Limbajul şi politica

(Sursă: Prezentul material preia, in extenso, din A. Heywood, 2005, Political Theory,
An Introduction, Ch. 1: Introduction: Concepts and Theories in Politics, Palgrave,
pp.1-14)

Limbajul deţine un rol pasiv (când este înţeles drept un sistem de exprimare care
foloseşte simboluri – cuvinte, pentru a reprezenta lucruri – obiecte fizice, idei,
sentimente, etc.), dar poate avea şi un rol activ (când cuvintele nu doar descriu
realitatea din jurul nostru, ci ajută la modelarea ei, la structurarea unor atitudini
referitoare la aceasta).

În politică, limbajul ales devine des un instrument de luptă; el schiţează şi

transmite intenţii politice. Statele îşi justifică propriile “mecanisme de apărare
nucleară”, dar condamnă “armele de distrugere în masă” ale altor state.
Invadarea unui teritoriu poate fi descrisă atât ca o “violare” a suveranităţii, cât şi
ca o “eliberare” a poporului.

Corectitudinea politică: sub presiunea mişcărilor feministe şi de promovare a

drepturilor civile, au apărut tentative de eliminare din limbaj a implicaţiilor
rasiste, sexiste sau de natură discriminatorie. Obiectivul corectitudinii politice
este de a dezvolta cuvinte / terminologii neutre, care să permită formularea de
argumente politice într-o manieră non-discriminatorie (contracarând astfel
prejudecăţile şi presupoziţiile). Într-o interpretare complementară,
corectitudinea politică se referă la “aspecte de discurs inclusiv, advocacy pentru
non-discriminare cu privire la vârstă, rasă sau sex, politici afirmative, evitarea
eurocentrismului reprezentat prin canoane “tradiţionale” în literatură, acceptare
a multiculturalismului şi desfiinţarea ierarhiei controlate de o structură de
putere bazată pe bărbatul alb” (adaptare după Hoover şi Howard, 1995, p.964,
citat de Lea, 2009, p. 12)

Exemple: UNESCO: Guidelines of Gender-Neutral Language, 1999 (a se vedea

www.apcampus.ro pentru versiunea integrală); Gender-neutral language in the
European Parliament, 2009 (a se vedea www.apcampus.ro pentru versiunea
integrală).

TEST “Cât de corect politic sunteţi?” (Lea, 2009, p.3)1

Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Aţi fi preocupaţi dacă aţi vedea la televizor pe cineva care respinge

vehement validitatea Coranului?
2. Dacă auziţi pe cineva referindu-se la un terţ ca la un “handicapat”, credeţi
că v-aţi simţit mai bine dacă ar fi folosit un alt cuvânt?
3. Dacă citiţi un articol de ziar în care autorul (editorialistul) imploră
părinţii singuri care primesc ajutoare sociale să nu mai depindă atât de

1Lea, John, 2009, Political Correctness and Higher Education – British and
American Perspectives, New York, Routledge, p. 3.
 mult de banii veniţi de la stat, vă întrebaţi în primul rând dacă autorul
(editorialistul) a înţeles bine circumstanţele sociale ale familiilor?

Dacă aţi răspuns DA la toate întrebările de mai sus, atunci felicitări, aţi câştigat
titlul de “corect politic”. Dacă aţi răspuns NU la toate întrebările de mai sus,
atunci, cu părere de rău, sunteţi “incorect politic”. Iar dacă aţi răspuns cu DA la
unele întrebări şi cu NU la altele sau poate cu “UNEORI” ori “DEPINDE”, atunci,
sunteţi oficial o persoană care nu recunoaşte “corectitudinea politică”. În fine,
dacă nu sunteţi de acord cu felicitările mele de mai sus, atunci sunteţi fie un
“super corect politic”, fie un “super incorect politic”, în funcţie de nota în care aţi
răspuns întrebărilor de mai sus.

Criticii corectitudinii politice susţin însă că este foarte dificil, dacă nu chiar
imposibil să creezi un limbaj politic obiectiv, perfect echilibrat. În cel mai bun
caz, termenii “negativi” pot fi înlocuiţi de cei “pozitivi”: de exemplu, “persoanele
cu dizabilităţi” pot fi considerate “persoane cu alte abilităţi”, aşa cum statele
“nedezvoltate” pot fi considerate “în curs de dezvoltare”. O altă critică trimite la
faptul că limbajul politic corect este unul care forţează sau chiar propune
cenzura (vederile incorecte şi nuanţele ideologice sunt reprimate).

Dacă un limbaj neutru şi ştiinţific pentru politică este iluzoriu, ce putem face?
Răspunsul lui A. Heywood este de a ne concentra pe definirea corectă şi
completă a termenilor pe care îi folosim: “limba ar trebui să fie un instrument de
exprimare şi nu de ascuns sau limitare a gândirii” (George Orwell, 1957, “Politics
and English Language”).

Conceptele politice

Conceptele devin astfel “unelte” pe care le folosim pentru a gândi, critica,

argumenta, explica şi analiza. Observând doar lumea externă nouă nu dobândim
cunoaştere. Dacă vrem să o înţelegem, atunci ar trebui să îi dăm sensuri, şi acest
lucru devine posibil prin construcţia de concept.

Conceptele politice cunosc, în general, trei probleme:

1. sunt greu de privit în afara viziunilor morale, filosofice şi ideologice ale

celor care le introduc în discurs. Aceasta se întâmplă, de regulă, mai ales
cu conceptele prescriptive sau normative, caracterizate drept “valori”.
Exemple de valori politice sunt: “justiţia”, “libertatea”, “drepturile
omului”, “egalitatea” sau “toleranţa”. În opoziţie, conceptele descriptive
sau pozitive sunt cele care se referă la fapte care au o existenţă
demonstrabilă, obiectivă: ele descriind ceea ce este. Exemple de asemenea
concept sunt: “puterea”, “autoritatea”, “legea”, “ordinea”. Cum putem
demonstra că faptele sunt fie false fie adevărate, conceptele descriptive
sunt deseori privite drept “neutre” sau “fără valoare”. Totuşi, în politică,
faptele şi valorile sunt legate în mod invariabil, şi chiar şi conceptele
descriptive pot fi încărcate de înţelesuri morale şi ideologice. De pildă,
“autoritatea” definită ca “dreptul de a influenţa comportamenul celorlalţi”
poate fi folosită ca un concept descriptiv, analizând cine deţine autoritate
 şi cine nu, pe ce bază se exercită ea, etc. Totuşi, nimeni nu e neutru în
relaţie cu autoritatea: e aproape imposibil să nu invocăm şi când, de ce, în
ce condiţii trebuie exercitată autoritatea (de ex. anarhiştii vor considera
autoritatea ca opresivă, în vreme ce conservatorii o pot vedea ca pe o
formă firească şi sănătoasă de a menţine ordinea).
2. Sunt des subiecte de controversă intelectuală sau ideologică. Se întâmplă
de multe ori ca oameni care susţin că respectă acelaşi principiu sau ideal
să intre în conflict. De aceea, o soluţie poate fi aceea de a recunoşte dintru
inceput că “puterea”, “justiţia”, “libertatea”, de exemplu, sunt “concepte
contestate” (care nu deţin “un înţeles adevărat”)
3. Dezvoltă aşa numitul “fetişism al conceptelor”. Acesta apare când
conceptele sunt tratate ca şi cum ar fi lucruri, şi nu instrumente pentru a
înţelege lucrurile. Max Weber (1864-1920), de pildă, a încercat să
resolve această problemă introducând “ideal-tipurile” (constructe
mentale menite să extragă înţelesuri dintr-o realitate complexă, prin
prezentarea unei extreme logice). Ideal-tipurile sunt astfel unelte care
explică şi nu aproximări ale realităţii; ele nu “epuizează realitatea” şi nici
nu oferă un ideal etic. Concept precum “democraţia”, “drepturile omului”
şi “capitalism” sunt mult mai bine conturate şi mai coerente decât
realităţile pe care încearcă să le descrie.

Pentru mai multe informaţii şi o listă de lucrări relevante subiectelor prezentate

succint mai sus, consultaţi www.apcampus.ro (materialele bibliografice aferente
cursului nr. 2)