Junimea

“Comediile dlui Caragiale”

Titu Maiorescu
Considerat ca fiind al doilea moment important in cea ce priveste cristalizarea
unei generatii din punct de vedere cultural, Junimea s-a infintat la Iasi in 1864.
Ca si in cazul “Daciei Literare” si acum, in a doua jumatete a secolului al 19-
lea, o generatie de tineri instruiti in tarile occidentale -cu precadere in Austria si
Germania- se organizeaza intr-o societate culturala care avea sa puna bazele marii
literaturi clasice romanesti.
Pot fi identificare trei etape in evolutia societatii Junimea. Prima etapa cuprinsa
intre 1864 si 1874 este cunoscuta ca “perioada Ieseana” cand au loc polemici si
manifestari diverse prin care se neaga estetica antrioara.
In a doua perioada (1874-1885) se vorbeste despre o consolidare, o cristalizare
a culturii de substanta. Membrii societatii activeaza atat la Iasi cat si la Bucuresti.
Apare revista “Convorbiri Literare” unde sunt gazduite texte ale marilor clasici –
Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici-.
Se poate spune ca aceasta este perioada de maturitate a Junimii cand mentorul
ei, criticul de directie Titu Maiorescu elaboreaza studii teoretice de pionierat.
Ultima perioada , cuprinsa intre 1885 si 1895, se consemneaza ca una de
declin, cand conducerea este preluata de Iacob Negruzzi si revista se reorienteaza
spre istorie, folclor si chiar politica.
In contextul in care Junimea a avut o importanta in cristalizarea literaturii
romane de substanta, devine important sa se stabileasca rolul lui Titu Maiorescu.
Calitate de critic de directie atribuita acestuie este justificata de capacitatea criticului
de a orienta o miscare culturala puternica cu principii teoretice clare. In plus, este
meritul lui acela de a fi descoperit si promovat pe cei 4 mari clasici.
Junimea a impus cateva trasaturi fundamentale pe care Tudor Vianu le
sintetizeaza astfel: spiritul filosofic, spiritul oratoric, gustul pentru clasic si academin,
ironia acida sau amicala, spiritul critic
Cele mai importante articole ale lui Titu Maiorescu se constituie intr-o activitate de
pionierat atat in critica si teorie literara cat si in activitatea de sustinere a limbi
romane.
Unul dintre articolele teoretice esentiale este “O cercetare critica asupra poeziei
romane de la 1867”. Maiorescu identifica pentru prima oara cele doua “conditiuni”
ale procesului de creatie poetica (conditunea materiala sau mehanica si conditiunea
ideala a poezie). Activitatea polivalenta a lui Titu Maiorescu este definita de interesul
acestuia pt toate domeniile de manifestare ale culturii.
Format la scoala germana cu rigoarea, disciplina si corectitudinea ei,
Maiorescu devine mentorul unei generatii constiente de rolul unei literaturi autentice
in identificarea spirituala a unui popor.
De asemnea , el militeaza pana la victorie pentru inlocuirea aflabetului chirilic
cu cel latin. In 1860 el propune Academiei Romane schimbarea radicala a grafiei
limbi romane si intoarcerea acesteia in drepturile depine de limba romanica.
Dintre articolele semnate de Maiorescu cateva raman memorabile prin calitatea
lor argumentativa.
Dupa reprezentarea scenica a ultimei comedii “D’ale carnavalului”
dramaturgul Ion Luca Caragiale a fost blamat de conteporanii sai si considerat vulgar,
trivial, imoral si chiar obscen. Pentru Titu Maiorescu aceasta reactie agresiva a
publicului a determinat luarea unei pozitii critice. El a conceput un text antologic a
catui tema poate fi sintetizata astfel : “Este sau nu ste arta morala ?”
In 1889 aparea articolul “Comediile dlui Caragiale” in care junimistul nu
numai ca isi apara prietenul de un oprobriu, dar realizaza si un text argumentativ de
calitate avand ca subiect arta in raport cu morala.
Punctul de plecare al demonstratiei este o intrebare al carei raspuns este
construit prin argumente “trebuie sau nu ca arta sa fie moratala ?”. In esenta,
demonstratia poate fi sintetizata intr-o idee: “arta nu isi propune in mod explicit sa
fie morala sau imorala. Ea pune o problema in fata receptorului, iar acesta trebuie
sa discearna”
Continutul demonstratiei face dovada cunoasterii in profunzime a literaturii
universale. Shakespeare sau Dostoevski sunt doar doua nume celebre ale caror opere
devin argument pentru teza sustinuta. De pila, un mare prozator precum Dostoevski
ar putea fi acuzat de imoralitate atata vreme cat in celebrul roman “Crima si
pedeapsa” face o analiza psihologica a criminalului inducand receprotului o
oarecare acceptare a lui. Tanarul student Raskolnikov infaptuieste o crima la limita
absurdului si intreaga substanta a romanului se concentreaza pe starile
personajuluim si prinderea lui. Cel care investigheaza crima ajunge sa simta
compasiune pt Raskolnikov, Maiorescu chiar explica ca personajul nu poate deveni
un model pentru ca el reprezinta un individ plasat intr-o situatie limita si construit cu
metode psihologice.
Lumea fictionala a personajelor din literatura nu poate fi una imorala pentru
ca ele nu se constituie in modele. Personajele conturate sunt mai degraba exceptii ,
devieri de la comportamente morale care pun citittorul in situatia de a judeca.
Trecand demonstratia la comediile lui Caragiale, criticul arata ca niciun erou
constituit de dramaturg nu se constituie in model moral. Parvenitul, incultul ,
adulterismul devin antimodele pentru un om rational. Principiul respectat de
Caragiale nu este trivialitatea si imoralitatea ci incercarea de a indrepta moravurile
prin ras (Ridendo castigat mores)
Articolul “Comediile dlui Caragiale” face aprte dintre primele texte de analiza
critica si argumentatie a unui subiect literar. Spiritul junimist cu cea ce presupune el
(riguare, eruditie, stiinta) ii datoreaza pioniratul in critica.