CAPITOLUL 3

BIODINAMICA PROTEZELOR PARŢALE ACRILICE

PPA, aplicate în cavitatea bucală, sunt supuse unor forţe variate ca intensitate
şi direcţie, în timpul îndeplinirii diverselor funcţii ale ADM.
Aceste forţe care tind să instabilizeze proteza parţială trebuie cunoscute pentru
a le contracara şi eventual de a le folosi pentru obţinerea stabilităţii protezei pe
câmpul protetic.
Deplasărlle la care sunt supuse protezele în timpul desfăşurării funcţiilor ADM
şi care tind să îndepărteze proteza de pe câmpul protetic pot fi schematizate în
deplasări verticale, orizontale şi rotaţii în jurul unui punct sau ax fix (basculare).

3. 1. DEPLASĂRILE VERTICALE

Deplasările verticale ale PPA se dezvoltă în două sensuri:

- în sens de desprindere de pe câmpul protetic, gingivo-ocluzal;
- în sens de înfundare pe câmpul protetic, ocluzo-gingival.

3. 1. 1. Desprinderea protezelor
Desprinderea de pe câmpul protetic este cauzată de:
- alimente lipicioase (caramele, macaroane, magiun, chewing-gum);
- deplasările părţilor moi de la periferia câmpului protetic;
- greutatea protezei (pentru protezele aplicate la maxilarul superior).
Desprinderea de pe câmpul protetic este mai accentuată:
- la PPA aplicate pe câmpul protetic care nu prezintă dinţi în porţiunea
terminală a arcadei, deci în edentaţiile termino-terminale;
- în edentaţiile în care dinţii restanţi sunt localizaţi numai la o hemiarcadă.
Frânarea acestei deplasări verticale a protezei se realizează prin următoarele
mijloace:
- proteza superioară se va confecţiona subţire sau din materiale uşoare, se
modelează fără excese pentru a-i reduce greutatea;
 - mărirea adeziunii protezei superioare prin extinderea cât mai mult a plăcii,
deoarece este ştiut că acest fenomen fizic este cu atât mai intens cu cât
suprafaţa de contact este mai mare. În acest sens se va cuprinde în proteză
cât mai mult din câmpul protetic, fără să se omită tuberozitatea maxilară;
- croşetele aplicate pe dinţii restanţi vor fi repartizate judicios în zona
retentivă, pentru a se opune desprinderii protezei spre ocluzal;
- pacientul nu va mânca alimente lipicioase a căror putere de tracţiune este
foarte mare;
- proteza se va realiza cu suprafeţe externe foarte bine lustruite, pentru a nu
favoriza aderarea alimentelor lipicioase.

3. 1. 2. Înfundarea protezelor
Înfundarea protezelor reprezintă deplasarea verticală a protezelor spre gingia şi
mucoasa câmpului protetic, determinată de presiunea exercitată în timpul masticaţiei,
deglutiţiei şi parafuncţiilor.
La PPA, presiunile dezvoltate în timpul funcţiilor sunt preluate de dinţii artificiali
şi transmise prin intermediul şeilor şi a plăcii asupra mucoasei pe care se sprijină
proteza, de aceea proteza parţială mobilă cu placă este denumită proteză cu sprijin
mucozal.

 Din punctul de vedere al sprijinului, adică a modalităţii prin care presiunile se transmit
asupra câmpului protetic, protezele mobile se împart în trei categorii:
1) Proteză cu sprijin mucozal, tip PPA.
2) Proteză cu sprijin parodontal. Din acest tip de proteză fac parte punţile şi unele PPS.
Presiunile ce apar în timpul funcţiilor se transmit numai prin intermediul parodonţiului dinţilor către os
care este structurat pentru a le primi şi transmite masivului facial.
3) Proteze cu sprijin mixt (şi mucozal şi parodontal). Din acest tip de proteze fac parte PPS la
care presiunile dezvoltate în timpul funcţiilor sunt preluate şi de mucoasa zonelor edentate prin
intermediul dinţilor artificiali şi al şeilor (sprijin mucozal), dar şi de dinţii restanţi prin intermediul unor
sisteme, dintre care cei mai uzitaţi sunt pintenii ocluzali (sprijin parodontal).
Clasificarea protezelor parţiale în funcţie de modul de transmitere a presiunii este necesară
pentru înţelegerea gradului de restabilire funcţională pe care îl realizează aceste proteze. Sprijinul
fiziologic este numai cel dento-parodontal, deoarece în această situaţie, presiunile se transformă
datorită dispunerii anatomice a fibrelor parodontale în tracţiuni asupra osului.
Protezele cu sprijin mixt au o valoare funcţională medie, totuşi superioară protezelor mobile
parţiale cu placă, cu sprijin pur mucozal, deoarece în sprijinul mixt numai o parte din presiuni se
transmit asupra mucoasei, pe când restul se transmit în mod fiziologic asupra dinţilor restanţi.
 Datorită sprijinului numai pe mucoasa câmpului protetic, PPA au o valoare funcţională mică,
aproximativ 1/3 din valoarea funcţională a unei proteze cu sprijin pur parodontal, fiziologic. Explicaţia
acestei valori funcţionale reduse este următoarea:
- mucoasa şi periostul câmpulul protetic nu sunt apte de a primi direct presiunile care se dezvoltă în
timpul funcţiilor ADM. Exercitarea presiunii aproape continuu de către proteză pe creasta edentată
determină o resorbţie rapidă a substratulul osos. Presiunea pe care poate s-o primească mucoasa
câmpului protetic este echivalentă numai cu 1/8 din presiunea posibilă ce s-ar fi putut exercita asupra
dinţilor extraşi din zona edentaţiei. Dacă se exercită presiuni cu o valoare mai mare apare durerea
provocată de strivirea mucoasei;
- presiunile asupra mucoasei şi osului subiacent transmise nefiziologic, direct, nu prin intermediul
fibrelor parodontale oblice, antrenează atrofia osului, dispariţia lui, ceea ce crează în scurt timp
necorespondenţa dintre baza protezei şi suportul ei muco-osos, diminuat cantitativ. Această
necorespondenţă se traduce prin mobilitatea accentuată a protezei în timpul funcţiilor, deci tracţiuni
nedorite asupra dinţilor stâlpi pe care sunt aplicate croşetele. Dinţii mereu tracţionaţl devin mobili,
dureroşi şi cu timpul trebuie extraşi.
- atrofia suportului muco-osos duce la înfundarea protezei, cu acţiune de pană asupra dinţilor pe care
se sprijină baza protezei (efect disortodontic).

Fig. 3. 1. Proteză cu croşete cervico-

ocluzale

De aceea, sprijinul trebuie să fie îmbunătăţit în sensul realizării unui sprijin mixt, mucozal şi
parodontal, cu ajutorul croşetelor de sârmă dispuse pe faţa ocluzală a dinţilor restanţi, croşete ocluzo-
cervicale (Fig. 3. 1.) şi /sau ocluzo-interdentare şi pintenilor ocluzali de sârmă de 0,8 mm.

Avantajele sprijinului mixt la PPA sunt:

- se produce mărirea eficacităţii masticatorii prin adăugarea sprijinului dento-
parodontal;
- se evită înfundarea protezei;
- se evită acţiunea de extracţie lentă a dinţilor.
Dacă nu se pot aplica croşete de sârmă care să confere şi sprijin parodontal,
atunci tendinţa de înfundare a PPA cu sprijin pur mucozal se va neutraliza prin
extinderea cât mai mult a bazei protezei pe mucoasa fixă a câmpului protetic, pentru
a distribui presiunile pe o zonă cât mai întinsă. Eventual, protezele se vor rebaza la
intervale de şase luni, în funcţie de apariţia atrofiei osteomucoasei.

3. 2. DEPLASĂRILE ORIZONTALE

Deplasările orizontale pot fi sagitale sau transversale.

Deplasările sagitale pot fi spre anterior sau spre posterior.

3. 2. 1. Deplasarea anterioară (mezializarea)

Deplasarea protezei spre anterior este cauzată de factori diverşi, dintre care fac
parte:
- o creastă alveolară ascendentă spre distal la mandibulă şi descendentă spre
distal la maxilar într-o edentaţie terminală, proteza având tendinţa de a aluneca spre
mezial;
- lipsa de echilibrare ocluzală (contacte premature protruzive în relaţie centrică)
împinge proteza mandibulară spre mezial;
- limba în timpul contracţiei îşi ia punct fix în regiunea anterioară, executând
presiuni asupra protezei, dislocând-o spre anterior.
Frânarea acestei tendinţe de deplasare a PPA se poate face prin:
- prezenţa dinţilor meziali faţă de edentaţie mai ales a celor frontali, baza
protezei - prin partea ei orală - sprijinindu-se de dinţii anteriori.
- ocluzia echilibrată;
- menajarea spaţiului pentru limbă:
o grosimea plăcii superioare palatine nu va fi mare pentru a nu
împiedica limba în timpul funcţiilor;
o placa linguală va fi modelată plan - concav.
- croşetele de sârmă dispuse în jumătatea distală a dintelui.

3. 2. 2. Deplasarea posterioară (distalizarea)

Deplasarea distală poate avea drept cauză:
- o edentaţie termino-terminală, la care creasta edentată este descendentă
distal la mandibulă şi ascendentă spre distal la maxilar. Aceste situaţii sunt foarte
rare.
- lipsa de echilibrare ocluzală (contacte premature protruzive în relaţie centrică)
împinge proteza maxilară spre distal.
 Frânarea acestei deplasări se realizează prin:
- partea elastică a croşetelor de sârmă dispusă în partea mezială a feţei
vestibulare a dinţilor;
- prin sprijinirea şeilor terminale pe tuberculul piriform la mandibulă şi
tuberozitate la maxilar.

3. 2. 3. Deplasarea transversală
Deplasarea transversală a protezelor se datorează în special unor greşeli în
confecţionarea lor:
- montarea dinţilor în afară de creastă;
- alegerea unor dinţl foarte cuspidaţi.
Frânarea acestei deplasări transversale a protezelor se poate obţine prin:
- cuprinderea în întregime a crestelor sub şaua protezei;
- montarea dinţilor pe creastă;
- dinţi artificiali cu cuspizi moderaţi.

3. 3. BASCULAREA

Bascularea protezelor reprezintă mişcarea de desprindere şi înfundare parţială

a protezei în jurul unui ax care trece prin vârful croşetelor aplicate pe dinţii stâlpi.
Bascularea a fost descrisă de Cummer, care şi-a dat seama că linia imaginară
care uneşte croşetele de sârmă reprezintă axul în jurul căruia protezele basculează.
Cu cât linia croşetelor trece mai aproape de mijlocul protezelor, cu atât
bascularea va fi mai mică.
Cu cât această linie este la periferia câmpului protetic, cu atât proteza va
bascula mai mult în jurul acestui ax.
De aceea, bascularea se va întâlni adesea în edentaţiile termino-terminale
întinse şi în edentaţiile uniterminale foarte întinse (dinţii s-au pierdut pe o întreagă
hemiarcadă).
Posibilităţile de frânare a basculării nu sunt totdeauna eficiente. Sunt elemente
contrabasculante:
- porţiunea linguală centrală a bazei protezei cu placă aplicată pe faţa orală a
frontalilor poate juca rol de opritor de basculare în edentaţiile termino-
terminale;
 - prezenţa unei tuberozităţi bine exprimate poate juca rolul unui dinte într-o
edentaţie uniterminală întinsă, asigurând astfel retenţia şi împiedicând
bascularea;
- croşetele elastice deschise edental;
- montarea dinţilor laterali strict pe creastă.
Deşi supusă atâtor forţe de deplasare, PPA prezintă în general o bună
stabilitate pe câmpul protetic permiţând restabilirea funcţiilor tulburate prin pierderea
parţială a dinţilor.

3. 4. FACTORII STABILIZATORI

Factorii care permit realizarea stabilităţii PPA sunt:

- factorii morfologici pe care îi prezintă cîmpul protetic şi care folosiţi judicios se opun
deplasării protezelor;
- factorii protetici, reprezentaţi prin părţi ale PPA care se realizează astfel încât să se
opună forţelor de deplasare din timpul funcţiilor ADM.

3. 4. 1. Factorii morfologici

Dintre factorii morfologici fac parte:

3. 4. 1. 1. Dinţii restanţi
a. Numărul dinţilor şi topografia lor
Pot exista un număr mare de dinţi pe arcadă, dar care să aibă aşezare
nefavorabilă pentru stabilitatea PPA (Fig. 3. 2.), şi invers, pot exista un număr mic de
dinţi, dar cu o aşezare favorabilă (Fig. 3. 3.). Astfel, existenţa unor dinţi numai pe o
singură parte a arcadei, prin aşezarea lor topografică nu asigură stabilitatea
protezelor, deplasările acestora (vertical, sagital, etc.) fiind accentuate, pe când
existenţa dinţilor pe ambele părţi ale arcadei va oferi protezei mai multe puncte de
sprijin şi deci o mai mare stabilitate. Adesea, tuberozităţile maxilare retentive bine
reprezentate asigură o stabilitate bună protezelor, putând fi asimilate în aprecierea
gradului de rezistenţă la deplasările protezei cu un dinte situat terminal.
b. Forma anatomică a dinţilor contribuie la stabilitatea protezelor. Astfel,
convexităţile naturale ale feţelor vestibulare sau orale ale dinţilor reprezintă zone de
retenţie care sunt folosite pentru plasarea croşetelor, spre a împiedica mobilizarea
verticală şi orizontală a protezelor, uneori opunându-se parţial şi basculării.
 Fig. 3. 2. Aşezare nefavorabilă a dinţilor Fig. 3. 3. Aşezare favorabilă a dinţilor
restanţi restanţi

c. Poziţia dintelui pe arcadă, perpendicular pe creasta alveolară sau cel mai

adesea înclinat spre lingual (dinţii laterali inferiori) sau spre vestibular (dinţii laterali
superiori) (Fig. 3. 4.), oferă retentivităţi protezelor prin aplicarea zonelor elastice ale
croşetelor subecuatoriale, opunându-se astfel deplasărilor protezelor în timpul
funcţiilor. De exemplu, la nivelul unui molar inferior, datorită înclinării sale linguale
adesea braţul elastic al croşetului este dispus lingual, dedesubtul retentivităţii şi nu
spre vestibular, unde datorită poziţiei dintelui retentivitatea este nulă. Dinţii vecini
breşelor edentate suferă şi migrări spre mezial sau distal sau pot fi rotaţi, caz în care
apare “ecuatorul de malpoziţie secundară” (Dumitrescu, 1973) (Fig. 3. 5.).

Fig. 3. 4. Retentivităţile naturale ale Fig. 3. 5. Ecuator de malpoziţie

dinţilor secundară (după Dumitrescu)

3. 4. 1. 2. Procesul alveolar din dreptul dinţilor restanţi pe arcade poate să

aibă rol de retentivitate. În general, dinţii frontali superiori sau inferiori prezintă
procese alveolare retentive pe care se pot aplica croşete mucozale (din sârmă,
acrilice sau mixte), care impiedică deplasarea verticală, sagitală, şi chiar
transversală. Acest gen de croşete nu este recomandabil.

3. 4. 1. 3. Creasta edentată
 Aspectul crestei edentate este un factor morfologic care trebuie luat în
consideraţie pentru a mări stabilitatea protezelor.
Aspectul se referă la orientarea crestei alveolare edentate, în special a celei
mandibulare, mai ales în edentaţiile terminale. În sens sagital orientarea poate fi:

1) Orizontală

Nu deplasează proteza.
2) Descendentă distal.
Această orientare tinde să deplaseze proteza mandibulară spre distal. Tendinţa
de deplasare se neutralizează prin sprijin pe tuberculul piriform şi prin croşete
elastice aplicate pe faţa vestibulară a dinţilor în porţiunea mezială.
3) Ascendentă distal
Determină o tendinţă de deplasare sagitală anterioară care nu este periculoasă
pentru proteza aplicată pe câmpul protetic la care sunt prezenţi dinţi restanţi în
zona frontală.
4) Concavă
În acest caz dinţii artificiali se vor monta perpendicular pe creastă, realizând un
plan de ocluzie cu concavitatea înspre ocluzal pentru proteza inferioară. Prin
această precauţie forţele masticatorii vor cădea perpendicular pe creasta
edentată şi nu vor deplasa proteza, pentru că scade posibilitatea
descompunerii forţelor masticatorii verticale în forţe orizontale.
Aspectul crestei se poate referi şi la forma ei în secţiune transversală:

- creastă lată, aptă de a suporta presiuni;

- creastă îngustă, care suportă presiuni mici.

3. 4. 2. Factorii protetici

Factorii protetici reprezintă însăşi elementele constitutive ale PPA care trebuie
realizată astfel încât să se opună tendinţelor de deplasare în timpul funcţiilor ADM.
Aceste elemente sunt: baza protezei (placa şi şeile) şi croşetele.

3. 4. 2. 1. Baza protezei
La PPA este realizată adesea sub formă de placă totală în scopul de a repartiza
pe o suprafaţă cât mai mare presiunile masticatorii, diminuând astfel atrofia
osteomucoasă şi realizând o mărire a stabilităţii protezelor prin adeziunea ce se
creează între suprafaţa câmpului protetic şi placa protezei.
 Baza protezei poate fi redusă prin răscroire. Situaţia clinică trebuie să permită o
stabilitate bună prin existenţa unui număr suficient de dinţi, repartizaţi judicios,
simetric pe arcadă, cu croşete retentive deoarece reducerea bazei înseamnă
renunţarea cu bună ştiinţă la utilizarea adeziunii pentru a mări stabilitatea protezei.
Şaua protezei, ca mijloc de menţinere a protezei are acţiune redusă în
combaterea tendinţei de dislocare verticală.
Şaua primeşte forţe de presiune verticale prin intermediul dinţilor artificiali. Cu
cât creasta edentată pe care o acoperă este mai pronunţată, cu atât se combate mai
eficace tendinţa protezei de a se deplasa transversal. Dacă dinţii de înlocuire pe care
îi susţine şaua protezei sunt montaţi corect pe creastă şi dacă alegerea lor este astfel
făcută încât să nu aibă cuspizi înalţi, forţa de masticaţie verticală dă naştere unei
forţe orizontale reduse şi stabilitatea protezei este bună. Pe şeile terminale (în
edentaţiile terminale) ultimii dinţi artificiali pot avea configuraţia ocluzală a unor
premolari, iar dacă câmpul protetic este deficitar (creastă îngustă, mucoasă
mobilizabilă) numărul dinţilor artificiali poate fi redus.
Şaua protezei trebuie să acopere în totalitate creasta edentată, marginea ei
oprindu-se peste tot la limita dintre mucoasa fixă şi cea mobilă.
În cazul PPA trebuie acordată aceeaşi importanţă corectitudinii de execuţie a
şeilor ca şi în cazul PT. Dacă şaua este terminală, ea trebuie să acopere
tuberozitatea maxilară şi tuberculul piriform.
Marginile protezei trebuie să ocolească toate inserţiile musculare, bridele,
frenurile buzei şi limbii şi să se termine în zona de mucoasă pasiv-mobilă.

3. 4. 2. 2. Croşetele
La PPA se folosesc croşete din sârmă de wipla confecţionate în laborator.
Croşetele se aplică de regulă pe dinţi stâlpi, care de obicei sunt dinţii limitanţi
breşelor edentate. Croşetele asigură menţinerea şi stabilitatea protezelor. Croşetele
care traversează nişa masticatorie au şi rol de sprijin parodontal.
Medicul are obligaţia de a hotărî dinţii stâlpi, forma croşetului (prin desen pe
model) şi grosimea sârmei.
Tehnicianul are rolul de a confecţiona corect croşetele, respectând indicaţiile
medicului şi tehnologia de realizare acestora.