România în perioada Războiului Rece

I. Politica externă în primii ani ai regimului comunist

În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, relaţiile internaţionale au fost
dominate de conflictul ideologic dintre cele două mari blocuri politice constituite:
 S.U.A. şi statele democratice
 U.R.S.S. şi statele comuniste.
Acest conflict ideologic a rămas în istorie sub numele de „Războiul rece”: relaţiile dintre
cele două tabere erau foarte încordate, fără a se ajunge însă la o confruntare militară directă.
Debutul „Războiului rece” a fost considerat discursul ținut de Winston Churchill la 5
martie 1946, în fața studenților Universității din Fulton (Missouri, SUA): „cortina de fier”
Perioada de desfăşurare a „războiului rece”: începe după terminarea celui de-al Doilea
Război Mondial şi se încheie odată cu desfiinţarea U.R.S.S. (1946-1991).
Întâlnirea de la Ialta/Yalta (februarie 1945) a celor mai importanţi trei lideri ai lumii:
preşedintele SUA (Franklin D. Roosevelt), prim-ministrul al Regatului Unit al Marii Britanii
(Winston Churchill) şi conducătorul sovietic (Iosif Vissarionovici Stalin), care doreau
redesenarea hărții mondiale a avut urmări directe și pentru țara noastră, creând condiții favorabile
întăririi poziției Moscovei în Romania. Un prim pas în acest sens a fost aducerea la putere a unui
guvern procomunist condus de Petru Groza.
Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegației oficiale a României la Conferința de
pace de la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie - 15 octombrie 1946) în calitate
de vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Afacerilor Străine în guvernul Petru
Groza.
Prin Tratatul de pace semnat la 10 februarie 1947 România primea înapoi partea de
nord-vest a Transilvaniei ce fusese cedată Ungariei în 1940.
Problema Basarabiei însă nu a fost ridicată la Conferința de pace de la Paris, semn al
interdicției Kremlinului, granița de est a României rămânând așadar cea impusă prin Pactul
Ribbentrop-Molotov din iunie 1940.
 După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, Europa era distrusă, țările
confruntându-se cu lipsa acută a rezervelor alimentare sau energetice.
 Statele Unite ale Americii au conceput un plan de reconstrucție și de ajutor
economic = Planul Marshall, destinat aliaților europeni din al doilea Război
Mondial.
URSS
 respinge în iulie 1947 Planul Marshal: se temea de expansiunea politică și comercială a
Statelor Unite ale Americii în sfera ei de influență.
 impune urmarea aceleiași linii politice și țărilor sale satelit, neținând cont de interesele
economice sau politice reale ale acestor state.
La 9 iulie 1947, România se alinia atitudinii Moscovei și denunța în termeni fermi Planul
Marshall.
La 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu este înlocuit din funcția de ministru de externe
cu Ana Pauker, schimbare ce marca preluarea de către Partidul Comunist a controlului total asupra
diplomației românești.
În 1949 se constituie la inițiativa URSS Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER)
- ca răspuns direct la Planul Marshall
În cadrul CAER se efectuau diverse schimburi de produse, de la cele de alimente până chiar
la maşini şi utilaje.
România a fost nevoită inițial să își limiteze exportul de materii prime doar la țările din
cadrul CAER; importurile urmăreau și ele același traseu.
Pe plan politico-militar, fiecare dintre cele două mari blocuri şi-a creat şi propria
organizaţie militară:
 la 4 aprilie 1949, la Washington are loc ceremonia de semnare de către ţările democratice
a Pactului NATO;
 în replică, ţările comuniste europene se vor reuni 14 mai 1955 în alianța militară, cunoscută
sub numele de Pactul de la Varşovia.
Raporturile româno-sovietice în perioada dintre moartea lui Stalin și retragerea Armatei
Roșii.
La 5 martie 1953 moare lui Salin, eveniment care însă nu a adus modificări semnificative
imediate nici lumii sovietice și nici celei politice românești.
Succesorul lui Stalin, Nikita Hrusciov, a denunțat politica dictatorială a predecesorului său.

Pe fondul atitudinii lui Nikita Hrusciov asistăm la o serie de frământări și schimbări în Europa:

revoluția anticomunistă izbucnită în Ungaria (1956),

venirea la conducerea Poloniei a reformistului Władysław Gomułka,
schimbările din Cehoslovacia,
reluarea raporturilor cu Iugoslavia.
Toate acestea au determinat Kremlinul să își reconsidere raporturile politice din cadrul Tratatului
de la Varșovia.

Evenimentele desfășurate în toamna anului 1956 la Budapesta au demonstrat faptul că Moscova

nu accepta desprinderea din sfera sa de influență nici a Ungariei, nici a oricărui alt stat satelit.

Înfrângerea revoluției anticomuniste maghiare a fost făcută prin intervenția Armatei Roșii, ale
cărei trupe staționau în așteptare pe teritoriul românesc.

Politica duplicitară a lui Gheorghiu-Dej, care inițial a acordat azil politic unor membri ai
guvernului de la Budapesta pentru ca apoi să ordone extrădarea lor cu scopul condamnării și
executării, i-a permis lui Gheorghiu-Dej o oarecare consolidare a prestigiului în cadrul blocului
comunist.

Gheorghe Gheorghiu Dej a încercat anihilarea oricărei opoziții, prin impunerea unui regim de
teroare în România. Toţi opozanţii săi au fost aruncaţi, rând pe rând, în închisori sau trimişi în
lagăre de muncă.

Sporirea încrederii Moscovei în liderii Partidului Muncitoresc Român i-a determinat să abordeze
problema retragerii trupelor sovietice din țară.
Propunerea lui Gheorghiu Dej comunicată prin ministrul de atunci al apărării - Emil Bodnăraş - a
fost inţial respinsă de Hruşciov.

Cum însă URSS se gândea la o refacere a imaginii sale afectată de intervenţia militară contra
Ungariei, situația era favorabilă României.

==> la 24 mai 1958, Comitetul consultativ al statelor semnatare ale Tratatului de la Varşovia
aproba retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României.

Părăsirea teritoriului românesc de către Armata Roșie a determinat însă pe plan intern un nou val
de represiuni și arestări și înăsprirea controlului ideologic în încercarea de a descuraja orice
tentative de opoziție.

Pe plan extern această acțiune avea să faciliteze viitoarea distanţare a României de Moscova.

Politica externă în ultimii ani ai regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

1948-1956: politica externă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej se caracterizează printr-o obedienţă
totală faţă de direcţiile impuse de Moscova

După 1962: asistăm la o distanțare treptată de URSS.

Izbucnirea conflictului sovieto-chinez în 1962 și dificultățile generate de declanșarea „crizei

rachetelor” din Cuba, i-au înlesnit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej distanțarea de Moscova.

Deși inițial de partea rușilor, pe măsură ce conflictul ruso-chinez se adâncea, Dej va milita pentru
împăcarea celor două tabere. Tactica sa nu a avut însă un răspuns clar din partea Chinei, relaţiile
rămânând mai departe destul de superficiale.
România s-a pronunțat de mai multe ori împotriva divizării economice planificate în cadrul
blocului comunist al CAER-ului prin Planul Valev potrivit căruia sudul României trebuia să facă
parte dintr-un complex agricol împreună cu nordul Bulgariei şi sudul U.R.S.S.

În acest sens, la plenara CC al PMR din aprilie 1964 a fost elaborată celebra Declarație din aprilie,
numită și „declarația de independență a PMR față de Moscova”.

Declarația din aprilie releva faptul că industrializarea se putea face doar prin ruperea de Kremlin.

Ieșirea de sub influența Moscovei s-a realizat în termenii acceptați de Kremlin și a fost o tactică a
URSS pentru a sublinia neamestecul ei în problemele celorlalte partide comuniste.

Programul de industrializare rapidă a României a fost susținut în cadrul CAER prin delegatul
permanent Alexandru Bârlădeanu, cu sprijinul total al lui Gheorghiu-Dej, pe fondul unei relații tot
mai tensionate cu URSS.

În același context, România a început o colaborare economică importantă cu Iugoslavia

(construcţia hidrocentralei Porţile de Fier).

Dej era interesat în implementarea unui sistem politic care, prin desovietizare, să se îndrepte spre
o liberalizare internă, astfel încât va opta pentru calea naţională către desăvârşirea comunismului.

Devierea PMR de la linia Kremlinului a reprezentat astfel debutul național-comunismului în

România; acesta asimila o serie de valori și principii naționaliste, fără însă a renega cu totul
internaționalismul proletar.

Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu.

După moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de secretar general al
Partidului Muncitoresc Român.
În primii ani de regim, el s-a îndepărtat de linia obedientă față de Moscova a predecesorilor săi.

Vizita întreprinsă de Nicolae Ceaușescu în septembrie 1965 la Moscova, a nemulțumit oarecum

conducerea sovietică, prin accentele programului său de guvernare.

În primii ani de conducere Ceaușescu şi-a consolidat puterea în sânul partidului şi a continuat linia
politică de independenţă faţă de Moscova.

În 1967 România a fost primul stat din Estul comunist care a stabilit relații diplomatice cu RFG.

În aprilie 1968, președintele Franței, Charles de Gaulle, a efectuat o vizită în țara noastră,
felicitându-l pe Nicolae Ceaușescu, conform uzanțelor diplomatice, pentru politica lui de
independență.

În 20/21 august 1968, a avut loc intervenția militară în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la
Varșovia. „Primăvara de la Praga”, curentul care manifesta pentru liberalizarea regimului politic
cehoslovac și pentru apropierea de Occident, a fost reprimată.

==> Ceaușescu a refuzat să participe la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia

din 1968, și a condamnat-o explicit într-un discurs public.

În 1969 președintele SUA Richard Nixon a vizitat România = prima vizită a unui președinte
american într-o țară comunistă.

Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol de mediatorîntre România și
China.

În 1970 Nicolae Ceaușescu efectuează o vizită oficială în SUA.

În 1975, un alt președinte al Statelor Unite, Gerald Ford, vizitează România, chiar dacă această
vizită nu a mai avut același impact ca precedenta vizită a președintelui american.

Vizite în Occident au mai fost întreprinse de Nicolae Ceaușescu la Paris, unde, în cadrul
întrevederilor avute cu omologul său francez - Georges Pompidou - a fost evidențiat rolul jucat de
România în evoluția securității europene. Cu toate că era vorba de un limbaj mai mult diplomatic,
exemplul nu este deloc lipsit de valoare.

În 1971 România este acceptată în GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț).

În 1972 România este acceptată în FMI (Fondul Monetar Internațional), încheind ulterior acordul
cu Banca Internaționala pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) – toate acestea fiind pe de o
parte meritul politicii promovate de Nicolae Ceaușescu, pe de altă parte al interesului promovat de
blocul democratic în lărgirea breșei din cadrul blocului comunist.

În perioada 3 iulie 1973-1 august 1975 și-a desfășurat lucrările Conferința pentru securitate și
cooperare în Europa, deschisă la Helsinki, continuată apoi la Geneva și încheiată tot la Helsinki.
La lucrările conferinței au participat reprezentanții a 35 de țări, între care și România. Obiectivul
comun al lucrărilor era îmbunătăţirea relațiilor internaționale și pacea în Europa, respectând însă
sistemele politice, economice, sociale și culturale ale fiecărui stat în parte.

Moscova era oarecum liniștită prin garanția că înglobarea țărilor din estul Europei nu îi va mai fi
contestată de Occident.
Occidentul avea promisiunea din partea URSS a respectării drepturilor omului în țările
aparținătoare blocului comunist.
Aflate la mijloc, statele satelit s-au găsit mai mult în mijlocul unui discurs propagandistic, fără însă
a nega meritul acestei conferințe de a fi fost un prim pas spre ieșirea din „războiul rece”.

Relațiile diplomatice ale României în ultimul deceniu al regimului Nicolae Ceaușescu.

Aderarea în 1972 a României la FMI a facilitat țării noastre accesarea unor împrumuturi
consistente, pe care Ceaușescu le-a folosit în ce-a de-a doua industrializare a țării.

În 1974 Ceaușescu devine președinte al României. După acest moment urmărește obținerea unei
poziții cât mai vizibile pe scena politică internațională și evitarea cât mai mult posibil a intervenției
Moscovei în politica PCR.

Dacă la începutul lui 1980 România cunoștea un avans al economiei, dezvoltându-se industria
petrolieră, metalurgică și siderurgică, câțiva ani mai târziu returnarea împrumuturilor a început să
fie resimțită tot mai dramatic de populație.

La începutul anilor '80 a devenit astfel evident că regimurile comuniste au eşuat din punct de
vedere economic din cauza controlului excesiv al statului asupra economiei.

Gorbaciov a încercat prin perestroika să corecteze sistemul politic şi economic comunist:

a introdus proprietatea privată limitată asupra pământului

a permis apariţia unor mici întreprinderi private.
a permis revenirea la libertatea de expresie (glasnost – transparenţă) prin încurajarea dezbaterilor
publice.
Gorbaciov a pus capăt şi Războiului rece, prin politica sa de colaborarea cu preşedinţii americani.
Prin politica sa internă şi externă, Gorbaciov a câştigat un prestigiu internaţional imens. Pe plan
intern însă, Gorbaciov a devenit prea reformator pentru comuniştii conservatori şi prea conservator
pentru cei care doreau un regim total democratic.

El nu a dorit prăbuşirea regimului comunist, ci corectarea lui, dar regimul comunist nu putea exista
decât în măsura în care partidul controla strâns toată societatea.

Gorbaciov şi-a dat seama în final că politica sa duce la prăbuşirea comunismului şi a acceptat
resemnat acest lucru.
În 25-27 mai 1987 Gorbaciov a vizitat România, aceasta fiind ultima țară din blocul comunist pe
care liderul sovietic o vizita. Cu prilejul acestei vizite, Gorbaciov a criticat politica lui Ceaușescu,
care ținea țara în izolare; de asemenea, a criticat teroarea menținută asupra cetățenilor și
favoritismele acordate apropiaților clanului ceaușist.

Dintre toţi liderii comunişti, Ceauşescu a fost cel mai refractar la politica reformatoare. Dacă după
1968 el era considerat de către occidentali un reformator, după 1980 imaginea sa era a unui dictator
care îşi priva poporul de cele mai elementare aspecte ale unui trai decent.

Ceaușescu reușise să achite în 1989 datoriile externe ale țării, fapt anunțat în martie 1989, însă
prețul plătit de populație a fost imens; economia țării era ruinată, cetățenii se aflau la limita sărăciei
și a răbdării datorită raționalizării hranei, apei, curentului, benzinei etc.

În 1989 regimul comunist s-a prăbuşit şi s-au instaurat regimuri democratice, prin revenirea la
pluripartidism şi organizarea unor alegeri libere în țările fostului bloc sovietic: Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia, Germania Democrată, Bulgaria.