Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Gen literar pe cale de dispariție (cine mai scrie azi scrisori?), genul epistolar a făcut, se
spune, mult rău la vremea lui. Măcar pentru faptul că a oferit criticilor literari cele mai
banale chei de interpretare ale operei scriitorilor: pasaje de vitriol biografic. Despre cât
bine a făcut, putem vedea citind împreună următoarea scrisoare a lui Ion Luca Caragiale,
din perioada berlineză, una din cele mai pline de umor scrieri de gen.
Dragã Alceu,
Am pãțit mai zilele trecute o mare rușine. Sã tac și s-o înghit? Greu — și ar fi și pãcat!
Mi-ești prea bun prieten — așa cel puțin mã mãgulesc a crede, și sper cã nu mã-nșel — ca
sã nu ți-o mãrturisesc, așteptând cu încredere de la tine un rãspuns de mângâiere. Dar,
rogu-te, sub secret de jurãmânt, numa-ntre noi sã rãmâie. O sã-ți parã, desigur, prea lungã
trista mea scrisoare, dar iartã-mã, scumpul meu amic, trebuie sã-ți spun totul. Ai, te
conjur, rãbdare și acordã-mi câteva minute de atențiune.
Barbu!… Barbu, în trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! eu, lipsitul de cel mai
elementar instinct de conservare a reputației naționale germane-eu l-am ăndemnat să
treacă pe aici!
I-am ieșit joi 23 iunie , întru întîmpinare la gara de la Breslau… Era — binișor…intrăm
în vagonul-restaurant ca să dăm drumul încoace.Berea-„iar caldã“! De când a intrat(azi-
dimineață)pe teritoriul german, nu s-a învrednicit sã gãseascã un pahar de „ber’rece!“ (o
înjurãturã la adresa nemtilor ca entitate națională. Dar ce sã facem? rece, caldã, alta nu e;
asta este; datoria ne calcã s-o bem ș-așa;și tragem și tutun.Suntem cam fleșcăiți, probabil
de căldură cu toate că e destul de răcoare. Deodată, miroase strașnic a ars. S-a aprins
vagonul! Zic eu îngrozit. 83 de km pe oră! Carbonizat în goanna rapidului!Departe de
patrie de familie! Maica mea!!!… Ce e?… Arde fața de masã: o țigaretã nestãpânitã — o
gaurã neagrã cât o bãncuțã… Degrabă înãbuș scandalul — acopăr aceastã ocarã, de frica
chelnerului.
Administrație, armatã, arte, știinte, litere, tramvaie, drumuri de fier, birjari, chelneri,
frizeri, public, prãvãlii, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil!
Numai un lucru scapã, ca prin minune — apa; nu-nțeleg de ce.
Meisterul, scrupulos, vrea sã-l apuce sã-l puie jos; Herr Professor țipã și nu se lasã,
Doamne ferește! Furie mare…
Și, ce e drept, dl. Metzentin, de fel nu prea deștept, face niște ochi de adevãrat stupid.
Cu chiu cu vai, Herr Professor, mai potolit, se reașeazã oftând greu și se mai lasã sãpunit
încã o datã, mai bine. Neamțul ascute briciul, și iar începe supliciul. La fiecare trãsãturã,
clientul face pe scaun niște contorsiuni oribile, ca un condamnat american la experiențã
de execuție prin electricitate (1). Dar, Gott sei Dank, am ajuns la cioc: aici trebuie sã
lucrãm cu foarfeca. Țac! odatã neamțul. Aș! pacientul se ridicã-n picioare exasperat:
„Pardon, maiher!“ smuceste instrumentul din mâna calãului și-ncepe sã-și potriveascã
singur țãcãlia. Iese nițel mai micã la stînga, o mai ciupeste la dreapta, iese mai micã la
dreapta, etc. În fine, „Hai sictir!“ trântește foarfeca — cât pe-aci sã facã praf borcãnelele
negustorului, se uitã placid în oglindã, dã din cap, și pe urmã din buze:
— Mort!
— Taxa e de 20 pfenigi, dar… fiindcã l-ai cam mâhnit pe bietul neamț, poti sã-l mângâi
cu 30.
Îi dã lui maiher cât îi dau eu pentru o lunã de abonament, douã mãrci, taxa înzecitã, și
plecãm. De atunci, mereu mã-ntreabã dl. Metzentin, când mai vine Herr Professor; care i-
a plãcut mult:„Sehr or’ginal“.
Acuma, vezi-ne, mã rog frumos, d-le doctor, în vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim
trãsura și ne dãm jos, ca sã fiu eu supus la un sever examen de silviculturã, si cum dl.
profesor, triumfãtor asupra ignoranței mele, îmi aratã cu bastonul una câte una toate
deosebitele esențe:
— Ãsta e brad, boule! ãsta mesteacãn, ãsta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, oțetar,
jugastru, plutã, plop, alun, corn, salcîm turcesc, tei popesc, lemn jigãrit, lemn-câinesc,
lemn pãduchios, râia-pãdurii — und so weiter.
Eu urmez cu atenție, iar birjarul priveste la noi cu mult respect, crezîndu-ne negustori
strãini, veniți sã luãm în tãiere pãdurea împãrãteascã a orașului.
Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figurã facem în fața Reichstag-ului (Parlamentul imperiului)
între statuia lui Bismarck, și Siegessäule. Eu stau umilit, ca un școler, mã rog, iar dl.
profesor mã muștruluiește la esteticã: fãcând cu bastonul gesturi indicative foarte largi,
îmi aratã („Uite, boule!“), una câte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.
— Il a voulu faire grandieux … Mprt!… Stupizi!… Nu vezi, mã, cã sunt imbecili?! n-au
talent, mã!
Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea pieței… Și așa, încep câțiva nemți
curioși și niște „engleji” travellers, o familie numeroasã, sã se strângã împrejurul nostru și
sã ne admire.
— Imbecili… Și vor sã facã în mare!… Il veut pettre (2) plus ho que leur kiou. (Textual
și fonografic garantat.)
„Englejii” noștri probabil nu înțeleg franțuzeste: nici cea mai palidã încruntãturã mãcar.
— Dar, îndrãznesc eu, trãgând cu coada ochiului la cartea de sub subțioara milordului,
am vãzut în Baedeker…
— Baedeker e stupid!
Un gest foarte larg cu bastonul… „Englejii” fac niște ochi mari: parcã ar înțelege ceva.
— Dar, adaug eu prostește, nu zice chiar Baedeker personal… colaboratorul lui francez,
un cunoscut critic de artã — Desfontaines.
Și, lucrând foarte volubil și larg cu amândouã brațele, m-ajunge cu mâneca stîngã peste
obraz și-mi zboarã ochelarii cât colo; îi culeg repede… M-a chiorît! un geam spart
țãndãri. Toatã lumea ne face mare haz.
— Haide, Barbule…
— Partenonul si Tezeionul lipite! îngemenate! Asta e prea mult!… lor de nemți stupizi!…
Mizerabilii!
Câțiva pași pe Unter den Linden, unde sunt „mai mulți tei jigãriți decât popești, și pe
urmã arini, paltini“ etc. și ne rãzbește foamea. Spre dezolarea englejilor, o birje: „Ei!
maiher!“.
Acasã:
Și fãrã sã mai scoatem pardesiul, atacãm fioros o ridiche mare deBavaria, foarte
necãcioasã (specialitate), tãvãlind-o prin solnițã.
— Haide, fie cum o fi! zic eu nevestii la bucãtãrie… Mi-e fricã, Doamne ferește, de vreo
apendicitã! Slava Domnului! Vin ochiurile cu mãmãliguțã și brânzã de burduf și dupã
ele, MadameCaragiale, autoarea, foarte convinsã de un frumos succes.
Madame Caragiale (très piquée): E proaspãt Barbule, vai de mine! l-am cumpãrat eu azi-
dimineațã: era viu; uite așa se bãtea și l-am fiert eu în persoanã…
Mosafirul (cu humor): O fi fost proaspãt soro, dacă zici d-ta; dar nu l-ai fiert destul! Nu
știi sã-l fierbi! e crud…
Și, spre pedeapsã, peștele crud sufere tortura cuțitului, spre a i se alege pãrțile oarecum
mai admisibile.
— Sã te-nvãț eu sã faci ciulama, neicã! Iei un clapon gras, durduliu etc. etc.
Friptura de porc (altã specialitate localã, sã juri cã e piept de curcan) „n-are a face cu
purcelul nostru românesc de casã“… Berea(iarãși o specialitate, Pfungstaedter Export-
Bock, articol hors-concours, finisim) — „n-are a face cuberea francezã St.-Jean“.
Piersicile — „mãlãiețe“. În fine, șvartul — „apã chioarã“.
Îmi pare rãu; dar la urmã, gândesc eu, astea toate privesc pe Madame Caragiale — care
rãmâne foarte tristã de nenorocitu-i debut.
Am dejunat. Daca ar fi fost St.-Jean, poate c-am fi bãut mai mult; Pfungstaedter n-am
putut bea decât vreo zece sticle, a 700 gr.
Dupã amiază.
Și, amãgit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu vârful bastonului în geam. Mi s-a
tãiat inima: ãsta nu mai e geam de ochelari; cel putin 300 mãrci!… Dumnezeule! din ce
am scãpatãrã!Herr Professor s-a schimbat și el la fațã, grozav. S-a uitat repede la vârful
bastonului și, scurt mișcarea! întorcându-se cu spatele la marea îndârjitã, l-a înțepenit în
trotuar. Apoi, deodatã, cãtre mine, care încã țiu mâna pe bãtãile inimii:
— Ba da.
Și-ncep a-i enumera, dupã Baedeker, toate muzeurile, pe care eu nu le-am vãzut.
Acolo…
— Uite-l, Barbule.
Un pas mare înapoi, o încruntãturã, cu mâna la sprâncene en guise de visière; apoi o
ricanare fieroasã:
— Ãsta e Menzel?… Hahahà! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… Ãsta?… mã-sii de
stupid!
…Dar Domul cel nou? — Mai stupid decât Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de
la 70? — Iarpettre! Dar restaurantele de lux, așa-numitele Weinrestaurant,
ori Weinabtheilung, unde nu se pomenește bere?… Dar bãcãniile? Auzi d-ta sã nu-ți taie,
așa de gustare, câte un mezel, la odãițã, cu un miș-maș!… scl. … scl.
Foarte obosiți, trecem prin câteva berãrii; la fiecare, douã-trei halbe… Proastã — peste
tot.
Înapoi, acasã.
Câteva sticle de Pfungstaedter, în timp ce (altã mâhnire pentru Didina! care zdrobitã se
duce sã se culce) mi se demonstreazã cã sunt „absolut tâmpit“ în materie de artã.
Încã o sticlã… și celelalte… Foarte târziu… Fleșcãialã… Somn ușor!… Ar’ vedè mâine!
A doua zi, sâmbãtã, de la 8 1/2 dim., da capo, con brio e piu mosso. Dupã dejun, care e și
mai puțin reușit ca ieri, iatã ne sosește de la Lipsca, chemat într-adins telegrafic spre a
face cunoștintã, d. Doctor Philologiæ Paul Zarifopol (4). Fațã cu tânãrul erudit, ne-
nțepenim în picioare, ne-ncordãm în gât și ne umflãm în gușe — chestie de prestigiu!
Plecãm toți trei la Potsdam, la Sans-Souci. Aci, douã ceasuri de conferințã asupra artelor
plastice și-ndeosebi asupra stilului francez al epocii — le rococo… Umãrul Venerii lui
Pigalle, în copie (5), e prea „teșit“. „Nu se putea un francez sã facã un umãr așa de ”teșit“
etc. etc.
Moara de la Sans-Souci:
— Uite, zice dl. doctor Zarifopol, arãtând în bãtaia blondei luni pe crețurile apei, parcã e
fosfor…
Aici, mâncãm („prost“, se-nțelege) și ne pilim cu câteva sticloaie de vin de Mosella, cel
mai fain, mã rog frumos, și pe urmã svarturi — aavele!
Nu știu cum și nu știu de ce, nesimțitori, se vede, la frumusețile esteticei, dl. doctor și
eu, à propos de punctul de privire „cel mai grat“, riscãm oarecari pornografii, nu tocmai
grave, ba aș putea zice, chiar destul de inocente.
Barbu se scandalizeazã grozav și, stãpânind greu un gaz, care vrea sã scape din
captivitate, foarte sever:
A scãpat gazul…
Prezența noastrã nu trece indiferentã; ba, daca n-am fi așa de modești, am putea chiar
afirma cã produce oarecare senzație: „Fremde Herren!… Sehr or’ginelle!…“. Walkyriile
ne aplaudã în surdinã și parcã ar vrea sã ne deoache. Ne facem cã ne supãrãm, dar nu
putem birui îndestul un surîs de vanitate… Ne suim sus la billard; facem o partidã, care
ține cam mult: bilele parcã ar fi patru, si chixuri peste chixuri; bem bere (iar caldã!… lui
de neamț idiot!), rãsturnãm pahare, le spargem… svarturi… aavele… cești, lingurițe,
farfurioare etc. etc. Suntem leoarcã!
S-a fãcut ziuã. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversația!… Duminicã
dimineața. Ne urcãm într-o birjã… Imbecilul de birjar — fã-ți idee, mon cher! — așa de
dimineațã, beat!… nu înțelege ce-i spunem! În fine, hâța-pâța — un ceas de cãlãtorie.
Ajungem la mahala, în Preussischestrasse. Barbu — ce memorie, domnule! — cunoaște
casa — eu n-o cunosc, ma parole d’honneur ! — lovește pe birjar cu bastonul peste mîna
dreaptã și pe urmã i-l împlântã în șira spinãrii.
Neamțul, beat, se-ntoarce, ca orice neamț stupid; dar îndatã înțelege cã trebuie sã fie
mândru de aceste semne de intimitate, ca bun camarad. 6 ore 1/2 dim.
Dl. doctor Zarifopol, transportat, se pune la piano sã ne delecteze cu ceva din Beethoven.
Profitãm de ocazie spre a-i da câteva lecțiuni de muzicã clasicã… „Nu trebuie sã se
șterpeleascã, sã se trezeascã, ca sã zic așa, unele note: prrt, prrrt!“ Pianistul se apãrã
arãtând caietul, unde apogiaturile sunt scrise cu semne minuscule, într-adins, spre a fi
„șterpelite și tesite, ca sã zic asa, prrt! prrrt!“
— E-mprt!
Vedem în perete portretul lui Anghel și-ncepem sã plângem; mai bem ceva bere și mai
spargem un pahar. Durerea ne-a biruit. Ne culcãm nedezbrãcați pe la 8 dim., declarând
categoric cã de astã datã refuzãm cu desãvârșire dejunul Didinei. Biata fatã! închipuie-ți.
Dar noi stãm de vorbã, și sunt 6 trecute: s-apropie ora despãrțirii… Barbu își ia adio de la
copii și de la Didina, care rãmâne inconsolabilã de completul ei fiasco: despre
apartament, niciun compliment; despre mine, chiar din contră, iar cât despre arta
culinarã… mprt!
Trenul pleacã la 10 seara. Mai avem așadar aproape patru ceasuri. Suntem tare
congestionați și cam prea neprimeniți în costumul nostru de traveller… Sã prânzim la
Grãdina Zoologicã, peste drum de garã. Lãsãm bagajele la dl. Gusti acasã, aci aproape și
mergem la grãdinã.
— Ascultã-mã! Înțeleg sã mã faci ridicul într-o cafenea infamã de femei pierdute; dar,
fațã de domnii (și aratã cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!
Se scoalã sã plece, turbat; dar își ia repede seama și s-așeazã iar la loc — mai vânãt decât
cum se sculase.
… Și secretarul de ambasadã tot nu vine!… Dar pare cã, iatã-l. Pãșește calm. Ce flegmã
diplomaticã!… A! de ce n-are, mizerabilul! douã mame — trei!… Ne aduce douã butelii
de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheațã, în gãleatã de argint, și apã mineralã.
— Sã-mi dea orice, mã! fie și… (figura d-lui dr. Gusti), numai sã nu mã chinuiascã! Sã-
mi dea degrabã! Înțelegi bine cã nu vreau sã scap trenul! (à la Mounet) Mi-e dor de
copilul meu! nu-nțelegi?
— ?!
Dl. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoalã și se face cã merge sã caute undeva ceva
prin vastul stabiliment; dl. dr. Gusti, tânãr ageamiu, rãmâne cu gura cãscatã, cam
tremurând de un fel de vagã fricã; eu, bãtrân hârsit, mã uit la atâta lume frumoasã; Barbu
strică așa vin cu apã; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului — ba și
oarecari pufneli, destul de discrete — în vreme ce banda militarã urlã, cu o ferocitate în
adevãr catolicã, conjurația din Hughenotii… Dumnezeul meu! ce situațiune! Infern și
maledicțiune!
— Nu! zice Iancu, cã pierdem trenul! (à la Nottara) Te așteaptã copilul tãu! nu-nțelegi?
Vreau sã plãtesc. Îmi dã peste mânã și-mi risipește pitulele. Cheamã pe maiher și-i aruncã
o piesã de 20 mãrci; toatã socoteala 16 mãrci, 40 pfg.
— De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stupizi, mã! (iar gazuri)… lor de nemți!…
(Oftând) Iancule!… a’s’bem o saap…
Ne-am ridicat. Dl. dr. Gusti a mers înainte sã ia de-acasã bagajele traveller-ului și sã le
dea pentru wagon-lits în primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas înainte la
garã. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. „Rece, da’ nu face p’àle… nu e
șampanie! …“
Am ostenit. Iartã, scumpul meu amic, cã a abuzat de prețioasele tale momente, pe acela
care cu mult dor te îmbrãțișazã,
al tãu,
Iancu
P.S.: Stãruie pe lîngã dl. dr. Zarifopol, care vine la Sinaia și pe care ți-l recomand ca o
excelentã pastã de prieten, sã-ți dea, la ocazie, mai ample amãnunte. I-a plãcut mult! A
rãmas încântat!
(1) Am aflat pe urmã cã Madame Metzentin, care locuiește în odãița din dos, despãrțitã de
prãvãlie numai cu scânduri, ușã cu geam și perdeluțã, a dat, în seara memorabilei
experiențe americane, naștere unui Metzentinel — cam cu vreo sãptãmânã înainte de
termen (pretinde dumneaei). Desigur, a greșit socoteala. Se-ntîmplã. Mama și copilul se
aflã bine. (Nota aut.)
(2) Așa mi se pare cã se scrie verbul acesta. Ori asa: paître? Nu știu. Mi-e lene sã mai caut
înLarousse. (Nota aut.)
(3) Aici, în Prusia, sunt foarte mulți germani cu nume franceze — Maché, Coundé, Doré,
Barthet, Romain Thalbot, Dupuy, Dampmartin si câte altele… Prima noastrã servitoare
aici, fatã de la țarã, tatãl cultivator de pãmânt, se numea, scris în condicutã, Mina de
Vantier. Dupã cum mi s-a explicat (ti-o dau cum am primit-o, și cred cã nu te induc în
eroare), toți aceștia sunt urmașii germanizați ai emigranților francezi protestanți, din
veacul XVII, dupã revocarea Edictului de la Nantes. Mare câștig pentru Germania. (Nota
aut.)
(4) D. dr. Paul Zarifopol își preparã acuma examenul de agregat la Universitatea unde și-a
fãcut studiile. Se pretinde, nu putem ști pânã la ce punct trebuie acordatã încredere
acestor aserțiuni, cã aici examenele ar fi, poate, și mai riguroase decât în România. (Nota
aut.)
(7) Specialitatea, în filologie romanicã: limba francezã si evul mediu. (Nota aut.)