
25
temporară TMSI, valabilă numai în interiorul unei arii de localizare (LAI). în

interiorul unei arii de localizare, un cod TMSI corespunde în mod unic unui cod
IMSI dar, în afară, trebuie să fie completat folosind codul arie de localizare.
Reţeaua, prin VLR, păstrează evidenţa asociaţiei TMSI-IMSI. La fiecare proce-
dură de reactualizare a localizării, adică în VLR care va deservi abonatul în
continuare, un nou TMSI este alocat abonatului.
Exemplu
Exemplul care va fi prezentat în continuare descrie unul dintre nenu-
măratele scenarii posibile, în care sunt folosiţi algoritmi de autentificare şi crip-
tare. Se presupune că abonatul mobil asociat unui TMSI este deja în evidenta unui
VLR, astfel încât, toate caracteristicile utile ale sale sunt memorate în VLR,
identificarea bazându-se numai pe parametrii LAI şi TMSI. După cum s-a
menţionat, autentificarea are loc la fiecare reactualizare a localizării, astfel încât,
în vechiul VLR, cel care a deservit abonatul până la momentul reactualizării, se
găsesc informaţiile: IMSI, TMSI, Kc, R, S (figura 8.5).
În modulul de identitate al abonatului mobil se găsesc, printre alte
informaţii, constantele: IMSI, algoritmii confidenţiali A3, A5, A8, cheia personală
Ki şi variabilele: TMSI, LAI, Kc, Kn. Abonatul mobil solicită reactualizarea
localizării transmiţând către centrală, prin interfaţa radio, valorile curente pentru
TMSIo, LAIo şi Kn. Entitatea centrală/staţie de bază transferă aceste valori, prin
intermediul reţelei, mai exact prin reţeaua de semnalizare, către VLR curent.
Acesta iniţiază o cerere de autentificare, transmiţând parametrii Kn şi R către
centrală, prin reţea, şi de aici către abonatul mobil, prin interfaţă radio. Folosind
algoritmii confidenţiali A3, A8, cheia Ki, memorate pe SIM, şi R recepţionat,
abonatul mobil calculează Kc şi SRES. Răspunsul SRES este transmis înapoi către
centrală şi de acolo către VLR, unde, prin compararea SRES recepţionat cu
SRESl generat local, se verifică autenticitatea abonatului mobil.
26
Figura 8.5 Reactualizarea localizării
27
Dacă autenticitatea este confirmată, VLR reactualizează informaţia de

localizare a abonatului din HLR de origine şi asignează un număr MSRN,
folosind numărul IMSI pentru a adresa baza de date. Numărul MSRN, memorat în
HLR de origine, este folosit ulterior pentru a găsi abonatul mobil şi a ruta
apelurile de intrare (reţea către abonat) către VLR care deserveşte terminalul
mobil la momentul curent. Aici se vor găsi variabilele TMSI şi LAI care identifică
şi localizează abonatul mobil.
Concomitent, noul VLR, care va deservi de acum înainte abonatul
considerat, generează noul TMSIn pentru acesta şi-l transmite către centrală. De
acum, TMSIn, LAIn, şi Kc sunt folosite pentru abonatul mobil analizat. Când HLR
confirmă operaţia de reactualizare a poziţiei, aceasta este transmisă către noua
VLR şi de aici către centrală care, la rândul său, iniţiază comanda "lucru criptat"
către mobil. Toate mesajele M care se vor transmite de acum înainte prin interfaţă
radio vor fi încriptate folosind algoritmul A5 şi cheia Kc. La recepţie, mesajele
recepţionate Kc(M) vor fi decriptate folosind acelaşi algoritm şi cheie. Prin
urmare, primul mesaj pe care-l va decripta centrala, după comanda "lucru
criptat", va fi mesajul "confirmare mod criptat". în continuare, ea informează
abonatul mobil, folosind un mesaj cifrat, că reactualizarea poziţiei a fost
acceptată de reţea şi tot odată transmite TMSIn. Recepţia acestuia este
confirmată de abonat prin mesajul "realocarea TMSI încheiată". După recepţia
acestuia, central transmite comanda "eliberează canalul" către abonat şi
"confirmare TMSI" către vechea VLR, cu scopul de a abandona TMSIo.
28
9. PROCEDURA DE TRANSFER ÎN REŢELELE GSM
În reţeaua GSM, procedura de transfer se bazează pe o cooperare foarte

strânsă între terminalul mobil, staţia de bază şi centrala pentru abonaţii mobili,
având la bază următorii parametrii:
- RXLEV: valoarea puterii recepţionate, măsurată pentru canalele logice
utilizate de conexiune. Acest parametru este măsurat fie de staţia de bază
(pentru canalul invers) fie de terminalul mobil (pentru canalul direct).
- RXQUAL: valoarea BER evaluată în canalele logice folosite de conexiu-
ne, parametru este estimat fie la nivelul staţiei de bază (pentru canalul
direct) fie la nivelul terminalului mobil (pentru canalul invers).
- Distanţa dintre staţia de bază şi terminalul mobil. Acest parametru este
evaluat la nivelul BSS folosind valoarea avansului temporal (faţă de
referinţa de timp a BSS) cu care, MT trebuie să-şi anticipeze emisia, pentru
ca impulsul RF, emis pe durata canalului temporal alocat şi întârziat
datorită fenomenului de propagare, să se alinieze corect în cadrele TDMA,
la nivelul BSS.
- RXLEVNCELL(n):nivelul puterii recepţionate de terminalul mobil în
canalele BCCH a n-celule adiacente.
Pe durata fiecărui cadru TDMA, un terminal mobil, angajat în comunicaţie,
utilizează un singur canal temporal în fiecare din cele două direcţii (directă şi
inversă) ale canalului radio duplex (figura 9.1).
29
Figura 9.1 Comutare între canale la nivelul MT
Pe durata canalului temporal de recepţie al staţiei de bază, terminalul mobil,

acordat pe frecvenţa canalului direct, pe lângă demodularea semnalului transmis,
evaluează nivelul (RXLEV) şi calitatea (RXQUAL) acestuia. Aceste valori, după
o memorare temporară în terminal, sunt transmise la fiecare 480ms către BSS,
folosind canalul de semnalizare asociat (SACCH).
Odată încheiat canalul temporal de recepţie, terminalul mobil se acordează
pe frecvenţa canalului terminal mobil → staţie de bază. Pe durata canalului
temporal de emisie, odată cu demodularea semnalului recepţionat de la terminalul
mobil, staţia de bază evaluează parametrii RXLEV şi RXQUAL. Prin intermediul
avansului temporal, staţia de bază estimează distanţa până la terminalul mobil.
După încheierea canalul temporal de emisie, până la canalul temporal de
recepţie, din cadrul următor, terminalul mobil are la dispoziţie un interval de timp,
cu durata egală cu 4 canale temporale, în care măsoară puterea recepţionată, pe
purtătoarea unui canal BCCH, al unei celule învecinate. Terminalul mobil poate
măsura puterea din 16 celule învecinate. Aceste rezultate, ca şi cele relative la
30
canalul utilizat, sunt transferate periodic, la fiecare 480 ms, către staţia de bază,
prin canalul SACCH,
În consecinţă, prin operaţiile descrise mai sus, pentru fiecare conexiune
activă, la nivelul staţiilor de bază sunt disponibile, în timp real, valorile următorilor
parametrii:
a) RXQUAL pentru canalul direct şi invers,
b) RXLEV pentru canalul direct şi invers,
c) distanţa terminal mobil-staţie de bază,
d) nivelul puterii recepţionate de terminalul mobil de la n celule învecinate.
La nivelul staţiei de bază, toţi parametrii enumeraţi mai sus sunt mediaţi şi
comparaţi cu valorile de prag pentru transfer. Algoritmul de transfer este declanşat
la atingerea unuia sau mai multor praguri. Pe baza rezultatelor măsurătorilor
efectuate de terminalul mobil asupra nivelului puterii recepţionate de la celulele
învecinate, staţia de bază decide care sunt celulele cele mai indicate pentru
transfer.
Mulţimea celulelor, selectate de algoritmul de transfer, sunt ordonate într-o
lista, în ordinea descrescătoare a valorii nivelului de recepţie. Lista împreuna cu
mesajul de cerere de transfer sunt transmise la centrală. Mesajul informează
centrala asupra cauzei care a condus la necesitatea transferului: calitatea
semnalului, puterea recepţionată, distanţa.
Spre deosebire de modalitatea de rezolvare a transferului în sistemele celu-
lare analogice, în cazul standardului GSM, pentru a rezolva cererea de transfer,
centrala nu trebuie să interogheze toate celulele învecinate, implicate în procesul
de transfer. Selecţia este făcută de centrală pe baza listei transmise de staţia de
bază, la care se adaugă informaţii suplimentare, deţinute la nivelul centralei, cum
ar fi volumul traficului în diverse celule. Centrala va interoga numai celula
selectată, cu scopul de a verifica disponibilitatea unui canal de trafic liber.
31
Odată verificată disponibilitatea unui canal de trafic liber în noua celulă

selectată, centrala transmite către aceasta, prin reţeaua terestră de semnalizare,
mesajul de alocare. Tot odată, prin intermediul staţiei de bază din celula curentă,
se transmite către terminalul mobil comanda de transfer, care conţine informaţii
legate de celula care-l va deservi în continuare: putere de emisie, noul canal logic
de trafic etc. Transmisia comenzii de transfer se face prin canalul FACCH asociat
vechiului canal de trafic.
La nivelul staţiei de bază, existenţa informaţiilor referitoare la puterea
recepţionată de către fiecare terminal mobil pe frecvenţele canalelor BCCH,
aparţinând canalelor învecinate, reprezintă o soluţie novatoare pentru realizarea
transferului în cazul GSM. Datorită acestor informaţii, în reţeaua GSM este redus
volumul de activităţi (măsurări şi comunicaţie) necesar pentru efectuarea
transferului şi, în acelaşi timp, este mărită viteza de selectare a unei noi celule.
Astfel, în reţelele GSM este posibil să se utilizeze celule cu rază de dimensiune
mult mai mică decât în sistemele analogice.
Pe lângă avantajele menţionate mai sus, informaţia referitoare la puterea
recepţionată de către fiecare terminal mobil din celulele învecinate, permite
utilizarea de proceduri particulare, cu scopul de a îmbunătăţi serviciul oferit de
reţea. Astfel, este important de subliniat faptul că în reţeaua GSM este posibilă
utilizarea procedurilor de transfer pentru redistribuirea traficului între celule, ceea
ce poate conduce la o utilizare optimă a resurselor radio şi la reducerea
fenomenelor de congestie a reţelei.
9.1 Alegerea pragului de activare a transferului

În continuare se vor prezenta câteva consideraţii generale, legate de alegerea
valorilor de prag, valori, la atingerea cărora este activată procedura de transfer.
Valorile pentru pragurile de transfer hotărăsc calitatea şi capacitatea
sistemului. Deoarece pragul de activare delimitează zona de acoperire a celulei, fie
32
din punct de vedere al puterii recepţionate, fie din punct de vedere al interferenţei,
când terminalul mobil se găseşte în situaţia de a se apropia de un astfel de prag,
sistemul trebuie să garanteze ducerea la bun sfârşit a transferului.
Dacă valorile pentru pragurile de transfer sunt prea ridicate, atunci vor avea
loc o mulţime de cereri şi/sau procese de transfer care, în realitate, nu ar fi
necesare. Prin urmare, se va înregistra o supraîncărcare a reţelei, ceea ce ar putea
reduce capacitatea globală a sistemului. Dacă valorile pentru pragurile de transfer
sunt prea coborâte, datorita întârzierilor existente între momentul de iniţiere şi de
comandă propriu-zisă a transferului, ar putea avea loc fie o degradare a prestaţiei
(calitate necorespunzătoare a comunicaţiei), fie o creştere a numărului de
comunicaţii întrerupte.
33
Comunicaţii Mobile: Capitolul 5. Reţele GSM/GPRS/EDGE
10. Transmisiuni de date în pachete în reţele GSM: GPRS/EDGE
10.1 GPRS – (GENERAL PACKET RADIO SERVICE)

10.1.1 Introducere
Serviciul GPRS este un serviciu radio, asociat reţelelor celulare GSM, bazat
pe transmiterea în pachete care permite conectarea permanentă a utilizatorului.
Acest serviciu permite realizarea unor debite medii care pot să ajungă la 115 kbps.
Reamintim că standardul GSM a fost conceput în special pentru realizarea
de conexiuni telefonice dar serviciile de transmitere de date au fost, încă de la
început, o componentă importantă care, cu trecerea timpului s-a dezvoltat foarte
mult. Evoluţia GSM din această perspectivă a marcat trecerea la tehnologiile 2,5G
şi apoi la 3G. Generaţia 2,5 corespunde implementării tehnologiilor
GSM/GPRS/EDGE soluţia fiind apreciată ca o etapă intermediară importantă în
evoluţia spre reţelele 3G. În figura 10.1 se evidenţiază evoluţia tehnologiilor
curente către 2,5G şi 3G din punctul de vedere vitezelor realizate pentru
transmisiile de date.
1
2G 2.5G 3G
CDMA 1 1xRTT 3xRTT

14,4 kbps 144 kbps 384 kbps
1xEV
TDMA 1800 kbps
GSM EDGE
GPRS
14,4 kbps 384 kbps
115 kbps
PDC WCDMA
9,6 kbps 384 -2000
kbps
Fig. 10.1 Evoluţia reţelelor de comunicaţie celulare de arie largă
Introducerea GPRS a implicat o mică modificare în cadrul reţelei radio

GSM, mai exact, partea care a trebuit modificată este subsistemul staţiei de bază,
BSS (figura 10.2). Modificarea constă dintr-un actualizare (upgrade) a programelor
instalate în echipamentele de emisie recepţie şi în nodurile de control ale staţiei de
bază. În plus, este adăugată o unitate numită Unitate de Control a Pachetelor -
PCU (Packet Control Unit) la BSS pentru a administra transferul pachetelor de
date între utilizatorii de echipamente mobile şi reţeaua nucleu GPRS. PCU suportă
şi retransmisiile de pachete de date şi alte funcţii specifice protocolului GPRS.
2
Fig. 10.2 Reţea GSM/GPRS
După cum se observă în figura 10.2 în reţea au fost introduse şi două

entităţile specifice serviciului GPRS:
• nodul suport pentru serviciul GPRS - SGSN (Serving GPRS Support Node);
• nodul suport poartă GPRS - GGSN (Gateway GPRS Support Node).
Aceste noduri interacţionează cu nodul HLR pentru a obţine profilul
utilizatorului şi informaţii de autentificare.
Nodul SGSN este conectat la sistemul staţiei de bază şi controlează accesul,
urmăreşte mişcarea utilizatorului şi are implementate anumite funcţii de securitate.
Nodul GGSN este un nod-poartă către reţelele de date din exterior, şi oferă servicii
precum autentificarea accesului în cadrul reţelelor externe, asigurarea calităţii
serviciilor etc. Prin reţele externe ne referim la: Internet, reţele private interne sau
reţele X.25 comune. Nodul GGSN intervine în gestionarea mobilităţii prin
direcţionarea traficului extern către nodul SGSN cel mai apropiat de utilizator.
3
În fine trebuie menţionat că pentru a putea beneficia de serviciul GPRS

utilizatorii au nevoie de terminale mobile compatibile care să poată interpreta
transmisiunile în pachete.
10.1.2 Modul de funcţionare al serviciului GPRS
Accesul la serviciul GPRS

În momentul în care un utilizator porneşte echipamentul care suportă
serviciul GPRS, dispozitivul va căuta în mod automat o reţea GPRS. În cazul în
care este detectată o astfel de reţea, echipamentul iniţiază procedura de conectare.
Nodul SGSN primeşte o cerere de conectare, aduce informaţia legată de profilul
utilizatorului de la baza de date HLR corespunzătoare, şi realizează autentificarea.
Din această fază poate fi folosită şi criptarea mesajelor. Nodul SGSN foloseşte
informaţia despre profilul utilizatorului (inclusiv numele punctului de acces, care
identifică reţeaua şi operatorul) pentru a determina către care nod GGSN să
direcţioneze pachetele. Nodul GGSN poate iniţia, la rândul său, un serviciu de
autentificare RADIUS (Remote Authentication Dial-In User Service) şi apoi va
aloca utilizatorului o adresă IP dinamică în vederea realizării unei conexiuni către
o reţea externă. Acest proces se numeşte "activarea contextului legat de profilul
pachetelor de date" şi poate include funcţii adiţionale precum managementul
calităţii serviciilor sau managementul tunelului către o reţea privată virtuală.
În momentul în care un echipament mobil este oprit sau iese din aria de
acoperire GPRS, contextul său este dezactivat şi echipamentul este scos din
evidenţa reţelei.
Trimiterea şi primirea pachetelor
Când utilizatorul unui terminal trimite pachete de date, nodul SGSN le
direcţionează către nodul GGSN cel mai apropiat. Mai departe, GGSN rutează
4
datele pe baza contextului stabilit pentru sesiunea curentă.

În sens invers, pachetele destinate utilizatorului sunt rutate către nodul
GGSN asociat adresei IP corespunzătoare utilizatorului. Nodul GGSN verifică
dacă pachetele recepţionate corespund contextului curent, identifică nodul SGSN
care serveşte utilizatorul şi direcţionează în consecinţă pachetele. Mai departe,
nodul SGSN îndrumă pachetele spre BSS în raza căruia este localizat utilizatorul.
10.1.3 Aspecte caracteristice GPRS

Serviciul GPRS a permis să se asigure: rate de transfer mari (în comparaţie
cu cele oferite de reţea în fazele anterioare), conexiune permanentă, robustă,
suport pentru aplicaţii de bandă largă şi mecanisme de securitate robuste.
Serviciul GPRS poate asigura o rată medie de transfer de 115 kbps, dar
aceasta este obţinută doar prin folosirea tuturor celor opt canale temporale pentru
GPRS. În mod curent, echipamentele terminale sunt configurate pentru a folosi un
anumit număr de canale temporare pentru fluxul de date ascendent, şi respectiv
descendent. În condiţiile în care semnalul radio este foarte bun, dacă se folosesc
(de exemplu) patru canale temporale pe sensul ascendent şi unul pe cel descendent,
se poate asigura o rată de 80kbps pe calea descendentă şi, respectiv, 20 kbps pe
calea ascendentă.
Capacitatea de trafic a unei celule se împarte între traficul de voce şi cel de
date. Operatorii vor distribui capacitatea existentă în funcţie de strategia proprie
privind ponderea celor două tipuri de utilizatori. În mod normal, reţeaua este
configurată în aşa fel încât să aibă prioritate traficul de voce dar, de regulă, se alocă
şi câteva canale temporare pentru transferul de date astfel încât să se asigure un
nivel minim de servire în cursul perioadelor lungi de trafic de voce. Dacă la un
moment dat o parte din capacitatea alocată traficului de voce nu este nefolosită
aceasta poate fi realocată în mod dinamic pentru a prelua trafic de date.
5
Realizarea unei conexiuni permanente elimină întârzierile lungi care ar fi

necesare pentru reconectarea la reţea atunci când este necesară transmiterea sau
recepţionarea de date.
Serviciul GPRS permite operatorilor să factureze după traficul de pachete
vehiculate, nu după perioada de timp petrecută de utilizatori în reţea, aceasta fiind
o soluţie mai convenabilă pentru utilizatori.
Pentru a asigura conectivitate robustă GPRS foloseşte mai multe scheme
de codare. Standardul defineşte patru scheme de codare – de la CS1 la CS4. CS1
este cea mai robustă dar reduce rata medie pe segment temporar la 8 kbps. La polul
opus CS4 asigură protecţia cea mai redusă dar rata creşte la 20 kbps. Evident,
aceasta din urmă este utilizabilă în condiţii de raport semnal zgomot foarte bun
practic putând fi aplicată numai pe cca 25% din aria unei celule. Echipamentele
moderne au capacitatea de a adapta rata la condiţiile specifice unui anumit
utilizator. Dacă un pachet recepţionat de BSS prezintă erori care nu pot fi
corectate, cadrul respectiv poate fi retransmis în mod repetat până când este
recepţionat corect şi numai apoi este transferat în reţeaua nucleu GPRS.
Având în vedere folosirea de către tehnologia GPRS a tehnicii de comutare
de pachete, tehnică folosită şi în INTERNET, la o rată de transfer superioară faţă
de variantele soluţiile anterior folosite în GSM, noua tehnologie permite accesul
utilizatorilor la o gamă largă de aplicaţii bazate pe IP curente:, unele de bandă
largă, cum ar fi: poşta electronică, accesul Web, aplicaţii WAP (Wireless
Application Protocol), transfer de fişiere etc. precum şi la unele aplicaţii care
implică bandă relativ largă cum ar fi aplicaţiile WEB multimedia.
Din punctul de vedere al suportului de securitate, se constată că tehnologia
GPRS foloseşte ca punct de plecare resursele asigurate de sistemul GSM, şi s-a
demonstrat că acest sistem este destul de performant în ceea ce priveşte securitatea
şi autentificarea. La iniţierea sesiunii, un utilizator este autentificat pe baza unor
6
informaţii confidenţiale conţinute în SIM (Subscriber Identity Module). Datele de

autentificare sunt comparate cu înregistrările stocate în nodul HLR al reţelei şi apoi
validate. Mai mult, GPRS permite o autentificare suplimentară, înainte ca
utilizatorul să fie lăsat să acceseze alte reţele, prin folosirea unor protocoale cum ar
fi RADIUS. De asemenea, este suportată şi criptarea datelor de utilizator la
interfaţa radio şi pe toată calea de la terminalul mobil la nodul SGSN. DE
menţionat că se poate folosi şi criptarea capăt-la-capăt pentru reţele private
virtuale.
10.1.4 Alte implicaţii ale implementării GPRS

Folosirea comutării de pachete face ca resursele radio să fie folosite doar
atunci când utilizatorii trimit sau primesc efectiv date. Resursele radio disponibile
pot fi împărţite într-o manieră concurenţială de către mai mulţi utilizatori. Aceasta
eficientizează folosirea resurselor radio mărind numărul de utilizatori care pot fi
serviţi de o singură celulă. Numărul real de utilizatori care pot lucra simultan
depinde de aplicaţia folosită respectiv de volumul de trafic vehiculat. Datorită
eficienţei spectrale mărite a GPRS, a scăzut presiunea de a se constitui capacităţi
de trafic mari care să fie ţinute în aşteptare pentru a face faţă solicitărilor din orele
de vârf. În consecinţă, GPRS le permite operatorilor să optimizeze folosirea
resurselor reţelei printr-o administrare dinamică şi flexibilă, diversificând simultan
gama serviciilor oferite utilizatorilor.
Cu alte cuvinte tehnologia GPRS poate contribui la mărirea capacităţii de
vârf a unei reţele GSM deoarece, în mod simultan:
• resursele radio sunt alocate într-un mod mai eficient prin realizarea de
conexiuni virtuale;
• o parte tot mai mare din traficul care era transmis prin comutare de
circuite(de exemplu SMS), poate fi transmis prin comutare de pachete; pe
7
această cale se reduce încărcarea canalelor de semnalizare şi a centrului de

SMS, datorită interconectării GPRS/SMS care este suportată de standardele
GPRS
Este interesant de evidenţiat impactul introducerii GPRS şi din perspectiva
faptului că odată cu introducerea serviciului a crescut numărul de servicii care
solicită acces la resursele existente. Resursele sunt limitate şi trebuie distribuite în
mod optim între aceste servicii. Există dorinţa de a rezerva un procent din resurse,
în mod exclusiv, pentru transferul de pachete. Evident aceasta va reduce
capacitatea reţelei din punctul de vedere al utilizatorilor de comunicaţii telefonice.
Nivelul impactului din acest punct de vedere este mai mare în cazul celulelor mici
cu puţine resurse. Unele servicii cum ar fi SMS pot folosi diverse tipuri de resurse
deci se pot adapta condiţiilor existente la un moment dat: de exemplu SMS poate
folosi fie canale de semnalizare fie canale GPRS.
În fine trebuie să reamintim că în realitate ratele de transfer de care pot
beneficia utilizatorii sunt mult mai mici. Se poate ajunge la valorile maxime
menţionate (cca 172,1 kbps) dacă, existând o singură purtătoare GPRS, aceasta
este folosită de un singur utilizator iar datele nu necesită nici o protecţie la erori.
Aceasta se poate întâmpla foarte aproape de staţia de bază. Mai mult nici un
operator nu va accepta ca toate segmentele temporale să fie utilizate de un singur
abonat. De asemenea şi la nivelul terminalelor există o limitare care permite
folosirea a maximum 3 segmente. Prin urmare ratele de transfer medii, nete, reale
ajung la cca 42kbps.
În concluzie dacă există aplicaţii care necesită rate mai mari trebuie să se
folosească tehnologia EDGE sau reţele din generaţia a treia.
8
Capitolul 4 EDGE – Enhanced Data Rates for Global Evolution
10.2 EDGE–ENHANCED DATA RATES FOR GLOBAL

EVOLUTION
10.2.1 Introducere
Tehnologia EDGE a început să fie introdusă în cadrul sistemului
GSM/GPRS din anul 1997. Această tehnologie a fost considerată, la început,
ori ca irelevantă ori ca o cheltuială suplimentară nefolositoare de către mulţi
operatori care erau orientaţi pe dezvoltarea reţelelor 3G. După o vreme,
această perspectivă s-a schimbat şi operatorii GSM din toată lumea au
devenit interesaţi în implementarea EDGE ca o soluţie complementară la
reţelele 3G.
EDGE poate juca un rol important în evoluţia către tehnologia
WCDMA (Wideband CDMA). Obiectivul acestei noi tehnologii este de a
mări ratele de transmisie şi eficienţa spectrală, de a permite aplicaţii care
necesită rate mai mari şi de a creşte capacitatea de deservire a utilizatorilor
mobili. Se va observa că soluţia măreşte capacitatea de comunicaţie, ratele de
transfer propuse fiind de trei ori mai mari decât cele oferite de tehnologia
GPRS. Aceasta permite operatorilor GSM să ofere servicii de acces mobil la
Internet cu rate de transfer competitive pe infrastructura deja existentă.
Odată cu introducerea EDGE în faza 2+ de dezvoltare a sistemelor
GSM, serviciile existente cum ar fi GPRS şi HSCSD (High-Speed Circuit
Switched Data) sunt îmbunătăţite prin realizarea unui nou nivel fizic.
Serviciile în sine nu sunt modificate. EDGE a fost introdus folosind
specificaţiile şi descrierile deja existente, acţionând la nivelul fizic prin
propunerea unor tehnici de modulaţie superioare.
Aşa cum se va evidenţia în continuare dacă tehnologia GPRS permite
viteze medii de 115 kbps şi maxime de aproximativ 160 kbps la nivelul fizic,
tehnologia EDGE (numită în unele abordări EGPRS - Enhanced GPRS) este
capabilă să ofere viteze medii de cca 270 kbps (atunci când sunt utilizate
toate cele 8 segmente de timp) şi, viteze maxime de cca 473,6 kbps. De fapt,
9
EDGE a fost numită la început GSM384, având în vedere că tehnologia

depăşea limita impusă de ITU pentru a fi considerată o tehnologie de
generaţia a treia.
Pentru a optimiza atât eficienţa cât şi calitatea în condiţii specifice
canalelor radio, EDGE foloseşte o combinaţie a două metode de modulaţie:
GMSK şi 8PSK. În condiţii de semnal radio bun, se foloseşte modulaţia
8PSK prin care se asigură viteze mari de transmisie a datelor, iar în condiţii
de semnal radio slab, se menţine conexiunea dar la viteze de transmisie mai
mici folosind modulaţie de tip GMSK. Ca atare se constată că au fost definite
9 scheme de codare (MCS1..MCS9) dintre care patru sunt asociate
modulaţiei GMSK iar celelalte 5 modulaţiei 8-PSK. În cea mai bună
variantă, la un raport semnal/zgomot foarte bun, EDGE reuşeşte să asigure o
viteză de transfer de cca 59,2 kbps pe segment temporal adică, viteza
maximă teoretică de 473,6 kbps (folosind toate cele 8 segmente temporale).
Dintre multiplele îmbunătăţiri aduse de EDGE se mai pot menţiona: o
administrare mai bună a retransmiterii pachetelor, o gamă de adrese
respectiv, o fereastră de adresare, mai mare pentru a preveni blocarea
protocolului şi retransmiteri care nu ar fi necesare, o metodologie mai
adecvată de măsurare a calităţii conexiunii etc. Unele dintre acestea vor fi
detaliate în cele ce urmează.
10.2.2 Diferenţe tehnice între GPRS şi EDGE

EDGE este o metodă de creştere a ratelor de transmisie pe legăturile
de date din reţeaua GSM. În principiu, EDGE introduce o nouă tehnică de
modulaţie şi un sistem de codare mai performant pentru a putea accepta atât
servicii care folosesc comutarea de pachete cât şi cât şi servicii care folosesc
comutarea de circuite. În consecinţă, EDGE este o îmbunătăţire adusă
GPRS-ului şi nu poate lucra în mod independent. Introducerea GPRS a avut
10
un impact mai mare asupra sistemului GSM decât are introducerea EDGE
asupra sistemului GSM/GPRS.
GPRS şi EDGE folosesc protocoale şi moduri de lucru diferite în
secţiunea dinspre sistemul staţiei de bază (figura 10.3). În secţiunea reţelei
nucleu (core), ele folosesc aceleaşi protocoale de administrare a pachetelor,
şi în consecinţă se comportă în acelaşi fel.
Fig. 10.3 Structura conexiunilor GPRS şi EDGE

Pentru a sintetiza în tabelul 10.1 se face o comparaţie a performanţelor
tehnice principale pentru tehnologiile GPRS, EDGE. Deşi cele două
tehnologii au aceeaşi rată de simbol, ratele de bit sunt diferite. EDGE poate
realiza o rată de 3 ori mai mare decât GPRS.
Tabelul 10.1 Parametrii tehnici GPRS şi EDGE
GPRS EDGE
Modulaţie GMSK 8PSK/GMSK
Rata de simbol 270 ksimbol/s 270 ksimbol/s
Rata de bit a modulaţiei 270 kbps 810 kbps
Rata datelor (radio) pe slot temporal 22,8 kbps 69,2 kbps
Rata datelor (utilizator) pe slot 20 kbps(CS4) 59,2kbps(MCS9
temporal )
Rata de date a utilizatorului (8 160 kbps 473,6 kbps
sloturi temporale)
11
(182,4 kbps) (553,6 kbps)
Obs. Diferenţele care apar între ratele de transmisie la nivel radio şi

ratele de utilizator provin de la faptul că sunt sau nu luate în considerare
datele din antetul pachetelor. Aceste moduri diferite de calcul a ratelor duc la
unele diferenţe între parametrii menţionaţi în diverse repere bibliografice.
10.2.3 Tehnica de modulaţie folosită de EDGE

GSM/GPRS foloseşte tehnica de modulaţie GMSK. Constelaţia
corespunzătoare este reprezentată în figura 10.4. unde se observă
componenta în fază (I) şi componenta în cuadratură (Q) pentru semnalul
transmis. Fiecare simbol care este transmis, adică fiecare deplasare în fază
(cu 90 de grade), reprezintă 1 bit. Pentru a obţine rate de bit mai mari pe
canal temporar decât cele disponibile in GSM/GPRS, metoda de modulaţie
necesită schimbări. EDGE este făcut astfel încât sa reutilizeze structura
existentă a canalului, lăţimea canalului, metoda de codarea canalului,
mecanismele şi funcţionarea deja existente în reţeaua GPRS. Modulaţia
standard selectată în cazul EDGE este 8PSK, care îndeplineşte aceste cerinţe.
Modulaţia 8PSK are aceleaşi calităţi în ceea ce priveşte generarea
interferenţei pe canalele adiacente ca şi GMSK. Acest lucru face posibilă
integrarea canalelor EDGE in planul de frecvenţe deja existent şi de
asemenea asignarea a noi canale EDGE în acelaşi fel ca şi canalele GSM.
Fig 10.4 Constelaţiile în

planul I/Q pentru tehnicile
de modulaţie GMSK şi
8PSK
12
Modulaţia 8PSK este una liniară în care 3 biţi consecutivi sunt

reprezentaţi printr-un singur simbol în planul I/Q. Rata de simbol, adică
numărul de simboluri trimise intr-o perioada clară de timp, rămâne aceeaşi ca
şi la GMSK, dar fiecare simbol reprezintă 3 biţi în loc de unul. Rata totală
este în consecinţă de 3 ori mai mare.
Distanţa euclidiană dintre diferite simboluri este mai mică folosind
modulaţia 8PSK decât în cazul folosirii modulaţiei GMSK ceea ce determină
un risc de interpretare greşită mai mare la rapoarte semnal/zgomot mici. Ca
atare este necesară o codare adecvată pentru detecta şi corecta eventualele
erori; codul trebuie să fie tot mai puternic cu cât raportul semnal zgomot este
mai mic. În aceste condiţii atunci când semnalul radio este slab modulaţia
GMSK devine mai eficientă. În consecinţă, codarea EDGE este o combinare
între codările 8PSK şi GMSK.
10.2.4 Comparaţie între performanţele tehnologiilor GPRS şi

EDGE
Pentru combaterea erorilor în tehnologia GPRS, au fost definite 4
scheme de codare diferite, desemnate prin CS1 … CS4 (coding scheme).
Numărul de biţi de control scade de la CS1 la CS4. Tehnologia EDGE
foloseşte nouă scheme de codare, desemnate prin MCS1 …. MCS9. Primele
4 scheme de codare (MCS1 - MCS4) se folosesc împreună cu modulaţia
GMSK iar ultimele 5 cu modulaţia 8PSK. În tabelul 10.2 este dată o sinteză a
performaţelor schemelor de codare menţionate. Se observă că ratele de
transmiterea a informaţiei variază de la 8 kbps la 20kbps pentru GPRS iar
pentru EDGE de la 8,4 kbps la 59,2 kbps.
Atât CS1 - CS4 din cadrul GPRS cât şi MCS1 - MCS4 de la EDGE
13
folosesc modulaţia GMSK cu mici diferenţe din punctul de vedere al ratei.

Aceasta diferenţă rezultă din faptul că antetul şi câmpul de date au lungimi
diferite în cele două tehnologii. Un pachet transmis folosind o schemă de
codare superioară (adică cu un cod mai slab) care nu este recepţionat corect,
poate fi retransmis folosind o schemă de codare inferioară (cu un cod mai
puternic). Această procedură este cunoscută sub denumirea de resegmentare.
Resegmentarea (retransmiterea cu ajutorul altei scheme de codare) necesită
schimbări în zona sarcinii utile a blocurilor radio. Resegmentarea nu este
posibilă în cadrul GPRS. La GPRS retransmiterea se face cu aceeaşi schemă
de codare.
Tabelul 10.2 Performanţe scheme de codare
Tehnologia Tehnica de Schema de codare Rata de transmitere a
modulaţie datelor (kbps)
CS1 8
CS1 12
GMSK
GPRS CS1 14,4
CS1 20
MCS1 8,4
MCS2 11,2
GMSK MCS3 14,8
MCS4 17,8
EDGE MCS5 22,4
MCS6 29,6
8PSK MCS7 44,8
MCS8 54,4
MCS9 59,2
Mediul radio nu se modifică în intervalul în care are loc

retransmiterea, deci folosind aceeaşi schemă de codare rămâne aceeaşi
probabilitate de a recepţiona din nou eronat pachetul. Ca atare, în tehnologia
14
GPRS, este importantă adaptarea foarte atentă a legăturii (selecţia atentă a

schemei de codare folosită) pentru a evita un număr prea mare de
retransmisii.
Resegmentarea adică retransmiterea cu o schemă de codare mai
puternică, este posibilă în tehnologia EDGE. Pachetele transmise cu
protecţie redusă vor fi retransmise cu o protecţie mai mare. Deci se poate
începe cu o schemă de codare foarte eficientă şi numai dacă se constată că se
lucrează în condiţie grele se poate apela la scheme de codare care reduc rata
de transmitere a datelor în favoarea protecţiei superioare la erori.
Un alt aspect important se referă la identificarea pachetelor transmise
în scopul retransmiterii. În ambele tehnologii înaintea transmiterii la interfaţa
radio a pachetelor de date sau de control, echipamentul care transmite
marchează pachetele cu un număr de identificare. Această informaţie este
inclusă în antetul fiecărui pachet. În GPRS pachetele sunt numerotate cu un
indice cuprins între 1 şi 128 iar în EDGE cu un indice cuprins între 1 şi 2048.
De asemenea, în GPRS, fereastra de adresare este de 64 în vreme ce la
EDGE este de 1024.
După transmiterea unei secvenţe de pachete (n pachete), echipamentul
care transmite solicită un raport cu privire la corectitudinea pachetelor
recepţionate sub forma unui raport confirmat/neconfirmat. Din acest raport
se observă care pachete nu au fost decodate cu succes şi trebuie retransmise.
Ţinând cont de caracteristicile GPRS, (128 adrese, fereastra de
adresare 64) procesul de transmitere a pachetelor se poate bloca după 64
pachete. Dacă trebuie retransmis un pachet care conţine erori, acesta ar putea
să aibă acelaşi număr ca un pachet nou din coadă. În acest caz protocolul se
blochează şi trebuie retransmise toate pachetele care aparţin aceluiaşi cadru
de nivel inferior.
În cadrul EGPRS, numărul de adrese a fost ridicat la 2048, iar
fereastra de adresare a crescut la 1024 minimizând riscul blocărilor.
15
În fine mai trebui scos în evidenţă că pentru a creşte performanţele

schemelor de codare de nivel superior (de la MCS7 la MCS9) tehnologia
EDGE foloseşte şi o procedură de întreţesere modificată.
Pentru a înţelege mecanismul se consideră cazul în care reţeaua
GSM/GPRS foloseşte saltul de frecvenţă. În acest caz comportarea
semnalului radio se schimbă, practic, la fiecare impuls radio. În GPRS un
bloc radio în cadrul căruia se aplică întreţeserea se transmite pe parcursul a
patru impulsuri radio. Pentru ca blocul să poată fi considerat corect transmis
şi să nu trebuiască retransmis trebuie ca toate cele patru impulsuri să fi fost
decodate corect. Cum fiecare din cele patru impulsuri se transmite în condiţii
diferite, probabilitatea ca toate cele patru blocuri să nu fie afectate este
redusă. Efectul este destul de pregnant mai ales în cazul schemei CS4 din
când protecţia la erori este extrem de redusă.
În cazul EDGE, schemele de codare superioare, MCS7, MCS8 şi
MCS9 transmit blocul cu întreţesere nu pe patru ci pe 2 impulsuri radio.
Probabilitatea de a recepţiona 2 trenuri consecutive fără erori este mai mare
decât probabilitatea de a recepţiona patru trenuri consecutive fără erori.
Totodată se reduce numărul de impulsuri radio care trebuie retransmise dacă
a apărut o eroare. Se constată că schemele menţionate sunt mai robuste în
prezenţa saltului de frecvenţă decât schema CS4 de la GPRS.
16
Fig. 10.5 Întreţeserea în GPRS şi EDGE
10.2.5 Funcţia de control a legăturii în tehnologia EDGE

Pentru a obţine rate de transfer mari la nivelul legăturii radio, EDGE
foloseşte o combinaţie de două funcţii: adaptarea legăturii şi redundanţa
incrementală.
Folosind comutarea de pachete şi niveluri de modulaţie şi de codare
multiple, sistemul EDGE poate implementa o tehnică de adaptare a legăturii
pentru a eficientiza transmiterea pachetelor. Ideea principală a acestei funcţii
este de a adapta nivelurile de modulaţie şi codare în funcţie de condiţiile de
interferenţă astfel încât să crească debitul mediu de transmitere a datelor.
Schimbarea schemei de codare poate avea loc la fiecare bloc radio dar având
în vedere că ea se bazează pe evaluarea calităţii se poate spune că intervalele
la care se face adaptarea sunt determinate mai degrabă de intervalele de
măsură a calităţii conexiunii.
Redundanţa incrementală constă în aceea că iniţial, pentru a transmite
pachetele de date, se foloseşte o schemă de codare cu o protecţie mică la
erori. În momentul în care informaţia este recepţionată greşit, se trece la o
17
codare care asigură o protecţie sporită (cu un număr mai mare de biţi de
control). Simultan se face şi o combinaţie datelor recepţionate în cele două
etape crescând, pe această cale, probabilitatea decodării corecte a
informaţiei.
În concluzie tehnologiile GPRS şi EDGE au permis ca reţelele GSM

să ofere utilizatorilor transmisiuni de date performante care să asigure
conectarea la internet cu toată gama de servicii asociate: e-mail, transfer de
fişiere, explorarea paginilor WEB etc. în condiţii competitive.
18
Comunicaţii mobile: Cap. 4 Algoritmi de multiplexare/acces multiplu
4.6 Algoritmul de acces multiplu ALOHA

4.6.1 Aspecte generale
ALOHA a fost conceput ca un algoritm de acces aleator la un satelit de

telecomunicaţii.
A devenit operaţional în anul 1971 la Universitatea din Hawaii şi era
utilizat pentru a interconecta cele câteva sisteme de calcul ale
universităţii prin intermediul unui satelit de telecomunicaţii.
Ulterior a stat la baza multor altor algoritmi de acces multiplu.
Algoritmul ALOHA prezintă trei variante:
• ALOHA – pur (P-ALOHA)
• ALOHA cu segmente de timp (S-ALOHA)
• ALOHA cu rezervare (R-ALOHA)
4.6.2 Algoritmul P-ALOHAAceastă versiune este extrem de simplă şi

constă în următoarele patru moduri de lucru:
1. Modul transmisiune, un utilizator oarecare transmite un pachet de
date prelucrat cu un cod detector de erori atunci când doreşte acest
lucru. În această fază el nu este interesat de activitatea celorlalţi
utilizatori.
2. Modul recepţie; după transmisiune utilizatorul trece pe recepţie
aşteptând o confirmare de la partener (ACK). Dacă transmisiunea
s-a suprapus total sau parţial cu transmisiunea altui utilizator se
spune că a apărut o coliziune. Atunci partenerul detectează un
mesaj cu erori şi transmite o confirmare negativă (NACK).
3. Modul retransmitere; după recepţionarea unei confirmări
negative mesajul este retransmis. Dacă retransmiterea are loc
imediat va rezulta o nouă coliziune. Pentru a evita acest fenomen
fiecare utilizator realizează retransmiterea mesajului rejectat după
un interval aleator.
4. Modul expirare a timpului de confirmare; după transmiterea
unui pachet utilizatorul aşteaptă mesajul de confirmare (pozitivă
sau negativă). Dacă acest mesaj nu soseşte într-un interval de timp
specificat transmiterea pachetului se reia.
In cadrul protocolului ALOHA se consideră că un pachet de date are

lungime fixă egală cu b biţi;
Pentru a evalua eficienţa protocolului se vor defini o serie de

parametrii statistici:
- Rata de transmitere a pachetelor acceptate:λ.
- Rata de transmisie a pachetelor rejectate: λr
- Rata de transmisie totală: λt.
Este evident că:
λ t = λ r + λ
Pe această bază se poate defini debitul de transmitere a informaţiei
transmise:
ρ ' = b λ biti / sec .
Respectiv traficul total de informaţie:
G ' = b λ t biti / sec .
Deoarece aceşti parametri nu sunt concludenţi cu privire la eficienţa
transmisiunii se introduce o normare cu referire la capacitatea canalului
R.
In acest mod se defineşte debitul normat:
b
ρ = λ unde 0≤ ρ ≤1
R
Şi traficul total normat:
b
G = λ t unde 0≤ G ≤ ∞
R
Timpul necesar pentru transmiterea unui pachet este:
b
τ = sec unde
R
Cu această notaţie debitul informaţiei transmise cu succes şi traficul total
devin:
ρ = λτ respectiv G = λtτ
27
Eficienţa cu care un protocol oarecare foloseşte canalul de comunicaţie

poate fi evaluată prin analiza procentului reprezentat de debitul
informaţiei transmisă cu succes din capacitatea canalului.
Acest procent poate fi determinat cunoscând probabilitatea ca un pachet
să fie transmis cu succes.
Un pachet este eronat dacă intră în coliziune cu un alt pachet.
Aceasta se întâmplă dacă un alt pachet începe să fie transmis într-un
interval mai scurt cu τ în faţa primului bit al pachetului de referinţă sau
pe durata τ de transmitere a acestuia.
Cu alte cuvinte nu apare o coliziune dacă un alt pachet nu începe într-un
interval cu durata 2τ secunde în jurul începerii pachetului util.
Pentru a evalua probabilitatea de a se realiza acest eveniment trebuie
cunoscută statistica transmiterii pachetelor în sistemul analizat.
Dacă un număr oarecare de utilizatori transmit independent şi sporadic
pachete de date procesul rezultat poate fi modelat cu un proces Poisson.
In acest caz probabilitatea ca într-un interval de θ secunde să se transmită
k pachete este dată de expresia:
(λtθ)k −λtθ
P(k) = e k ≥0
k!
Probabilitatea ca un mesaj să fie transmis fără a apărea o coliziune este
probabilitatea ca în intervalul θ = 2τ să nu se transmită nici un mesaj:
P0 = P(k = 0) = e−2λtτ = e−2G
Pe de altă parte P0 este dată şi de
λ ρ
P0 = =
λt G
Se obţine:
ρ = Ge−2G
Reprezentând această expresie (figura 4.6.1) se constată că în cele mai
favorabile condiţii se foloseşte 18% din capacitatea canalului
(ρ=0,18=(2e)-1)
28
0,18
G
0,1 0,5 1
Fig. 4.6.1 Eficienţa algoritmului P-ALOHA.
4.6.3 Algoritmul de acces multiplu S-ALOHA
După cum a reieşit din analiza dată în paragraful anterior

algoritmul P-ALOHA este extrem de simplu dar şi foarte puţin
eficient.
Se poate obţine un câştig considerabil dacă se acceptă o
oarecare ordonare în procesul de comunicaţie.
Astfel, algoritmul S-ALOHA păstrează toate caracteristicile algoritmului
P-ALOHA dar impune ca transmisiunea să se facă numai în nişte
segmente temporale create prin transmiterea unor impulsuri de
sincronizare către utilizatori.
La limită se poate considera că durata acestor ferestre este τ şi că emisia
trebuie să înceapă imediat după primirea impulsului de sincronizare.
De asemenea, intervalul aleator considerat pentru a retransmite pachetele
rejectate din cauza coliziunilor, va fi un număr întreg de segmente
(intervale cu durata τ).
O reprezentare a desfăşurării comunicaţiei luând două referinţe: timpul
resursei şi timpul utilizatorului, este dată în figura 4.6.2.
29
τ
tr
ACK NAK ACK ACK
trs. k trs. k trs. j
trs. k trs. j
tu
k k,j k j
Fig. 4.6.2 Transmisiuni în cadrul algoritmului S-ALOHA; doi utilizatori:k
şi j
Având în vedere restricţiile introduse, o coliziune poate să apară numai
dacă două staţii emit în acelaşi interval. Deci:
Reprezentarea grafică (fig. 4.6.3) evidenţiază o creştere a eficienţei de

două ori în comparaţie cu algoritmul P-ALOHA.
0,37
Fig. 4.6.3 Eficienţa algorimului S-ALOHA. G
30
4.6.4 Algoritmul de acces multiplu R-ALOHA
Este o versiune perfecţionată care are la bază algoritmul S-ALOHA dar,

în acest caz, se impune ca o staţie să nu emită decât după o cerere
prealabilă de rezervare.
În acest scop alături de intervalele normale care vor fi folosite pentru
trafic sunt create şi intervale mai scurte folosite pentru lansarea cererilor
de rezervare.
Într-un interval de rezervare terminalul comunică resursei (controlerului)
intenţia de a transmite date.
Aceasta îi alocă un număr de segmente de trafic.
Pentru a funcţiona în acest regim sistemele ALOHA-R prezintă două
moduri de lucru:
a. modul nerezervat;
b. modul rezervat.
Cele două moduri diferă prin împărţirea timpului disponibil.
a. În modul nerezervat timpul este împărţit numai în intervale de
rezervare (scurte, fig. 4.6.4).
• Lungimea acestor intervale este determinată astfel încât să
permită transmiterea mesajelor de rezervare de către utilizatori
şi a mesajelor de alocare a unor intervale de trafic de către
controler.
• Acest mod de lucru există la pornire şi atunci când nici un
utilizator nu transmite.
b. Modul rezervat se stabileşte după ce a fost acceptată o cerere de
rezervare.
• În acest mod de lucru timpul resursei este împărţit în M
segmente dintre care M-1 sunt segmente destinate traficului iar
un segment este divizat într-un număr corespunzător de
segmente de rezervare(fig. 4.8.4).
• La o cerere de rezervare controlerul comunică alocarea primului
interval liber.
31
Mod Mod
nerezervat Mod rezervat nerezervat
tr
Fig. 4.6.4 Crearea segmentelor temporale în cele două moduri de lucru
Modul cum are loc comunicaţia este ilustrat în figura 4.8.5.
AR
CR p3 p5
p1 p4
p2
n Fig. 4.6.5 Comunicaţia în sistemele care au la bază algoritmul ALOHA-R;

utilizatorul n are de transmis 5 pachete; i se atribuie canalele 3 şi 4. CR-cerere
de rezervare; AR -atribuire de canale;pk- pachet transmis.
Utilizatorul poate folosi ferestrele alocate sau toate ferestrele libere. De

regulă, la aceste sisteme se folosesc algoritmi de acces multiplu distribuiţi
astfel încât toţi utilizatorii ştiu dacă şi ce rezervări au fost făcute. De
asemenea ştiu ce segmente sunt libere. Pentru sincronizare resursa
transmite impulsurile corespunzătoare.
Evaluarea performanţelor realizate

In cazul sistemului ALOHA-R probabilitatea transmiterii cu succes a
unui pachet nu mai are semnificaţie deoarece au fost eliminate
coliziunile.
In consecinţă pentru aprecierea performanţelor se va folosi un alt
parametru: întârzierea medie a pachetelor. Evident acest parametru
depinde de debitul de informaţie normat. Variaţia ideală a întârzierii este
dată în figura 4.6.4. curba a.
32
τ
b
ρ
1
Fig. 4.6.6 Variaţia întârzierii funcţie de debitul normat
.
Se observă că dacă debitul normat este mai mic decât 1 întârzierea este
nulă şi creşte la ∞ dacă ρ>1.
In sistemele reale întârzierea nu poate fi nulă şi nu apare o creştere bruscă
(curba b).
Un sistem este cu atât mai performant cu cât diagrama b se apropie de
diagrama a.
Pentru a compara sistemul R-ALOHA cu sistemul S-ALOHA se remarcă
faptul că la acesta din urmă debitul maxim realizabil este de 0,64.
Dacă se depăşeşte debitul maxim din cauza retransmisiilor întârzierea
tinde la ∞.
τ
a b
0.36 0.8 ρ
Fig. 4.6.7 Comparaţie între întârzierea realizată de cele două sisteme

considerate.
Pentru sistemele ALOHA-R limitarea apare din cauza folosirii unei

ferestre temporale pentru rezervări:
33
M −1 4
ρ max = ; M = 5; ρ max = = 80 %
M 5
Rezultă curba b din figura 4.6.7. Se constată că la debite mici sistemul

ALOHA-S este mai bun introducând întârzieri mai mici.
Coliziunile sunt puţine în vreme ce segmentul de rezervare conduce la o
întârziere relativ constantă. Situaţia se schimbă pe măsură ce debitul
normat tinde spre 0,36.
4.7 Tehnici de interogare
Atunci când populaţia de utilizatori creşte folosirea unui sistem de

comunicaţie cu acces aleator nu mai este recomandabilă.
Se impune o coordonare a lansării cererilor de legături de comunicaţie şi
a satisfacerii acestora.
O soluţie poate consta în instalarea unui procesor care interoghează
utilizatorii şi când constată că un utilizator solicită o conexiune, rezolvă
solicitarea.
Interogarea se poate face funcţie de numărul de identificare, prin
parcurgerea listei de utilizatori în ordine de la cel care are numărul cel
mai mic spre cel mai mare sau invers. Aceasta procedură este cunoscută
ca procedură de interogare directă.
Interogarea directă poate duce la rezultate acceptabile dacă numărul de
cereri de comunicaţie este mare.
In caz contrar trebuie găsită o soluţie care să permită o eliminare rapidă a
staţiilor care nu sunt active.
O soluţie interesantă pentru această problemă constă în aşa numitul
algoritm în arbore de căutare binar.
Această tehnică constă în împărţirea succesivă a populaţiei de utilizatori
în două grupuri şi reţinerea pentru comunicaţie a unui grup până când
grupul are un singur solicitant care va obţine dreptul de a transmite.
Împărţirea se face pe baza structurii binare a numărului de identificare.
Pentru a exemplifica se va considera o resursă care lucrează cu 8 staţii
având numere de la 000 la 111; dintre acestea trei (001,100 şi 110)
solicită legătura de comunicaţie.
Acţiunea de interogare în arbore binar se desfăşoară după cum urmează:
34
1. Controlerul cere staţiilor care vor să emită şi care au cel mai

semnificativ bit egal cu “1” să transmită un semnal toate celelalte
rămân în aşteptare;
2. Dacă a constatat că sunt mai multe cereri procedează la fel pe baza
următorului bit;
3. Din nou, dacă sunt mai multe staţii repetă procedura cu
următorul bit;
4. La un moment dat o să fie o singură solicitare care va primi dreptul
de a transmite.
5. Când comunicaţia se încheie procedura se reia până sunt deservite
toate solicitările.
Pentru o comparaţie între cele două variante se constată că la

interogarea directă timpul maxim necesar pentru a deservi toate cererile este:
Tid = M τ secunde
unde τ reprezintă este timpul de interogare pentru o staţie.
In cazul arborelui binar selectarea unei staţii necesită maximum log2M
interogări.
Dacă sunt M ’ solicitări rezultă că durata maximă pentru a rezolva toate
solicitările este de:
(
T nb 0 = M ' ⋅ log 2 M τ )
De aici se poate deduce valoarea limită a lui M’ sub care algoritmul în
arbore binar este mai eficient decât cel direct:
M
M ' log 2 M ≤M ⇒ M '
max =
log 2 M
De exemplu la M = 4096 rezultă:

' 4096
M max =
= 341
12
Deci dacă M /<341 este convenabilă căutarea în arbore binar.
Dacă M / > 341 este convenabilă căutarea directă.
35
4.8. Tehnici de acces multiplu folosite în reţele de comunicaţie locale

(LAN)
Interconectarea unor calculatoare, imprimante sau alte echipamente

instalate într-o clădire sau în clădiri apropiate se face printr-o reţea
dedicată cunoscută sub denumirea de reţea de comunicaţii pe arie locală
(LAN).
Spre deosebire de reţelele de arie largă care folosesc pentru comunicaţie
canale din reţelele publice aici se foloseşte un mediu de comunicaţie de
bandă largă instalat special.
De cele mai multe ori este vorba de cablu coaxial, perechi torsadate sau,
mai nou, fibre optice sau canale radio.
De remarcat că în aceste cazuri, canalul fiind dedicat acestei comunicaţii,
resursele (timp, frecvenţă) nu mai constituie o restricţie foarte severă deci
se pot accepta algoritmi de acces multiplu foarte simpli.
Dintre algoritmii folosiţi în continuare vor fi prezentaţi doi:
• algoritmul cu sesizarea prezentei purtătoare şi detectarea
coliziunilor (CSMA-CD, Carrier Sense multiple acces with
collision detection);
• algoritmul pentru reţele în inel cu jeton de control (Token Ring).
4.8.1 Reţele CSMA-CD
Acest algoritm se aplică în reţelele Ethernet dezvoltate de compania Rank

Xerox;
Prin sesizarea purtătoarei nu trebuie să se înţeleagă neapărat sesizarea
unei purtătoare RF ci sesizarea unei activităţi oarecare pe cablu sau în
general în mediul de comunicaţie.
Algoritmul CSMA/CD constă în următoarele moduri de lucru:
1. Detecţia purtătoarei; un utilizator nu trebuie să transmită dacă o
purtătoare este prezentă sau după dispariţia purtătoarei pe durata
unui pachet .
2. Transmisia; Dacă este îndeplinită condiţia precedentă utilizatorul
transmite până termină sau până detectează o coliziune.
3. Renunţarea (abort); Dacă se detectează o coliziune, utilizatorul
încheie transmiterea pachetului şi transmite un semnal de bruiaj
scurt pentru a se asigura că toţi partenerii au sesizat coliziunea.
36
4. Retransmisia; Utilizatorul aşteaptă un interval aleator înainte de a

reîncerca transmiterea. Pentru calculul întârzierii înaintea celui de a
n-a încercare de transmisie se aşteaptă un interval aleator care are
la bază generarea unor numere uniform distribuite în intervalul
(0…2n-1) pentru 0<n≤10. Pentru n>10 intervalul rămâne
(0…1023).
Unitatea de timp care înmulţeşte numărul este de 51,2 biţi (51,2μs
pentru R=10 Mbiţi-secundă).
In acest sistem pachetele de date au o structură fixă singurul element
variabil fiind lungimea mesajului (figura 4.10.1).
Preambul Adr. Dest. Adr. sursa Tip mesaj Date Date contr.
8b 6b 6b 2b nb 4b
Header
Fig. 4.8.1 Structura datelor în reţelele ETHERNET.
La baza pachetului stau cuvintele (byte)de 8 biţi.

• Preambulul este format din 8 cuvinte având o structura
101010…pentru a permite sincronizarea.
• Headerul conţine:
♦ Adresa destinatarului va fi studiată de parteneri pentru a vedea
dacă mesajul li se adresează. Primul bit poate fi;
a. 1 pentru mesaje de grup.
b. 0 pentru mesaje individuale.
Dacă toţi biţii sunt 1 mesajul este pentru toţi utilizatorii.
♦ Adresa sursei (6b) cuprinde adresa unică a staţiei
transmiţătoare.
♦ Tipul mesajului (2b) precizează cum trebuie interpretat mesajul
(decodare, criptare, prioritate, etc)
• Datele de control (4b) conţin biţii calculaţi pe baza datelor
transmise şi folosind un polinom generator de ordinul 32.
• Datele (n x b); câmpul de date care are o lungime variabilă
(46…500).
• Intervalul între două pachete este de minim 9,6 μs. Datele
transmise în reţelele Ethernet au formatul Manchester.
• Adică biţii nu sunt transmişi prin nivele ci prin tranziţii:
37
Pentru 1 se transmite o tranziţie 0⇒1

Pentru 0 se transmite o tranziţie 1⇒0
• În cazul unei reţele de 10 Mbiţi/sec o succesiune de date este
reprezentată în figura 4.10.2.
1 1 0
100 ns
Fig. 4.8.2 O succesiune de date pentru o reţea Ethernet de 10 Mbiţi/sec.
4.8.2 Reţele în inel cu jeton (token-ring)

Reţelele în inel, spre deosebire de reţelele CSMA, conţin o serie de staţii
conectate prin interfeţe active, pe un cablu în inel care realizează
conexiuni punct-la-punct între staţiile succesive (figura 4.8.3).
St.2 St.3
I
St.1 I
I
Fig. 4.8.3 Structura unei reţele în inel.
Intre staţii circulă în mod normal un jeton care reprezintă o secvenţă

particulară de date prin intermediul căreia utilizatorii sunt informaţi de
starea reţelei.
De exemplu jetonul poate fi o succesiune de 9 de 1 (111 111 111). Dacă
aceasta este structura detectată nu are loc nici o transmisiune.
Dacă o staţie intră în regim de transmisie ultimul bit devine ‘0’ şi
celelalte staţii vor şti că are loc o transmisiune şi, dacă au ceva de
transmis, vor aştepta să detecteze jetonul originar.
38
In consecinţă aceste reţele prezintă două moduri de lucru:

• recepţie (listen)
• transmisie (transmit).
In modul recepţie staţia preia datele de la intrare şi le transferă la ieşire

cu o întârziere de 1 tact, analizându-le conţinutul pentru a vedea dacă nu
îi este adresat un mesaj.
In modul transmisie se intră dacă s-a detectat jetonul originar. Atunci
staţia inversează ultimul bit, rupe continuitatea şi începe să transmită
datele proprii până când termină. La încheierea transmisiei reface jetonul
şi altă staţie poate intra în comunicaţie.
Evident aici nu pot apărea coliziuni. Modul de lucru transmisie circulă

de la o staţie la alta.
Singura restricţie existentă la aceste reţele se referă la lungimea minimă a
inelului de cablu.
Acesta trebuie să permită transmiterea integrală a jetonului. Deci
lungimea inelului depinde de :
• numărul de biţi din jeton,
• viteza de transmisie a informaţiei,
• viteza de propagare pe cablu.
Dacă de exemplu, se presupune un jeton de 9 biţi la o rată de 10
Mbiţi/secundă rezultă timpul necesar transmisiei jetonului:
1
t j = n ⋅ = 900 ns
R
Considerând viteza v = 200m/μsecundă rezultă:
n
l min = t j ⋅ v = ⋅ v = 0 , 9 ⋅ 200 = 180 m
R
4.8.3 Comparaţie între performanţele realizate de cele două tipuri de

reţele locale
Comparaţia se poate face din punctul de vedere al întârzierii medii a
pachetelor funcţie de debitul de informaţie transmis.
Estimările făcute în literatura au evidenţiat că rezultă concluzii ce depind
de viteza de transmisie.
Astfel la R=1Mbiţi/secundă performanţele sunt comparabile.
39
La R=10Mbiţi/secundă diferenţa între cele două tehnologii este mai netă

în favoarea reţelelor în inel pentru ρ>0,22.
τn
100 inel
CSMA
10
1
1 ρ
R=1Mbit/s
τn
CSMA
100
inel
10
R=10Mbiţi/s
1 ρ
Fig. 4.8.4 Comparaţie între performanţele celor două tipuri de reţele
Rezultatul este explicabil prin aceea că:

bλ
ρ =
R
Deci atunci când rata R creşte, debitul real trebuie să crească pentru
acelaşi debit normat.
Atunci când debitul real creşte, creşte numărul de coliziuni deci
întârzierea.
In acelaşi timp la reţeaua în inel întârzierea creşte sistematic fiind dată de
excedentul consumat pentru transmiterea studierea-refacerea jetonului.
40
4.9 Tehnici de acces multiplu folosite în sistemul de comunicaţie Intelsat

4.9.1 Intelsat I
Era comunicaţiilor prin satelit a fost deschisă în 1965 prin lansarea

satelitului geostaţionar Early Bird. Acest satelit era echipat cu un
transponder cu acces multiplu prin diviziune în frecvenţă.
Amplificatorul final al emiţătorului era realizat cu un tub cu undă
progresivă (TWT) care prezintă două regimuri de lucru:
a) în limitare
b) liniar.
a) Atunci când lucrează în regim de limitare puterea amplificatorului este
mai mare dar dacă semnalul de intrare are mai multe componente la
ieşire pe lângă semnalul util rezultă şi o serie de produse de
intermodulaţie. Existenţa acestor produse are două efecte:
- se consumă o parte din putere.
- pot să cadă în banda de lucru a altor sisteme de comunicaţie
perturbându-le.
b) In regim de lucru liniar puterea scade dar devine neglijabilă ponderea
produselor de intermodulaţie.
In cazul sistemului Intelsat I receptoarele staţiilor de sol nu erau foarte
sensibile deci s-a considerat necesar ca emiţătorul de pe satelit să livreze
puterea maximă disponibilă; deci să lucreze în regim de limitare. Pentru
a evita produsele de intermodulaţie s-a decis ca numai două staţii
terestre să acceseze satelitul simultan: una din America şi una din
Europa. Cum în Europa erau trei staţii (figura 4.9.1): Franţa, Anglia,
Germania, acestea au fost interconectate prin cable terestre şi
comunicaţia era asigurată de o singură staţie ( în fiecare lună alta).
După demultiplexare această staţie distribuia traficul către celelalte
două.
Acest satelit putea să preia 240 de căi telefonice ceea ce reprezintă puţin
faţă de posibilităţile actuale. In anul 1965, însă, această era o capacitate
mai mare decât cea asigurată de cablul transoceanic instalat cu cca 10
ani în urmă.
41
Germania
SUA ST CT
CT ST
ST Franţa
Căi ST
PT
telefonic Anglia
CT
CT
Cablu
Căi coaxial
telefonice Căi
telefonic
Fig. 4.9.1 Arhitectura sistemului de comunicaţie Intelsat I
4.9.2 Intelsat II şi III

4.9.2.1 Funcţionarea
În etapele următoare s-au realizat receptoare pentru staţiile terestre cu
performanţe crescute deci a devenit posibil ca amplificatorul de putere
de pe satelit să folosească tubul cu undă progresivă lucrând în regim
liniar.
In acest mod s-a putut accepta accesul simultan al mai multor staţii
terestre.
In noile condiţii satelitul prelucrează simultan mai multe purtătoare
modulate în frecvenţă (FM). Semnalele modulatoare se obţin prin
multiplexarea cu diviziune în frecvenţă (FDM) a semnalelor provenite
de la un număr oarecare de căi telefonice.
Modul de lucru obţinut s-a fost impus sub denumirea de sistem de acces
multiplu FDM-FM multidestinaţie cu preasignare sau, mai târziu, sistem
de acces multiplu cu mai multe canale pe o purtătoare RF (MCPC –
multichannel per carrier).
Specificul acestui sistem de acces multiplu, pus în evidenţă prin
denumirea menţionată, constă în aceea că purtătoarea RF este modulată
în frecvenţă cu un semnal multiplex format dintr-o grupă secundară (60
căi telefonice).
42
Fiecare din cele 5 grupe primare care formează grupa secundară este
preasignată să conţină căi telefonice având ca destinaţie una dintre
staţiile terestre (ţările) corespondente.
O schemă bloc foarte generală a sistemelor de comunicaţie din generaţia
Intelsat II-III la care se iau în consideraţie 6 staţii terestre (A,B,…F) este
dată în figura 4.9.2.
Se observă cum semnalul multiplex format la o staţie are 5 grupe
primare care au destinaţii diferite: Ba, Ca, … Fa. Cu literă mare s-a notat
destinaţia şi cu literă mică sursa. Semnalul RF este emis pe frecvenţa f
1a…..f 1f - spre satelit (fig.4.9.3).
Satelitul schimbă frecvenţele purtătoare ale semnalelor MF de la f1a ….f1f
la f2a…f2f şi le transmite, împreună, către staţiile terestre.
Staţiile terestre demodulează purtătoarele provenite de la staţiile
corespondente şi extrag, prin demultiplexare, căile telefonice care le sunt
adresate. Ele ştiu ce grup să extragă datorită preasignării.
STF
STE
CT MxF STA
DMx STD
Căi
telefonic
P STC MxF
e CT
DM
STB
Ba Ca D Ea Fa
f [kHz] P
12 252
A A B D Ec Fc
12 252 f [kHz]
12 60 f [kHz]
C
f
Fig. 4.9.2 O schemă bloc foarte generală pentru 60 10
sistemele Intelsat II-III.
43
f
f1a
f2a f
f2b f2c f2d f2e f2f
Fig. 4.9.3 Spectrele semnalelor RF emise şi recepţionate de staţia A.
4.9.2.2. Aspecte specifice modului de lucru MCPC

Pentru a se putea coopera modul în care poate fi realizat accesul
multiplu în această variantă a fost standardizat.
S-a pornit de la faptul că transponderul dispune de o bandă de 36 MHz
care este utilizată prin diviziune în frecvenţă de un număr oarecare de
căi telefonice.
S-a constatat că numărul de căi telefonice transmise este puternic
dependent de numărul de purtătoare: creşte numărul de purtătoare scade
numărul de căi telefonice (tabelul 4.9.1).
O primă explicaţie a acestui efect constă în necesitatea lăsării unor benzi
de rezervă. Numărul acestora, deci banda acoperită, creşte dacă sunt
mai multe purtătoare.
Aşadar cea mai convenabilă situaţie este atunci când transponderul
realizează legătura între două staţii terestre mari cu câte 800 de căi
telefonice. S-ar pune întrebarea de ce nu se foloseşte această variantă
totdeauna. Răspunsul este evident şi constă în aceea că nu totdeauna o
staţie are suficient trafic pentru a ocupa toate cele 900 de căi telefonice.
In acest caz trebuie prevăzute şi staţii mai mici, deci transponderul va fi
folosit de mai multe purtătoare.
44
Tabelul 4.9.1
Număr de Banda unei Număr de c.t. pe Număr total de
purtătoare pe purtătoare (MHz) purtătoare căi telefonice pe
transponder transponder
1 36 900 900
4 3x10;1x5 132; 60 456
7 85 60 420
14 2,5 24 336
In această variantă puterea disponibilă va fi mai mică deoarece, pentru

evitarea produselor de IM este necesar să se lucreze în regim liniar. S-ar
putea să nu ajungă puterea pentru câte staţii ar trebui preluate.
Pornind de la această observaţie se constată că se poate realiza o
clasificare a regimurilor de lucru pentru un transponder:
• regim de bandă limitată;
• regim de putere limitată.
Pentru a preciza acest aspect să presupunem că un transponder cu banda
de 36 MHz şi putere disponibilă de 25 W trebuie să deservească un
număr de 7 staţii cu benzi de câte 5 MHz şi care reclamă puteri de câte
5W.
Evident, deşi rămâne bandă disponibilă nu vor putea fi preluate decât 5
purtătoare. Se spune că se lucrează în regim de putere limitată.
Dacă în schimb trebuie preluate 4 staţii cu benzi de câte 10 MHz şi
putere radiată de 5W nu se pot prelua decât 3 cu toate că putere
disponibilă rămâne. Limitarea este impusă de bandă. Acesta este regimul
de lucru cu limitare de bandă (fig.4.9.4).
45
1 2 3 4 5 6 7
5MHz 5MHz 5MHz 5MHz 5MHz 5MHz 5MHz
36MHz
P≤25W
a)
1 2 3 4
10MHz 10MHz 10MHz 10MHz
36MHz
P=15W<25W
b)
Fig. 4.9.4 Funcţionarea în regim de: a) putere limitată , b) bandă limitată.
4.9.3. Intelsat IV
4.9.3.1. Principii de funcţionare
Tehnica FDMA cu mai multe căi pe o purtătoare şi cu preasignare este
eficientă dacă traficul permite ocuparea permanentă a tuturor poziţiilor.
Acest lucru este puţin probabil deci, adeseori se transmit multe canale
neocupate. Pentru a depăşi acest neajuns trebuie concepută o metodă de
asignare flexibilă prin care atunci când un canal nu este folosit să poată
fi scos din funcţiune.
Un asemenea procedeu, care a marcat un salt calitativ în comunicaţiile
prin sateliţi cu tehnica FDMA, a fost introdus odată cu generaţia a IV
Intelsat şi a fost desemnat sub acronimul SPADE care provine din
‘Single channel per carrier PCM multiple Access on Demand
Assignment Equipment’.
Principalele caracteristici ale procedeului SPADE de acces multiplu
sunt:
1. Un canal telefonic este convertit A-D cu rata de 64 kbiţi/secundă.
2. Semnalul din banda de bază modulează QPSK (modulaţie de fază
cu patru nivele sau liniară în cuadratură) o purtătoare RF.
3. Fiecare canal RF ocupă o bandă de 45Khz. Deci banda unui
transponder permite crearea a 800 canale.
46
4. Din cele 800 de canale 6 nu sunt folosite iar următoarele 794

permit realizarea a 397 perechi duplex.
5. Purtătoarele sunt asignate către utilizatori (staţii terestre)
dinamic, la cerere.
6. Asignarea dinamică se realizează prin intermediul unui canal de
serviciu care foloseşte diviziunea în timp. Banda canalului de
control este de 160 KHz şi permite accesul a 50 de staţii; (Fiecare
staţie are alocat un segment fereastră cu durata de 1ms care se
repetă la 50ms. Modulaţia folosită pe acest canal este BPSK.
Structura benzii transponderului este dată în fig.4.9.5, iar o schemă bloc
simplificată a sistemului în fig. 4.9.6 şi 4.9.7.
160kHz 45kHz
1 2
1 2 3 4 … 400
n
3 …
CSC n n n
N
n
f
18,045MHz
36 MHz
Fig. 4.9.5 Structura benzii de frecvenţă în varianta de acces multiplu SPADE
Funcţionarea sistemului poate fi descrisă după cum urmează:

• staţia terestră care doreşte să comunice analizează canalele libere
şi preia o pereche duplex. Pe canalul de control informează
despre acest lucru celelalte staţii.
• Dacă nu apare un conflict – ceea ce este destul de puţin probabil –
selecţia canalului solicitat făcându-se aleator- canalul este alocat
începe comunicaţia canalul este eliberat la sfârşitul convorbirii,
evenimentul fiind comunicat celorlalte staţii tot pe canalul de
control.
• Dacă două staţii solicită acelaşi canal simultan primesc amândouă
ton de ocupat. Atunci ele selectează alt canal liber tot aleator.
47
STAŢIE TERESTRĂ
Modem
Comuta- MxF
tor DMxF ARF
telef.
Modem
Procesor
semnalizare ModemS
şi control
Fig.4.9.4. Schema bloc a unei staţii terestre.
f1
STM
f2
f3
Căi
telefonice
ST1
Căi f397
telefonice ST2
CSC
Căi
telefonice
Fig.4.9.7 Schema bloc a sistemului de comunicaţie INTELSAT
IV
48
4.9.3.2 Aspecte specifice sistemului SPADE
Capacitatea transponderului este de 800 de canale telefonice deci

comparabilă cu cea realizată de sistemul MCPC cu o singură purtătoare.
Totuşi acum sunt 800 de purtătoare. Normal ar trebui să existe mai puţin
de 300 de canale (atunci la 14 purtătoare rezultau 336 canale). De ce nu
este respectată logica? Explicaţia constă în alocarea la cerere şi în
faptul că atunci când o cale nu are date de transmis, imediat poate fi
oprită emisia. Chiar dacă se transmite o convorbire, 60% din timp
purtătoarea poate să nu fie transmisă. De asemenea transmisiunile sunt
PCM deci mai bine protejate la perturbaţii.
Eficienţa sistemului se poate evalua prin probabilitatea ca un utilizator
să găsească liber un canal atunci când are nevoie. Practic indicele de
calitate este probabilitatea de blocare a unei convorbiri sau cu alte
cuvinte, probabilitatea ca un utilizator să nu poată comunica din lipsă de
canale. Curent acest parametru este de 1-2 %. S-a evaluat că un sistem
SPADE cu 800 de căi duce la aceeaşi probabilitate de blocare ca un
sistem MCPC cu 3200 căi.
În mod de lucru interesant este întâlnit atunci când satelitul lucrează
simultan cu staţii sensibile şi cu staţii mai puţin sensibile. Tipic există
două variante de staţii:
• staţii mari cu o sensibilitate de 40,7dB/K
• staţii mici cu o sensibilitate de 35dB/K.
Dacă se alocă purtătoarele unei staţii mari puterea totală permite
transmiterea a 800 de canale. Pentru staţiile mici puterea trebuie mărită
cu circa 5,7dB, deci de circa 4 ori. Dacă toate staţiile ar fi mici rezultă
circa 250 de canale. Deoarece staţiile nu sunt toate mari sau toate mici,
transponderul este gândit să poată lucra cu oricare. Deci un număr de
purtătoare sunt alocate pentru staţiile mici (125). Se obţine un total de
525 staţii. Alegerea purtătoarei adecvate este făcută de staţia care
iniţiază comunicaţia aceasta cunoscând tipul staţiei corespondente.
4.9.4 Folosirea accesului multiplu cu diviziune în timp la generaţia

Intelsat V
4.9.4.1 Avantajele tehnicii TDMA
Folosirea tehnicii TDMA se face mai târziu din cauza complexităţii
echipamentelor. Acestea devin competitive cu cele corespunzătoare
tehnicii FDMA la un anumit nivel tehnologic.
Aşa se face că în comunicaţiile prin sateliţi diviziunea în timp este
aplicată începând cu Intelsat IV, când pe canalul de control şi
49
semnalizare (CSC) se foloseşte o transmitere TDMA cu 128 kbiţi-secundă

pentru realizarea accesului multiplu la transponder.
Odată cu Intelsat V tehnica TDMA este extinsă la transmisiunea propriu-
zisă folosind un sistem de 120 Mbiţi/secundă. Mai mult satelitul are mai
multe fascicule putându-se folosi şi interconectarea electronică a
fasciculelor.
O scurtă comparaţie va pune în evidenţă calităţile şi defectele celor două
tehnici de acces multiplu (TDMA şi FDMA):
• FDMA nu necesită sincronizare între partenerii participanţi la
trafic.
• FDMA poate fi afectată de produse de intermodulaţie prin
prezenţa la satelit a mai multor purtătoare.
• FDMA necesită căi separate echipate cu filtre şi cu convertoare
la emisie şi la recepţie. Cantitatea de echipamente creşte odată cu
creşterea numărului de utilizatori ce au acces simultan.
• TDMA necesită o sincronizare între participanţi, fiecare
lucrând într-un segment de timp precis delimitat.
• TDMA accesează satelitul cu o singură purtătoare, deci nu pot
apărea produse de intermodulaţie.
• Cantitatea de echipament la TDMA nu creşte la fel de dramatic
ca la FDMA cu mărirea numărului de utilizatori simultani.
• In sistemele de comunicaţie prin sateliţi cu fascicule multiple
trebuie realizată o interconectare a fasciculelor. Sistemul TDMA
se pretează în mod natural la rezolvarea acestei probleme
(generaţia Intelsat VI).
De remarcat că performanţele relative ale sistemelor cu acces multiplu
depind într-o mare măsură de sensibilitatea, şi deci şi de mărimea
staţiilor terestre.
In cazul staţiilor standard (G/T =35…41dB/K) sistemele TDMA se
dovedesc a fi foarte eficiente. Ele sunt comparabile cu cazul, rar întâlnit,
al sistemelor FDM-FM cu o singură purtătoare (mai bune ca sistemul
SPADE).
4.9.4.2 Structura semnalului multiplex TDMA

Trebuie precizat de la început că există două standarde de transmisie
prin sateliţi:
• standardul european;
• standardul american (T carrier)
50
Cele două standarde coexistă iar structura lor, în mare, este

asemănătoare. Principalele elemente ale semnalului TDMA sunt:
a) cadrul PCM de bază numit cadrul Nyquist;
b) cadrul TDMA de viteză joasă;
c) cadrul TMA – de viteză mare.
In continuare se va descrie structura acestor cadre pentru standardul
european, uneori fiind punctate diferenţele prezentate de standardul
american.
a) Cadrul Nyquist
• semnalul vocal este eşantionat cu fe=8000Hz. Cadrul Nyquist
reprezintă structura ce se poate forma într-o perioadă de eşantionare
(Te=125μs).
• Aşa cum se observă în figura 4.9.8 în această perioadă se realizează 32
de segmente temporale, 30 dintre acestea conţin câte un eşantion
reprezentat pe opt biţi provenit de la una din treizeci de căi telefonice
diferite.
• Celelalte două segmente sunt rezervate pentru:
- transmiterea unor informaţii pentru aliniere cadre;
- transmiterea unor informaţii de semnalizare/adresare.
0 1 2 3 15 16 31
SyC Adr
125μs → 256 biţi
Fig. 4.9.8 Structura cadrului Nyquist
Un calcul simplu evidenţiază că pentru a transmite această informaţie

este necesar un sistem care să lucreze cu viteza:
Ri=256x800=2,048 Mbiţi/secundă
Se poate menţiona că standardul american transmite numai 24 căi
telefonice şi un bit de sincronizare (deci 193 biţi, şi viteza este,
corespunzător, mai redusă);
b) Cadrul TDMA de viteză joasă se obţine prin gruparea a 16 cadre
Nyquist. Rezultă o structură de 2ms conţinând 4096 biţi.
1 2 16
2ms → 4096 biţi
Fig. 4.9.9 Structura cadrului TDMA de viteză joasă

51
c) cadrul TDMA de viteză mare

Datele trebuie transmise prin intermediul unui satelit care este folosit
împreună cu alte staţii terestre.
Pentru aceasta trebuie folosit un procedeu prin care cadrul de joasă
frecvenţă să ocupe un segment temporal mult mai mic.
Ideea constă în transmiterea informaţiei, în această fază, cu o viteză mult
mai mare.
Datele de viteză mare sunt transmise ca un impuls de radiofrecvenţă
modulat QPSK în segmentul rezervat staţiei. Acesta este cadrul de viteză
mare (figura 4.9.10).
′
T 0
T0
PA Date 1 PA Date PA Date

RB1 RB2 2 n
2ms
Fig. 4.9.10 Structura cadrului TDMA de viteză mare
Aşa cum se observă în figura 4.9.10 cadrul de viteză mare începe cu unul
sau două impulsuri de referinţă emise de o staţie terestră master.
Pe această bază staţiile ‘sclav’ îşi determină momentul când trebuie să
emită. Cel de al doilea impuls de referinţă poate fi transmis pentru a
mări probabilitatea sincronizării corecte atunci când condiţiile de lucru
reclamă acest lucru.
Urmează semnale provenite de la diverse staţii terestre: aceste semnale
conţin pachete de date obţinute prin transmiterea cu viteză mare a
cadrului de viteză joasă şi dintr-un preambul. Durata totală a cadrului
este tot de 2ms.
Alegând un factor de compresie de 59 se obţine o durată a pachetului de
date de 33,8μsec. Adăugând la acestea un preambul de cca. 300 biţi se
obţine o durată de cca. 38,9μsec.
52
Viteza de transmisie a cadrului va fi deci 59x2,048=120,832

MBiţi/secundă.
Pe durata de 2ms se pot transmite cca. 50 de pachete provenite de la
staţii diferite. O staţie poate folosi mai multe segmente iar alocarea
poate să fie fixă sau dinamică (la cerere). Se va constata că numărul
maxim de căi transmise este de 50x30=1500 căi telefonice.
4.9.4.3 Funcţionarea sistemelor INTELSAT-TDMA

Procedeul folosit pentru schimbarea vitezei de transmitere este foarte
simplu. La staţia terestră fluxul de date de joasă frecvenţă intră într-un
registru dintr-o pereche de registre. Cele două registre au intrări şi ieşiri
comune dar lucrează în contratimp; unul este controlat de tactul de
viteză mică, celălalt de tactul de viteză mare; unul primeşte date în vreme
ce celălalt le transmite.
Deci în vreme ce registrul 1 se încarcă la viteza RL registrul 2 livrează
datele, la momentul corespunzător, viteza RH.
Evident, la recepţie situaţia se prezintă în mod similar.
R1 Ou
In
R2
1 2 2 1
RL RH
Fig. 4.9.11 Schimbarea vitezei de transmitere a datelor
Este uşor de observat că datorită vitezelor mari de lucru sincronizarea

precisă a staţiilor este esenţială. Modul cum se realizează o astfel de
sincronizare rezultă din schema dată în figura 4.9.12. Deci există o staţie
terestră master (de referinţă) care transmite o succesiune de impulsuri
pe care le primesc toate celelalte. Pentru a verifica sincronizarea
generatorului propriu, o staţie terestră sclav, transmite la rândul ei un
tren de impulsuri pe care-l primeşte înapoi de la satelit suprapus peste
53
impulsurile de referinţă. Dacă există o eroare aceasta va fi folosită

pentru corecţie.
S.T Master
S.T. Sclav
Fig.4.9.12 Sincronizarea sateliţilor
Aşa cum am menţionat în introducerea la sistemul TDMA acestea pot

lucra în mod convenabil în sistemul multi-fascicul cu comutarea
satelitului (TDMA-SS).
Sistemele moderne de comunicaţii prin satelit foloseşte un satelit cu mai
multe fascicule care acoperă zone complementare.
De exemplu un satelit situat deasupra Atlanticului poate avea un fascicul
pentru Africa, unul pentru Europa, unul pentru America de Sud altul
pentru America de Nord.
Evident, este necesar ca staţiile terestre din cele patru zone să poată
comunica unele cu altele funcţie de necesităţi.
Aceasta se realizează prin aşa-numita comutare a satelitului (fig. 4.9.13).
54
AU AD
BD
BU
CU CD
AU
BU
CU
CD BD AD
Fig.4.9.13 Sistem de comunicaţie cu comutarea satelitului.
Elementul de bază pentru sistemele cu comutare de fascicul constă într-o

matrice de comutare în microunde plasată pe satelit.
Această matrice este programată de la sol pentru a comuta rapid
asigurând interconectarea dorită.
Modulul de comutare este ales pentru a maximiza capacitatea utilizabilă
cu restricţia de a răspunde unor solicitări concrete de trafic.
Exemplul dat în figura 4.9.13 consideră că există trei staţii de sol
(A,B,C).
55

Curs CM

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs CM

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

1.1 Aspecte introductive

Prin sistem de Comunicaţii Mobile SCM desemnăm orice

d. după procedeul folosit pentru acoperirea radio a teritoriului:

Exemple de sisteme de SCM:

1.2. Evoluţia comunicaţiilor mobile

3 iunie 1898, Gugliemo Marconi fondatorul companiei Wireless

Dezvoltarea SCM în această etapă, şi nu numai, a fost stimulată

Conceptul de telefonie celulară ( fig. 1.1) propus şi introdus de

Principiul reţelei celulare constă în aceea că fiecărei arii

La trecerea utilizatorului mobil dintr-o celulă în alta, el este

Fig. 1 Ilustrarea conceptului

Emiţătoarele au putere mică şi se poate demonstra că se

• 1981 în Europa un consorţiu, constituit de câteva

1.3 Dezvoltarea comunicaţiilor celulare analogice

Comunicaţiile mobile celulare au depăşit rapid limitările

• Densitatea - procentajul de abonaţi pe 100 de locuitori.

Tabelul 1.1. Principalele sisteme celulare din Europa existente

Banda de Banda Numărul de

Austria NMT 450 25 1984 60

În tabelul 1.1 se observă sistemele menţionate anterior la care

1.4 Factori care au determinat trecerea de la

Se constată că principalele limitări ale sistemelor analogice au

1. Limitări în creşterea capacităţii:

- În raport cu tehnologiile digitale, tehnologiile analogice

Au existat şi factori sociali şi economici care au stimulat

1.5 Căi de trecere la comunicaţiile mobile digitale

Calea americană care este caracterizată de menţinerea şi

În SUA a mai fost dezvoltat standardul IS-95, care este o

Calea europeană - mai multe state au colaborat la dezvoltarea

Calea asiatică, pacifică - mai diversificată:

Restul lumii adoptă sistemele menţionate în funcţie de

1.5 Tendinţe generale în CM la începutul mileniului 3

Fig. 2 Creşterea numărului de abonaţi mobili la

• Japonia – abonaţi la i-mobile: 17 milioane şi rata de

Fig. 3 Evoluţia tehnologiilor bazate pe comutare

Se estima că pentru SUA timpul de conectare va creşte de la

1.6 Locul noilor generaţii de CM

Rata de transmisie cca 20kb/s per segment temporal utilizat.

• SUA – GSM + TDMA care a evoluat spre EDGE;

In paralel au fost concepute şi sunt foarte răspândite sisteme

Prima soluţie standardizată: IEEE 802.11- în banda ISM -

Structura cursului: 3C+2l+1S

2. Ad. Mateescu şi colaboratorii, Reţele şi Sisteme GSM,

3. Ion Marghescu, Ionel Dragu, Marius Cinteză,

Definirea unor parametri caracteristici antenelor:

• directivitatea antenei sau câştigul în putere pe direcţia de radiaţie maximă,

unde G R este câştigul antenei de recepţie.

De aici rezultă relaţia fundamentală de propagare în spaţiul liber cunoscută sub

Ecuaţia Friis poate fi rescrisă utilizându-se relaţia dintre intensitatea câmpului şi

2.1.2. Propagarea deasupra suprafeţelor reflectante curbe

Înălţimile antenelor situate deasupra suprafeţei Pământului sunt h T şi h R , iar deasupra

Considerând un unghi α la centru foarte mic şi scriind relaţiile geometrice

Notând cu E d intensitatea câmpului la antena receptoare datorată undei directe, puterea

unde ρ este coeficientul de reflexie al pământului.

Coeficientul de reflexie al pământului ρ = ρ (σ , ε ,ψ ) depinde de asemenea, de

Se ajunge la expresia pierderilor de propagare scrise în funcţie de coeficientul complex

2.1.3. Propagarea deasupra suprafeţelor reflectante plane

Figura 2.1.4. Propagarea deasupra unei suprafeţe plane.

Ecuaţia este cunoscută sub numele de ecuaţia de propagare deasupra suprafeţelor

Ecuaţia ( (2.1.15) poate fi scrisă sub formă logaritmică

Figura 2.1.4. Variaţia pierderilor de propagare pentru f = 100 MHz .

Un criteriu practic pentru delimitarea suprafeţelor cu rugozitate accentuată de cele netede

Din (2.1.17) rezultă criteriul Rayleigh: