Comunismul în România

6 Martie 1945 in România este instalat primul guvern communist. România a devenit o ţară
comunistă la sfârşitul anilor '40, aproape imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Pentru
mulţi a fost o adevărată surpriză ascensiunea la putere a unui partid insignifiant în România. În
culisele puterii însă, jocurile au fost făcute iar destinul ţării decis la masa tratativelor.
Regimul comunist a reprezentat poate cea mai neagră filă din istoria recentă a României. Cel
puţin începuturile acestei dictaturi a forţei şi a partidului unic au răvăşit întreaga ţară, cu
deportări, prigoană şi experimente concentraţionale şi ”educaţionale” de un sadim aproape unic.
Instaurarea acestui regim, teoretic şi inoculat de maşina de propagandă, s-a produs prin liberul
consimţământ al majorităţii populaţiei în urma alegerilor din 1946. Practic aşa cum
propăvăduiau apostolii comunismului în România, populaţia şi-a ales soarta după cel de-al doilea
război mondial, scârbită de regimul burgezo-moşieresc din anii interbelici. În realitate însă,
România a fost sacrificată şi dată pe mâna sovieticilor de marile puteri ale timpului. Schimbarea
de regim, de facto, s-a produs fără ca populaţia măcar să înţeleagă ce i se întâmplă şi la ce să se
aştepte. Comunizarea şi sovietizarea României s-a desfăşurat în câteva etape, printr-un proces
coordonat de Uniunea Sovietică şi cu consimţământul Occidentului, fără vreun merit din partea
Partidului Comunist Român, o formaţiune politică insignifiantă până după al doilea război
mondial. În ianuarie 1945, liderul PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, este chemat la Moscova
împreună cu Ana Pauker. Stalin le trasează instrucțiuni clare pentru acapararea rapidă a puterii
din România: să controleze armata, internele și administrația publică. Pe 24 februarie are loc un
uriaș miting împotriva guvernului la care participă 25.000 de oameni. Cu această ocazie,
comuniștii pun la cale o diversiune: sunt trase focuri de armă și câțiva oameni mor. Guvernul
este acuzat că a ordonat Armatei să tragă asupra manifestaților și pe 26 februarie, sub pretextul
restabilirii ordinii, urmează vizita la București a adjunctului lui Molotov, Andrei Vîșinski. După
decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, survenit în martie 1965, Nicolae Ceaușescu a fost ales
noul Secretar General al PCR (în 1965) și șef al statului în 1967. Denunțarea invaziei
sovietice în Cehoslovacia din 1968 și scurta relaxare a represiunii interne, l-a ajutat pe noul lider
comunist de la București să-și creeze o imagine pozitivă în țară și în Occident.
Rapida creștere economică, susținută prin mari credite obținute din vest, nu a putut fi menținută
și a scăzut gradual în intensitate până s-a ajuns la austeritate și la represiune internă, care au avut
ca rezultat Revoluția din decembrie 1989 și prăbușirea regimului comunist și în România.
Regimul comunist a fost restrictiv în ce privește libertatea de a ieși din țară, iar emigranții erau
considerați trădători.
Emigrarea evreilor
În perioada 1959-1989, statul român a permis emigrarea a aproape 200.000 de etnici evrei,
pentru care Israel a plătit sume importante în valută forte, produse agricole și alte diverse
avantaje.
România comunistă a obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate, printr-o serie de
concesii făcute Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către Israel sau
Statele Unite ale Americii.
Emigrarea etnicilor germani
Circa 230.000 de șvabi și sași au fost vânduți de Nicolae Ceaușescu Germaniei, pentru care statul
german a plătit aproximativ trei miliarde de mărci.
Potrivit declarațiilor lui Heinz-Günter Hüsch, avocatul care a reprezentat RFG în negocierile cu
România în perioada 1968-1989, în martie – decembrie '70, s-a negociat plecarea a 4.000 de
etnici germani. Pentru '71 – 6.000 de etnici germani, la fel în 1972, în 1973 - 4.000 de etnici
germani. Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate au fost obligate să
restituie, în valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare, specializare și
perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățământului liceal, superior, postuniversitar și
doctorat (D 402 /1.11.1982). Sumele plătite de statul german pentru compensarea acestor
cheltuieli de școlarizare erau împărțite pe categorii: 1.800 de mărci germane pentru persoanele cu
studii medii, 5.500 de mărci germane pentru studenți și 7.000 de mărci germane pentru cei cu
studii superioare încheiate. În 1988 suma cerută pentru fiecare persoană era unică – 8.950 de
mărci. Banii ajungeau într-un cont al Băncii Române de Comerț Exterior. „În 99% din cazuri,
banii au fost folosiți pentru plata datoriei externe a României”, a arătat Florian Banu, cercetător
în cadrul CNSAS, care a publicat un studiu pe această temă. În urma negocierilor purtate de
Heinz-Günter Hüsch cu reprezentanții Securității, din România au plecat între 1968 și 1989 peste
200.000 de etnici germani din România.
Emigrarea altor categorii de cetățeni
În perioada 1970-1973, operațiunea „Peregrinii” a adus în visteria României peste șase milioane
de dolari din vânzarea românilor get-beget.
Cetățenii români ale căror rude doreau să plece din țară sau chiar candidați la emigrare erau
contactați și li se cereau bani, apartamente în România, mașini și alte lucruri de valoare în
schimbul promisiunii de emigrare. Tarifele practicate mergeau de la 800 până la 10.000 de dolari
de persoană. Nivelul de trai al populaţiei a crescut semnificativ. Magazinele alimentare erau bine
aprovizionate. În 1967, americanii au deschis la noi o fabrică Pepsi-Cola, singura din ţările
comuniste. Maşinile puteau fi proprietate personală – aşa a apărut Dacia, o replică a mărcii
franceze Renault. Oamenii erau mai bine îmbrăcaţi, tinerele purtau fustă mini, după moda
occidentală. Au apărut şi blugii, dar nu puteau fi cumpăraţi din magazine, ci doar de la cei care îi
procurau din Iugoslavia sau dacă aveai rude în străinătate. Şi acum îmi amintesc prima mea
pereche de blugi, prin 1978, marca Wrangler. Filozoful francez Régis Debray spunea că în ţările
comuniste, blugii şi muzica rock au fost mai puternice decît armata sovietică. Şi la noi au apărut
formaţii rock – Phoenix, de exemplu. Totuşi, tinerii nu aveau voie să poarte plete, ca şi cum
acestea erau un pericol pentru regim. Miliţienii aveau obiceiul să îi tundă pe cei prinşi pe stradă.
Unii profesori îţi măsurau părul cu liniarul şi te trimiteau la tuns.

Revenind la muzică, erau obişnuite petrecerile (sau „ceaiurile“) unde adolescenţii ascultau
formaţiile apusene de succes. Vinilurile ajungeau foarte repede în România, le aduceau piloţii
Tarom sau marinarii; erau copiate imediat pe bandă de magnetofon şi se răspîndeau cu o viteză
extraordinară.În 1971, Ceauşescu a făcut o vizită în China şi în Coreea de Nord, şi a fost
impresionat de spectacolele grandioase de pe stadioane, prin care erau adulaţi conducătorii
acestor ţări. La întoarcere, a considerat că s-a mers prea departe cu liberalizarea şi a propus ca, de
atunci înainte, ştiinţa, arta, literatura să fie atent supravegheate de către partid, pentru a nu
promova idei dăunătoare regimului. Presa şi Televiziunea au devenit strict cenzurate, fiind
obligate să-l proslăvească pe Ceauşescu şi pe soţia sa, Elena. Cultul personalităţii a început să se
amplifice treptat, după alegerea lui ca preşedinte, în 1974, pe lîngă funcţia sa de secretar general
al PCR. A fost inaugurat Festivalul „Cîntarea României“, în cadrul căruia se desfăşura
propaganda comunistă. Pe stadioane erau organizate şi spectacole cu mii de figuranţi – mai ales
elevi, care, după săptămîni istovitoare de repetiţii, dansau, alcătuiau lozinci cu trupurile lor şi
cîntau ode „conducătorilor iubiţi“. Cei mai oropsiţi erau bucureştenii, cei din provincie participau
doar la marele miting, în momentul în care „Marele Conducător“ venea în vizite de lucru.