76

MAGNETIZAREA MATERIALELOR,
DIAMAGNETISM, PARAMAGNETISM ŞI
FEROMAGNETISM

Cuprins:
4.7. Magnetizarea materialelor
4.8. Feromagnetism, antiferomagnetism şi ferimagnetism
4.9. Aplicaţii şi probleme

4.7. Magnetizarea materialelor

În paragrafele anterioare am prezentat proprietăţile câmpului magnetic fără a

lua în considerare proprietăţile magnetice ale materialelor care se află în regiunea de
câmp magnetic. Mediul în care am calculat câmpul magnetic a fost vidul caracterizat
prin permeabilitatea sa μ0. De exemplu, în interiorul unui solenoid cu n spire pe
unitatea de lungime, parcurse fiecare de un curent cu intensitatea I se obţine o
inducţie magnetică cu mărimea
B0 = μ 0 n I (4.88)
dacă în interiorul său este vid şi solenoidul este suficient de lung (vezi formula
(4.52) pg.68). Dacă în interiorul solenoidului avem un mediu omogen şi izotrop
magnetic, caracterizat de permeabilitatea μ atunci inducţia magnetică este:
B = μn I (4.89)
În schimb intensitatea câmpului magnetic în acelaşi punct în ambele situaţii are
aceeaşi mărime
B B
H = = 0 = nI (4.90)
μ μ0
Cu alte cuvinte, H depinde numai de forma bobinei (solenoidului) şi de curentul care
circulă prin ea şi nu depinde de materialul din interiorul solenoidului. Adică
r
intensitatea câmpului magnetic H joacă pentru câmpul magnetic rolul pe care îl
r r r
avea inducţia electrică D pentru câmpul electric. În schimb B este analogul lui E .
Dacă o probă (un material) este plasată într-un câmp magnetic aceasta
schimbă câmpul magnetic din vecinătatea sa. Felul cum se schimbă câmpul
r
magnetic (exprimat prin inducţia magnetică B ) depinde de natura şi forma probei.
r
Deşi pentru multe materiale această schimbare a lui B este foarte mică, totuşi există
r
anumite materiale în care această schimbare a lui B este mare. Aceste materiale se
numesc feromagnetice. Materialele neferomagnetice care produc numai o mică
schimbare a câmpului magnetic pot fi fie diamagnetice, fie paramagnetice. Dacă o
 Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 77
probă diamagnetică este introdusă în interiorul unui solenoid prin care trece un
curent electric constant, câmpul magnetic este micşorat puţin. Din contră, dacă
introducem în interiorul aceluiaşi solenoid o probă paramagnetică câmpul magnatic
creşte puţin.
Recunoaşterea diverselor materiale se face după comportarea lor diferită în
câmpuri magnetice neuniforme. De exemplu în figura 4.11 este reprezentat un
electromagnet între polii căruia se formează un câmp magnetic neuniform. Proba P
este introdusă în regiunea dintre poli. O probă din material feromagnetic este
puternic atrasă în regiunea câmpului mai mare (liniile de câmp mai dese).
O probă din material diamagnetic este uşor
împinsă către regiunea cu câmp mai mic. În
sfârşit, proba din material paramagnetic
este uşor atrasă în regiunea cu câmp intens.
Pentru a explica comportarea celor trei
categorii de materiale pornim de la faptul
că fiecare atom (sau moleculă) este unr dipol
magnetic cu un moment magnetic m care
este situat în câmpul exterior creat de Figura 4.11: O probă suspendată
solenoid. În fiecare element mic între polii unui electromagnet
macroscopic din probă (dar mare
r
microscopic–adică conţine mulţi atomi) de volum dV momentele magnetice, m se
r
însumează vectorial pentru a da magnetizarea M prin relaţia
r dm r
M = (4.91)
dV
r r
unde dm este suma vectorială a tuturor momentelor dipolilor magnetici atomici, m
din elementul de volum dV . Dacă mediul probei este omogen şi izotrop din punct
de vedere magnetic atunci
r r
M = nd ⋅ m (4.92)
unde nd este numărul de dipoli magnetici (sau atomi) din unitatea de volum a
probei. Relaţiile (4.91) şi (4.92) de definiţie a magnetizării unei substanţe arată că
aceasta reprezintă momentul dipolar magnetic al unui element mic de volum dV şi
este mărimea prin care proba răspunde macroscopic la câmpul magnetic exterior.
r
Acest răspuns macroscopic este rezultatul comportării momentelor atomice m în
câmp magnetic.
r
Momentul magnetic dipolar m al unui atom poate fi considerat ca o sumă
r
dintre un moment magnetic dipolar permanent m p al atomului (existent şi în absenţa
r
câmpului extern) şi un moment magnetic dipolar indus mi . Adică
r r r
m = m p + mi (4.93)
Un mediu material în care m p >> mi şi m ≈ m p este un mediu
paramagnetic, iar un mediu în care m p = 0 şi m ≈ mi este un mediu diamagnetic.
r
Deoarece dipolul magnetic cu momentul m ≈ m p tinde să se aşeze cu m paralel cu
r
câmpul magnetic, în conformitate cu relaţiile (4.91) sau (4.92) magnetizarea M a
78
r r
acestui mediu paramagnetic este un vector orientat paralel cu B (sensul lui M
r
coincide cu cel al câmpului magnetic de inducţie B ). În schimb, momentul
r r
magnetic indus mi produce o magnetizare M a materialului diamagnetic în sens
r
contrar direcţiei câmpului magnetic B . Această orientare a momentului indus faţă
r
de B se explică prin faptul că acest curent din bucla dipolului indus este un curent
de inducţie. În conformitate cu legea inducţiei electromagnetice (vezi paragraful 5.1)
la aplicarea câmpului magnetic fluxul magnetic creşte şi ca urmare câmpul magnetic
indus este în sens contrar celui inductor; adică curentul de inducţie care apare în
dipolul indus are un astfel de sens încât câmpul magnetic generat de el să se opună
creşterii fluxului magnetic inductor.
r
Magnetizarea M joacă pentru câmpul magnetic acelaşi rol pe care îl joacă
r
polarizarea electrică P pentru câmpul electric. Ca şi în cazul dielectricilor omogeni
r r r r
şi izotropi unde P se leagă de câmpul E prin relaţia liniară D = ε 0 E + P (sau
r r
P = ε 0 χ e E ), în cazul mediilor magnetice omogene şi izotrope magnetizarea M se
r
leagă de inducţia magnetică B prin relaţia:
r r r
B = μ0 H + μ0 M (4.94)
r
Această relaţie poate fi ruptă în două dacă legăm magnetizarea M direct cu
r
intensitatea câmpului magnetic H printr-o relaţie de forma:
r r
M = χm H (4.95)
r
unde χ m este o constantă fără dimensiuni, care nu depinde direct de H şi este
numită susceptibilitate magnetică. Dacă materialul este anizotrop atunci
susceptibilitatea devine un tensor χm şi relaţia (4.95) se scrie pe componente astfel:
M i = ∑ χ ij H j = χ ix H x + χ iy H y + χ iz H z (4.96)
r
unde i = x, y , z . Astfel de materiale anizotrope au vectorul M în altă direcţie decât
r
H . Aceste materiale nu vor fi discutate în acest paragraf unde ne limităm numai la
mediile omogene izotrope şi liniare în care este valabilă relaţia (4.95) cu χ m o
constantă. Materialele izotropice liniare şi omogene sunt clasificate în cele două
categorii: diamagnetice şi paramagnetice după cum χ m < 0 şi respectiv χ m > 0 . În
tabelul 4.2 sunt date valorile susceptibilităţii magnetice pentru câteva materiale la
temperatura camerei.
Din tabel se observă valorile negative ale lui χ m pentru materialele
diamagnetice, ceea ce, în conformitate cu relaţia (4.95), arată că magnetizarea este în
r
sens invers câmpului H . În tabelul 4.2 sunt date şi unele materiale feromagnetice
care sunt caracterizate prin permeabilitatea relativă, μ r , mare. În conformitate cu
relaţiile (4.94) şi (4.95), permeabilitatea relativă, μ r , are expresia:
μr = 1 + χm (4.96)
care rezultă din:
r r r r
B = μ0 (1 + χ m )H = μ0 μr H = μH (4.97)
 Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 79
unde μ este permeabilitatea absolută a mediului.

Tabelul 4.2:
Materiale χm Materiale χm Materiale μr
paramagnetice diamagnetice ferimagnetice
Aluminiu 2,1⋅10–5 Dioxid de –1,19⋅10–8 Fier 99,5% 5000
carbon
(1atm)
Sodiu 0,84⋅10–5 Hidrogen –0,22⋅10–8 Mn metal 100000
(1atm) 18%Fe+75%
Oxigen (1atm) 193,5⋅10–8 Azot (1atm) –0,67⋅10–8 Ni+2%Cr+5
Magneziu 1,2⋅10–5 Bismut –1,64⋅10–5 %Cu
Wolfram 7,6⋅10–5 Cupru –0,98⋅10–5 78 Permalloy 100000
Titan 18,0⋅10–5 Diamant –2,2⋅10–5 (21,2%Fe+
Clorură de 603⋅10–5 Aur –3,5⋅10–5 78,5%Ni+0,3
Godalinium %Mn)
(GdCl3) Mercur –2,8⋅10–5 15%Fe+79% 800000
Argint –2,4⋅10–5 Ni+5%Mo+
0,3%Mn

Materialele feromagnetice au un răspuns neliniar la un câmp magnetic

extern; adică, μ este dependent de H şi nu mai e o constantă ca în cazul materialelor
diamagnetice sau paramagnetice. Aceste materiale feromagnetice prezintă un înalt
grad de magnetizare în comparaţie cu
materialele paramagnetice. De exemplu, în
cazul celor prezentate în tabelul 4.2, μ r este
de aproximativ 105 ori mai mare decât
pentru materialele paramagnetice.
Materialele feromagnetice prezintă
fenomenul ireversibil cunoscut sub numele
de histerezis. Curba de histerezis prezintă
r
dependenţa inducţiei B în funcţie de
r
intensitatea câmpului magnetic H (figura
4.12).
O astfel de curbă arată că μ nu mai Figura 4.12: Curba de histerezis
este constant şi depinde neliniar de H. Dacă pentru un material feromagnetic
r r
μ ar fi constant dependenţa lui B de H ar
fi liniară. O astfel de curbă poate fi trasată experimental utilizând un montaj ca cel
din figura 4.13.
Proba feromagnetică (de exemplu de fier) este prelucrată astfel încât are
forma unui inel a cărui rază r este mult mai mare decât grosimea sa, t. O bobină
primară 1 este înfăşurată pe un inel având N1 spire pe unitatea de lungime. Curentul
I1 care trece prin bobina 1 este măsurat prin măsurarea căderii de tensiune pe
rezistenta r1. Această tensiune sinusoidală este măsurată cu osciloscopul Os, fiind
80
legată la deflexia x (orizontală) a osciloscopului. Bobina secundară 2 legată în
circuitul cu rezistenţa r2 şi capacitorul C are N2 spire şi este parcursă de curentul I2.

Figura 4.13: Dispozitivul experimental pentru trasarea curbei de histerezis

Această bobină 2 este legată la deflexia verticală (deflexia y) a oscilocopului (ca în
figura 4.13) unde se măsoară tensiunea Uc de pe condensatorul C. Tensiunea U1 de
pe deflexia x a osciloscopului este proporţională cu intensitatea câmpului magnetic
H aplicat, iar tensiunea Uc de pe deflexia y a osciloscopului este proporţională cu
inducţia magnetică B în proba inelară. Astfel curba de pe ecranul osciloscopului este
de forma curbei histerezis din figura 4.13. Trasarea curbei 4.13 se face trecând de la
unităţile de pe ecran la cele care reprezintă pe B şi H prin determinarea constantelor
de proporţionalitate menţionate mai sus. Un astfel de sistem de trasare a curbei de
histerezist este cunoscut sub numele de montajul inelului lui Rowland.
În realizarea curbei de histerezis din figura 4.13 se porneşte de la starea
nemagnetizată a materialului inelului (adică din origine) astfel încât B creşte odată
cu creşterea lui H în lungul curbei 1 astfel că magnetizarea se saturează la H = H s
în punctul a. Apoi se reduce curentul furnizat de generatorul de tensiune sinusoidală
şi întoarcearea are loc pe curba 2 care arată că atunci când H = 0 inducţia B nu e
zero. Se spune că valoarea lui B din punctul r reprezintă remanenţa, Br. Prin
inversarea curentului curba 2 se continuă până la saturaţia magnetizării în sens
invers. Mărimea lui H în punctul C este numită forţă coercitivă (sau coercitivitate)
HC. În continuare se parcurge curba 3 până se închide ciclul histerezis. Practic forma
ciclului de histerezis depinde de natura probei şi de valoarea maximă pe care o poate
atinge H în raport cu Hs.
O explicare calitativă la scară macroscopică a acestei comportări neliniare a
materialelor feromagnetice este dată în paragraful următor. Menţionăm că o
prezentare cantitativă a feromagnetismului se poate face numai după ce se parcurge
capitolele de mecanică cuantică şi fizica atomului.
 Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 81
4.8. Feromagnetism, antiferomagnetism şi
ferimagnetism

În paragraful anterior am arătat că paramagnetismul este datorat atomilor

r
care au un moment magnetic permanent m p , iar diamagnetismul este datorat
r
momentelor atomice induse mi . Cu alte cuvinte, putem spune că atomii cu moment
magnetic permanent sunt atomi magnetici, iar ceilalţi sunt atomi nemagnetici.
Momentul magnetic permanent al atomilor magnetici rezultă din momentul
r
magnetic de spin al electronului, ms . Acest moment magnetic de spin are origine
cuantică şi proprietăţile sale sunt studiate în cadrul mecanicii cuantice.
r
Când un atom nemagnetic este plasat într-un câmp magnetic extern, B ,
normal la orbita electronică, câmpul magnetic induce un moment magnetic, opus
r
câmpului, a cărui valoare Δm se obţine pe baza relaţiei (4.76) şi a legii inducţiei
electromagnetice (paragraful 5.1). Această valoare este
r 1 e 2 a02 r
Δm = − B (4.98)
4 me
unde a0 şi me sunt raza orbitei electronului şi respectiv masa electronului. Dacă
avem un mediu cu densitatea atomilor nemagnetici n atunci acest mediu capătă o
susceptibilitate magnetică indusă cu valoarea
1 μ 0e 2
χ mi = − n r2 (4.99)
6 me
unde r 2 este o medie după pătratul razelor orbitelor electronice care au diverse
orientări. Se observă din ecuaţia (4.99) valoarea negativă a susceptibilităţii
magnetice induse.
Dacă în schimb avem un atom magnetic cu momentul magnetic permanent
r r
m plasat într-un câmp magnetic B , (orientat în direcţia axei Oz–perpendiculară pe
orbita electronică) acesta produce o susceptibilitate (suplimentară faţă de cea din
(4.99) de tip indus) datorată tendinţei dipolilor permanenţi de a se alinia în direcţia
câmpului. Acestei tendinţe de aliniere i se opun ciocnirile cu alţi atomi care produc o
dezaliniere proporţională cu temperatura probei. Această aliniere a dipolilor
permanenţi ai unei probe cu temperatura absolută T produce o magnetizare medie
mz în lungul câmpului (axa Oz) dată de funcţia Langevin
⎛ 1⎞
mz = m⎜⎜ coth η − ⎟⎟ (4.100)
⎝ η⎠
unde
mB
η= (4.101)
kT
82

şi coth η este funcţia cotangentă hiperbolică din trigonometrie dată de

(e η
+ e−η)
(e η
)
− e −η
,iar

1
cotgη - este o funcţie cunoscută sub numele de funcţia lui Langevin. Remarcăm
η
că variabila η este proporţională cu raportul dintre inducţia câmpului B şi
temperatura probei T. Constanta k este constanta lui Boltzmann.
Pentru majoritatea materialelor, la temperatura camerei η<<1 pentru valori
ale lui B mai mici de 1 tesla; adică la câmpuri obişnuite nu prea mari, pentru care
r
funcţia lui Langevin poate fi aproximată în primul ordin, la care magnetizarea M
r
obţinută din (4.81) pe baza alinierii momentelor magnetice m permanente ale
atomilor magnetici este de forma
r nm 2 r
M= B (4.102)
3kT
r
adică este proporţională cu inducţia B a câmpului. Ca urmare, susceptibilitatea
r
M
magnetică permanentă, χ m definită ca r are expresia
H
2
nm μ 0
χm = (4.103)
3kT
Aceasta poate fi scrisă şi sub forma simplă
C
χ mp = (4.104)
T
nm 2μ 0
unde constanta C = . Relaţia (4.104) este cunoscută sub numele de legea lui
3k
Curie.
În cazul temperaturilor joase în care η>>1 magnetizarea calculată pe baza
ecuaţiei (4.102), devine maximă şi constantă (sau de saturaţie) cu mărimea
M = nm (4.105)
şi orientată în direcţia axei Oz (direcţia câmpului).
r r
Pentru temperaturi intermediare, dependenţa lui M de B este neliniară.
Din cele de mai sus rezultă că, în teoria clasică, susceptibilitatea magnetică
totală este suma susceptibilităţilor diamagnetice şi paramagnetice date de ecuaţiile
(4.99) şi (4.104). Adică
2 2
nm 2μ 0 1ne r μ 0
χm = − (4.106)
3kT me
În cazul atomilor feromagnetici care sunt atomi magnetici apare o interacţie
în plus de natură cuantică care contribuie la alinierea momentelor lor atomice.
Această interacţie cuantică numită şi interacţie spin-spin are ca efect apariţia unui
câmp magnetic adiţional, cu intensitatea H’, care acţionează asupra fiecărui atom
datorită atomilor vecini cu el. Acest câmp cuantic H’ se adună cu câmpul extern H0
pentru a da câmpul total
H = H0 + H ' (4.107)
 Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 83
Sub influenţa acestui câmp, la scară macroscopică constatăm următoarele:
1) apariţia unor domenii feromagnetice (sau domenii Weiss) şi 2) o modificare a
legii Curie (4.104) în legea Curie-Weiss (4.108).
În continuare vom explica comportarea neliniară a materialelor
feromagnetice pornind de la ipoteza lui Weiss conform căreia un material
macroscopic feromagnetic este format din domenii micronice care sunt magnetizate
fiecare într-o direcţie oarecare chiar în absenţa câmpului extern (magnetizare
spontană), dar aceste direcţii ale magnetizării sunt orientate haotic în toate direcţiile
astfel încât proba macroscopică apare nemagnetizată (figura4.14 a).

Figura 4.14: Structura domeniilor feromagnetice a) câmpul extern H0 este nul şi

magnetizarea totală a probei este zero; b) În prezenţa câmpului H0 domeniile se schimbă
r
în arie şi se orientează cu magnetizarea M în direcţia lui H0; c) După înlăturarea
câmpului extern magnetizarea totală a probei rămâne cu o valoare mai mică faţă de cazul
b.
r
Prin aplicarea câmpului extern H 0 domeniile cu magnetizarea în direcţiile apropiate
r r
de direcţia H 0 se orientează cu magnetizarea în direcţia lui H 0 (săgeţile din figura
r
4.14 b sunt orientate în majoritate în direcţia lui H 0 ) şi cresc în arie pe seama
r
domeniilor orientate în sens invers cu H 0 . Ca rezultat, proba capătă o magnetizare
r
M semnificativă în prezenţa câmpului. După înlăturarea câmpului, proba
macroscopică rămâne magnetizată dar cu o magnetizare mai mică în funcţie de
temperatura probei care joacă rolul unui parametru de dezorientare a domeniilor
(figura 4.14 c).
Existenţa domeniilor Weiss poate fi pusă în evidenţă prin următorul
experiment: se prepară o suspensie coloidală de pulbere fină feromagnetică (de
exemplu rugină de fier) din care se toarnă o mică picătură pe suprafaţa şlefuită a
unui cristal feromagnetic. Când privim la microscopul optic (sau fotografiem pe
microscopul optic) această suprafaţă în locul unde am pus picătura coloidală o să
observăm că pulberea feromagnetică se adună la graniţele domeniilor. Aglomerarea
pulberii la aceste graniţe are loc din cauză că domeniile adiacente sunt orientate în
direcţii diferite şi ca urmare rezultă un câmp magnetic puternic la interfeţele
domeniilor. Cu această metodă putem observa mişcarea pereţilor domeniilor şi
schimbarea suprafeţelor diverselor domenii sub influenţa câmpului magnetic extern
sau a temperaturii probei. Aceste domenii au dimensiuni de ordinul 1 −10μm .
84
Existenţa este justificată din punct de vedere energetic în sensul că energie
magnetică totală a domeniilor tinde către valoarea minimă de echilibru.
Pentru materialele cu comportare magnetică neliniară legea Curie din
ecuaţia (7.85) se transformă în legea Curie-Weiss scrisă concis sub forma
C
χm = (4.108)
T − TC
unde TC este temperatura Curie a materialului feromagnetic respectiv care este dată
în tabelul 4.3 pentru câteva materiale feromagnetice.
Tabelul 4.3:
Materialul Temperatura Curie TC în Kelvin
Fe 1043
Co 1393
Ni 631
Gd 289
Dy 105

Această temperatură Curie este o temperatură de prag pentru magnetizarea spontană

a probei (când câmpul exterior e nul). La T<TC proba are o magnetizare M care
depinde liniar de câmpul cuantic
M = γH ' (4.109)
unde constanta de proporţionalitate este destul de mare. De exemplu pentru Fe ea are
valoarea de 1000 ceea ce arată o magnetizare puternică caracteristică materialelor
feromagnetice. Deci pentru T<TC materialul se află în faza (starea feromagnetică).
La T>Tc materialul se comportă ca un material paramagnetic. Din cauza structurii de
domenii, chiar la temperaturi T<TC, un material macroscopic feromagnetic poate să
se comporte ca un material care nu are moment magnetic permanent (vezi figura
4.14 a).
Pentru materialele feromagnetice, starea de energie magnetică minimă se
obţine când momentele magnetice de spin ale atomilor sunt paralele. În anumite
materiale cum ar fi cromul şi magneziu energia magnetică minimă (adică starea de
echilibru) se obţine când
momentele magnetice de spin
ale atomilor sunt antiparalele
(figura 4.15 a). Aceste
materiale care au tendinţa de
aliniere antiparalelă a spinilor
Figura 4.15: Reprezentarea orientărilor atomice se numesc materiale
momentelor atomice de spin în a) materiale antiferomagnetice. Această
antiferomagnetice şi b) în materiale ferimagnetice aliniere este dependentă de
temperatură şi există o
temepratură Curie până la care atomii au spinii antiparaleli. Deasupra acestei
temperaturi direcţiile momentelor de spin sunt orientate haotic.
O altă categorie de materiale antiferomagnetice este cea a feritelor (sau
ferimagneţilor) care au o combinaţie de aliniere feromagnetică şi antiferomagnetică.
De exemplu, ferita ZnOFe2O3 are doi atomi magnetici de Zn şi Fe care se aşează
 Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 85
într-o structură de spirală în care atomii de Fe sunt orientaţi toţi într-o direcţie
(paraleli), iar atomii de Zn se orientează toţi în sens opus atomilor de Fe. Energia
magnetică cea mai mică se obţine în situaţia în care momentul de spin al Fe este
antiparalel cu cel al Zn (figura 4.15 b). Mărimile momentelor de spin ale celor doi
atomi sunt diferite. Alte exemple de ferite (sau ferimagneţi) sunt: Fe3O4 (mineralul
numit magnetită), oxizii în care Zn din ZnFe2O3 este înlocuit cu Co, Ni, Mn, Cu,
Mg, Cd sau fier divalent.
Feritele sunt utilizate în realizarea transformatoarelor şi bobinelor care
funcţionează în curenţi de înaltă frecvenţă deoarece ele se comportă ca materiale
izolatoare (cu rezistenţă electrică mare) şi ca urmare, pierderile de curent sunt mult
mai mici decât în cazul conductorilor feromagnetici.

7.9. Aplicaţii şi probleme

P4.1. Să se calculeze inducţia câmpului magnetic într-un punct P situat în

poziţia din figura 4.19 faţă de un fir rectiliniu prin care trece un curent cu
intensitatea I = 1A . (Se dau rP = 0,1m , θ1 = 300 şi θ 2 = 60 0 )

Rezolvare:
r
Aplicăm legea Biot – Savart pentru elementul de lungime ds . Din relaţia
r r
(4.39) rezultă că inducţia dB în punctul P datorată elementului de curent Ids este
r μ Idsr × rr
dB = 0 (1)
4π r 3
Conform acestei ecuaţii vectoriale şi
r
notaţiilor din figura 4.19 rezultă că dB are direcţia
perpendiculară pe planul hârtiei şi cu sensul intrând
în hârtie. Mărimea sa este
μ0 Idsr sin(90 − θ ) μ0 I ds
dB = = cos θ (2)
4π r3 4π r 2
Toate elementele ds de pe segmentul ab vor produce
câte un câmp în P dat de relaţia (1), cu mărimea dată
de (2). Deci inducţia totală în P se obţine prin
integrarea lui (2) pe segmentul ab. Adică
μ I ds Figura 4.19: Câmpul
B = 0 ∫ 2 cos θ (3) r
4π ab r magnetic cu inducţia B
generat de curentul rectiliniu
În ecuaţia (3) avem variabilele ds şi r2 care cu intensitatea I
sunt legate de unghiul θ prin relaţiile (figura 4.19)
r s 1
r = P şi − = tgθ sau ds = − rP dθ (4)
cos θ rP cos 2 θ
Introducem (4) în (3) şi obţinem
86
θ2 θ2
μ0 I r cos θ μ I μ I
B=
4π ∫ cosP2 θ dθ 2
rP
= 0
4πrP ∫ (− cos θ)dθ = 4π0rP (sin θ2 − sin θ1 ) (5)
θ1 θ1
cos 2 θ
Numeric

B = 10− 7
1
10−1
(sin 60 0
− sin 30 0
) =
10−6
2
( 3 −1 T )
r
Vectorul B este orientat perpendicular pe planul figurii 4.19 cu sensul intrând în
hârtie.
r r
P4.2. 1) Să se arate că următoarele potenţiale vectoriale A1 = − Byi ;
r r r 1r r
A2 = − Bxj şi A3 = − r × Bx corespund aceluiaşi câmp magnetic uniform de
2
r r
inducţie B = Bk . 2) Care din aceste potenţiale au divergenţa nulă? 3) Arătaţi că
r r
A1 − A3 rezprezintă gradientul unei funcţii scalare.

Rezolvare:
1) Calculăm rotorul fiecărui potenţial vectorial
r r r
i j k
r ∂ ∂ ∂ ∂ r r
( )
r ∂
rot A1 =
∂x ∂y ∂z ∂z
= − By j −
∂y
(
− B y k = Bk )
− By 0 0
r r r
i j k
r ∂ ∂ ∂ ∂ r ∂ r r
rot A2 = = − (Bx )i + (Bx )k = Bk
∂x ∂y ∂z ∂z ∂x
0 Bx 0
Pentru a calcula rot A3 vom scrie în coordonate carteziene produsul vectorial
r r r
r r i j k r r
r × B = x y z = B y i − Bx j
0 0 B
Pornind de la această expresie calculăm
r r r
i j k
r ⎛ 1 r r⎞ ∂ ∂ ∂ ∂ ⎛ 1 ⎞r ∂ ⎛ 1 ⎞ r
rot A3 = rot ⎜ r × B ⎟ = = ⎜ − Bx ⎟i + ⎜ − B y ⎟ j +
⎝2 ⎠ ∂x ∂y ∂z ∂z ⎝ 2 ⎠ ∂z ⎝ 2 ⎠
1 1
By − Bx 0
2 2
⎡ ∂ ⎛ 1 ⎞ ∂ ⎛ 1 ⎞⎤ r ⎛1 1 ⎞r r
+ ⎢ ⎜ − Bx ⎟ − ⎜ B y ⎟⎥ k = 0 + 0 + ⎜ B + B ⎟k = Bk
⎣ ∂x ⎝ 2 ⎠ ∂y ⎝ 2 ⎠⎦ ⎝2 2 ⎠
2) Să calculăm divergenţa acestor potenţiale vectoriale
 Curs FIZICĂ II SIM – ş.l. dr. ing. Liliana Preda 87
∂A1x ∂A1 y ∂A1z ∂
divA1 =
∂x
+
∂y
+
∂z
=
∂x
( )
− By = 0

∂A ∂A2 y ∂A2 z ∂
divA2 = 2 x + + = ( Bx ) = 0
∂x ∂y ∂z ∂y
∂ ⎛1 ⎞ ∂ ⎛ 1 ⎞
divA3 = ⎜ B y ⎟ + ⎜ − Bx ⎟ + 0 = 0 (3)
∂x ⎝ 2 ⎠ ∂y ⎝ 2 ⎠
r r r r ∂ ⎛ 1 ⎞r ∂ ⎛ B 2 ⎞ r ⎛ 1 1 ⎞
A1 − A2 = − B y i − Bx j = ⎜ − B y2 ⎟i + ⎜⎜ − x ⎟⎟ j = grad ⎜ − By 2 − Bx 2 ⎟
∂x ⎝ 2 ⎠ ∂y ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 2 ⎠
r r
Deci A1 − A2 este gradientul funcţie scalare − B (x 2 + y 2 )
1
2