CURS 1 FARMACOTERAPIE

Faza farmacocinetică cuprinde evoluţia substantei medicamentoase

(SM) în organism, reprezentând modificările cantitative şi calitative în
timp, în procesele de absorbţie, distribuţie, metabolizare şi eliminare.
Studiază felul în care acţionează organismul asupra medicamentului.
Absorbţia
Absorbţia - procesul de trecere a substanţei medicamentoase
(molecule, ioni) de la locul dizolvării până în circulţia sangvină. În
absorbţie, ca şi în procesele de distribuţie, eliminare, are loc fenomenul
de traversare a membranelor biologice.
Modalităţile de trecere ale moleculelor substanţelor prin membrane sunt
grupate în procese de:
- transport pasiv şi
- transport specializat.
În transportul pasiv, filtrarea este o modalitate de trecere de pe o parte a
membranei pe cealaltă a moleculelor mici şi hidrosolubile bazată pe
diferenţa de presiune hidrostatică sau osmotică.
Difuziunea simplă se produce prin diferenţa de concentraţie de la nivelul
celor două feţe ale membranei, deplasarea moleculelor având loc în sensul
gradientului de concentraţie; capacitatea de difuzie este dependentă de
gradul de ionizare a substanţei medicamentoase.
În transportul specializat intervin mecanisme specifice fiecărui tip de
transfer.
Difuziunea facilitată se face în sensul gradientului de concentraţie, nu
necesită consum de energie, dar mecanismul transportor prezintă o
specificitate sterică şi SM o anumită structură chimică.
Transportul activ are loc în sens invers gradientului de concentraţie şi
necesită consum de energie, un sistem transportor cu mare specificitate
sterică.
Transportul prin ioni pereche explică trecerea unor compuşi
puternic ionizaţi prin formarea unor complecşi (de tip ioni pereche): săruri
cuaternare de amoniu.

1
 Pinocitoza realizează transportul lipidelor, vitaminelor liposolubile prin
înglobarea de către membrană a unei picături (emulsie) care conţine
substanţa dizolvată.
Mecanismul de transport al SM este dependent de organ sau ţesut:
în cavitatea bucală predomină filtrarea şi difuziunea;
în stomac difuziunea pasivă;
în intestinul subţire toate tipurile de transport;
în intestinul gros şi rect filtrarea, difuziunea şi pinocitoza;
piele şi mucoase, filtrarea şi difuziunea.
Distribuţia
Distribuţia în circuitul sanguin poate favoriza legarea SM de proteinele
plasmatice - consecinţe în exprimarea corectă a BD.
Procentul de SM legată cu proteinele plasmatice, volumul aparent de
distribuire sunt caracteristici ale SM ce stabilesc distribuţia acesteia în
spaţiul vascular şi poate explica variabilele biodisponibilităţii.
Distribuţia SM este dirijată către cele 3 compartimente: intravascular,
extracelular şi intracelular sau preferenţial în cel intravascular sau în
asociere cu cel extracelular.
Exemple de substanţe distribuite în spaţiul intravascular:
spironolactona, furosemid, dextran, fenilbutazona etc.
Distribuite în spaţiul intravascular dar şi în lichidul extracelular sunt
unele antibiotice (penicilina G, streptomicina, ampicilina, gentamicina),
aspirina etc.
În tot volumul de apă din organism: lichidul intracelular şi extracelular,
difuzează nitroglicerina, fenitoina, prednison.
Factorii responsabili în distribuţia SM sunt dependenţi de gradul de
ionizare, coeficientul de partaj lipide/apă ale substanţei ca şi de factori
fiziologici: mărimea suprafeţelor de trecere, presiunea hidrostatică a
sângelui,
Fenilbutazona, anticoagulantele orale se leagă de proteinele plasmatice
în proporţie de peste 98%, persistă în plasmă şi conferă efect prelungit.
Fixarea SM de proteinele tisulare poate duce la depozitarea în oase
(tetraciclina) sau în fanere (arsen).
Metabolizarea

2
 Metabolizarea SM în organism în cadrul unor procese biochimice
determină modificarea proprietăţilor fizico-chimice şi farmacodinamice
ale acestora.
Procesele de metabolizare acţionează pe moleculele liposolubile care
trec uşor membranele celulare spre locurile enzimelor mai ales din ficat,
apoi din rinichi, mucoasa intestinală, către suprarenale.
O consecinţă a metabolizării este modificarea structurii chimice a
moleculei substanţei medicamentoase în compuşi cu alte efecte
farmacodinamice.
Biotransformările substanţei medicamentoase în organism pot modifica
proprietăţile biologice rezultând acţiuni de:
inactivare totală sau parţială (morfină în acid glucuronic);
activare (pro-drug) – gruparea ester a enalaprilului este hidrolizată
enzimatic - enalaprilat – formă activă care inhibă activitatea enzimatică a
dipeptidil-carboxi-peptidazei, ce reprezintă enzima de conversie a
angiotensinei;
creşterea efectului terapeutic datorită unui metabolit (demetilarea
codeinei morfină; hidroliza fenacetinei → →paracetamol; hidroliza
acidului nalidixic→acid hidroxinalidixic de 16 ori mai activ;
obţinerea de metaboliţi toxici (petidina); compuşi toxici (parationul)
sau cu alt efect terapeutic (fenilbutazona).
Eliminarea
Eliminarea substanţei medicamentoase din organism se face sub formă
neschimbată, de metaboliţi activi sau inactivi prin principalul organ de
excreţie – rinichiul.
Alte căi de eliminare sunt: saliva pentru bromuri, alcaloizi; bila pentru
eritromicină, rifampicină, ampicilină, digitoxină, hormoni steroidieni;
mucoasa intestinală pentru morfină; intestinul gros pentru substanţe
medicamentoase greu solubile.
Calea pulmonara elimină anestezicele gazoase, alcoolul, eucaliptolul şi
la nivelul secreţiilor glandelor bronşice iodurile, benzoat şi săruri de
amoniu.
Eliminarea la nivelul pielii are loc pentru uree, ioduri şi la nivelul
fanerelor se elimină mercurul şi arsenicul.

3
 Procesul de eliminare prin glanda mamară a unor substanţe
medicamentoase (purgativele, antrachinona, cloramfenicol, nicotină,
chinina, alcool) poate reprezenta o sursa de toxicitate pentru sugari.
Modul de eliminare a substanţei medicamentoase ca atare sau ca
metaboliţi poate constitui o posibilitate de evaluare cantitativă din urină,
salivă, în situaţia în care nu se poate face recoltarea sângelui pentru
determinarea BD.
Parametrii farmacocinetici
Procesele (absorbţie, distribuţie, metabolizare, eliminare) prin care
trece o SM după administrarea medicamentului sunt caracterizate printr-
o serie de parametrii specifici care asigură stabilirea dozelor în terapie,
biodisponibilitatea substanţei medicamentoase dintr-o formă
farmaceutică, reducerea efectelor toxice.
Parametrii farmacocinetici sunt reprezentaţi de:
concentraţia plasmatică,
viteza de absorbţie,
volum aparant de distribuţie,
clearence-ul,
timpul de înjumătăţire,
biodisponibilitatea substanţei medicamentose
Administrat pe o anumită cale, medicamentul va elibera substanţa
medicamentoasă care, dizolvată în lichidele biologice va declanşa
absorbţia în circulaţia generală cu o anumită viteză şi cantitate -
biodisponibilitate.
Concentraţia plasmatică
Obiectivele determinării biodisponibilităţii unei substanţe
medicamentoase dintr-o formă farmaceutică:
conţinutul de substanţă medicamentoasă şi
viteza cu care ajunge în sânge.
Evoluţia substanţei medicamentoase în organismul animal sau uman se
poate urmări prin măsurarea concentraţiei în unele compartimente uşor
accesibile (sânge, plasmă), la perioade de timp diferite, după
administrarea medicamentului pe diverse căi.
Doza de medicament, forma farmaceutică, calea de administrare şi
comportarea farmacocinetică a substanţei medicamentoase influenţează
4
concentraţia plasmatică (C) care va determina efectul terapeutic şi
reacţiile secundare.
Volumul aparent de distribuţie
Volumul aparent de distribuţie ( Vd ) - parametru farmacocinetic prin
care se apreciază distribuţia SM în organism după administrarea
medicamentului.
Vd se obţine din raportul între doza administrată pe cale i.v. şi
concentraţia plasmatică, conform relaţiei:
Vd = volumul total de lichid în care s-a dizolvat medicamentul
D = doza administrată i.v. (mg)
Co = concentraţia plasmatică (mg/l)
Prin cunoaşterea Vd se stabileşte:
- afinitatea SM pentru componentele organismului faţă de sânge;
- relaţia între doza prescrisă şi concentraţia plasmatică necesară efectului
terapeutic
- se poate calcula doza de atac.
Clearance-ul SM
Clearance-ul (Cl) - parametru farmacocinetic care exprimă viteza de
epurare (V) raportată la concentraţia substanţei medicamentoase (C) în
lichidele biologice.
𝑉
Cl =
𝐶

Eliminarea medicamentelor depinde de capacitatea de epurare a

ficatului (Clh) şi a rinichiului (Clr), intervenind în clearance-ul sistemic
total.

Clearance-ul renal al SM intervine în ritmul diminuării renale stabilind

pentru constanta de eliminare (Ke) conform relaţiei:
𝐶𝑙𝑟
Ke =
𝑉𝑑

5
 Funcţia normală a rinichiului prin evaluarea indicelui clearance-ului
creatininei este 120 – 140 ml/min faţă de valoarea de 10 - 20 ml/min în
cazul insufucienţei renale.
Timpul de înjumătăţire
Timpul de înjumătăţire (T1/2) - timpul în care cantitatea de substanţă
medicamentoasă din organsim scade la jumătate.
T1/2 se deduce din relaţia în care Ke este constanta de eliminare:

𝑙𝑛2
T1/2 =
𝑘𝑒

T1/2 este o caracteristică a substanţei medicamentoase şi nu depinde de

doza administrată fiind necesar în stabilirea:
dozei parţiale (durata acţiunii unei doze este în relaţie logaritmică cu
doza)
intervalului dintre doze
timpului de administrare pe o anumită cale de administrare
Biodisponibilitatea
Biodisponibilitatea (BD) - cantitatea de substanţă medicamentoasă şi
viteza cu care ajunge în circulaţia sistemică sub formă nemodificată după
administrarea unei forme farmaceutice.
Biodisponibilitatea - parametru specific medicamentului fiind apreciat
prin procentul (Bd%) din cantitatea de substanţă medicamentoasă care
ajunge în sânge după administrarea în special pe cale orală sau i.m., i.v.,
rectală.
Diferenţele privind procesele de absorbţie ale SM determinate de
forma farmaceutică şi calea de administrare vor provoca acţiuni sistemice
în funcţie de viteza şi cantitatea de substanţă medicamentoasă ce ajunge
la locul de acţiune.
În aceeaşi măsură fenomenele care se petrec în cursul distribuţiei,
metabolizării şi eliminării pot demonstra influenţele asupra substanţei
medicamentoase şi viteza cu care în final ajunge la locul acţiunii (în
biofază, la receptori).

6
 Modalităţi de determinare a biodisponibilităţii
Biodisponibilitatea se determină evaluând concentraţia de substanţă
medicamentoasă din sângele total sau plasmă, ser, urină, salivă etc.
Dozarea substanţei medicamentoase la timpi diferiţi din lichidul
biologic serveşte la stabilirea curbei concentraţiei de SM în funcţie de
timp din care se obţin parametrii farmacocinetici: BD, T1/2, Cl, Vd, ASC.
BD se apreciază prin procentul (BD%) sau fracţia (F) din cantitatea de
substanţă medicamentoasă din doza administrata care ajunge în sânge.
Biodisponibilitatea se evaluează pe baza concentraţiilor plasmatice
după administrarea formei farmaceutice pe o cale.
Faza farmacodinamică
Faza farmacodinamică este reprezentată de interacţiunea moleculelor
SM cu moleculele materiei vii, respectiv receptorii şi declanşarea unor
modificări fiziologice cu apariţia efectului farmacodinamic. Studiază felul
în care acţionează medicamentul asupra organismului.
Factorii farmacodinamici se referă la locul acţiunii, mecanismul de
acţiune care determină tipul farmacodinamic, efectul maxim, latenţa,
durata. Reactivitatea individuală include organismul în contextul
factorilor fiziopatologici şi a celor dependenţi de tipul de administrare,
alimentaţie, alte medicamente, etc.
Durata acţiunii unui medicament este condiţionată de:
calea de administrare;
forma farmaceutică cu toţi factorii biofarmaceutici prezentaţi cât şi
factorii de care depind în organism;
caracteristici farmacocinetice ale substanţei medicamentoase (Ka, Ke,
T1/2, Vd, ASC, etc).
afinitatea substanţei faţă de substratul pe care acţionează;
tipul de legătură format între substanţă şi substrat.
Relaţiile stabilite în procesele de eliberare, dizolvare, absorbţie,
distribuţie, metabolizare, eliminare şi răspunsul farmacologic contribuie
la conturarea unui parametru farmaceutic de calitate – BD SM
caracterizată prin:
cantitatea de SM eliberată din forma farmaceutică şi dizolvată la locul
de administrare;
absorbţia pentru a ajunge în circulaţia generală;
7
 viteza cu care se produc aceste fenomene.
Efectele farmacodinamice asemănătoare între două medicamente
presupun parametri farmacocinetici identici, dar nu întodeauna ce pare
asemănător este şi identic).
Mecanismele de acţiune ale SM se produc la nivel molecular (prin
interacţiune ce receptori), celular (asupra membranei sau a unor organite
(intracelulare), care declanşează efecte asupra sistemului nervos, muşchii
netezi, a aparatelor efectoare şi sistemului de reglare hormonală, etc.
Variaţiile individuale ale efectului farmacodinamic sunt influenţate de
greutatea corporală, vârstă, sex, asocieri cu alte medicamente sau
alimente, de momentul din zi când se face administrare a medicamentului.
Indiferent de locul de acţiune al SM în organism, doza este factorul care
duce la apariţia efectului farmacologic.
Interpretarea reprezentării grafice a concentraţiei plasmatice în funcţie
de timp privind unii parametri farmacodinamici.

ABSORBŢIA MEDICAMENTELOR
Căile de administrare a medicamentelor sunt de 2 tipuri: natural şi
artificiale.
a)Căile naturale: calea digestivă; calea pulmonară; mucoasele;
tegumentele.
b)Căile artificiale: extravasculare; intravasculare; intracardiacă;
seroasele; articulaţiile; măduva osoasă; măduva spinării (calea rahidiană).
a. Căile de administrare naturale:
1.Calea digestivă (enterală) sau per os este cea mai frecvent întâlnită
în practica medicală, fiind comodă şi având avantajul autoadministrării.
Medicamentele administrate prin înghiţire sunt supuse tuturor proceselor
secreto-motorii din tubul digestiv. Absorbţia pe cale orală este influenţată
de factori fiziologici (pH-ul local, circulaţia sangvină, motilitatea
gastrointestinală, vîrstă), de factori patologici (hipo- sau anaclorhidria,
hiperaciditatea, tulburările de motilitate gastrointestinală), precum şi de
interacţiunile medicamentoase care au loc în urma asocierilor de
medicamente.

8
 În stomac absorbţia este influenţată de pH-ul sucului gastric şi de
prezenţa alimentelor. Un pH acid al sucului gastric este esenţial pentru
absorbţia sărurilor de fier (Fe2+) folosite în tratamentul anemiilor
feriprive.
Medicamentele cu caracter acid (aspirina, fenobarbitalul) se pot absorbi
încă de la acest nivel. Bazele slabe, intens ionizate (alcaloizii) nu se
absorb. Alimentele, prin diluare, pot întârzia absorbţia medicamentelor,
astfel că optim ar fi ca acestea să se administreze pe nemâncate (a jeun).
Însă, din cauza efectelor iritante ale majorităţii substanţelor
medicamentoase, ele se administrează în general postprandial, sau se
folosesc forme enterosolubile, care se absorb în intestin. Absorbţia unor
medicamente poate fi redusă sau chiar împiedicată de unele alimente: de
exemplu, administrarea concomitentă de tetraciclină cu preparate lactate
determină formarea de chelaţi insolubili, cu scăderea marcată a absorbţiei
antibioticului şi reducerea eficacităţii terapeutice. Organul specializat
pentru absorbţia medicamentelor este intestinul subţire, datorită
circulaţiei abundente, suprafeţei mari (cca 100 m2), prezenţei vilozităţilor
intestinale şi a proceselor de transport activ.
PH-ul este variabil de-a lungul intestinului (slab acid în duoden şi slab
alcalin în jejun). Se absorb atât substanţele cu caracter bazic, cât şi cele
cu caracter slab acid. De la nivelul intestinului subţire medicamentele
ajung prin vena portă în ficat, unde pot suferi un proces de metabolizare
parţială, numit “efectul primului pasaj hepatic” sau metabolizare
presistemică. În intestinul gros absorbţia medicamentelor este foarte
redusă.
2. Calea pulmonară reprezintă administrarea medicamentelor prin
inhalaţie. Aceasta se realizează bine datorită suprafeţei mari şi
vascularizaţiei bogate a plămânilor. La nivelul alveolelor pulmonare se
absorb gaze, lichide volatile şi aerosoli. Substanţele au molecule mici
(optim diametrul este de 1-5 microni) şi sunt liposolubile.
3. Mucoasele se pot folosi atât pentru obţinerea unor efecte
sistemice, dar şi locale. Mucoasa bucală este foarte bine vascularizată şi
permite absorbţia substanţelor liposolubile la nivel sublingual şi
perlingual, care ajung direct în vena cavă superioară cu ocolirea ficatului,
cu o viteză de absorbţie destul de mare, care permite obţinerea unui efect
9
rapid. De exemplu, nitroglicerina folosită în tratamentul crizelor de angină
pectorală, se absoarbe în cca 3 minute. Administrarea la nivelul mucoasei
rectale (sub formă de supozitoare şi clisme) poate determina efecte locale
sau sistemice.
Substanţele liposolubile trec în sânge la nivelul venelor hemoroidale şi
apoi în vena cavă inferioară, cu ocolirea ficatului. Se preferă această cale
în cazul intoleranţei gastrice, la bolnavii hepatici, la comatoşi şi copii
mici. Dozele de medicament sunt însă mai mari ca pentru calea orală (cu
cca 25-30%).
Mucoasa nazală este bine vascularizată şi permite absorbţia sistemică a
unor compuşi liposolubili (de ex. preparate hormonale ca pulberea de
retrohipofiză, administrată prin procedeul de prizare). Mucoasa
conjunctivală se foloseşte pentru administrarea unor medicamente sub
formă de soluţii, unguente, în general pentru efecte locale. Mucoasa
genitourinară este folosită limitat pentru aplicarea de antiseptice,
anestezice locale, fără apariţia unor efecte sistemice.
4.Tegumentele nu constituie o cale uzuală de administrare a
medicamentelor datorită stratului cornos, care face absorbţia dificilă în
special pentru substanţele hidrosolubile. Medicamentele liposolubile se
pot absorbi lent, mai ales dacă pielea este fricţionată sau masată. În
general, această cale este preferată pentru efecte locale, dar se pot obţine
şi efecte sistemice prin aplicarea de plasturi sau sisteme terapeutice
transdermice - TTS (de ex. cu hormoni sau nitroglicerină). Pentru
substanţele hidrosolubile o modalitate de absorbţie cutanată este prin
intermediul utilizării curentului electric, procedeul fiind denumit
iontoforeză, folosit în afecţiunile reumatice.
b. Căile de administrare artificiale (injectabile)
Căile artificiale sau parenterale se realizează prin străpungerea ţesuturilor.
Asigură o absorbţie mai rapidă şi completă, prezentând avantaje pentru
medicamentele care nu se pot absorbi pe cale digestivă sau în caz de
urgenţe. Dezavantajele ar fi că necesită personal calificat, iar preparatele
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii (să fie sterile, apirogene, să
aibă o anumită presiune osmotică).
1.Căile extravasculare
a) Calea intradermică - reprezintă injectarea unui volum redus de soluţie
10
(0,02-0,1 ml) pe faţa anterioară a antebraţului, în scop de testare a
sensibilităţii organismului sau pentru desensibilizare.
b) Calea subcutanată - permite injectarea în volum de 1-2 ml a unor
soluţii sterile, neiritante, izotone, cu pH apropiat de neutralitate în ţesutul
conjunctiv subcutanat, de unde substanţa medicamentoasă se absoarbe
prin capilarele sangvine şi limfatice. Injecţiile pot fi dureroase datorită
inervaţiei sensitive bogate. Dacă se adaugă hialuronidază, enzimă ce
permeabilizează substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv, este
grăbită absorbţia substanţei.
c) Calea intramusculară - prezintă unele particularităţi deoarece în
masele musculare vascularizaţia este bogată ceea ce asigură o absorbţie
rapidă, iar inervaţia senzitivă este redusă şi injectarea este mai puţin
dureroasă.
Pe această cale se pot administra soluţii apoase, uleioase, substanţe
iritante cu pH diferit de al plasmei, în cantitate de 1-10 ml. De asemenea,
este o cale de administrare a medicamentelor de depozit (retard). Se va
urmări ca soluţiile uleioase să nu fie injectate într-un vas de sânge. La
sugari şi copii mici se recomandă reţinere de la folosirea acestei căi,
datorită riscului de fibroză musculară şi atrofie.
2.Căile intravasculare
a) Calea intravenoasă permite absorbţia rapidă şi completă a
medicamentelor, cu apariţia promptă a efectului terapeutic, fiind
principala cale utilizată în urgenţele medico-chirurgicale. Se pot
administra soluţii apoase izotone, hipertone, cu pH diferit de al plasmei.
Nu se pot administra soluţii uleioase, hipotone, emulsii, suspensii,
substanţe hemolitice şi hemaglutinante. Se poate folosi, de asemenea,
pentru administrarea unor cantităţi mari pe o perioadă lungă de timp în
ritm lent, prin intermediul trusei de perfuzie. Preparatele trebuie să fie
sterile şi apirogene (lipsite de impurităţi lipopolizaharidice care provoacă
febră).
b) Calea intraarterială este folosită extrem de rar pentru dirijarea
efectului într-o zonă limitată a organismului (de ex. pentru diagnostic
radiologic în cazul arteriografiilor sau pentru administrarea de citostatice).
Riscuri: hemoragie, spasmul arterial şi ischemia acută a ţesuturilor irigate
de acea arteră.
11
 3. Calea intracardiacă se foloseşte pentru resuscitare.
4. Seroasele (pleura, pericardul şi peritoneul) - permit absorbţia
rapidă a soluţiilor apoase. Se folosesc limitat, de exemplu pentru
administrarea de citostatice sau izotopi radioactivi (calea intraperitoneală
în caz de tumori abdominale sau ascită carcinomatoasă).
5. Calea intraarticulară - se foloseşte pentru tratamente locale.
6. Măduva osoasă - se utilizează în pediatrie pentru obţinerea unor
efecte sistemice.
7. Calea rahidiană - constă în administrarea medicamentelor la
nivelul măduvei spinării. Aceasta se poate realiza intrarahidian, în spaţiul
subarahnoidian la nivelul vertebrelor L2-L3 (ex. rahianestezia) sau
peridural, în jurul rădăcinilor nervilor spinali (ex. anestezia epidurală).
Încetinirea absorbţiei - scop şi mijloace
Încetinirea absorbţiei se indică pentru 2 scopuri: prelungirea acţiunii
locale şi atenuarea sau anihilarea efectelor generale, respectiv pentru
realizarea unei acţiuni generale prelungite.
1. prelungirea efectului local şi atenuarea sau anihilarea celor generale se
poate realiza prin administrarea concomitentă a unei substanţe
vasoconstrictoare. Este cazul anestezicelor locale (xilină, articaină), care
în general au un efect vasodilatator şi difuzează de la locul injectării, în
asociere cu adrenalina produce prelungirea efectului lor local şi împiedică
efectele generale.
2. pentru realizarea unei acţiuni generale prelungite şi obţinerea
preparatelor retard (de depozit). Aceasta se poate realiza în următoarele
moduri: pe cale injectabilă prin folosirea unor solvenţi macromoleculari,
a esterilor sau administrarea sub formă de soluţii uleioase, emulsii sau
suspensii, care se absorb lent sau cedează lent substanţele active
(ex.Moldamin, o penicilină retard folosită în profilaxia reumatismului
articular acut); pe cale orală prin folosirea de drajeuri cu învelişuri
multiple (duplex, triplex), de spansule, comprimate tip sandwich sau cu
matriţă inertă; pe cale subcutanată prin aplicarea sub piele de pelete sau
comprimate sterile (de ex. cu disulfiram); pe cale cutanată prin folosirea
de plasturi cu absorbţie transdermică (de ex. cu nitroglicerină,
scopolamină).

12
 Eliminarea medicamentelor prin rinichi, cel mai important organ de
excreţie se face prin 3 procese: filtrare glomerulară, secreţie şi reabsorbţie
tubulară.
- Filtrarea glomerulară este un proces pasiv, majoritatea medicamentelor
filtrându-se la nivelul membranei glomerulare. Trecerea moleculelor în
urina primară este în funcţie de cantitatea de plasmă filtrate şi de proporţia
moleculelor libere din plasmă.
- Secreţia tubulară este un proces activ realizat prin intermediul unor
molecule transportoare specializate numite cărăuşi. Există cărăuşi speciali
pentru acizii organici (anioni) şi pentru bazele organice (cationi).
Medicamentele pot intra în competiţie pentru secreţia tubulară,
modificându-şi eliminarea (de ex. probenecidul scade excreţia penicilinei
G, ambele molecule acide, cu prelungirea efectului penicilinei G în
organism, ceea ce este benefic în anumite infecţii, cum ar fi sifilisul).
- Reabsorbţia tubulară este un proces pasiv, prin care medicamentele trec
din urina primară către interstiţiu şi sânge. Substanţele neionizate sunt
liposolubile şi deci difuzibile, astfel se reabsorb; cele ionizate nu
difuzează şi rămân în urină. Prin modificarea pH-ului urinar în aşa fel
încât substanţa să ionizeze se poate împiedica procesul de reabsorbţie.
Astfel, la pH acid creşte disocierea substanţelor alcaline cu favorizarea
eliminării, iar alcalinizarea urinii creşte disocierea substanţelor acide şi
deci eliminarea acestora. Acest fapt are importanţă în tratamentul
intoxicaţiilor acute medicamentoase. În intoxicaţiile cu aspirină sau
fenobarbital se alcalinizează urina cu bicarbonat de sodiu, iar în
intoxicaţiile cu amfetamină sau alcaloizi se acidifică urina cu clorură de
amoniu sau vitamina C.
Ficatul este un alt organ de excreţie prin intermediul secreţiei biliare.
Medicamentele sau metaboliţii acestora folosesc mecanisme trasportoare
active. Micşorarea fluxului biliar poate duce la acumularea
medicamentelor care se elimină prin bilă. Medicamente care se elimină
prin bilă sunt: eritromicina, ampicilina, rifampicina, tetraciclinele,
digitoxina, hormonii steroidieni, tubocurarina. Unele medicamente care
formează metaboliţi glucuronoconjugaţi se elimină prin bilă în intestin,
iar de aici se reabsorb, realizând circuitul entero-hepatic.
13
 Plămânul este un organ de excreţie în general pentru acele substanţe
care s-au administrat inhalator: anestezicele generale volatile sau gazoase.
Viteza eliminării depinde de debitul ventilator, debitul circulator,
diferenţa de presiune parţială a substanţei din sânge şi aerul alveolar.
Mucoasele pot constitui uneori căi de excreţie pentru unii halogeni
(iod, brom), cu apariţia unor fenomene locale inflamatorii (conjunctivită,
rinită). Excreţia salivară este de mică importanţă, dar ionii de metale grele
se transformă în sulfuri insolubile şi precipită pe coletul dinţilor, formând
lizereul gingival, un simptom caracteristic în intoxicaţiile cu aceste
metale.
La nivelul tegumentelor medicamentele se pot excreta prin intermediul
secreţiei sudorale, seboreice sau la nivelul fanerelor. Sub formă dizolvată
în secreţia sudorală pot determina fenomene iritative şi inflamaţie locală,
de ex. bromul se excretă astfel şi determină acnee bromică.
Glanda mamară poate constitui prin secreţia lactată o modalitate de
excreţie a unor medicamente. Medicamentele lipofile pot realiza în lapte
concentraţii chiar mai mari decât cele plasmatice. Fenomenul prezintă
importanţă la sugar, deoarece pot apare consecinţe toxice. De ex. se
excreta prin lapte glicozidele antrachinonice şi cloramfenicolul, care sunt
contraindicate în cursul perioadei de alăptare.

14
15