.

EVUL MEDIU
Epoca următoare antichităţii este evul mediu, situat ăn general de istorie între căderea
Imperiului Roman de Apus (476) şi a celui de Răsărit (cucerirea Constantinopolului de către turci
în 1453). În cadrul acestei epoci se disting periode corespunzătoare fazelor de apariţie,
dezvoltare şi decadenţă a orânduirii feudale. În evul mediu are loc procesul de formare a
popoarelor europene (francez, englez, spaniol, italian, german, român, rus etc.). Structura şi
dezvoltatea societăţii medievale se reflectă asupra culturii şi literaturii epocii. Întâlnim astfel în
evul mediu, o cultură a claselor dominante (divizată într-o literatură cu caracter religios şi în alta
cu caracter laic, de inspiraţie cavalerească) şi o cultură a poporului. Deşi au caractere distincte,
cele două culturi comunică între ele. O mare parte din creaţiile literare ale evului mediu sunt
anonime (în special în prima perioadă), marile personalităţi scriitoriceşti afirmându-se, în genral,
începând cu secolul al XII-lea.
Cântecul Nibelungilor (germană Nibelungenlied) este o epopee eroică scrisă în jurul anului 1204
în limba germană medie (Mittelhochdeutsch) de un poet anonim care a prelucrat legende care
se regăsesc într-o formă mai arhaică în Edda. Locul probabil în care a fost scrisă această epopee
este reşedinţa episcopului din Passau. Cântecul Nibelungilor se bazează pe motive eroice
germanice pre-creştine, care include tradiţia orală şi rapoarte bazate pe evenimente istorice şi
persoane din secolele al V-lea şi al VIlea. Vechi variante nordice paralele ale legendei există şi
astăzi. Poemul, în variatele sale forme scrise a fost pierdut la sfârşitul secolului al VI-lea, dar
manuscrise, datate începând cu secolul al XIII-lea, au fost redescoperite în secolul al XVIII-lea.
Există treizeci şi cinci de manuscrise cunoscute. Unsprezece dintre acestea sunt complete, iar
douăzeci şi patru sunt numai fragmentare, incluzând o variantă în olandeză. Textul conţine
aproximativ 2400 strofe. Titlul sub care poemul este cunoscut încă de la descoperirea sa este
derivat din ultimul vers al uneia dintre variantele principale: „Aici povestea ia sfârşit, acesta este
cântecul nibelungilor”, termenul de cântec referindu-se mai degrabă la o „poveste”. Sursele
manuscriselor deviază considerabil de la una la alta. Filologii de obicei desemnează trei grupuri
geneologice principale, cu două versiuni primare ale celor mai vechi copii cunoscute.
Majoritatea teoriilor sugerează că opera Cântecul Nibelungilor a fost scrisă de un poet anonim
din regiunea Dunării, dintre Passau şi Viena, între 1180 şi 1210, probabil la curtea lui Wolfger
von Erla, episcop de Passau. Cercetătorii consideră verosimilă posibilitatea ca autorul să fi fost
un om învăţat, cu educaţie ecleziastică de la curtea episcopului, personajele poemului fiind chiar
persoanele care locuiau la Curte. Bocetul nibelungilor, un fel de apendice al poemului,
menţionează un anumit „Meister Konrad”, care a fost numit să copieze textul de un episcop
„Pelerin” de Passau. Acest fapt este considerat o referinţă la Sfântul Pelerin, episcop de Passau
din 971 până în 991. Căutarea autorului Căntecului Nibelungilor în studiile germane, are o
istorie lungă şi intensă. Printre numele sugerate s-au aflat Konrad von Fußesbrunnen, Bligger
von Steinach şi Walther von der Vogelweide. Niciuna dintre aceste ipoteze nu este acceptată la
scară largă, iar majoritatea filologilor sunt de acord că autorul nu poate fi determinat.

Literatura epică greacă a antichităţii a lăsat posterităţii Iliada şi Odiseea. Lumea Latină a creat
Eneida lui Vergiliu. Franţa medievală a imbogăţit literatura universală cu nenumărate poeme
eroice. Dar dintre toate cel mai frumos şi cel mai vechi, totodată, rămâne Cântecul lui Roland.
Poeme eroice franceze, numite chansos de geste, apar în Franţa către sfârşitul secolului al XI-lea.
Erau cântate de jongleri, odinioară autori şi interpreţi, la curţi senioriale şi la serbările populare,
cel puţin până la mijlocul secolului al XIII -lea. Circulau, deci, mai ales pe cale orală, dar s-au
păstrat, totuşi, nenumărate manuscrise care fixează teste epice din secolele XII-XV. Genul are
reguli destul de precise, în ciuda transformărilor neîncetate pe care le-a suferit fiecare poem în
parte, ideea de proprietate literară, neexistând la acea epocă. Fiecare poem este împărţit în
unităţi numite lese. Acestea grupează un număr nedeteminat de versuri având aceeaşi vocală
finală accentuată. În poemele mai vechi întâlnim asonanţe , în cele din secolele XIV-XV, mai ales
rime. Versul cel mai des folosit este cel decasilabic. I se alătură versul octosilabic sau cel
dodecasilabic. De obicei însă autorul poemului nu respectă cu extremă scrupulozitate tipul de
vers pe care l-a ales. ÎnCântecul lui Roland, de pildă, deşi domină versurile de 10 silabe, ele nu
constituie o regulă generală. Materia epică dezvoltându-se neîncetat, încă din secolul al XII-lea
s-a simţit nevoia unei clasificări. S-a vorbit astfel de mai multe cicluri:
Cântecul lui Roland a avut un impact imediat asupra epocii medievale şi asupra celor care au
urmat. Popularitatea acestui poem a determinat poeţii vremii sa creeze acele „chansons de
geste” care ne-au parvenit pe cale scrisă, poeme de ficţiune alcătuite ca naraţiune episodică şi
fragmentară. Cântecul lui Roland a avut un impact imediat asupra epocii medievale şi asupra
celor care au urmat. Popularitatea acestui poem a determinat poeţii vremii sa creeze acele
„chansons de geste” care ne-au parvenit pe cale scrisă, poeme de ficţiune alcătuite ca naraţiune
episodică şi fragmentară.
30
- ciclul Regelui (la geste du Roi), care cuprinde cele mai vechi cantece de vitejie, se inspiră din
istoria perioadei carolingiene, dominată de figura legendară a lui Carol cel Mare; - ciclul lui Garin
de Monglane are ca personaj principal pe Guillaume d’Orange; - ciclul lui Doon de Mayence,
numit si „ciclul baronilor revoltaţi”, prezintă mari seniori răsculaţi împotriva autorităţii regale; -
ciclul Cruciadelor este cel mai puţin amplu dintre toate. Cântecul lui Roland face parte din „ciclul
lui Carol cel Mare”. Textul poemului, pe care îl traducem parţial, numără 4002 versuri cu
monorimă asonantică, de o rară ingeniozitate poetică. El a fost păstrat în manuscrisul 23 din
fondul DIGBY, aflat în Biblioteca Boteliană din Oxford. Este cunoscut sub numele de manuscrisul
„O”. A fost publicat pentru prima oară în Franţa, în 1837, de Francisque Michel (1809-1887).
Ultimul vers al manuscrisului indică un nume: Turoldus. Nu se ştie dacă acest nume este cel al
autorului, al copistului sau al interpretului „Cântecul lui Roland”. Cercetătorii istoriei literaturii
medievale s-au străduit să-l identifice; după una din ipoteze, poetul Turoldus (forma latinizată a
numelui normand Turold) ar fi unul şi acelaşi cu fratele vitreg al lui Wilhelm Cuceritorul,
Turoldus călugar la Fécamp, apoi abate de Malmesbury dupa bătălia de la Hastings, la care a
luat parte şi, în sfârşit, abate la mânăstirea din Peterborough unde a murit în 1098. Mărturii
istorice atestă faptul că o „cantilenă” despre Roland a fost cântata de jonglerul Taillefer, la
bătălia de la Hastings (1066). Cunoscuta „tapiserie de la Bayeux” care fixează momentele cele
mai dramatice ale aceleiaşi bătălii, ne arată, printre războinici şi un jongler deasupra căruia sta
scris numele Turold. Nu este exclus ca realizatorul acestei epopei „grafice” să-l fi reprezentat
chiar pe autorul Cântecului lui Roland. Discuţiile asupra datei la care a fost redactat manuscrisul
de la Oxford nu au fost puţine. Pentru Joseph Bédier (1864-1938), marele medievist francez,
poemul este opera unui truver anglo-normand care scria într-o limbă foarte răspândită, limbă
vorbită în Anglia la 100 de ani după cucerirea ei de către normanzi, în jurul anilor 1170.
Până în 1948, Cântecul Cidului a fost considerat ca primul document literar spaniol care a ajuns
până la noi. Se afirma acest lucru nu însă fără a se arăta că nu se exclude posibiliattea ca,
înaintea lui, să fi existat şi alte scrieri care, din nefericire, s-au pierdut. A fost acceptată teoria
după care poemul aparţine unui gen de poezie epică ce a dăinuit până în secolul al XV-lea, când
şi alte poeme dedicate aceluiaşi Cid, fie lui Fernán Gonzáles, infaţilor de Lara, lui Bernando del
Carpio, lui Carol cel Mare sau altor eroi spanioli ori francezi. În 1948, într-o sinagogă din Cairo au
fost descoperite primele manifestări ale unei poezii castiliene primitive, Los Cantares de Gesta
(Cântecele de vitejie). Şi după ce s-au studiat şi „las yarchas”, strofe finale ale unor mici cântece
mozarabe, s-a stabilit că, în Spania, exista cu un secol înainte de epoca în care a fost scris
Cântecul Cidului, o artă de a condensa sentimentele în poeme scurte şi expresive. Nimic însă nu
poate diminua importanţa pe care o prezintă, pentru istoria literaturii spaniole, marele poem
epic. După toate indiciile, afirmă Ramón Menéndez Pidal, poemul a fost scris în jurul anului
1140. Copia păstrată a fost făcută în anul 1307 de către un anume Pedro Abad. Din această
copie lipsesc o filă de la începutul şi două de la cuprinsul manuscrisului. Multă vreme s-a crezut
că poemul a fost compus de un singur autor, rămas anonim. Poetul s-ar fi născut la Medinaceli
sau la San Esteban, ambele fiind localităţi din provincia Soria care, în acea epocă, suferea
influenţa dialectului aragonez. Un articol publicat în revista „Romania”, în 1961, de către Rámon
Menéndez Pidal, prezintă, pe baze ştiinţifice, teoria existenţei a doi autori care au trăit în epoci
diferite. Astfel, scrise Menéndez Pidal, copia poemului ajunsă la noi este o fuzionare a celor
două versiuni: una, aparţinând unui autor originar din San Esteban de Gomaz şi care scrie cam
prin 1097 – 1098, dată la care istoria consemnează căsătoria celor două fice ale Cidului. A doua
versiune, mai modernă, o repovestire a poemului din Gormaz, s-ar datora aşa-numitului „autor
din Medinaceli”, care a scris-o în 1140. Cercetătorii care s-au ocupat în continuare de istoricul
poemului sunt de acord cu acestă teorie. Cântecul Cidului, în forma în care l-a fixat Menédez
Pidal, este compus din 3730 de versuri, variind între 10 şi 20 de silabe. Cele mai numeroase
versuri sunt cele de 13, 14 sau 15 silabe ce se împart în două hemistihuri de 6, 7 sau 8 silabe
fiecare. Nu avem de-aface cu rime în sensul modern al cuvântului. Poetul – poeţii au folosit
asonanţa în lesne care variază ca lungime. Asonanţele cele mai des întâlnite în poem
30
folosesc á-o şi á-a sau á şi ó. De multe ori mai apare un é care facilitează recitatrea poemului
scris pentru a fi spus sau cântat. Pentru a realiza o formă unitară, am folosit în traducerea de
faţă versuri variind între 14 – 16 silabe. Criteriul ni l-au dat versurile originale având aceste
dimensiuni care, aşa cum precizam mai sus, sunt foarte numeroase în poem. De exemplu: „Dios,
qué buen vassallo, si oviesse buen señor Conbidar le ien de grado, mas ninguno non osava”
Limba folosită în poem prezintă numeroase iregularităţi provenite, după cum arată R. Lapesa,
din două cauze principale. În primul rând, spune Lapesa, trebuie să se ţină seama că, la epoca în
care a fost scris poemul, dialectele romanice peninsulare – deci şi castliana – nu ajunseseră la
un grad de fixare suficientă şi oscilau între două sau mai multe soluţii pentru acelaşi fenomen
lingvistic. A doua cauză, şi cea mai importantă, a fost faptul că poemul nu a rîmas până la noi în
forma în care l-a scris autorul. Diverşi copişti, din diverse locuri, i-au adus numeroase modificări
corespunzătoare dialectelor din regiunile în care s-a făcut copierea. Revenind asupra surselor de
inspiraţie ale poemului, trebuie să arătăm de la ănceput că El Cantar de Mio Cid este unul dintre
cele mai realiste cântece de vitejie din literatura medievală. În fapt, Rodrigo Diaz de Bivar el Cid
Campeador a fost unul dintre cei mai străluciţi condamnaţi militari din perioada domniilor
regilor Sancho al II-lea şi Alfonso al VI-lea. Rodrigo Diaz s-a născut la Bivar, în jurul anului 1040 şi
aluat parte activă la luptele din Navarra şi la asediul cetăţii Zamora, unde şi-a găsit moarte
aregele Samcho al II-lea. În timpul luptelor din Navarra, Rodrigo Diaz se remarcă prin vitejia sa,
învingând un vestit cavaler navarez. Drept recompensă, este distins cu titlul El Campeador

Miniatură dintr-un manuscris din secolul al XIV-lea din Le Roman de Troie.

Le Roman de Troie de Benoît de Sainte-Maure, scris probabil între 1155 și 1160, este un poem
epic de 40.000 de linii, o reluare medievală a temei Războiului Troian. A inspirat un corp de
literatură în genul numit anticul roman, asamblat în mod liber de poetul Jean Bodel ca materie a
Romei. Subiectul troian însuși, pentru care de Sainte-Maure a dat un impuls, este numit
Matterul Troiei.

Le Roman de Troie a influențat lucrările multora din Occident, inclusiv Chaucer și Shakespeare.
În est a fost tradus în limba greacă ca "Războiul din Troia", de departe cea mai lungă poveste
românească medievală. Din lucrările medievale pe această temă, numai Historia destructionis
Troiae din Guido delle Colonne a fost adaptată la fel de frecvent. Sursele lui Benoît pentru
narațiune au fost reînnoirile latine ale lui Dictys și Dares și unele materiale din recitarea latină,
care totuși a fost pierdută, prezentată doar parțial, într-un singur fragmentar, Rawlinson
Excidium Troie din Biblioteca Bodleiană Universitatea din Oxford.

Publicul pentru poemul celebru al lui Benoît era unul aristocratic, pentru care această retelling și
antichitățile romane, în general, au servit unui scop moral, o "oglindă a prinților" în cadrul
genului didactic mai larg al literaturii oglinzilor. Pentru a împlini așteptările publicului că
personajele eroice ar trebui să fie iubitoare în conformitate cu principiile iubirii curții, Benoît a
inventat povestea dragostei tânărului principe Troilus față de fiica lui Calchas, defecțiunea
preoțească a grecilor. După ce a fost predată tatălui ei în timpul unui schimb de ostatici, ea a
fost uimită cu succes de războinicul grec Diomedes. Acest triunghi de dragoste ar fi subiectul
central al unui număr de lucrări ulterioare. În roman, fiica lui Calchas este numită Briseis, dar ea
este mai bine cunoscută sub un alt nume, devenind Criseida în Il Filostrato al lui Boccaccio,
Criseyde în Chaucer, Cresseid în Testamentul lui Cresseid al lui Robert Henryson și în cele din
urmă Cressida în Troilus și Cressida lui Shakespeare [1].

Dedicarea poemului, la un "riche dame de riche rei", în general crezut a fi Eleanor de Aquitaine,
consort al lui Henry al II-lea, este îngropat adânc în el, interpolat în narațiune. Ea servește până
la data poemului cu anii înaintea închisorii lui Eleanor de către Henry în 1173.

Tristan și Isolda este titlul unei legende celtice medievale ce are ca temă principală
dragostea dintre Tristan, cavaler de Cornwall, și Isolda, prințesă irlandeză. Subiectul a
influențat literatura vest-europeană ulterioară, în special povestea de dragoste
dintre Lancelot și Guinevere din cadrul ciclului literar al Cavalerilor Mesei Rotunde.

Conținutul legendei[modificare | modificare sursă]

Tristan, crescut de unchiul său, Mark regele Cornwall, luptă pentru libertatea regatului și
îl ucide pe Morholt, regele Irlandei. Isolda, sora lui Morholt dorește răzbunarea și începe
să nutrească un sentiment de dușmănie față de Tristan pe care urmărește să îl ucidă
prin otrăvire. Dar ca o ironie a sorții, Tristan primește misiunea de a o peți pe Isolda
pentru unchiul său. Pe drumul de întoarcere, ea își pune planul în aplicare. Dar, nu se
știe din ce motiv, otrava fusese substituită printr-o licoare a dragostei. Între cei doi se
înfiripă un puternic sentiment de iubire.
Isolda se căsătorește cu Mark, dar sentimentele ei față de Tristan nu se sting, astfel că
trăiește o viață dublă: ziua este regină, iar nopțile și le petrece în secret alături de
amantul ei. Regele descoperă trădarea soției și îl condamnă pe Tristan la moarte. Cei
doi amanți fug împreună și pentru o perioadă duc o viață retrasă în pădure. În cele din
urmă, Isolda este nevoită să revină acasă. Tristan, îndurerat, pleacă în lume, dar nu
reușește să își regăsească liniștea. Ajuns inapoi acasa, Tristan se imbonlaveste grav si
cere sa i se indeplineasca ultima dorinta: sa o vada din nou pe Isolda, iar daca aceasta
va veni sa fie trase panzele albe, dar daca aceasta nu va veni, sa fie trase cele negre.
Mark afla de aceasta si instruieste echipajul corabiei sa traga panzele negre. Cand
Tristan priveste afara, corabia avea panzele negre, astfel Tristan moare. Isolda ajunge
la el si vazandu-l mort decide sa se omoare. Astfel cei doi sunt inmormantati impreuna
iar deasupra mormantului lui Tristan creste un trandafir care nu va muri niciodata. [1]