Papadichia.

Această colecție reprezintă cartea de bază a artei

psaltice, în general, și în special a cântărilor în genul papadic. În această
carte sunt cuprinse cântările papadice care se cântă la Vecernie, Utrenie si
Sfânta Liturghie precum și alte cântări de la alte slujbe (psalmul 118, de
exemplu), sau ierurgii. Alcătuirea colecției Papadichiei în forma în care s-a
transmis reprezintă o creație de la sfârșitul sec. XIII și începutul sec
XIV. Cel mai vechi codice datat sub această formă este manuscrisul 2458
de la Biblioteca Națională a Atenei care a fost alcătuit cel mai probabil
de către maistorul Ioan Cucuzel și scris în anul 1336. Titlul prezent
în manuscris la inceputul Vecerniei Mari (f.11r), asa cum se găsește și în alte
manuscrise din aceeași categorie din sec. XIV și XV este: „slujbe alcătuite
de către maistorul domn Ioan Cucuzel, începând cu Vecernia Mare și
terminând cu adăugiri la Sfânta Liturghie”.
Mai explicit, speciile de cântări în genul papadic ce sunt cuprinse în
colecția numită Papadichie sunt cele care au fost menționate mai sus în
categoriile de la a la d (în cadrul genului papadic)[4]. În mod obligatoriu,
însă, papadichiile conțin la început o cuprinzătoare proteorie a artei
psaltice reprezentând o colecție cât mai cuprinzătoare posibil a așa
numitelor „metode” aparținând diferiților dascăli pentru predarea și
explicarea diverselor teme ale muzicii psaltice, cu adăugiri din scrierile
teoreticienilor celor mai cunoscuți. La această proteorie întâlnim
deasemenea reprezentări de tabele sau ale instrumentului
kanun (kanonaki), ale roții și ale copacului, ca metode pentru
paralaghie, ale așa numitei „paralaghii complexe a Maistorului Ioan
Cucuzel, ale „preaînțeleptei paralaghii a iereului Ioannis Plousiadinos” ș.a.
Către sfârșitul Papadichiei întâlnim acele matimi extrase din Matimatar ce
reprezintă anagramatisme de obicei ale stihirilor precum și specia
matimelor de umilință, dintre care multe au texte compuse din versuri de
câte 15 silabe. În cuprinsul papadichiilor din sec. XVIII, la sfârșitul
acestora, întâlnim și specia irmoaselor calofonice. Printre aceste papadichii
mai noi, mai cuprinzătoare, aparținând sec. al XVIII-lea, reprezentativ este
manuscrisul Xiropotamou 307 care a fost scris la anii 1767 și 1770 de către
Anastasios Vaia din Mesolonghi. Acesta face o descriere detaliată a
manuscrisului pentru a-l folosi ca bază și instrument de referință în
compararea manuscriselor precedente sau ulterioare având conținut
asemănător. În cazul papadichiilor mai noi sau mai vechi, observăm de
obicei intenția scriitorilor mai râvnitori de a consemna orice mărturii ale
diferitelor tradiții.
Cântările papadice cuprinse în colecția Papadichiei, în ceea ce
privește formele muzicale utilizate (Style, Stilart) precum și tehnicile
componistice, își trag originea din repertoriul a două manuscrise, două
genuri de colecții diferite, maivechile Psalticon și Asmaticon.

de Grigorios Stathis
(traducere din limba greacă de Adrian Sîrbu)