CUPRINS

1. Monografia profesională - Administrator baze de date 1

2. Monografia profesională - Administrator de cont 13
3. Monografia profesională - Agent bursă 23
4. Monografia profesională - Agent pază 30
5. Monografia profesională - Agent asigurare 37
6 Monografia profesională - Agent imobiliar (Broker imobiliar) 51
7. Monografia profesională - Agent contractări şi achiziţii (Broker mărfuri) 62
8. Monografia profesională - Agricultor 68
9. Monografia profesională - Alpinist utilitar 75
10. Monografia profesională - Asistent farmacist 81
11. Monografia profesională - Asistent medical generalist 87
12. Monografia profesională - Asistent social nivel mediu 93
13. Monografia profesională - Brutar 99
14. Monografia profesională - Casier 105
15. Monografia profesională - Cercetător economist în gestiune economică 111
16. Monografia profesională - Cercetător în microelectronică 128
17. Monografia profesională - Chimist 133
18. Monografia profesională - Comentator politic 140
19. Monografia profesională - Consilier instituţie publică (Consilier eparhial) 149
20. Monografia profesională - Consilier învăţământ 155
21. Monografia profesională - Confecţioner articole din piele şi înlocuitori 161
22. Monografia profesională - Consilier îndrumare şi orientare profesională 168
23. Monografia profesională - Consilier orientare privind cariera 177
24. Monografia profesională - Consultant de management 186
25. Monografia profesională - Contabil 194
26. Monografia profesională - Contabil şef 200
27. Monografia profesională - Corespondent de presă 209
28. Monografia profesională - Controlor de calitate 217
29. Monografia profesională - Creator, modelier mase plastice 223
30. Monografia profesională - Croitor 228
31. Monografia profesională - Director de program 235
32. Monografia profesională - Expert actuar 241
33. Monografia profesională - Femeia de serviciu 247
34. Monografia profesională - Fierar betonist 252
35. Monografia profesională - Inginer automatist 259
36. Monografia profesională - Inginer cercetare în electrotehnică 265
37. Monografia profesională - Inginer electromecanic 273
38. Monografia profesională - Inginer industrie alimentară 281

29. Monografia profesională - Inginer tehnolog: elaborare, turnare,

formare piese de schimb şi aliaje neferoase 288
40. Monografia profesională - Inginer reţele electrice 294

41. Monografia profesională - Inspector de specialitate în administraţia publică

(inspector contabil) 298
42. Monografia profesională - Inspector de asistenţă socială 306
43. Monografia profesională - Inspector de pensii 315
44. Monografia profesională - Inspector de resurse umane 321
45. Monografia profesională - Inspector/preparator formare 328
46. Monografia profesională - Îngrijitor bătrâni la domiciliu 334
47. Monografia profesională - Îngrijitor la unităţi de ocrotire socială şi sanitar 338
48. Monografia profesională - Îngrijitor spaţii verzi 342
49. Monografia profesională - Învăţător 350
50. Monografia profesională - Kinetoterapeut 360
51. Monografia profesională - Laminator sârmă 369
52. Monografia profesională - Lăcătuş mecanic 377

53. Monografia profesională - Lăcătuş montator pentru utilaje

industriale, de construcţii şi agricole 385
54. Monografia profesională - Legumicultor 391
55. Monografia profesională - Lider sindical 398
56. Monografia profesională - Magaziner 411
57. Monografia profesională - Maistru în industria textilă, pielărie 418
58. Monografia profesională - Maistru instructor 425
59. Monografia profesională - Maistru mecanic auto 433
60. Monografia profesională - Măcelar 441
61. Monografia profesională - Mecanic auto 447
62. Monografia profesională - Medic medicină de familie 456
63. Monografia profesională - Montator pereţi şi plafoane ghips carton 465
64. Monografia profesională - Muncitor necalificat în agricultură 470
65. Monografia profesională - Operator calculator electronic şi reţele 475
66. Monografia profesională - Operator extracţie ţiţei 490
67. Monografia profesională - Operator mercerizator textile 496
68. Monografia profesională - Operatorpunct termic 500
69. Monografia profesională - Optician 506
70. Monografia profesională - Ospătar 515
Monografia profesională - Conducător de întreprindere mică
71.
(patron)în prestări servicii 521
72. Monografia profesională - Profesor in invatamantul gimnazial 528
73. Monografia profesională - Programator producţie 537
74. Monografia profesională - Proiectant sisteme informatice 544
75. Monografia profesională - Psiholog 551
76. Monografia profesională - Recepţioner 558
77. Monografia profesională - Săpător manual 565
78. Monografia profesională - Secretară 569
79. Monografia profesională - Sociolog 579
80. Monografia profesională - Soră medicală 590
81. Monografia profesională - Specialist relaţii publice 596
82. Monografia profesională - Strungar produse ceramice 603
83. Monografia profesională - Sudor autogen 607
84. Monografia profesională - Şef birou Calificare-Recalificare 613
85. Monografia profesională - Şef Centru Reparaţii 620
86. Monografia profesională - Şef Complex Hotelier 626
87. Monografia profesională - Şef Laborator Industria Prelucrătoare 632
Monografia profesională - Şef de Secţie Industria Extractivă şi
88.
Prelucrătoare 639
89. Monografia profesională - Şef Serviciu Marketing 645
90. Monografia profesională - Şef Serviciu Resurse Umane 654
91. Monografia profesională - Şofer de autoturisme şi Camioane 661
92. Monografia profesională - Tâmplar universal 671
93. Monografia profesională - Tehnician ecolog 677
94. Monografia profesională - Tehnician industria sticlei şi ceramicii 687
95. Monografia profesională - Tehnician chimist 694
96. Monografia profesională - Tehnician electromecanic 702
97. Monografia profesională - Tehnician în industria celulozei şi hârtiei 709
98. Monografia profesională - Ţesător 719
99. Monografia profesională - Traducător 726
100. Monografia profesională - Zidar-Pietrar 735
101. Monografia profesională - Vânzător 742
 Monografie profesională

Administrator baze de date

1. Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Administratorul baze de date procesează documente, introduce şi validează date, prelucrează
date: efectuează operaţii de calcul având la bază datele introduse, interoghează, sortează,
filtrează date, gestionează suporturile magnetice, transpune pe suporţi de stocare datele
introduse, salvează periodic şi în situaţii critice datele introduse; păstrează copiile de siguranţă
ale datelor salvate; restaurează la nevoie datele salvate şi îi ajută pe utilizatori să-şi recupereze
informaţiile. Pentru a desfăşura activităţile presupuse de ocupaţie, administratorul de baze de
date comunică eficient cu beneficiarii, cu persoanele din structurile ierarhice de la locul de
muncă şi are o permanentă preocupare pentru perfecţionarea propriilor performanţe. Trebuie să-
şi îndeplinească atribuţiile în ceea ce priveşte sistemul informatic, asigură administrarea reţelelor
de calculatoare, asigură administrarea reţelei de comunicaţii date la nivelul firmei, asigură
administrarea, întreţinerea şi securizarea bazelor de date; execută actualizarea aplicaţiilor
utilizate în cadrul firmei; execută interogări ale bazelor de date în vederea elaborării de rapoarte
la cerere; urmăreşte respectarea specificaţiilor tehnice pentru procurarea de echipamente de
tehnică de calcul şi comunicaţii de date, sisteme şi servicii pentru firmă; asigură respectarea
standardelor pentru asigurarea securităţii datelor în cazul utilizării facilităţilor proprii sau ale
terţilor; asigură relaţiile de colaborare cu furnizorii contractaţi de serviciile informatice; asigură
testarea aplicaţiilor achiziţionate sau în curs de achiziţionare înainte de a fi implementate;
contribuie la elaborarea cerinţelor tehnice pentru echipamente şi aplicaţii ce urmează a fi
utilizate; asigura prin resurse proprii sau împreună cu furnizorii de servicii instruirea
personalului firmei pentru folosirea tehnologiilor informaţiei (echipamente şi aplicaţii);
actualizează site-ului cu informaţiile primite de la compartimente; instalează şi configurează
sisteme de operare şi aplicaţii, folosind proceduri standardizate; urmăreşte folosirea corectă a
aplicaţiilor de către utilizatori; pune la dispoziţia utilizatorilor resursele sistemului sau pe cele ale
reţelei în limita privilegiilor acestora; verifică respectarea regulilor de securitate a accesului la
echipamente; semnalează abaterile de la aceste reguli şi contribuie la aplicarea procedurilor de
corectare; îi asistă pe utilizatori în rezolvarea sarcinilor de serviciu care implică folosirea
calculatoarelor; îi corectează pe utilizatori atunci când aceştia nu respectă procedurile standard
de lucru. Pentru a desfăşura activităţile presupuse de ocupaţie, administratorul de baze de date
trebuie să comunice eficient cu utilizatorii şi să fie într-o permanentă preocupare pentru
perfecţionarea propriilor performanţe. Pornirea şi oprirea funcţionării calculatorului,
echipamentelor periferice componentelor de conectare în reţea se face potrivit procedurilor
specifice, urmând procedurile standard aferente echipamentelor implicate. Monitorizarea
încărcării şi startării corecte a sistemului de operare se face atent, analizând eventualele mesaje
de eroare. Mesajele de eroare sau de nefuncţionare la parametrii sunt interpretate rapid şi corect.
Eventualele defecte identificate sunt înlăturate operativ. Funcţionarea serviciilor din reţea şi
accesul utilizatorilor la servicii sunt atent monitorizate. Interconectarea reţelelor, inclusiv
conectarea la reţeaua Internet este supravegheată cu responsabilitate. Erorile care fac dificilă
conectarea utilizatorilor în reţea sau la resursele reţelei sunt identificate, analizate şi remediate
rapid. Dispozitivele de stocare ale datelor sunt montate sau demontate conform instrucţiunilor
specifice de lucru. Salvările periodice sau în situaţii critice (backup) sunt efectuate corect şi
complet. Copiile datelor salvate sunt păstrate în condiţii de siguranţă. Datele salvate anterior sunt
restaurate la nevoie şi utilizatorii sunt asistaţi pentru recuperarea integrală a datelor. Procedurile
de salvare/restaurare corespunzătoare strategiei de securitate a datelor sunt respectate cu stricteţe.
Sistemele de operare şi aplicaţiile sunt instalate sau reinstalate, modernizate sau upgradate,
configurate folosind proceduri standardizate. Modul de funcţionare al echipamentelor, al
sistemelor de operare şi al aplicaţiilor folosite de utilizatori este verificat periodic. Erorile şi
incidentele apărute sunt remediate operativ sau sunt comunicate persoanei responsabile.
Asigurarea securităţii datelor şi echipamentelor presupune asistarea şi monitorizarea operaţiilor
efectuate de utilizatori, cunoscând punctele vulnerabile referitoare la securitatea datelor, a
accesului la date şi la echipamente şi semnalând prompt existenţa vulnerabilităţilor şi
implicându-se în mod deosebit în neprovocarea acestora. Funcţionarea serverelor, a altor puncte
vitale sau critice, ca şi cea a sistemelor care asigură duplicarea sau redundanţa datelor, este
permanent şi atent monitorizată. Accesul utilizatorilor la echipamente şi la suporturi de date este
realizat numai în limita permisiunilor cerute de efectuarea sarcinilor curente. Administratorul de
baze de date asigură securitatea software. Accesul la calculator, la folosirea resurselor locale şi
ale celor din reţea este realizat prin conturi şi parole asociate fiecărui utilizator, cu asigurarea
caracterului de confidenţialitate. Parolele sunt schimbate periodic, respectând regulile de
complexitate impuse de exigenţele locului de muncă. Permisiunile sau drepturile efective ale
utilizatorilor sunt verificate periodic, în vederea conformităţii cu sarcinile ce revin acestora.
Permisiunile curente de acces la resursele partajate sunt atent verificate, în vederea conformităţii
cu regulile de securitate impuse

2
locului de muncă. Tratarea directoarele şi fişierele cu caracter secret se face corespunzător
reglementărilor interne. Arhivarea sau duplicarea datelor este realizată adecvat importanţei
acestora şi cu frecvenţa impusă de prevederile şi reglementările de operare de la locul de muncă.
Administrator baze de date asigură protecţia antivirus. Viruşii sunt detectaţi şi înlăturaţi prin
utilizarea de produse software specializate performante. Procedurile de scanare şi eliminare ale
viruşilor sunt lansate periodic în execuţie. Administratorul de baze de date asigură securitatea
dispozitivelor de stocare a datelor. Dispozitivele de stocare ale datelor sunt păstrate în condiţii de
securitate, pentru a evita distrugerea fizică, pierderea sau modificarea conţinutului. Condiţiile de
păstrare sunt verificate periodic şi îmbunătăţite, după caz. Produsele software sunt instalate,
reinstalate şi configurate conform documentaţiilor şi indicaţiilor persoanei responsabile.
Funcţionarea sistemului de operare şi a aplicaţiilor este verificată periodic prin lansarea în
execuţie a instrumentelor de testare specializate.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea imporanţei lor.

Toate activităţile administratorului de baze de date au o importanţă bine definită, astfel încât în
acest tip de ocupaţie atribuţiile sunt urmăroarele:
§ introduce şi validează baza de date
§ administrează şi gestionează baza de date
§ prelucrează baza de date;
§ verifică consistenţa şi corectează baza de date;
§ transpune şi securizează baza de date pe suport;
§ transmite baza de date;
§ asigură buna funcţionare a calculatoarelor, a echipamentelor periferice precum şi a
echipamentelor de conectare sau interconectare în reţea;
§ salvează periodic şi în situaţii critice datele de lucru ale utilizatorilor;
§ păstrează copiile de siguranţă ale datelor salvate;
§ restaurează la nevoie datele salvate şi îi ajută pe utilizatori să-şi recupereze informaţiile.
Administratorul de baze de date poate efectua următoarele operaţii cu baza de date: modifică
structura unei baze de date; schimbă valorile de configurare pentru securitatea sistemului; adaugă
drepturi utilizatorilor asupra bazei de date; interoghează o bază de date; actualizează conţinutul
unei baze de date. În ceea ce priveşte comunicarea la locul de muncă, aceasta este o competenţă
necesară comunicării eficiente, în vederea desfăşurării activităţilor la nivelul de performanţă
solicitat de locul de muncă. Mai trebuie amintit şi despre dezvoltarea profesională continuă la
locul de muncă care este o competenţă necesară autoevaluării performanţelor profesionale, în

3
vederea asigurării unei pregătiri corespunzătoare îmbunătăţirii acestora, în raport cu modificările
ce apar în evoluţia echipamentelor, a componentelor hardware, dar şi în cea a sistemelor de
operare şi a programelor de aplicaţii. Calculatorul personal se utilizează ca instrument de lucru în
activitatea curentă.

2. Tipologia solicitărilor

2.1. Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Munca de administrator de baze de date se realizează într-un complex de activităţi de
comunicare, activităţi desfăşurate în toate planurile de lucru ale acestei ocupaţii, de la asigurarea
funcţionării calculatorului, până la administratrea bazei de date. Metoda de comunicare este
utilizată conform situaţiei date şi a interlocutorului, pentru transmiterea şi primirea corectă şi
rapidă a informaţiilor. Transmiterea şi primirea informaţiilor este efectuată cu respectarea
permanentă a raporturilor ierarhice şi funcţionale. Limbajul utilizat este specific locului de
muncă pentru primirea şi transmiterea informaţiilor cu corectitudine, iar modul de adresare este
concis şi politicos. Întrebările sunt formulate pertinent şi logic pentru obţinerea de informaţii
suplimentare şi
de clarificări. Comunicarea cu interlocutorii se realizează în scopul asigurării bunei desfăşurări a
activităţilor de la locul de muncă. Problemele ce pot apărea sunt discutate şi rezolvate într-un
mod agreat şi acceptat de toţi membrii grupului. Opiniile şi punctele de vedere proprii sunt
comunicate deschis, pentru clarificarea problemelor ce pot apărea. Opiniile proprii sunt susţinute
cu argumente clare, prin intervenţii prompte şi logice. Participarea la discuţii în grup este
efectuată cu respectarea opiniilor şi a drepturilor celorlalţi colegi. Divergenţele apărute sunt
comunicate deschis şefului direct, pentru rezolvarea acestora cu promptitudine, în vederea
asigurării unei activităţi fluente. Navigarea pe Internet se face prin utilizarea adecvată a
motoarelor de căutare. Primirea şi trimiterea de mesaje se face în conformitate cu software-ul de
poştă electronică folosit. Comunicarea poate avea diferite forme: orală, scrisă, prin mijloace de
comunicaţii moderne (e-mail, SMS, telefonie fixă sau mobilă, sisteme de semnalizare de orice
fel, avertizări, alerte). Interlocutori pot fi: inginerul de sistem, administratorul de reţea sau
utilizatorii de aplicaţii. Exprimarea trebuie să fie: clară, concisă, corectă şi să folosească termenii
tehnici cei mai adecvaţi. Problemele ce pot apărea sunt prevenirea şi soluţionarea erorilor în
funcţionarea calculatorului şi a altor echipamente, îmbunătăţirea performanţelor calculatorului şi
ale altor echipamente, aplicaţiile nu rulează conform cerinţelor. Activităţile desfăşurate la locul
de muncă care presupun comunicare eficientă sunt funcţionarea calculatorului, echipamentelor, a
reţelei de calculatoare, rularea aplicaţiilor utilizatorilor conform cerinţelor, prevenirea erorilor în

4
funcţionarea calculatorului/reţelei de calculatoare. Cunoştinţele necesare sunt însuşirea şi
înţelegerea terminologiei de lucru şi a termenilor tehnici folosiţi în manuale, documentaţii de
specialitate, ghiduri de utilizare, comunicare şi informare. Administratorul baze de date trebuie
să aibă capacitatea de sintetizare şi redare (oral şi în scris) a evenimentelor privind funcţionarea
calculatorului sau a reţelei; capacitatea de comunicare corectă, concisă şi eficientă cu diferiţi
interlocutori; capacitatea de a asculta cu atenţie şi răbdare partenerii de dialog şi de a
preîntâmpina eventuale divergenţe; demonstrarea unor atitudini precum atenţie, fermitate în
luarea deciziilor, aplicarea promptă a deciziilor ierarhic superioare; redarea prin cuvinte şi
formulări simple a situaţiilor întâlnite în activitatea zilnică, mai ales cea de asistare şi îndrumare
a utilizatorilor. Activitatea fizică nu implică un efort fizic intens, dar este nevoie de îndemânare
pentru a face faţă activităţilor de operare, reparare şi întreţinere a echipamentelor. Obiectivele
principale ale activităţii administratorului de baze de date sunt: securitatea informaţiilor, care
presupune păstrarea nealterată a informaţiei existente prin realizarea de protocoale care să
limiteze numărul operatorilor care pot modifica fişierele existente, protecţia împotriva viruşilor
informatici, precum şi rigoarea şi corectitudinea actualizării bazelor de date şi rapiditatea
obţinerii informaţiilor cerute, obiectiv ce ţine de proiectantul bazei de date, de interogările
făcute, de criteriile de căutare. Există astăzi posibilitatea să se asigure accesul facil şi interogarea
rapidă de la distanţă a bazei de date.

2.2. Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de administrator de baze de date sunt solicitate într-o foarte mare
măsură abilităţile intelectuale de tip cognitiv pentru înţelegerea problemelor apărute în vederea
rezolvării lor, de exprimare orală clară necesară comunicării cu clienţii, de rapiditate în gândire
pentru rezolvarea situaţiilor apărute şi adoptare decizională a strategiei ideale pentru
soluţionarea problemei. Este greu de presupus că administratorul de baze de date îşi poate
desfăşura cu succes activitatea fără disponibilităţi intelectuale, fizice şi senzoriale (acuitatea viz
uală şi auditivă), fără abilitatea de comunicare. Este nevoie ca administratorul de baze de date să
aibă capacitatea de a lua rapid decizii în condiţii de stres, în interpretarea şi soluţionarea
mesajelor de eroare când interoghează baza de date, de atenţie distributivă, interpretarea rapidă şi
corectă a informaţiilor, de monitorizare; de răbdarea, conlucrarea cu utilizatorii, abilitatea de a
comunica eficient; de disponibilitatea de a se autoperfecţiona pentru o performanţă sporită în
administrarea bazei de date.

5
2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei
Pentru practicarea ocupaţiei de administrator de baze de date sunt necesare următoarele
competenţe: competenţe fundamentale (comunicarea la locul de muncă şi dezvoltarea
profesională), competenţe generale pe domeniul de activitate (utilizarea calculatorului personal,
aplicarea normelor de tehnica securităţii muncii şi de prevenire şi stingere a incendiilor, aplicarea
procedurilor de calitate, gestionarea bazei de date, organizarea activităţii proprii), de competenţe
specifice ocupaţiei (administrează şi gestionează baza de date, asigură funcţionarea
calculatorului, reţelei de calculatoare, asigură securitatea bazei de date şi echipamentelor,
întreţine calculatorul şi echipamentele, prelucrează baza de date, transpune şi transmite baza de
date pe suport ). Pentru realizarea activităţilor zilnice administratorul de baze de date trebuie să
aibă: spirit de iniţiativă, operativitate, concentrare, responsabilitate, abilităţi practice în instalarea
calculatorului, staţiilor de lucru, elementelor de conectare în reţea; capacitatea de a lucra în
echipă şi de a respecta standardele şi recomandările din documentaţiile tehnice; capacitatea de
identificare şi semnalare a neconcordanţelor şi erorilor ce pot apărea în timpul instalării şi
configurării calculatoarelor sau reţelei de calculatoare; atenţie la detalii, abilitatea de a lucra sub
stres, respectarea termenelor; responsabilitatea cu care efectuează lucrările individual (nu numai
în echipă), puterea de concentrare; capacitatea de înţelegere şi interpretare rapidă a mesajelor şi
a modificărilor intervenite în exploatarea bazei de date; capacitatea de soluţionare operativă a
problemelor identificate în operarea bazei de date; abilitatea practică în monitorizarea activităţii
utilizatorilor; capacitatea de a interpreta şi rezolva disfuncţionalităţile semnalate; promptitudinea
şi seriozitatea în relaţia cu utilizatorii; comunicare civilizată cu utilizatorii, disponibilitatea de a
coopera; capacitatea de decizie; capacitatea de a se documenta riguros pentru corectarea erorilor,
spirit de observaţie la identificarea vulnerabilităţilor; capacitatea de a reacţiona în situaţii
neobişnuite; discernământul, capacitatea de concentrare la asigurarea securităţii datelor; viteza de
reacţie la apariţia de incidente: încălcarea regulilor de securitate, apariţia viruşilor; rapiditate în
modul de interpretare şi de răspuns la toate mesajele apărute pe monitor; conlucrarea cu colegii
de echipă la asigurarea securităţii datelor şi a echipamentelor trebuie să fie deplină; incoruptibil
şi intransigent; capacitatea de a lua rapid decizii în condiţii de stres, în interpretarea şi
soluţionarea mesajelor de eroare sau de nefuncţionare la parametrii stabiliţi; atenţia distributivă,
interpretarea rapidă şi corectă a informaţiilor de monitorizare; răbdarea, conlucrarea cu
utilizatorii, abilitatea de a comunica eficient; disponibilitatea de a se autoperfecţiona pentru
asigurarea funcţionării calculatorului şi a reţelei în condiţii de performanţă sporită; ordinea şi
rigurozitatea cu care instalează şi configurează sisteme de operare şi aplicaţii; respectarea
standardelor şi a procedurilor standardizate; responsabilitatea, flexibilitatea cu care

6
supraveghează comunicarea în reţea; însuşirea corectă a noţiunilor de bază şi capacitatea de
autoinstruire privind utilizarea
calculatorului ca instrument de lucru; dexteritate digitală, coordonare manuală.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al administratorului de baze de date este de luni până vineri, iar când se cere
chiar şi sâmbăta sau după orele de program. Timpul de lucru afectat activităţilor specifice acestei
ocupaţii este în cadrul celor 8 ore normale de lucru.
Nu sunt necesare delegaţiile sau deplasările în interes de serviciu, deoarece dezvoltarea reţelei
informatice permite preluarea şi interogarea unei baze de date de la distanţă. De obicei sunt
angajate persoane cu program complet de lucru pe perioadă nedeterminată. Cele mai multe
dintre activităţile acestei ocupaţii impun muncă de birou, deci cu sediu fix. Activitatea implică
anumite operaţii repetitive de exemplu lucrul cu anumite programe care interoghează baza de
date. Munca poate fi stersantă din punct de vedere psihic datorită faptului că necesită rapiditate
în efectuarea şi luarea unei decizii. Din punct de vedere fizic munca nu este obositoare deoarece
nu implică un efort fizic deosebit.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au suferit modificări majore.
Condiţiile de muncă s-au îmbunătăţit foarte mult deoarece sediile oferă condiţii civilizate de
muncă, calculatoarele din punct de vedere hardware şi software au evoluat foarte mult, în cazul
unor erori există posibilitatea atenţionării şi corectării lor cât mai rapide. Investigarea aspectelor
legate de posibila existenţă a unor boli profesionale scoate în evidenţă posibilitatea ca acestor
persoane să le fie afectată vederea, datorită radiaţiilor emise de monitor. O altă problemă care se
ridică este legată de faptul că statul mai mult timp pe un scaun duce la deformări şi dureri ale
coloanei vertebrale. În ultimii 10 ani incidenţa apariţiei acestor boli profesionale a scăzut în mare
măsură datorită evoluţiei tehnologice: monitoare cu radiaţii scăzute, scaune ergonomice,
reducerea zgomotului făcut de calculatoare. Nu contează sexul persoanelor care au această
ocupaţie.

3. Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au
generat
În ultima perioadă de timp, pentru această ocupaţie s-au semnalat schimbări majore în conţinutul
muncii datorită evoluţiei componentelor de calculator şi a programelor care se folosesc. În
general este vorba de o uşurare a activităţilor de informare, în sensul accesului rapid şi facil la

7
bazele de date sau la alte sisteme de informare puse la dispoziţie de creatorii de soft. Datorită
creşterii performanţelor calculatorului (s-a mărit frecvenţa procesorului, a memoriei, capacitatea
de stocare a datelor) s-a micşorat timpul de acces şi de rezolvare a unor sarcini sau probleme,
astfel încât de exemplu o sarcină de serviciu cum ar fi salvarea unei baze de date se face mult
mai repede, timpul s-a redus de la aproximativ 30-40 de minute la maxim 5 minute. Programele,
softul care se folosesc acum au evoluat foarte mult, acestea sunt mult mai eficiente şi mai rapide,
utilizatorul având tot felul de facilităţi precum verificarea şi corecţia în timp real a greşelilor
apărute în operarea pe calculator. S-au dezvoltat noi aplicaţii de exemplu cea numită
Client/Server, deoarece procesarea este separată între calculatoarele client şi un server de baze de
date, acest tip nou de aplicaţie are următoarele avantaje: reduce costurile de întreţinere; reduce
încărcarea reţelei; interoperativitatea sistemelor de operare prin utilizarea unui protocol de reţea
comun; creşterea integrităţii datelor datorită plasării lor centralizate.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani s-au produs schimbări majore ale conţinutului acestei ocupaţii. Evoluţia
tehnologiilor informatice a determinat schimbarea cadrului de organizare a evidenţei
informaţiilor în baze de date uşor accesibile şi sistematizate. Cadrul legislativ nu a suferit
modificări importante. Din punct de vedere managerial, au evoluat strategiile adoptate pentru a
satisface competiţia în domeniu, în sensul adaptării la exigenţele clienţilor, la evoluţia
tehnologică. Folosind SQL şi o conexiune la reţea, aplicaţia poate realiza interfaţa cu o bază de
date existentă pe un server situat la distanţă, pentru că SQL este un limbaj pentru platforme
combinate.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Perfecţionarea resurselor informatice hardware (memorii interne şi externe, microprocesoare),
precum şi a celor software (aplicaţii mai rapide, medii mai eficiente sub raportul utilizării
memoriei) conduc la creşterea performanţei aplicaţiilor bazei de date, la miniaturizare,
contabilizare şi descentralizare. Nu se pune problema sclaviei intelectuale a administratorului
bazei de date, a dominării sale de tehnică, ci dimpotrivă, faptul că o mare parte a timpului pierdut
în căutări şi activităţi rutiniere nu mai este irosit, imaginaţia, spiritul critic şi capacitatea de creaţie
vor spori. Ţinând cont de schimbările din ultimii ani, se întrevede o evoluţie rapidă din punct de
vedere tehnologic, va trebui să se facă investiţii majore în achiziţia de calculatoare performante
şi softuri noi şi actualizate. Datorită noilor cerinţe ale pieţei şi dezvoltarea rapidă a internetului se
crede că în următorii ani meseria de administrator baze de date se va restrânge ca număr, aceasta
va fi preluată de cea de inginer de sistem sau operator calculator. Într-un interval de timp relativ

8
scurt, firmele cu acest profil vor trebui să-şi perfecţioneze dotarea cu softuri specifice pentru
crearea bazei de date, sistematizarea şi protecţia informaţiilor corespunzător noilor standarde
tehnice şi legislative.

4. Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1. Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică ocupaţia de administrator baze de date trebuie să aibă specializare în
acest domeniu pentru a duce la bun sfârşit sarcinile de serviciu. Cu siguranţă, dezvoltarea
sistemului concurenţial şi în acest domeniu a condus şi va conduce la selectarea persoanelor cu
abilităţi specifice practicării acestei ocupaţii, pentru a face faţă exigenţelor cerute de obţinerea
succesului în această activitate. De obicei sunt de profesie analişti programatori, ingineri de
sistem, ingineri automatizări şi calculatoare, operatori calculatoare.

4.2. Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Administratorul de baze de date trebuie să cunoască procedurile de pornire sau repornire a
calculatorului care se referă la: verificarea conectării corecte la sursa de alimentare, folosirea
unităţii neîntreruptibile de putere „UPS”, respectarea specificaţiilor din documentaţia aferentă
fiecărui echipament. Cunoştinţele necesare administratorului de baze de date de calculator sunt:
noţiuni de bază despre sisteme de operare, conectarea în reţea, standarde de conectare,
protocoale, servicii, relaţii client/server; proceduri standardizate; instalarea şi configurarea
sistemelor de operare şi a aplicaţiilor; instalarea şi configurarea echipamentelor periferice;
gestiunea echipamentelor şi a operaţiilor de tipărire; conectarea la internet; folosirea şi
funcţionarea serviciilor standard în reţeaua internet. Administratorul de baze de date
monitorizează permisiunile şi drepturile de acces care se referă la operaţiile pe care utilizatorii
sunt în drept sau nu să le efectueze folosind calculatorul. Administratorul de bază de date trebuie
să cunoască structura logică a bazei de date cu care lucrează. Schema bazei de date este o
colecţie de tabele care descriu complet o anumită activitate, aceasta descrie câmpurile fiecărui
tabel din punct de vedere al tipului datelor, dimensiunii, numelui şi gamei valorilor posibile,
precum şi relaţiile dintre tabele. Fiecare tabel din cadrul unei baze de date trebuie să fie
normalizat, adică fiecare intersecţie dintre un rând şi o coloană trebuie să aibă o singură valoare,
denumită valoare atomică. Algebra relaţională cere ca tabelele să fie normalizate, dar ea nu
presupune o ordine anume nici pentru rânduri (înregistrări), nici pentru coloane (câmpuri). Din
acest unghi de vedere, tabelul reprezintă o mulţime neordonată de date. Orice tabel cuprinde, în
mod natural, unul sau mai multe câmpuri, care intră în componenţa unei chei primare, utilizată

9
pentru diferenţierea unei înregistrări de toate celelalte. Dintre câmpurile unei înregistrări, mai
multe pot fi alese drept chei primare, dar într-o aplicaţie doar una poate fi cheie primară, celelalte
sunt chei alternative. Asocierea a două tabele (tabel părinte şi tabel copil) se face printr-un câmp
special cu o trimitere la cheia primară a tabelului subordonat (tabelul copil). Integritatea datelor
presupune: integritatea existenţială care impune ca în nici o împrejurare cheia primară să nu fie
nulă; integritatea referenţială care impune ca orice cheie străină să corespundă unei chei
primare din tabelul asociat şi integritatea domeniului care impune definirea cu claritate a tipului
domeniului. Domeniul reprezintă mulţimea tuturor valorilor posibile pentru un tip de câmp dat.
Algebra relaţională este un set de operaţii care preia unul sau două tabele ca operanzi şi produce
un tabel drept rezultat. Produsul cartezian extins rezultă din combinarea a două tabele astfel încât
rezultatul să aibă un număr de coloane egal cu cel al ambelor tabele puse împreună şi un număr
suficient de rânduri pentru a exprima orice combinaţie posibilă a celor două tabele. Selecţia
reprezintă un subset orizontal al unui tabel în care sunt alese numai anumite înregistrări.
Proiecţia reprezintă un subset vertical al unui tabel, din care sunt afişate numai anumite câmpuri
(coloane). Îmbinarea este similară unui produs cartezian, cu excepţia faptului că tabelul rezultat
cuprinde din fiecare tabel numai înregistrările care îndeplinesc o anumită condiţie. Reuniunea a
două tabele (A∪B=C) este un tabel format din mulţimea înregistrărilor comune şi necomune din
cele două tabele; operaţia corespunde conjuncţiei logice “SAU”. Intersecţia a două tabele
(A∪B=C) este un tabel format din mulţimea înregistrărilor care aparţin ambelor tabele; operaţia
corespunde conjuncţiei logice “ŞI”. Diferenţa a două tabele (A\B = C) este un tabel format din
mulţimea tuturor înregistrărilor care aparţin tabelului A şi nu aparţin tabelului B. Împărţirea
tabelului A prin tabelul B este un tabel format din coloanele din A care nu există în B şi
înregistrările din tabelul A care sunt identice cu cele din tabelul B, în ceea ce priveşte coloanele
comune. Toate acestea trebuie ştiute de administratorul de bază de date, dar munca lui este mult
simplificată de limbajul SQL, dezvoltat de D. D. Chamberlin în laboratoarele IBM din San José
după anii 1970, care include atât comenzi de definire a datelor (DDL), cum ar fi CREATE
TABLE (creează un tabel), GRANT (permite) şi REVOKE (revocă), cât şi comenzi de
manipulare a datelor (DML), ca SELECT (selectează), INSERT (inserează), DELETE (şterge) şi
UPDATE (actualizează). Deoarece diferitele date pot fi grupate după relaţii evidente (cum ar fi
relaţia dintre numele studentului şi media de admitere), MBDR (modelul de baze de date
relaţionale) oferă proiectantului un grad mare de flexibilitate în descrierea relaţiilor dintre aceste
date. Prin conceptele matematice de JOIN (joncţiune) şi UNION (reuniune), bazele de date
relaţionale pot returna utilizatorului o colecţie combinată de date (informaţii). Limbajul SQL
(Structurat, Interogare, Limbaj) interoghează baza de date, creează tabele, adaugă, şterge şi
combină date, declanşează acţiuni în funcţie de modificările aduse bazei de date, memorează

10
interogările în program. În concluzie, SQL înseamnă un limbaj structurat pentru adăugare,
modificare, ştergere, joncţiune, memorare, declanşare şi interogare. Cu ajutorul limbajului SQL,
un administrator de baze de date poate efectua următoarele operaţiuni: modifică structura unei
baze de date; schimbă valorile de configurare pentru securitatea sistemului; adaugă drepturi
utilizatorilor asupra bazei de date; interoghează o bază de date; actualizează conţinutul unei baze
de date. Dintre SGBD-uri care utilizează limbajul SQL, următoarele sunt reprezentative: Microsoft
Access este un SGBD proiectat pentru calculatoare PC; Microsoft Query este un instrument
puternic de interogare, care utilizează standardul ODBC, care permite independenţa proiectului
program de baza de date; Personal Oracle, împreună cu un set de instrumente de dezvoltare care
include o bibliotecă de limbaj C++ şi Visual Basic. ODBC este o bibliotecă de funcţii proiectată
pentru a furniza o interfaţă de programare a aplicaţiilor (API), care să asigure suportul pentru
sistemele de baze de date. ODBC s-a dezvoltat într-un standard adoptat de mai multe produse:
Visual Basic, Visual C++, Fox Pro, Visual Fox, Billand Delphi, Power Builder.

4.3. Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie necesar practicării acestei ocupaţii este situat la nivelul liceului tehnic
de specialitate, adică operator calculator. Se întâlnesc cazuri când administratorul de baze de date
are studii superioare, adică este de profesie inginer de sistem sau administrator de reţea. Faţă de
anii 1990 nivelul minim de educaţie putem spune că a crescut spre cel superior, datorită faptului
că conţinutul muncii a devenit tot mai complex astfel încât sunt necesare tot mai multe
competenţe specifice pentru îndeplinirea cu bine a acestei activităţi.

4.4. Necesităţi de pregătire/specializare

Din analiza evoluţiei nivelului minim educaţional rezultă că se manifestă o tendinţă de trecere
de la cunoştinţele medii generale către cele superioare. Datorită progresului tehnologic foarte
rapid este necesară specializarea persoanelor care au această ocupaţie în cursuri de scurtă durată
privind tehnici de administrare baze de date şi de însuşire a cunoştinţelor despre noile tehnologii,
componente de calculator şi programe noi apărute care să ducă la creşterea eficienţei activităţilor
desfăşurate de către administratorul de baze de date. În acelaşi timp cursurile de limbi străine
precum engleza sunt binevenite deoarece majoritatea softurilor, a specificaţiilor componentelor
de calculator, a instrucţiunilor de folosire sunt în limba engleză.

11
5. Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În exercitarea atribuţiilor specifice acestei ocupaţii, administratorul de baze de date are nevoie de
inginerul de sistem sau administratorul de reţea, precum şi de operatorii de introducere, validare
şi prelucrare de date. Fără ajutorul acestora, administratorul de baze de date nu poate duce la bun
sfârşit sarcinile de serviciu. Ocupaţiile din avalul activităţii administratorului bazei de date sunt
utilizatorii bazei de date. Dintre ocupaţii înrudite cu administratorul de baze de date pot fi
menţionate: inginerul de sistem, administratorul de reţea, operatorul de calculator, operatorii de
introducere, validare şi prelucrare date.

6. Concluzii

Ocupaţia de administrator baze de date este încadrată în COR cu codul 213903. Sectorul de
activitate în care se practică această ocupaţie este foarte divers. Investigaţia s-a realizat la
Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă, o agenţie cu mare experienţă, înfiinţată în 1997, are
formă de proprietate publică, este de mărime mare. Cea mai folosită denumire a acestei ocupaţii
este cea de administrator bază de date. Ca domeniu standard al ocupaţiei acesta este
electrotehnică, automatică, electronică, informatică/tehnologia informaţiei. Putem spune că
acestă meserie se va restrânge ca număr datorită dezvoltării tehnologice, în viitor aceasta va fi
treptat integrată într-una din următoarele meserii: administrator reţea, administrator de aplicaţie
sau operator calculator. Deoarece în acest domeniu schimbările şi noutăţile apar aproape zilnic
este nevoie de specializare continuuă pentru a fi în pas cu noile tehnologii. Tehnologia
client/server este modelul de procesare în care o singură aplicaţie este folosită în comun de mai
multe procesoare, care cooperează pentru terminarea procesării ca pe un singur task unificat. Un
produs client/server combină împreună procesoarele pentru a asigura o singură imagine a
sistemului. Resursele partajabile sunt poziţionate la clienţii care au cereri care accesează servicii
autorizate. Această tehnologie este total recursivă; pe rând, serverele pot deveni clienţi şi pot
cere servicii de la alte servere din reţea. Folosind SQL şi o conexiune la reţea, aplicaţia poate
realiza interfaţa cu o bază de date existentă pe un server situat la distanţă, pentru că SQL este un
limbaj pentru platforme combinate. Se observă mai ales în rândul instituţiilor publice o
externalizare a serviciului informatic, care va fi preluat de firme specializate, deoarece datorită
dezvoltării tehnologice administrarea bazei de date se va putea face de la distanţă. Inclusiv
programarea şi instalarea softurilor se poate face de la distanţă este nevoie doar de o conexiune
la reţea şi o aplicaţie numită „Radmin”.

12
 Monografie profesională

Administrator de cont

1. Natura activităţii

1.1 Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Aplicarea normelor interne şi a reglementărilor legale se realizează prin înţelegerea
documentelor bancare, posedând cunoştinţe corespunzătoare de contabilitate. Administratorul de
cont trebuie să se preocupe de actualizarea cunoştinţelor profesionale corespunzătoare locului de
muncă să îşi însuşească normelor bancare. El are acces la toate normele băncii privitoare la
activitatea ce o desfăşoară şi trebuie să respecte normele interne. Administratorul de cont aplică
cu competenţă şi profesionalitate reglementările băncii şi îşi adaptează corespunzător programul
de lucru pentru respectarea şi corectitudinea aplicării reglementărilor. Pentru buna desfăşurare a
activităţii, administratorul de cont trebuie să comunice interactiv la locul de muncă în legătură cu
diferite operaţiuni, să păstreze cu atenţie sporită confidenţialitatea operaţiunilor, să comunice
informaţiile altor compartimente pentru rezolvarea unor neclarităţi, să participarea la discuţii în
grup la şedinţe asupra problemelor curente de serviciu, să se exprime corect despre condiţiile de
oferire a serviciilor bancare. Administratorul de cont trebuie să înţeleagă opiniile colegilor şi ale
directivelor nivelului ierarhic superior şi să îşi exprime opiniile cu claritate şi oportunitate.
Administratorul de cont trebuie să ştie să aplice operaţiuni procentuale precum şi formule
matematice de calcul specific activităţii. Tot timpul administratorul de cont trebuie să îşi
îmbunătăţească calitatea activităţii personale prin pregătire profesională activă, să aplice cu
competenţă cunoştinţele însuşite, să îşi revizuiască comportamentul faţă de client, să fie receptiv
la semnalele primite de la clienţii băncii, să prezinte rigurozitate şi competenţă în rezolvarea
sarcinilor de serviciu, să îşi urmărească performanţele, să îşi actualizeze în permanenţă
cunoştinţele pentru a fi în conformitate cu regulamentele legislaţiei în vigoare, să aplice operativ
şi corect normele bancare şi să urmărească strict respectarea termenelor lucrărilor de efectuat.
Administratorul de cont trebuie să ştie să utilizeze tehnica de calcul, să posede cunoştinţe
necesare înţelegerii documentaţiei, să fie la curent cu toate instrucţiunile emise de
compartimentul de specialitate, să realizeze activitatea pe computer, să pregătească aparatura de
calcul corespunzătoare preluării documentelor, să execute orice aplicaţie care i se solicită, să
asigure securitatea echipamentului şi să le întreţină conform normelor tehnice. Administratorul
de cont trebuie să urmărească modul de calcul al dobânzilor şi comisioanelor, să aplice cu

13
rigurozitate tehnicile de calcul specifice, să comunice cu amabilitate clienţilor orice informaţie
privind nivelul dobânzilor şi al comisioanelor, să verifice calculul dobânzilor şi să aplice cu
atenţie modalităţile de calcul corespunzătoare, să corecteze rezultatele eronate conform
procedurii bancare, să respecte strict orice reglementare privind calculul dobânzilor şi de aplicare
al comisioanelor bancare, să urmărească corecta înregistrare a dobânzilor şi comisioanelor
calculate privind încasarea sau bonificarea de dobânzi, conform procedurii bancare, să aplice
ştampila şi semnătura corespunzătoare pe documentele de încasare a comisioanelor, în
conformitate cu norma bancară, să prezinte la supervizare documentele privind calculul şi
decontarea dobânzilor şi comisioanelor, să urmărească încasarea şi bonificarea dobânzilor şi
comisioanelor. Urmărirea modului de efectuare al operaţiunilor de decontare se face de către
administratorul de cont prin cunoaşterea modalităţilor de decontare ale documentelor de plată din
Regulamentul de decontare şi foloseşte modalităţile de decontare în funcţie de cerinţele
clientului, grupează documentele de plată în funcţie de modalitatea de decontare, transmite
documentele sortate către compartimentul de decontare, reacţionează corespunzător cunoscând şi
însuşindu-şi temeinic circuitele intrabancare şi interbancare, primeşte documentele de plata în
favoarea clienţilor săi de la compartimentul de decontări, redirijează sumelor eronat dirijate,
identifică cu atenţie motivul neexecutării documentelor de plată, întocmeşte documentaţia
specifică de refuz, redirijează documentele ce nu aparţin clienţilor săi. Facilitarea de eliberare a
imprimatelor tip se realizează de către administratorul de cont prin identificarea necesarului de
imprimate tip conform normelor bancare, cunoaşterea numărului de operaţiuni de decontare ale
clienţilor săi, comunică în maniera specifică cu clientul său asupra necesarului de imprimate
pentru perioada următoare, totalizează necesarul de imprimate ale clienţilor săi, comunică
necesarul de tipizate compartimentului care se ocupă de aprovizionare, asigură încasarea
contravalorii imprimatelor vândute procedurii bancare, recepţionează documentele de plată ale
tipizatelor, autentifică, acceptă şi execută plata tipizatelor, conform normelor. Administratorul de
cont informează clienţii băncii asupra tuturor modificărilor impuse de reglementările băncii, îşi
însuşeşte operativ orice modificare survenită prin normele interne, comunică în timp util
clienţilor modificările intervenite, asigură fluenţa operaţiunilor bancare. Promovarea imaginii
băncii se face de către administratorul de cont prin promovarea aspectelor ce oferă imaginea
băncii, adică desfăşoară activitatea de promovare în conformitate cu politica Băncii, cunoscând
principalele orientări ale politicii Băncii, îşi adaptează stilul de muncă cerinţelor politicii Băncii,
aplică cu profesionalism metodele conform normelor care duc la înfăptuirea politicii Băncii,
participă la activitatea promoţională şi informează corect şi clar clienţii Băncii asupra noilor
produse şi servicii bancare, se implică activ în promovarea cu succes a noilor produse bancare,
comunică eficient cu celelalte compartimente implicate pentru ridicarea prestigiului băncii,

14
identifică cu atenţie aspectele ce pot conduce la ridicarea prestigiului Băncii, adresează întrebări
pertinente clienţilor Băncii privind identificarea nemulţumirilor acestora, comunică în maniera
corespunzătoare concluziile sale eşalonului superior, rezolvă operativ problemele de competenţa
sa. Testarea cererii de produse bancare se face de către administratorul de cont prin cunoaşterea
gamei de produse şi însuşirea cu conştiinciozitate a metodelor tehnice de aplicare ale serviciilor
şi produselor bancare, prin oferirea de alternative de servicii în funcţie de cerinţele clientului,
prin expunerea cu competenţă a avantajelor serviciilor oferite, prin perceperea şi transmiterea
eşalonului superior a opiniilor clienţilor. Acceptarea documentelor de decontare se face de către
administratorul de cont prin recepţionarea documentelor de plată depuse de client, primeşte pe
ghişeu actele de decontare emise de clienţii Băncii, verifică respectarea condiţiilor de formă şi
fond prevăzute de Regulamentele şi Normele B.N.R. în întocmirea documentelor de plată,
autentifică documentele, confruntă semnăturile înscrise în documentele de plată cu cele din fişele
specimenelor de semnături, verifică autenticitatea semnăturilor persoanelor împuternicite prin
procură autentică, acceptă documentele de plată, recunoaşte valabilitatea documentelor de plată,
verifică existenţa disponibilului în contul plătitorului conform procedurii de lucru, se obligă să
transfere fondurile băneşti conform procedurii bancare, aplică pe documentele de plată
caracteristicile corespunzătoare : ştampila, data şi semnătura, execută documentele de plată,
debitează contul plătitorului în termenele reglementate, remite documentele de plată în scopul
transferării fondurilor băneşti la beneficiar, întocmeşte refuzul de plată, solicită emitentului
instrucţiuni suplimentare pentru finalizarea decontării, întocmeşte documentaţia de justificare de
refuz sau refuz de executare. Eliberarea extraselor de cont se face de către administratorul de
cont prin ţinerea evidenţei conturilor curente, de disponibilitate, prin întocmirea de fişe manuale
de cont, se urmăreşte gruparea conturilor pe titulari, se înregistrează documentele, se asigură
preluarea datelor din document în conturile corespunzătoare, se pregăteşte documente în vederea
prelucrării lor, se înregistrează zilnic în conturile analitice corespunzătoare pe baza documentelor
primite de la titularii de cont, se verifică exactitatea înregistrărilor contabile, se confruntă datele
din documentele de plată cu datele din extrasul contabil, se verifică corectitudinea soldurilor şi
rulajelor evidenţiate în extrasul de cont, se execută corecţiile ce se impun conform procedurii
bancare, se predă extrasul de cont titularilor, se aplică în maniera corespunzătoare semnătura şi
ştampila pe extrasele de cont, se anexează copii ale documentelor care au generat operaţiunile la
extrasul de cont conform procedurii bancare, se remite la ghişeu titularului de cont extrasul de
cont respectiv, se primeşte (cere) confirmarea de predare a extrasului de cont. Oferirea serviciilor
şi produselor bancare către client se face de către administratorul de cont prin întâmpinarea
politicoasă a clientului, se oferă asistenţă clientului conform reglementărilor băncii, se identifică
nevoile de servicii prin întrebări adecvate, ascultare, se dirijează clientul către compartimentele

15
care pot satisface diverse alte solicitări de specialitate, se oferă informaţii clare asupra serviciilor
bancare, se oferă detalii asupra modalităţilor de decontare, asupra nivelului dobânzilor şi
comisioanelor practicate de bancă, se respectă cu stricteţe principiul confidenţialităţii.
Rezolvarea reclamaţiilor clientului se face de către administratorul de cont prin identificarea
conţinutului reclamaţiei scrise, prin identificarea reglementărilor în vigoare referitoare la cauză şi
se urmăreşte rezolvarea reclamaţiilor în timp corespunzător, se verifică exactitatea informaţiei, se
identifică existenţa elementelor informative exacte ale reclamaţiei, se solicită dacă este nevoie
date suplimentare, se răspunde reclamaţiei prin respectarea termenul de clarificare prevăzut, se
redactează clar, concis rezultatele analizei, se aduce la cunoştinţa eşalonului superior rezultatele
obţinute din analiza întreprinsă. Rezolvarea solicitărilor clientului se face de către
administratorul de cont prin identificarea solicitărilor clientului. Astfel se apreciază dacă
solicitările clientului pot fi rezolvate de administratorul de cont respectând reglementările Băncii.
Dacă solicitările se încadrează în reglementările legale se solicită date suplimentare dacă este
nevoie, se îndrumă solicitantul asupra manierei de satisfacere a solicitării, se eliberează copii
după extrasele de cont, se primeşte cererea scrisă şi motivată a titularului de cont, se identifică în
arhiva băncii extrasele şi documentele ale căror copii au fost solicitate.

1.2 Sarcinile de serviciu în ordinea imporanţei lor.

Toate activităţile administratorului de cont au o importanţă bine definită, astfel încât în acest tip
de ocupaţie atribuţiile sunt urmăroarele:
§ Deschideri şi închideri de conturi
§ Depozite în lei şi valută
§ Preiau şi verifică ordinele de plată
§ Transferuri intrabancare şi interbancare (Western Union)
§ Eliberarea extraselor de cont
§ Operaţiuni de decontare
§ Vânzarea de produse bancare (abonamentul bancar)
§ Rezolvarea reclamaţiilor clientului
§ Rezolvarea solicitărilor clientului
În ceea ce priveşte comunicarea la locul de muncă, aceasta este o competenţă necesară în
creşterea eficienţei, în vederea desfăşurării activităţilor la nivelul de performanţă solicitat de
locul de muncă. Mai trebuie amintit şi despre dezvoltarea profesională continuă la locul de
muncă care este o competenţă necesară autoevaluării performanţelor profesionale, în vederea
asigurării unei pregătiri corespunzătoare şi îmbunătăţirii acestora, în raport cu modificările ce
apar în evoluţia echipamentelor de calcul, ale noilor reglementări intrate în vigoare. Datorită

16
sarcinilor de serviciu care necesită o mare responsabilitate şi rapiditate este nevoie de control şi
verificare continuă pentru a elimina erorile din activităţile specifice administratorului de cont.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Munca de administrator de cont se realizează într-un complex de activităţi de comunicare,
activităţi desfăşurate în toate planurile de lucru ale acestei ocupaţii. Metoda de comunicare este
utilizată conform situaţiei date şi a interlocutorului, pentru transmiterea şi primirea corectă şi
rapidă a informaţiilor. Transmiterea şi primirea informaţiilor este efectuată cu respectarea
permanentă a raporturilor ierarhice şi funcţionale. Limbajul utilizat este specific locului de
muncă pentru primirea şi transmiterea informaţiilor cu corectitudine, iar modul de adresare este
concis şi politicos. Întrebările sunt formulate pertinent şi logic pentru obţinerea de informaţii
suplimentare şi
de clarificări. Comunicarea cu interlocutorii se realizează în scopul asigurării bunei desfăşurări a
activităţilor de la locul de muncă. Problemele ce pot apărea sunt discutate şi rezolvate într-un
mod agreat şi acceptat de toţi membrii grupului. Opiniile şi punctele de vedere proprii sunt
comunicate deschis, pentru clarificarea problemelor ce pot apărea. Opiniile proprii sunt susţinute
cu argumente clare, prin intervenţii prompte şi logice. Participarea la discuţii în grup este
efectuată cu respectarea opiniilor şi drepturilor celorlalţi colegi. Divergenţele apărute sunt
comunicate deschis şefului direct, pentru rezolvarea acestora cu promptitudine, în vederea
asigurării unei activităţi fluente. Oferirea serviciilor şi produselor bancare către client se face de
către administratorul de cont prin întâmpinarea politicoasă a clientului, se oferă asistenţă
clientului conform reglementărilor băncii, se identifică nevoile de servicii prin întrebări adecvate,
ascultare, răbdare, se dirijează clientul către compartimentele care pot satisface diverse alte
solicitări de specialitate, se oferă informaţii clare asupra serviciilor bancare, se oferă detalii
asupra modalităţilor de decontare, asupra nivelului dobânzilor şi comisioanelor practicate de
bancă, se respectă cu stricteţe principiul confidenţialităţii. Activitatea fizică nu implică un efort
fizic intens.

2.2. Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de administrator de cont sunt solicitate într-o foarte mare măsură
abilităţile intelectuale de tip cognitiv pentru înţelegerea problemelor apărute în vederea rezolvării
lor, de exprimare orală clară necesară comunicării cu clienţii, de rapiditate în gândire pentru
rezolvarea situaţiilor apărute şi adoptare decizională a strategiei ideale pentru soluţionarea

17
problemei. Este greu de presupus că administratorul de cont îşi poate desfăşura cu succes
activitatea fără disponibilităţi intelectuale, fizice şi senzoriale (acuitatea vederii şi auditivă) şi
fără abilitatea de comunicare. Este nevoie ca administratorul de cont să aibă capacitatea de a lua
rapid decizii în condiţii de stres, în interpretarea şi soluţionarea problemelor apărute, de atenţie
distributivă, interpretare rapidă şi corectă a informaţiilor de monitorizare, de răbdare, conlucrare
cu utilizatorii, abilitatea de a comunica eficient, de disponibilitatea de a se autoperfecţiona, de
ordine şi rigurozitate, de respectarea standardelor şi a procedurilor standardizate; de
responsabilitate şi flexibilitate pentru rezolvarea solicitărilor clientului. Administratorul de cont
trebuie să utilizeze un limbaj adecvat, univoc, accesibil clientului şi să deţină abilităţi de utilizare
ale diferitelor forme de argumentare şi persuasiune.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei.

Pentru practicarea ocupaţiei de administrator de cont sunt necesare următoarele competenţe:
competenţe fundamentale (aplicarea normelor interne şi a reglementărilor legale, asigurarea
respectării normelor de protecţia muncii, comunicarea interactivă la locul de muncă, efectuarea
operaţiilor matematice de bază, îmbunătăţirea calităţii activităţii personale, utilizarea tehnicii de
calcul), competenţe de control şi verificare (urmărirea modului de calcul al dobânzilor şi
comisioanelor, urmărirea modului de efectuare al operaţiunilor de decontare), competenţe de
promovare (facilitarea de eliberare a imprimatelor tip, promovarea imaginii băncii, testarea
cererii de produse bancare), competenţe de relaţii cu clientela (acceptarea documentelor de
decontare, eliberarea extraselor de cont, oferirea serviciilor şi produselor bancare către client,
rezolvarea reclamaţiilor clientului, rezolvarea solicitărilor clientului). De asemenea
administratorul de cont trebuie să cunoască şi să înţeleagă documentele bancare şi ale normelor
care reglementează această activitate, să folosească oportunităţile şi să selecteze activităţile care
contribuie la perfecţionarea performanţelor, să introducă corect datele, conform cerinţelor şi
convenţiilor privind etichetarea (rubricaţia), formatul şi locul în fişier sau în înregistrare, să
extragă eficient şi corect informaţiile din resursele originale din banca de date, să cunoască
modul de calcul al dobânzilor şi comisioanelor, să cunoască tehnicile de calcul specifice, să
cunoască modalităţile de decontare şi de realizare ale acestora, să posede cunoştinţe privind
reţeaua intrabancară, cunoştinţe privind reţeaua celorlalte societăţi bancare, cunoaşterea
Reglementărilor B.N.R. privind circuitele şi termenele obligatorii de decontare, să cunoască
strategia adoptată de bancă, politica promoţională a băncii, volumul şi varietatea produselor şi
serviciilor bancare, să fie abil în comunicarea interpersonală orală, să cunoască reglementările
referitoare la modalităţile de decontare intra şi interbancare şi Norma tehnică de arhivare.

18
2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă
Programul de lucru al administratorului de cont este de luni până vineri câteodată chiar şi
sâmbăta. Timpul de lucru afectat activităţilor specifice acestei ocupaţii depăşeşte, însă, cadrul
celor 8 ore normale de lucru datorită creşterii volumului de muncă, deoarece numărul clienţilor
este din ce în ce mai numeros. Nu sunt necesare delegaţiile sau deplasările în interes de serviciu,
deoarece administratorul de cont trebuie să fie doar la dispoziţia clientului pe durata celor 8 ore
de lucru în biroul său. Contractele de muncă se încheie pe perioadă nedeterminată, cu program
de 8 ore în două schimburi. Activităţile acestei ocupaţii impun muncă de birou, deci cu sediu
fix. Activitatea implică anumite operaţii repetitive de exemplu lucrul cu anumite programe.
Munca poate fi stersantă din punct de vedere psihic datorită faptului că necesită rapiditate şi
implică multă răspundere. Din punct de vedere fizic munca nu este obositoare deoarece nu
implică un efort fizic deosebit.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au suferit modificări majore.
Condiţiile de muncă s-au îmbunătăţit foarte mult deoarece sediile oferă condiţii de muncă la
standarde foarte ridicate. Calculatoarele din punct de vedere hardware şi software au evoluat
foarte mult, în cazul unor erori există posibilitatea atenţionării şi corectării lor cât mai rapide.
Investigarea aspectelor legate de posibila existenţă a unor boli profesionale scoate în evidenţă că
acestor persoane le este afectată vederea datorită şederii îndelungate în faţa monitorului şi să
apară probleme ale coloanei vertebrale datorate statului prea mult timp pe scaun. În ultimii 10
ani incidenţa apariţiei acestor boli profesionale a scăzut în mare măsură datorită evoluţiei
tehnologice: monitoare cu radiaţii scăzute, scaune ergonomice. În acestă meserie nu contează
sexul persoanelor care o practică.

3. Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au
generat
În ultima perioadă de timp, pentru această ocupaţie s-au semnalat schimbări majore în conţinutul
muncii datorită evoluţiei componentelor de calculator şi a programelor care se folosesc, precum
şi creşterea nivelului de pregătire. În general este vorba de o uşurare a activităţilor de informare,
în sensul accesului rapid şi facil la bazele de date sau la alte sisteme de informare puse la
dispoziţie de creatorii de soft. Datorită creşterii performanţelor calculatorului (s-a mărit
frecvenţa procesorului, a memoriei, capacitatea de stocare a datelor) s-a micşorat timpul de acces
şi de rezolvare a unor sarcini sau probleme. Programele care se folosesc acum au evoluat foarte
mult, acestea sunt mult mai eficiente şi mai rapide, sistemul informatic online permite

19
administrarea şi verificarea conturilor într-un timp foarte scurt. Tot sistemul informatic online a
permis realzarea unei reţele cu circuit închis pentru comunicarea mai rapidă între angajaţii
băncii, astfel orice modificare de orice tip, în orice problemă este adusă la cunoştinţă de
superiori, în acelaşi timp, tuturor angajaţilor, economisindu-se timp preţios. Denumirea meseriei
s-a schimbat de la referent de conturi care lucra atât cu persoane fizice, cât şi cu cele juridice, în
administaror de cont pentru persoane fizice şi separat pentru persoanele juridice.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani s-au produs schimbări majore ale conţinutului acestei ocupaţii. Evoluţia
tehnologiilor informatice a determinat schimbarea cadrului de organizare al evidenţei
informaţiilor în baze de date uşor accesibile şi sistematizate. Cadrul legislativ nu a suferit
modificări importante. Din punct de vedere managerial, au evoluat strategiile adoptate pentru a
satisface competiţia în domeniu, în sensul adaptării la exigenţele clienţilor, la evoluţia
tehnologică. Odată cu apariţia sistemului informatic online, programul şi modul de operare s-a
modificat în bine, operaţiile bancare fiind mult mai uşor de făcut. S-a împărţit munca în Front
Office şi Back Office şi s-a definitivat specificul activităţii deoarece numărul clienţilor a crescut,
totodată şi volumul de muncă şi cerinţele clienţilor care s-au obişnuit cu modul de a fi serviţi
rapid.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Ţinând cont de schimbările din ultimii ani, deoarece se întrevede o evoluţie rapidă din punct de
vedere tehnologic, vor trebui făcute investiţii majore în achiziţia de calculatoare performante şi
softuri noi şi actualizate. Datorită noilor cerinţe ale pieţei şi dezvoltarea economiei româneşti în
următorii ani, numărul administratorilor de cont se va mări. Acest trend este dat şi de extinderea
continuuă a băncii. Într-un interval de timp relativ scurt, băncile vor trebui să-şi perfecţioneze
dotarea cu softuri specifice pentru crearea bazei de date, sistematizarea şi protecţia informaţiilor
corespunzător noilor standarde tehnice şi legislative.

4. Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1. Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică ocupaţia de administrator de cont au de obicei specializare în domeniul
economic cum ar fi contabili sau economişti, dar şi din domeniul informatic. Cu siguranţă,
dezvoltarea sistemului concurenţial, şi în acest domeniu, a condus şi va conduce la selectarea

20
persoanelor cu abilităţi specifice practicării acestei ocupaţii, pentru a face faţă exigenţelor cerute
de obţinerea succesului în această activitate.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Administratorul de cont trebuie să stăpânescă şi să cunoască foarte bine programele cu care
lucrează pe calculator pentru a efectua corect şi rapid operaţiile necesare în desfăşurarea
activităţii sale. Trebuie să deţină abilităţi de utilizare ale conceptelor şi operaţiunilor matematice
potrivit cererii şi ofertei băncii precum şi deprinderi vizând interpretarea şi prezentarea datelor
matematice. Receptarea, înţelegerea şi acceptarea mesajului de către client, particularităţile
comunicării interactive (verbală, scrisă, nonverbală, telefonică, prin fax), tipurile de configuraţii
informaţionale în comunicarea interactivă (stelară, circulară, radială) toate acestea cer acţionarea
eficientă prin utilizarea unui limbaj adecvat, univoc, accesibil clientului pe care administratorul
de cont trebuie să îl utilizeze împreună cu diferitele forme de argumentare şi persuasiune. Este
nevoie de cunoaşterea unei limbi străine, de obicei engleza. În relaţia cu clientul, administratorul
de cont trebuie să cunoască strategia băncii, produsele şi serviciile oferite clienţilor de către
bancă, să utilizeze comunicarea pentru aducerea băncii în consonanţă cu atitudinea publicului, să
fie abil în comunicarea interpersonală orală.

4.3. Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie necesar practicării acestei ocupaţii este situat la nivelul liceului tehnic
de specialitate. Faţă de anii 1990 nivelul minim de educaţie a crescut de la mediu spre cel
superior. Acesta se datorează în primul rând faptului că exigenţele băncii au crescut tot mai mult,
iar în al doilea rând datorită faptului că în această meserie este nevoie de perfecţionare continuă
angajaţii băncii care aveau studii medii au absolvit deja o facultate de ştiinţe economice.

4.4. Necesităţi de pregătire/specializare

Din analiza evoluţiei nivelului minim educaţional rezultă că se manifestă o tendinţă de trecere
de la cunoştinţele medii generale către cele superioare. Datorită progresului tehnologic foarte
rapid este necesară specializarea persoanelor care au această ocupaţie în cursuri de scurtă durată
privind tehnici de operare PC, de norme de cunoaştere a clientului, de cursuri despre relaţia cu
clientul. Cursurile de limbi străine, precum engleza, de asemenea sunt necesare pentru o cât mai
bună comunicare cu clienţii băncii ţinând cont de faptul că România va intra în UE.
Evoluţia acestei meserii indică faptul că sunt necesare şi cursuri de lungă durată cum ar fi
urmarea unei specializări la facultatea de ştiinţe economice.

21
5. Ocupaţii înrudite
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
În exercitarea atribuţiilor specifice acestei ocupaţii, administratorul de cont cooperează în
amonte cu casierii, iar în avalul activităţii cu cei de la backoffice cum ar fi cei de la contabilitate-
compensare. Dintre ocupaţii înrudite cu administratorul de cont putem aminti pe cea de contabil,
economist, gestionar.

6.Concluzii
Ocupaţia de administrator de cont este încadrată în COR cu codul 421203. Sectorul de activitate
în care se practică această ocupaţie este financiar, bancar, de asigurare. Banca la care s-a făcut
investigaţia este Banca Transilvania, o bancă cu mare experienţă, înfiinţată în 1994. Este o bancă
privată de mărime mare şi cu capital mixt. Cea mai folosită denumire a acestei ocupaţii este cea
de administrator de cont. Faţă de anii 1990 nivelul minim de educaţie a crescut de la mediu spre
cel superior. Acesta se datorează în primul rând faptului că exigenţele băncii au crescut tot mai
mult, iar în al doilea rând datorită faptului că în această meserie este nevoie de perfecţionare
continuă. Persoanele care practică ocupaţia de administrator de cont au de obicei specializare în
domeniul economic cum ar fi contabili sau economişti, dar şi din domeniul informatic. În ultimii
10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au suferit modificări majore. Condiţiile de
muncă s-au îmbunătăţit foarte mult deoarece sediile oferă condiţii de muncă la standarde foarte
ridicate. Clienţii băncii devin tot mai civilizaţi, respectă de exemplu distanţa minimă faţă de
clientul aflat în faţa sa. Acestă măsură se impune pentru respectarea confidenţialităţii client –
casier, păstratrea şi siguranţa secretului, siguranţa clientului la ghişeu.

22
 Monografie profesională
Agent bursă

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Agentul de bursă îşi desfăşoară activitatea pe teren în scopul atragerii de boi clienţi, prin
identificarea acestora şi promovarea imaginii bursei şi a serviciilor bursiere. Agentul de bursă
este împuternicit de către o persoană juridică sau fizică să negocieze oferte, să efectueze
tranzacţii şi să încheie contracte în numele şi în contul persoanei care l-a împuternicit.
Activităţile întreprinse în cadrul acestei ocupaţii se referă la:
§ Întocmirea şi administrarea documentelor de tip bursier, activitate care se referă lla
respectarea termenelor de întocmire, respectarea regulamentelor privind circuitele
bursiere, urmărirea responsabilă a circulaţiei documentelor sau retragerea acestora în
conformitate cu deciziile adoptate de client şi respectând regulamentele bursiere
§ Negocierea condiţiilor din precontractul de reprezentare, în care sunt analizate şi
interpretate solicitările clientului, sunt formulate opţiuni/propuneri cu respectarea
regulamentelor bursiere, corelarea propunerilor cu solicitările clientului
§ Încheierea precontractelor de reprezentare respectând metodologi, termenele şi
făcând înregistrările
§ Culegerea şi organizarea informaţiilor
§ Elaborarea ofertelor, care cuprinde analiza cererii de ofertă şi elaborarea propriu-zisă
a ofertei
§ Planificarea activităţii, care cuprinde etapa de identificare a obiectivelor, întocmirea
programului în derulare, verificarea şi revizuirea programului
§ Identificarea noilor clienţi prin stabilirea unei strategii de acţiune şi utilizând
mijloacele puse la dispoziţie de agenţie, contactarea clienţilor, colectarea ofertelor de
clienţi
§ Promovarea serviciilor bursiere conform strategiilor de promovare, prezentarea clară
şi coerentă a serviciilor respectând terminologia bursieră, cu obiectivitate şi în sensul
promovării imaginii bursei şi creşterii interesului faşă de bursă.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

23
 În exercitarea atribuţiilor sale, agentul de bursă acordă prioritate actualizării şi utilizării
cunoştinţelor relevant. Aceasta presupune căutarea şi obţinerea informaţiilor de ultimă oră,
evaluarea acestor informaţii.
O altă activitatea importantă se referă la stabilirea şi întreţinerea relaţiilor cu clienţii, conform
acestei relaţii trebuind să-şi proganizeze şi să-şi planifice riguros priorităţile, să ia decizii
privind rezolvarea problemelor
Foarte importante sunt apoi activităţile administrative, întocmirea rapoartelor, a
precontractelor, urmărirea circulaţiei documentelor conform metodologiilor bursiere
Într-o exprimare sintetică, toate aceste activităţi pot fi grupate în următoarele categorii de
probleme:
§ cumpărare-vânzare de acţiuni
§ gestionarea portofoliului clienţilor
§ urmărirea evoluţiei acţiunilor bursiere
§ informarea permanentă a clientului

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Din categoria de activităţi informative, sunt considerate ca foarte inportante activităţile care
se referă la colectarea continuă şi asimilarea informaţiilor privind evoluţia acţiunilor bursiere
şi informarea clentului cu privire la această evoluţie.
În egală măsură sunt considerate ca foarte importante activităţile de interacţiune şi
comunicare interpersonală, care se referă la comunicarea cu clienţii şi colegii. Comunicarea
se face utilizând mijloacele cerute şi convenite cu clientul, după o prealabilă selectare a
informaţiilor. Un alt aspect al comunicării priveşteacordarea de consultanţă prin susţinerea
argumentată a propunerilor apelănd la abilitatea de persuasiune.
Tipul dominant de activitate este intelectuală, o permanentă prelucrare şi evaluare a
informaţiilor, activităţi de planificare, actualizare de cunoştinţe, elaborare de strategii.
Munca agentului de bursă nu poate fi concepută fără utilizarea cunoştinţelor de operare şi
lucru cu computerul. Cea mai mare parte a activităţilor de monitorizare şi control este
urmărită pe display cu abilitate, rapid şi eficient. Mai mult, vizualizarea rapidă a informaţiilor
trebuie să fie urmată de o interpretare pe loc a datelor, de adaptarea lor la nivelul de
înţelegere al clienţilor şi de transmitere a acstor informaţii.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

24
 Principalele abilităţi necesare muncii agentului de bursă sunt din categoria celor intelectuale
de tip cognitiv, dar şi de uşurinţă de lucru cu cifrele, rapiditatea gândirii, gândirea deductivă,
capacitatea de memorare, atenţia selectivă şi distributivă. disponibilităţile de exprimare
verbală
Dintre abilităţile senzoriale, esenţiale sunt vederea (de aproape şi de departe) şi acuitatea
auditivă

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Din categoria competenţelor generale, pentru munca agentului de bursă sunt de menţionat
cele referitoare la efectuarea calculelor, analiza critică a informaţiilor, monitorizarea evoluţiei
pieţei bursiere
Din categoria competenţelor de abordare sistemică, sunt de menţionat cele referitoare la
analiza cauzală, evaluarea deciziilor şi estimarea prognozelor
În categoria competenţelor sociale specifice acestei ocupaţii sunt cuprinse cele de
coordonare, convingere (persuasiune), cele referitoare la furnizarea de servicii
O categorie aparte de competenţe se referă la identificarea problemelor, găsirea de soluţii şi
evaluarea lor, precum şi procesul de implementare a soluţiilor propuse.
Competenţele manageriale sunt foarte importante în munca agentului de bursă. Ele privesc
organizarea timpului de lucru, managementul resurselor financiare, materiale şi umane.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Agentul de bursă are programul de lucru în zilele lucrătoare. Rezolvarea atribuţiilor muncii
sale implică dese deplasări pentru contactatea şi comunicarea cu clienţii.
Agentul de bursă lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată.
Cea mai mare parte a activităţilor sale se desfăşoară la unitate cu sediu fix, care are condiţiile
de microclimat controlat. Locaţia poate fi caracterizată prin expunerea la zgomote care
distrag atenţia şi proximitate fizică
Din punct de vedere psihic, munca agentului de bursă este stresantă, specifică
responsabilităţii mari cu privire la aspecte financiare. Dar alte surse de stres sunt reprezentate
de presiunea timpului şi exigenţele care decurg din rapiditatea deciziei.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au îmbunătăţit în mare
măsură, factorii care au contribuit la această schimbare fiind dotarea tehnică şi ambientul de
lucru.
Nu există boli profesionale specifice acestei ocupaţii.
Munca de agent de bursă poate fi practicată şi de bărbaţi şi de femei în egală măsură.

25
 Echipamentele cu care lucrează agentul de bursă sunt cele de birou (telefon fix şi mobil, fax,
scaner, copiator, calculator, laptop, DPA – Personal Digital Assistant.
Agentul de bursă are acces la informaţii confidenţiale, la documentele departamentului din
care face parte, la informaţii despre clienţi

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii specific acestei ocupaţii nu s-a schimbat în ultimii 5 ani.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani sunt
reprezentaţi de adaptarea la nevoile clienţilor, creşterea competiţiei în domeniu, dar şi de
schimbarea organizării locului de muncă şi dotarea corespunzătoare tehnică.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Se estimează că în următoarea perioadă de timp va fi necesară rezolvarea foarte rapidă a
problemelor în care este implicat agentul de bursă. Acest lucru va determina simplificarea
soft-ului operaţional. Această accelerare va fi influenţată în mare măsură de integrarea în
U.E.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Pentru practicarea acestei profesii sunt necesari agenţi de bursă. Aceştia pot fi de alte
profesii, dar trebuie să fi urmat cursurile de formare în acest domeniu.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea activităţilor necesare acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe
§ de nivel elementar din domeniul utilizării soft-ului şi operatoriei
§ de nivel mediu privind cunoştinţele matematice, sociologie şi resurse umane
§ de nvel superior privind aspectele de comunicare relaţionale şi de comunicare, lucrul
cu clienţii şi publicul, limbi străine, psihologie. legislaţie în domeniu, afaceri şi
management, vânzări şi marketing, administraţie.
Agentul de bursă trebuie să aibă o experienţă minimă de 6 luni pe piaţa de capital.

26
4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia
Nivelul de instruire iniţială cerut de practicarea acestei ocupaţii este reprezentat de studiile
superioare. Este acelaşi nivel din 1990 până în prezent

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Persoanele care au studii superioare şi abilităţile necesare acestei ocupaţii trebuie să
dobândească cunoştinţele necesare practicării prin cursuri de lungă durată şi specializări de
scurtă durată
În acest moment, cursurile de lungă durată sunt organizate de Bursa Română sau firme
private de consultanţă financiară şi în afaceri care s-au specializat şi în pregătirea cadrelor
(Centrul de Pregătire Millenium).
Cursurile de specializare de scurtă durată sunt necesare pentru actualizarea permanentă a
cunoştinţelor în domeniu.
Angajaţii ca agenţi de bursă participă la cursuri periodice şi neperiodice de pregătire în
domenii conexe activităţii de servicii de investiţii financiare, cum ar fi agent de bursă (în
cazul în care a urmat doar cursuri de servicii şi investiţii financiare), trader RASDAQ,
cursuri de consultant în plasament, cursuri de agent BMFMS, cursuri de marketing,
management financiar, comunicare, managementul timpului, legislaţie în domeniu.

5.Ocupaţii înrudite
Broker şi agent de valori imobiliare
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
Brokerul primeşte informaţii şi este investit cu puterea de a opera din partea acţionarilor
În aval sunt clienţii

6.Concluzii
Ocupaţia de agent de bursă este foarte nouă. Ea face parte din categoria ocupaţiilor de
străpungere – cod COR 412205
Activităţile cuprinse în acestă ocupaţie se referă la:
§ cumpărare-vânzare de acţiuni
§ gestionarea portofoliului clienţilor
§ urmărirea evoluţiei acţiunilor bursiere
§ informarea permanentă a clientului

27
Tipul dominant de activitate este intelectuală, o permanentă prelucrare şi evaluare a
informaţiilor, activităţi de planificare, actualizare de cunoştinţe, elaborare de strategii.
Munca agentului de bursă nu poate fi concepută fără utilizarea cunoştinţelor de operare şi
lucru cu computerul. Cea mai mare parte a activităţilor de monitorizare şi control este
urmărită pe display cu abilitate, rapid şi eficient. Mai mult, vizualizarea rapidă a informaţiilor
trebuie să fie urmată de o interpretare pe loc a datelor, de adaptarea lor la nivelul de
înţelegere al clienţilor şi de transmitere a acstor informaţii.
Principalele abilităţi necesare muncii agentului de bursă sunt din categoria celor intelectuale
de tip cognitiv, dar şi de uşurinţă de lucru cu cifrele, rapiditatea gândirii, gândirea deductivă,
capacitatea de memorare, atenţia selectivă şi distributivă. disponibilităţile de exprimare
verbală
Din categoria competenţelor generale, pentru munca agentului de bursă sunt de menţionat
cele referitoare la efectuarea calculelor, analiza critică a informaţiilor, monitorizarea evoluţiei
pieţei bursiere
Din categoria competenţelor de abordare sistemică, sunt de menţionat cele referitoare la
analiza cauzală, evaluarea deciziilor şi estimarea prognozelor
În categoria competenţelor sociale specifice acestei ocupaţii sunt cuprinse cele de
coordonare, convingere (persuasiune), cele referitoare la furnizarea de servicii
O categorie aparte de competenţe se referă la identificarea problemelor, găsirea de soluţii şi
evaluarea lor, precum şi procesul de implementare a soluţiilor propuse.
Competenţele manageriale sunt foarte importante în munca agentului de bursă. Ele privesc
organizarea timpului de lucru, managementul resurselor financiare, materiale şi umane.
Agentul de bursă lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată.
Cea mai mare parte a activităţilor sale se desfăşoară la unitate cu sediu fix, care are condiţiile
de microclimat controlat. Locaţia poate fi caracterizată prin expunerea la zgomote care
distrag atenţia şi proximitate fizică
Din punct de vedere psihic, munca agentului de bursă este stresantă, specifică
responsabilităţii mari cu privire la aspecte financiare. Dar alte surse de stres sunt reprezentate
de presiunea timpului şi exigenţele care decurg din rapiditatea deciziei.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au îmbunătăţit în mare
măsură, factorii care au contribuit la această schimbare fiind dotarea tehnică şi ambientul de
lucru.
Nu există boli profesionale specifice acestei ocupaţii.
Echipamentele cu care lucrează agentul de bursă sunt cele de birou (telefon fix şi mobil, fax,
scaner, copiator, calculator, laptop, DPA – Personal Digital Assistant.

28
Agentul de bursă are acces la informaţii confidenţiale, la documentele departamentului din
care face parte, la informaţii despre clienţi
Nivelul de instruire iniţială cerut de practicarea acestei ocupaţii este reprezentat de studiile
superioare. Persoanele care au studii superioare şi abilităţile necesare acestei ocupaţii trebuie
să dobândească cunoştinţele necesare practicării prin cursuri de lungă durată şi specializări
de scurtă durată
În acest moment, cursurile de lungă durată sunt organizate de Bursa Română sau firme
private de consultanţă financiară şi în afaceri care s-au specializat şi în pregătirea cadrelor
(Centrul de Pregătire Millenium).
Cursurile de specializare de scurtă durată sunt necesare pentru actualizarea permanentă a
cunoştinţelor în domeniu.

29
 Monografie profesională

Agent pază

1.Natura activităţii
La data investigaţiei, denumirea ocupaţiei este de agent de pază, fostele denumiri fiind de
gardian public sau poliţist comunitar.

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activităţile specifice acestei ocupaţii sunt cuprinse în reglementările legii 323/2003 şi se
referă la:
§ supravegherea obiectivului pentru care a primit sarcina de asigurare a pazei , pentru
asigurarea integrităţii acestui obiectiv şi a bunurilor cuprinse în acel perimetru
§ identificarea locurilor şi punctelor vulnerabile din perimetrul obiectivului, pentru
prevenirea producerii oricăror fapte de natură să aducă prejudicii unităţilor păzite
§ permite accesul în incinta obiectivului păzit numai în conformitate cu reglementările
legale şi dispoziţiile interne
§ opreşte şi legitimează persoane despre care există date sau indicii că au săvârţit
infracţiuni sau alte fapte ilicite în obiectivul păzit, pe cele care încalcă normele
interne stabilite prin regulamentele proprii, iar, în cazul infracţiunilor flagrante, reţine
şi predă poliţiei pe făptuitori, bunurile sau valirile care fac obiectul infracţiunilor sau
al altor fapte ilicite, luând măsuri pentru conservarea ori paza lor.
§ întocmeşte procese verbale în legătură cu faptele sau evenimentele legate de reţinerea
unor persoane, bunuri sau valori care constituie obiectul infracţiunilor.
§ încunoştiinţează şeful ierarhic şi conducerea unităţii beneficiare despre producerea
oricărui eveniment în timpul executării serviciului şi despre măsurile luate
§ în caz de avarii produse la instalaţii, conducte sau rezervoare de apă, combustibili ori
de substanţe chimice, la reţele electrice sau de telefonie şi în orice împrejurări care
sunt de natură să producă pagube, să aducă de îndată la cunoştinţa celor în drept
asemenea evenimente şi să ia primele măsuri pentru limitarea evenimentelor
§ în caz de incendii, să ia măsuri de stingere sau de salvare a persoanelor, a bunurilor şi
a valorilor, să sesizeze pompierii şi să anunţe conducerea unităţii şi poliţia
§ ia primele măsuri pentru salvarea persoanelor şi evacuarea bunurilor şi a valorilor în
caz de dezastre

30
 § sesizează poliţia în legătură cu orice faptă de natură a prejudicia patrimoniul unităţii
şi îşi dă concursul pentru îndeplinirea misiunilor ce revin poliţiei pentru prinderea
infractorilor
§ păstrează secretul de stat şi de serviciu, dacă, după caz, are acces la asemenea date şi
informaţii
§ poartă numai în timpul serviciului mijloacele de apărare şi protecţie şi armamentul cu
care este dotat şi face uz de armă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege
§ poartă uniforma şi insemnele distinctive numai în timpul serviciului, cu excepţia
locurilor de muncă unde se impune o altă ţinută
§ execută sarcinile care i-au fost încredinţate potrivit specificului obiectivului şi
planurilor de pază
§ respectă consemnul general şi particular al postului

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În exercitarea atribuţiilor care revin agentului de pază, toate activităţile menţionate în
normele legale în vigoare şi regulamentele interne sau dispoziţiile exprese ale superiorilor şi
beneficiarilor au caracter de obligativitate, deci nu se poate face o ierarhizare a importanţei
lor.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Tipul dominant de activitate se referă la ţinerea sub control a obiectivului avut în sarcină,
supravegherea şi observarea oricăror elemente ar putea reprezenta abateri şi infracţiuni,
avarii, incendii sau dezastre.
În marea majoritate a cazurilor, agentul de pază comunică cu ceilalţi agenţi sa, după caz, cu
poliţia, pompierii şi alte persoane abilitate pentru intervenţii. În activitatea de pază a
obiectivelor, agentul conlucrează cu ceilalţi membri ai echipaei, cu sefii ierarhici şi cu
beneficiarii. Comunicarea se referă nu numai la acţiunile concertate legate de sarcinile de
lucru, ci şi la însuşirea atribuţiilor şi sarcinilor care decurg din instruirea specială legată de
paza obiectivului.
Evaluarea informaţiilor, analizarea lor şi luarea deciziilor sunt principalele categori de
activităţi intelectuale implicate în exercitarea acestei ocupaţii. Agentul de pază trebuie să
evalueze orice indiciu ar conduce către ideea unei posibile infracţiuni sa abatere de la
normele ce trebuie respectate sau orice faptă comisă în mod evident şi să ia decizia

31
 intervenţiei care să asigure starea de normalitate, apelând, după caz, la colegi şi raportând
stările de fapt la persoanele din posturi ierarhic superioare şi beneficiarului.
În munca sa, agentul de pază desfăşoară activităţi de tip fizic, care, după caz, au caracter
moderat sau intens.
În situaţia unor obiective în care zonele critice sunt monitorizate cu camere de luat vederi,
agenţii de pază care monitorizează incinta trebuie să se asigure de buna funcţionare a
sistemelor video şi de inregistrare şi să se concentreze asupra imaginilor în vederea depistării
situaţiilor de criză, caz în care alertează echipele de intervenţie.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Atenţia şi rapiditatea gândirii sunt principalele abilităţi intelectuale ale agentului de pază.
Este destul de importantă şi capacitatea de memorare, utilă în demersul de identificare a
situaţiilor şi persoanelor pentru rezolvarea anumitor situaţii şi evenimente.
Dintre abilităţile senzoriale, vederea de aproape, de departe, pe timp de noapte şi acuitatea
auditivă sunt esenţiale pentru exercitarea sarcinilor de serviciu.
Din categoria abilităţilor fizice, viteza de reacţie, deci reactivitatea motorie în timp redus este
principala abilitate absolut necesara situaţiilor de intervenţie în care este implicat, după caz,
agentul de pază. În exercitarea atribuţiilor sale, viteza sa de reacţie, mobilitatea şi rezistenţa
la efor fizic sunt elementele esenţiale necesare rezolvării diferitelor situaţii care pot interveni
pentru paza şi protecţia obiectivelor.
Nu în ultimul rând, în munca agentului de pază intervin situaţii în care sunt solicitate
dexteritatea, îndemânarea, şi coordonarea mişcărilor. Acestea sunt abilităţile absolut necesare
depăşirii situaţiilor în care trebuie folosite echipamantele sau armamentul din dotare, abilităţi
care trebuie întreţinute prin instruire şi exerciţii sistematice.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Nivelul de competenţe de tip general se referă la monitorizare şi cunoştinţele de bază
necesare întocmirii rapoartelor de lucru.
Alte competenţe specifice practicării acestei ocupaţii se referă la identificarea problemelor în
teritoriu, evaluarea situaţiilor conjuncturale şi găsirea rapidă de soluţii de rezolvare.
Modul în care este organizat şi respectat timpul aferent exercitării sarcinilor de pază şi
protecţie ţine, de asemenea, de latura managerială a competenţelor acestei profesii.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

32
 Programul de lucru al agentului de pază se desfăşoară în toate zilele săptămânii, în
schimburi. Agentul de pază lucrează în cele mai multe cazuri pe bază de contract de muncă
pe perioadă nedeterminată, dar sunt şi situaţii în care pot lucra în program complet şi pe
perioade determinate.
Munca sa se desfăşoară în locuri foarte variate, acolo unde sunt obiectivele stabilite de
beneficiar pentru asigurarea pazei şi protecţiei. Agentul de pază poate lucra şi la sediul fix,
dacă este angajatul firmei respective pentru asigurarea pazei acestuia.
Munca agentului de pază este obositoare din punct de vedere fizic şi stresantă din punct de
vedere psihic. Condiţiile în care îşi poate desfăşura activitatea sunt foarte variate şi uneori
extreme, de frig sau căldură excesive, umiditate, aer poluat, praf, zgomot sau condiţii care
caracterizează disconfortul fizic sporit. Aceste sunt condiţiile specifice sezonului, condiţiilor
topografice de amplasare a obiectivului de pază, caracteristicilor microclimatului spaţiilor
avute în supraveghere şi a materialelor adăpostite în acele spaţii (care, uneori, ridică gradul
de periculozitate al condiţiilor de muncă).
În ultimii 10 ani se apreciază că s-au îmbunătăţit într-o oarecare măsură condiţiile de muncă
ale agentului de pază, în măsura în care obiectivul pentru care se solicită serviciul de pază
poate dispune de iluminat, încălzit, acces la instalaţii de apă sau dotări igienice. Sunt şi
situaţii în care obiectivele se găsesc în afara perimetrului locuibil al localităţilor, caz în care
accesul la aceste facilităţi nu poate fi realizat decât parţial. Cele mai bune condiţii de lucru
sunt asigurate la sediile fixe ale firmelor, mai ales când serviciul de pază priveşte
monitorizarea video a obiectivului.
Nu există boli profesionale la persoanele care au această ocupaţie. Deşi practicarea acestei
meserii poate fi făcută şi de bărbaţi şi de femei, în marea majoritate a cazurilor sunt solicitaţi
bărbaţii. Sunt şi situaţii în care firmele beneficiare angajează ca agenţi de pază femei. În cele
mai multe situaţii, însă, acolo unde obiectivul de pază este caracterizat prin risc şi
periculozitate, iar paza este înarmată, chiar poliţia solicită colaborarea cu paznici bărbaţi.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat în mică măsură.
Chiar dacă ocupaţia s-a numit gardian public sau agent comunitar, atribuţiile şi sarcinile de
serviciu se refereau la acelaşi conţinut al muncii şi serveau aceluiaşi scop – asigurarea pazei
şi ordinii. S-au schimbat doar elementele formale care ţin de firma în subordinea căreia îşi

33
 desfăşoară activitatea, au trecut din subordinea poliţiei în cea a administraţiilor locale sau
sunt firme private care au angajaţi agenţi de pază.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, atribuţiile specifice acestei ocupaţii au devent mai clar exprimate pe de o
parte ca urmare a perfecţionării cadrului legislativ, iar, pe de altă parte, ca rezultat al
adaptărilor la nevoile beneficiarilor. În esenţă, schimbările nu se referă la conţinutul muncii,
ci la perfectionarea cadrului de organizare a muncii agentului de pază. Creşterea solicitărilor
privind asigurarea pazei obiectivelor, bunurilor şi persoanelor a condus la apariţia şi
dezvoltarea firmelor private de pază şi protecţie, care respectă legislaţia care guvernează
această activitate, dar se organizează conform exigenţelor proprii manageriale.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Sub rezerva modificării cadrului legislativ, în următorii 5 ani nu se întrevăd a se produce
schimbări semnificative ale conţinutului muncii

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Ocupaţia de agent de pază este practicată de oameni cu instrucţie şcolară foarte diferită şi cu
calificări diverse. Sunt absolvenţi de şcoli profesionale şi liceu teoretic sau industrial, oameni
cu profesia de strungar ,prelucrător prin aşchiere, lăcătuşi sau persoane care nu au dobândit
vreo calificare după şcolarizare şi au ales această ocupaţie pentru asigurarea primului loc de
muncă. În rare situaţii sunt şi absolvenţi cu studii superioare care au abordat această ocupaţie
cu caracter temporar, în anumite situaţii conjuncturale. Foarte mulţi practicanţi ai acestei
ocupaţii sunt persoane disponibilizate şi reorientate spre domenii unde a existat o ofertă de
forţă de muncă.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea ocupaţiei de agent de pază sunt necesare conoştinţe de nivel elementar în
ceea ce priveşte operarea pe calculator şi utilizarea echipamentelor electronice şi cunoştinţe
de nivel mediu privind comunicarea şi lucrul cu publicul, precum şi din domeniul legislativ
referitor la siguranţa şi securitatea publică şi jurisprudenţă.
Trebuie menţionat că acestor cunoştinţe trebuie să li se asocieze cele referitoare la
regulamentele şi dispoziţiile specifice firmelor de pază referitoare la asigurarea elementelor

34
 de securitate, păstrarea confidenţialităţii, tehnica mânuirii dotărilor personale şi a
armamentului din dotare, cunoştinţe privind regimul de utilizare a armelor şi muniţiilor.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim necesar de instrucţie şcolară pentru exercitarea ocupaţiei de agent de pază este
şcoala profesională. În anul 2006 a devenit manifest interesul firmelor de pază pentru
selectarea şi specializarea personalului cu nivel mediu de instrucţie şcolară.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru pregătirea şi specializarea agenţilor de pază se consideră că sunt necesare cursuri de
2-3 luni cu titulatura „Curs pentru atestarea agenţilor de pază”, organizate de firme
specializate, cu avizul şi sub controlul IGP. În cadrul acestora trebuie dobândite cunoştinţele
legislative specifice domeniului, instruirea privind mijloacele de autoapărare şi de mânuire a
mijloacelor din dotare. De asemenea, în aceste cursuri trebuie incluse şi programe de
pregătire şi întreţinere fizică.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Dintre ocupaţiile înrudite cu agentul de pază pot fi enumerate: subofiţer, gardian în
penitenciar, poliţist comunitar, paznic.
În amontele acestei ocupţii este Şeful de pază, de grupă sau de obiectiv, unele sarcini şi
dispoziţii fiind date chiar de beneficiar, iar, în aval, sunt agenţii în pregătire.

6.Concluzii

Ocupaţia de agent de pază – conform COR nr. 516904 - este o ocupaţie care în mică măsură
şi-a schimbat conţinutul, cu referire la modul de subordonare a activităţilor şi de organizare.
Ea se referă la activităţile care ţin de asigurarea pazei unor obiective, bunuri şi persoane,
precum şi la intervenţii menite să asigure securitatea bunurilor publice în situaţii de avarii,
accidente, incendii sau catastrofe naturale.
Agentul de pază trebuie să fie o persoană cu integritate mentală, fizică şi morală, care să se
supună legilor în vigoare şi regulamentelor specifice ocupaţiei şi firmei pe care o reprezintă,
vare să poarte echipamentul specific în timpul exercitării atribuţiilor , care să aibă un
comportament civilizat, să nu facă uz de forţă dacât pentru îndeplinirea atribuţiilor în situaţii

35
speciale, să nu fie consumator de alcool şi droguri, să inspire încredere şi siguranţă ărin însăşi
prezenţa sa.
Oamenii care prestează această ocupaţie sunt cu diverse pregătiri şcolare şi au profesii foarte
diferite şi, de cele mai multe ori au ales aceasta în situaţiile conjuncturale ale
disponibilizărilor sau pentru ocuparea unui loc de muncă fără a avea o anumită calificare.
Pentru practicarea acestei ocupaţii este, însă nevoie de cursuri de pregătire de câteva luni,
cursuri în care trebuie să se dobândească cunoştinţele necesare de legislaţie şi jurisprudenţă,
precum şi cele de mânuirea dotărilor specifice activitpţii de pază.
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt mai des preferaţi bărbaţii decât femeile, din cauza
condiţiilor în care este desfăşurată munca şi gradului de risc major al acestei ocupaţii.
Importanţa acestei ocupaţii nu este încă percepută la nivelul real. Dezvoltarea obiectivelor
economice de interes general şi particular face tot mai necesară perfecţionarea mijloacelor de
asigurare a securităţii bunurilor şi persoanelor. Condiţiile de muncă şi riscul asumat în
practicarea acestei ocupaţii ar trebui să constutuie argumentele unei salarizări
corespunzătoare pentru cei care au această ocupaţie. Din păcate, însă, valoarea relativ mică a
contractelor pentru prestarea serviciului de pază, determină firmele cu acest profil să
negocieze cu salariaţii contracte de muncă în care salariile se situează la limita salariului
minim pe economie.

36
 Monografie profesională

Agent asigurare

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de agent asigurare se referă în principal la acordarea de asistenţă privind
managementul de risc, evaluarea şi rezolvarea daunelor; acordarea de consultanţă privind
asigurările, promovarea produselor şi serviciilor oferite; stabilirea profilului de risc al clientului.
Exercitarea activităţilor specifice acestei ocupaţii este precedată de o intensă planificare a
activităţii pe termen mediu şi lung, acesta însemnând o alegere a strategiei de abordare şi
defalcarea activităţilor în cadrul strategiei, astfel încât să se vadă dacă condiţiile specifice
existente pe piaţa de asigurări sunt corect identificate în vederea elaborării unei strategii realiste.
Alegerea strategiei de abordare a potenţialilor clienţi se face în funcţie de strategia generală a
societăţii de brokeraj de asigurări şi de condiţiile identificate. Alegerea obiectivelor se face
concret şi ţine cont de capacitatea de acoperire a angajamentelor asumate astfel încât defalcarea
activităţilor se face pe termene realiste, concrete şi controlabile. Termenele de analiză şi evaluare
se stabilesc pe parcurs, care sunt bine determinate în timp, corelate cu ciclul de desfăşurare a
activităţii. Evaluarea pe parcurs se face cu obiectivitate. Ajustarea obiectivelor şi termenelor se
face ca urmare a variaţiei condiţiilor de pe piaţă sau ca urmare a apariţiei unor situaţii
excepţionale. Gama de variabile este în funcţie de strategiile generale sau specifice domeniilor
de activitate ale clienţilor: convorbiri telefonice, prezentări personalizate, prezentări generale
pentru anumite domenii de activitate (ex.: prezentări pentru clienţii din domeniul auto).
Condiţiile de pe piaţa sunt alcătuite din produsele disponibile, cotaţii de primă. Acordarea de
asistenţă privind managementul de risc, evaluarea şi rezolvarea daunelor se face prin evaluarea
nevoilor clientului. Această evaluare a nevoilor clientului privind asistenţa pentru managementul
de risc ţine cont de domeniul specific de activitate al acestuia astfel încât se identifică şi
cuantifică riscurile folosind metode şi instrumente specializate. După această evaluare se
elaborează programul de management de risc. În funcţie de rezultatele identificării şi
cuantificării riscurilor se recomandă cele mai adecvate metode de control a riscurilor. Metodele
de finanţare a riscurilor se aleg în funcţie de tipul riscurilor şi de capacitatea financiară a
clientului. Rezultatele implementării programului de management de risc se monitorizează cu
consecvenţă pentru ajustarea acestuia. Se acordă asistenţă în rezolvarea daunelor pentru a avea o

37
reacţie promptă şi corectă în cazul unei daune, instruirea clientului cu privire la îndatoririle şi
drepturile sale în momentul apariţiei unei daune se face la începutul contractului de asigurare.
Pentru eliminarea neclarităţilor şi neînţelegerilor privind procedura de rezolvare a daunelor se
intervine, după caz, în relaţia dintre client şi asigurător, pentru precizări şi clarificări.
Administrarea financiară a daunelor se face cu respectarea normelor în vigoare. Gama de
variabile este alcătuită din profilul de risc al clientului: domeniul de activitate, gradul de
expunere la pericole tehnologice, naturale şi legate de factorul uman; din metodele de
identificare şi cuantificare a riscurilor: chestionare, analiza fluxurilor de producţie, analiza
istoricului de daune; din metodele de control a riscurilor: evitarea riscurilor, reducerea riscurilor,
limitarea daunelor, transfer prin contract; din metodele de finanţare a riscurilor: reţinere,
asigurări cu cost fix, asigurări cotate retroactiv, folosirea de societăţi de asigurare captive,
folosirea de instrumente ale pieţelor de capital; din metodologia de rezolvare a daunelor folosită
de asigurători: expertize interne sau cu experţi independenţi, plăţi. Acordarea de consultanţă
privind asigurările se face prin identificarea situaţiilor care necesită consultanţă (serviciile de
consultanţă se oferă asiguraţilor din portofoliu, ori de câte ori se constată că pe această cale se
clarifică situaţii noi sau deosebite apărute). Serviciile de consultanţă se oferă, în forme adecvate,
atunci când se identifică anumite nevoi în mediul economico-social. În acel moment se oferă sau
se propune soluţii. Soluţiile se proiectează în conformitate cu specificaţiile clientului şi în funcţie
de termenii de referinţă. Soluţiile şi recomandările sunt individualizate, clare, precise şi sunt
oferite cu promptitudine. Soluţiile sunt elaborate cu obiectivitate şi au caracter confidenţial
folosind standarde, tehnologii şi instrumente specifice. Monitorizarea rezultatelor şi raportările
se fac cu acurateţe şi consecvenţă. Gama de variabile este alcătuită din situaţii care necesită
consultanţă: solicitări exprese, nevoi identificate la clienţi sau la colaboratori, nevoi pentru
produse şi servicii noi identificate în mediul economico-social; din metode de oferire a
consultanţei: discuţii, elaborarea şi publicarea de articole şi lucrări de specialitate, elaborarea de
studii, proiectarea sau adaptarea de produse de asigurare, seminarii, conferinţe; din termenii de
referinţă: profilul clientului, conţinutul serviciilor solicitate, rezultatele aşteptate, termene de
realizare, costuri, resurse. Administrarea portofoliului de clienţi se face prin ţinerea evidenţei
poliţelor încheiate. Evidenţa poliţelor încheiate se ţine conform procedurilor interne ale societăţii
astfel încât să se reducă timpul de acces, volumul de muncă administrativă şi probabilitatea de
apariţie a erorilor. Înregistrările referitoare la poliţele încheiate sunt complete, corecte şi permit o
identificare unică a clientului şi a poliţei de asigurare corespunzătoare. Se face o actualizarea pe
parcurs a documentaţiei aferente poliţei. Documentaţia se actualizează ori de câte ori apar
modificări semnificative în structura şi natura riscului sau în mediul legislativ. Actualizarea se
face în conformitate cu procedurile interne ale societăţii şi reglementările asigurătorilor.

38
Modificările operate se comunică cu promptitudine şi în mod clar clientului, sau asigurătorului,
după caz. Notificarea serviciului de contabilitate cu privire la operaţiunile contabile aferente
poliţei se face în timp util pentru încadrarea în termenele limită specificate în poliţă. Informaţiile
trimise serviciului de contabilitate conţin toate datele de identificare a clientului şi a contractului
de asigurare la care se referă operaţiunea. Elaborarea rapoartelor cu privire la portofoliul de
clienţi sunt întocmite pe baza unor criterii de selecţie relevante pentru scopul în care au fost
întocmite. Rapoartele sunt corecte, concise şi dau o imagine completă asupra portofoliului de
clienţi. Rapoartele oficiale sunt complete şi respectă criteriile de prezentare şi conţinut impuse de
autorităţi. Gama de variabile este alcătuită din procedurile interne de lucru: fişa de identificare a
clientului, conţinutul dosarului de client, procedura de notificare a modificărilor; din modificări
în structura şi natura riscului: modificarea sumei asigurate, modificarea obiectului asigurării,
modificarea gradului de expunere la diverse pericole; din criterii de selecţie pentru întocmirea
rapoartelor: clasa de asigurări, domeniul de activitate al clienţilor, sume asigurate, volum de
primă subscrisă, comision. Alegerea ofertei optime se face prin obţinerea ofertelor de la
asigurători. Alegerea asigurătorilor cărora li se cer oferte se face pe baza capacităţii acestora de
a oferi gama de produse şi servicii necesare clientului, respectându-se criteriile de securitate
financiară a asigurătorilor. Obţinerea ofertelor privind condiţiile şi preţurile de asigurare se face
în urma prezentării profilului de risc al clientului. Se analizează toate ofertele asigurătorilor care
se face cu obiectivitate profesională ţinându-se cont şi de restricţiile impuse de client. Analiza
ofertelor se face în funcţie de criteriile de selecţie după care urmează susţinerea ofertelor în faţa
clientului. Rezultatele analizei ofertelor sunt sintetizate şi sunt prezentate clientului cu
argumente. Pe baza punctelor forte şi slabe ale fiecărei oferte se indică cu obiectivitate ofertele
care satisfac cel mai bine cerinţele clientului. Stabilirea ofertei optime se face pe baza condiţiilor
finale care se negociază cu asigurătorul sau asigurătorii aleşi, pe baza preferinţelor exprimate de
client, astfel încât să se obţină condiţiile optime de acoperire şi de preţ. Definitivarea
programului de asigurare pe baza ofertei optime se face cu acordul clientului. Gama de variabile
este alcătuită din: profilul de risc al clientului: expunerea la pericole tehnologice, expunerea la
pericole naturale, riscuri legate de factorul uman; din criteriile de selecţie a ofertelor de asigurare
de pe piaţă: diferenţe în condiţiile de asigurare, diferenţe în cotaţiile de primă, gama şi calitatea
serviciilor; din restricţiile impuse de client restricţii financiare, preferinţe de lucru cu asigurători
locali sau străini. Comunicarea cu instituţii implicate în activitatea de asigurări se referă la
contactarea instituţiilor implicate în activitatea de asigurări (societăţi de asigurare şi reasigurare,
brokeri de asigurare si reasigurare din ţară si străinătate, autoritatea de supraveghere a activităţii
de asigurare si reasigurare din România) în conformitate cu prevederile fiecărei companii si la
schimbul de informaţii necesare acestora. Contactarea instituţiilor implicate în activitatea de

39
asigurări se realizează în conformitate cu regulamentele interne ale fiecărei companii.
Asigurarea schimbului de informaţii cu instituţiile implicate în activitatea de asigurări se face
succint, clar şi concis. Schimbul informaţiilor cu instituţiile direct implicate în activitatea de
asigurări are un caracter confidenţial şi se face verbal sau în scris. Gama de variabile este
alcătuită din faptul că informarea se face verbal sau în scris; din date, informaţii: informaţii
referitoare la profilul de risc al clientului, informaţii referitoare la poliţele de asigurare, date de
bilanţ ale brokerului de asigurări. Culegerea datelor şi a informaţiilor se face prin identificarea
surselor de informare care se realizează în conformitate cu cerinţele şi standardele companiei.
Sursele de informare sunt alese ţinând cont de credibilitatea acestora. Datele şi informaţiile
necesare activităţii se obţin în urma analizării şi selectării celor mai pertinente surse de informare
şi sunt relevante pentru obiectivul propus. Datele şi informaţiile se selectează în funcţie de
utilitatea lor, completarea şi actualizarea informaţiilor se face în mod consecvent mai ales în ceea
ce priveşte informaţiile cu privire la clienţii aflaţi în portofoliu pentru validarea cărora se
apelează la cât mai multe verificări. Gama de variabile este alcătuită din sursele de informare
care pot fi studii de piaţă, interviuri, chestionare, diverse referinţe, publicaţii de specialitate şi
generale, alte medii de informare; din obiectivele urmărite: identificarea nevoilor clientului sau
potenţialului client, definirea profilului de risc a clientului sau potenţialului client, completarea
dosarului de client, identificarea unor noi oportunităţi, validarea unor informaţii din alte surse;
din date şi informaţii: informaţii cu privire la piaţa asigurărilor, informaţii generale de natură
economică, informaţii despre domeniul de activitate al clientului. Plasarea programului de
asigurare se face prin prezentarea către asigurători a programului de asigurare convenit cu
clientul pentru emiterea poliţelor de asigurare acesta se face cu respectarea standardelor de lucru
ale asigurătorilor făcând referire atât la asigurările standard cât şi la condiţiile pentru emiterea
poliţelor speciale şi generale aplicabile fiecărui client. Prezentarea este clară, precisă şi completă.
Verificarea concordanţei conţinutul documentelor de asigurare emise de asigurător sau
asigurători cu programul de asigurare stabilit se face cu atenţie pentru verificarea conformităţii
cu programul de asigurare stabilit. În cazul apariţiei unor neconcordanţe, asigurătorul este
notificat şi
se urmăreşte operarea corectă a modificărilor necesare. Transmiterea şi prezentarea
documentelor de asigurare către client se va face cu promptitudine în aşa fel încât clientul să
înţeleagă drepturile şi obligaţiile care îi revin conform acestora. Gama de variabile este alcătuită
din setul de condiţii speciale şi generale aplicabile fiecărui client: pericole acoperite, plata primei
de asigurare, acordarea despăgubirilor, limite de acoperire, extinderi, excluderi; din produse de
asigurare standard: asigurări standard de incendiu (FLEXA), asigurări standard de întrerupere a
activităţii sau pierderi de profit, asigurări de accidente de persoane, asigurări auto CASCO şi din

40
asigurări speciale: asigurarea ”all risks” pentru echipamente electronice, asigurări specifice
pentru bănci şi instituţii financiare, asigurări de întrerupere a activităţii şi pierderi de profit
pentru ferme de păsări, asigurarea datoriilor nerecuperabile datorită pierderii înregistrărilor.
Prelucrarea datelor şi a informaţiilor se face prin sortarea lor în funcţie de obiectivele şi
priorităţile de realizat. În sortarea datelor şi informaţiilor se ţine cont de utilitatea şi credibilitatea
acestora şi se realizează ţinând cont de standardele companiei şi de domeniul de utilizare.
Sistematizarea datelor şi a informaţiilor se realizează în mod concret, concis şi realist, în urma
evaluării informaţiilor obţinute, acestea se grupează pe domenii, prin alcătuirea unor baze de
date. Bazele de date se structurează în funcţie de utilizarea ulterioară a informaţiilor, astfel încât
să fie utile, clare şi eficiente. Gama de variabile este alcătuită din obiectivele urmărite: definirea
profilului de risc a clientului sau potenţialului client, reînnoirea unei poliţe de asigurare, acordare
de consultanţă, asistarea clientului în rezolvarea daunelor; din domeniile de utilizare:
înregistrările interne ale societăţii de brokeraj de asigurări, prezentări făcute clienţilor sau
potenţialilor clienţi, prezentări făcute asigurătorilor, acordarea de consultanţă. Promovarea
imaginii societăţii şi a produselor şi serviciilor oferite se face prin identificarea segmentului de
piaţă şi a auditoriului ţintă. Segmentarea pieţei se face cât mai exact pentru o bună direcţionare a
mesajului materialelor de promovare şi se urmăreşte omogenitatea segmentelor de piaţă
identificate. Materialele promoţionale sunt clare, iar gradul de detaliu al informaţiilor furnizate
de ele se alege în funcţie de scopul urmărit, nu dau informaţii false sau de natură să inducă în
eroare auditoriul. Forma materialelor promoţionale este atractivă pentru public distribuţia se face
prin medii de informare adecvate scopului urmărit. Participarea la activităţile de promovare a
imaginii firmei şi a serviciilor acesteia se face în limitele prevăzute de standardele societăţii.
Gama de variabile este alcătuită din criteriile de segmentare a pieţei: nevoile, disponibilităţile,
obiceiurile potenţialilor clienţi; din mediile de informare folosite pentru promovarea imaginii şi
serviciilor societăţii de brokeraj de asigurări: televiziune, radio, ziare de largă circulaţie,
publicaţii de specialitate; din materiale promoţionale: prospecte, broşuri, agende personalizate,
materiale video şi audio; din activităţi de promovare a imaginii firmei şi a serviciilor acesteia:
organizarea de campanii publicitare, participarea la târguri, seminarii, simpozioane,
sponsorizarea unor activităţi culturale şi sportive. Stabilirea profilului de risc al clientului se face
prin identificarea şi inventarierea nevoilor clientului care se face concret şi complet. Nevoile
clientului sunt analizate cu obiectivitate pentru încadrarea corectă în tipul de servicii prestate.
Alegerea instrumentelor şi procedurilor specifice pentru determinarea profilului de risc se face în
funcţie de nevoile identificate. Instrumentele alese sunt validate sau, după caz, create pentru
situaţii speciale, acestea se aleg în aşa fel încât să se obţină o caracterizare cât mai fidelă a
clientului. Instrumentele se pot combina sau ajusta pentru obţinerea eficienţei maxime.

41
Rezultatele obţinute prin folosirea instrumentelor şi a altor surse de informare se organizează şi
sistematizează în funcţie de standardele de prezentare ale companiei pentru descrierea profilului
de risc care are un caracter obiectiv şi imparţial şi reflectă în mod realist gradul de expunere la
risc. Profilul de risc se va structura în funcţie de categoriile de riscuri identificate. Materialele de
prezentare a profilului de risc se elaborează cu obiectivitate şi se prezintă fiecăruia dintre
asigurători în aceeaşi formă.
Gama de variabile este alcătuită din nevoile clientului: asigurări pentru bunuri, asigurări pentru
persoane, asigurări de răspundere; din categoriile de riscuri: tehnologice, naturale, de mediu,
asociate factorului uman; din instrumentele şi metodele de determinare a profilului de risc:
chestionare, inspecţii, interviuri, evaluări; din conţinutul şi structura prezentării profilului de risc:
rapoarte întocmite de broker, chestionare, statistici, istoric de daune, fotografii, schiţe, planuri.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor.

Toate activităţile agentului de asigurare îşi au importanţa lor bine definită. Din acest punct de
vedere, în acest tip de ocupaţie atribuţiile pot fi grupate în succesiunea lor logică :
§ contactul cu clientul pentru acordarea de asistenţă privind managementul de risc,
evaluarea şi rezolvarea daunelor, acordarea de consultanţă privind asigurările
§ stabilirea profilului de risc al clientului
§ alegerea celei mai bune oferte de asigurare împreună cu clientul
§ convingerea clientului că este cea mai bună ofertă de asigurare de pe piaţa de asigurări în
momentul de faţă
§ încheierea poliţei de asigurare
§ administrarea portofoliului de asigurări

Una din cele mai importante activităţi este aceea de contactare a potenţialilor clienţi, aici se
folosesc tehnici de marketing. Datorită invadării acestei pieţe de asigurări a unui număr mare
de agenţi fără experienţă, este posibil ca din start să te loveşti de un refuz categoric. Odată
trecut acest mare pas (al contactului cu clientul) este necesară o cunoaştere temeinică a
serviciilor oferite pentru a putea acorda consultanţă. O mare importanţă o are tehnica
prezentării portofoliului de asigurări, aici intervenind şi tot felul de facilităţi şi reduceri
oferite clienţilor pentru a-i convinge că au ales oferta cea mai bună.
Apare ca foarte necesară, de asemenea, analiza tuturor elementelor care s-au constituit în
„puncte negative” intervenite în comunicarea cu clientul, pentru evitarea repetării lor în
acţiunile sau strategiile viitoare. Se fac cursuri lunar, unde eşti testat pentru a-ţi verifica
cunoştinţele în diverse domenii.

42
 Încheierea poliţei de asigurare este etapa care nu ridică mari probleme, fiind bine explicitată
din punctul de vedere legal. Părerea specialistului care are această ocupaţie este că cea mai
importantă în înlănţuirea atribuţiilor este comunicarea, exercitată în planuri diferite: cu
clientul
şi cu sursele de informare şi totodată menţinerea legăturilor cu clienţii care au încheiat deja
poliţe de asigurare. Acestea determină felul în care agentul de asigurare va avea sau nu
succes în funcţie de abilităţile, cunoştinţele şi relaţiile sale.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Munca de agent de asigurare se realizează într-un complex de activităţi de comunicare, activităţi
desfăşurate în toate planurile de lucru ale acestei ocupaţii, de la culegerea informaţiei, la
comunicarea cu clienţii şi până la relaţia cu instituţiile abilitate în reglementarea legală a actelor
rezultate din încheierea poliţei de asigurare. Deşi pare o ocupaţie în care succesul şi valorificarea
abilităţilor ţin preponderent de efortul individual al agentului de asigurare, nu sunt de neglijat
nici elementele de interacţiune cu colegii de lucru. Colectarea, evaluarea şi asimilarea de
informaţii şi date necesare pentru realizarea sarcinilor specifice, modul în care reuşeşte să
comunice eficient, clar cu fiecare client, modul în care reuşeşte să obţină informaţiile necesare şi
capacitatea acestuia de a le sintetiza, modul în care discerne în legătură cu confidenţialitatea
informaţiilor cu care operează, toate acestea au o foarte mare importanţă. Capacitatea de
autoanaliză în identificarea nevoilor proprii de instruire, capacitatea de sinteză în procesul de
autoinstruire, dorinţa de a se menţine la curent cu evoluţiile din domeniul său de activitate,
capacitatea de concentrare şi analiză dovedită în timpul participării la cursuri toate acestea
măresc gradul de reuşită în activitatea sa al agentului de asigurare. Stabilirea graficului de
contactare a clienţilor sau a potenţialilor clienţi se întocmeşte în funcţie de stadiul relaţiei cu
clientul. Întocmirea agendei zilnice de lucru se face ţinând cont de priorităţile determinate de
strategia generală a societăţii de brokeraj de asigurări, de restricţiile referitoare la disponibilitatea
clienţilor şi la resursele accesibile
brokerului şi de disponibilitatea produselor de asigurări pe piaţă, de disponibilitatea clientului:
din punct de vedere financiar, din punct de vedere al timpului. Stadiul relaţiei cu clientul poate fi
primul contact, revenire ca urmare a unui refuz anterior sau reînnoire a contactului. Spiritul
organizatoric în întocmirea agendei zilnice, precizie în definirea elementelor fişelor de urmărire,
în completarea şi actualizarea lor, capacitatea de analiză şi sinteza, dovedite în alegerea strategiei
de abordare şi alegerea obiectivelor, spiritul organizatoric dovedit în modul în care face

43
defalcarea activităţilor şi urmărirea respectării termenelor, flexibilitatea în ajustarea obiectivelor
şi termenelor, capacitatea de a analiza, în mod realist, clar şi corect o situaţie dată, capacitatea de
a identifica în mod corect soluţia optimă şi soluţii alternative, în funcţie de situaţia dată,
creativitatea demonstrată în proiectarea soluţiei, capacitatea de adaptare la restricţiile impuse de
resursele disponibile şi adaptarea comunicării verbale şi non-verbale la situaţia dată asigură o
reuşită deplină a agentului de asigurare. Spirit de organizare în ţinerea evidenţei poliţelor,
consecvenţă şi acurateţe în actualizarea pe parcurs a documentaţiei aferente poliţei, eficienţa
modului de prelucrare a informaţiilor şi capacitatea de analiză şi sinteză în sistematizarea datelor
şi informaţiilor toate aceste înlesnesc capacitatea de identificare corectă a segmentelor de piaţă,
folosind proceduri specifice.
În prezentarea tipurilor de activităţi desfăşurate de agentul de asigurare nu poate fi neglijată
precizarea că o mare parte a contactelor cu clienţii se realizată prin muncă de teren, deci cu efort
fizic moderat.
Cea mai intens solicitantă activitate este cea de comunicare, discuţiile premergătoare subscrierii
poliţelor fiind esenţiale pentru buna desfăşurare a contractului

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de agent de asigurare sunt solicitate într-o foarte mare măsură abilităţile
intelectuale de tip cognitiv pentru înţelegerea situaţiilor şi oferirea de soluţii avantajoase , de
exprimare orală clară necesară comunicării cu clienţii, de rapiditate în gândire pentru evaluarea
situaţiilor şi adoptare decizională a strategiei ideale pentru soluţionarea cazurilor de asigurare
(cu satisfacerea exigenţelor tuturor părţilor implicate). Mai sunt necesare disponibilităţi fizice,
care
sunt necesare pentru întâlnirile şi contactele nemijlocite cu clienţii.
Sunt necesare şi disponibilităţi intelectuale, fizice şi senzoriale (acuitatea vederii şi auditivă),
abilitatea de comunicare şi, mai ales, de persuasiune fără de care nu poate desfăşura cu succes
activitatea. Puterea de convingere a clienţilor că ceea ce brokerul le sugerează coincide cu
dorinţa acestora este un element al succesului în practicarea acestei ocupaţii.
Nu în ultimul rând trebuie menţionată tenacitatea de care trebuie să dea dovadă brokerul de
asigurare în găsirea soluţiilor de rezolvare a cererilor şi moralitatea acestuia.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei.

Practicarea ocupaţiei de agent de asigurare presupune exercitarea acesteia de către persoane care
au cunoştinţe generale medii şi cu disponibilităţi pentru învăţarea activă.

44
Sunt necesare şi cunoştinţe de comunicare verbală şi non-verbală, cunoştinţe de bază din
domeniul psihologiei, bună cunoaştere a limbii române, cunoştinţe de cultură generală,
cunoştinţe despre profilul profesional, cunoştinţe generale de asigurări, cunoştinţe despre
evoluţia mediului social economic, cunoştinţe generale de organizare, cunoştinţe despre tipuri de
organizare internă a societăţilor, cunoaşterea procedurilor de lucru în activitatea de brokeraj de
asigurări, cunoaşterea pieţei asigurărilor din România şi din străinătate, cunoaşterea metodelor şi
tehnicilor de management de risc, cunoaşterea procedurilor de rezolvare a daunelor, cunoştinţe
tehnice specifice domeniului / ramurii de activitate a clientului, cunoaşterea tehnicilor de
negociere, cunoaşterea legislaţiei din domeniu şi din domenii conexe, cunoştinţe de tehnica
conducerii proiectelor, cunoştinţe de cultură organizaţională, cunoaşterea tehnicilor de
prezentare, cunoştinţe de contabilitate primară, operare PC (tehnoredactare, utilizare baze de
date), cunoaşterea standardelor de prezentare specifice societăţii, cunoştinţe generale de cultură
economică.
Din categoria competenţelor sociale, puterea de convingere, persuasiunea reprezintă
disponibilitate care poate transforma un agent obişnuit într-un broker de succes.
Din categoria competenţelor manageriale, modul de organizare a timpului de lucru şi strategia în
abordarea clienţilor sunt elementele necesare succesului acestei ocupaţii.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al agentului de asigurare ocupă zilele de lucru (luni-vineri), dar se poate
încadra şi în tipul de program cu orar variabil/sezonier. Timpul de lucru afectat activităţilor
specifice acestei ocupaţii depăşeşte, însă, cadrul celor 8 ore normale de lucru. În funcţie de
anumite oportunităţi, agentul de asigurare poate aloca şi în afara orelor de program şi chiar în
zilele de week-end timp pentru stabilirea unor relaţii cu clienţii, întâlniri de consultanţă privind
asigurările şi chiar încheierea de poliţe de asigurare, este deschis non-stop, iar agenda de lucru a
acestuia este adesea completată în afara orelor normale de lucru.
Cele mai multe dintre activităţile acestei ocupaţii impun foarte dese deplasări în teritoriu.
Ponderea activităţilor de birou este aproape egală cu munca de teren. Pentru posturile în care se
practică această ocupaţie se pot încheia atât contracte de lucru pe perioadă nedeterminată cât şi
pe perioadă determinată, atât în program complet cât şi cu program parţial de lucru.
Locul de desfăşurare a activităţii agentului de asigurare este atât la sediul firmei cât şi la sediile
posibililor clienţi sau acolo unde sunt date întâlnirile, de obicei la o cafea. Condiţiile în care se
desfăşoară munca de teren sunt, din punct de vedere climatic, cele specifice sezonului. Pe de altă
parte, incertitudinea care planează până în faza finală a încheierii poliţei de asigurare conduc la
aprecierea că această ocupaţie este stresantă din punct de vedere psihic.

45
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au îmbunătăţit. Sediile
agenţiilor oferă condiţii civilizate de muncă, iar deplasarea în teritoriu a devenit acceptabilă
datorită transportului urban mult îmbunătăţit sau oferirea de mijloace de transport proprii. Criza
permanentă de timp reprezintă o problemă stresantă a agentului.
Investigarea aspectelor legate de posibila existenţă a unor boli profesionale nu scoate în evidenţă
o incidenţă a unor tipologii patologice la cei care au această ocupaţie.
Nu contează sexul persoanelor care au această ocupaţie.

3.Evalări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Piaţa românească a asigurărilor a înregistrat o creştere spectaculoasă în ultimii ani, atât în
ceea ce priveşte gana şi numărul asigurărilor, cât şi în ceea ce priveşte calitatea agenţilor de
asigurare. În ultima perioadă poate fi vorba în general de o uşurare a activităţilor de informare, în
sensul accesului rapid şi facil la bazele de date sau la alte sisteme de informare puse la dispoziţie
de creatorii de soft, de evoluţia sistemelor informatice şi a internetului.
Spectrul asigurărilor este foarte larg de la asigurările obligatorii auto, aici vine lumea să
şi le facă deoarece sunt obligatorii până la asigurările de risc financiar, de sănătate, de viaţă şi
mai nou asigurările agricole (pe care lumea le încheie când sunt strânşi cu uşa, deoarece cred că
costă foarte mult când acolo asigurările agricole sunt extrem de ieftine). De exemplu, de multe
ori vin şi te pun în impas, vreau să-mi asigur piciorul că jos tenis, noi nu am ajuns cu asigurările
la nivelul respectiv, dar se pune deja problema unor astfel de asigurări. Una din asigurările mai
ciudate este cea de risc financiar în care firma de leasing îşi face asigure prin care dacă nu
plăteşte clientul în ultimă instanţă plăteşte firma. Clienţii încep să fie mai citiţi în domeniu, ştiu
ce anume să întrebe, unde sunt riscurile acoperite, unde sunt excluderile, se vede că lumea este
mai interesată, deoarece în urmă cu câţiva ani veneau şi spuneau fă-mi şi mie asigurare, nici nu îi
interesa ce scrie pe ea, ce riscuri acoperă. Constant întâlneşti tot felul de clienţi mai dificil şi iţi
trebuie nervi de oţel. Trebuie sa-ţi mulţumeşti clienţii, deoarece un client mulţumit îţi aduce cel
puţin încă un client.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani nu s-au produs schimbări majore ale cadrului legislativ, care să genereze
modificarea conţinutului acestei ocupaţii. Evoluţia tehnologiilor informatice a determinat
schimbarea cadrului de organizare a evidenţei informaţiilor în baze de date uşor accesibile şi
sistematizate. Chiar putem spune că datorită internetului informaţiile ajung mai repede şi mai

46
sigur de la o agenţie de asigurare la alta, sau la clienţi, deci o mai bună comunicare, se folosesc
programe de comunicare on-line precum „yahoo messenger”.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Datorită influenţei Uniunii Europene, intrarea pe piaţa românească a unor firme de asigurare din
străinătate şi a unei cereri tot mai mari şi diversificate, deci datorită competitivităţii s-au înmulţit
serviciile oferite pe piaţa de asigurări, în sensul că această piaţă evoluează oferind servicii de
calitate şi pachete de asigurări tot mai complexe. Într-un interval de timp relativ scurt firmele cu
acest profil vor trebui să-şi achiziţioneze soft specific pentru crearea unei baze de date
asemănătoare cu cea din exterior. Se va pune un accent deosebit pe securizarea informaţiilor
corespunzător noilor standarde tehnice şi legislative.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică ocupaţia de agent de asigurare au profesii diverse, preponderent tehnice
datorită vechiului sistem de învăţământ. Sunt ingineri de diverse specialităţi, profesori, psihologi,
matematicieni, studenţi şi persoane cu studii medii care nu au a anumită formaţiune profesională.
Fiind o ocupaţie apărută după 1989, într-un domeniu nou apărut în sfera serviciilor, pentru care
nu au existat în trecut preocupări instituţionalizate şi organizate în sistemul educaţional, în
practicarea ocupaţiei de agent de asigurare au fost atrase toate aceste categorii profesionale, din
raţiuni specifice pieţei forţei de muncă din perioada ultimilor 15 ani.
Dezvoltarea pieţei asigurărilor şi a serviciilor de brokeraj specifice acesteia a facilitat atragerea
unei părţi din forţa de muncă disponibilizată de restrângerea activităţii în domenii considerate
până nu demult dominante şi perfecţionarea în activităţi noi apărute, de străpungere. Cu
siguranţă, dezvoltarea sistemului concurenţial şi în acest domeniu a condus şi va conduce la
selectarea persoanelor cu abilităţi specifice practicării acestei ocupaţii, indiferent de formaţiunea
lor profesională, pentru a face faţă exigenţelor cerute de obţinerea succesului în această
activitate.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea cu succes a acestei ocupaţii este necesar în general un nivel mediu al
cunoştinţelor de afaceri şi management, cu referire în special la aspecte legate de contabilitate,
vânzări şi marketing. Cunoştinţe de comunicare verbală şi non-verbală, cunoştinţe de bază din
domeniul psihologiei, buna cunoaştere a limbii române, cunoştinţe de cultură generală,

47
cunoştinţe despre profilul profesional, cunoştinţe generale de asigurări, cunoştinţe despre
evoluţia mediului social economic, cunoştinţe generale de organizare, cunoştinţe despre tipuri de
organizare internă a societăţilor, cunoaşterea procedurilor de lucru în activitatea de brokeraj de
asigurări, cunoştinţe generale de organizare, cunoaşterea pieţei asigurărilor din România şi din
străinătate, cunoaşterea metodelor şi tehnicilor de management de risc, cunoaşterea procedurilor
de rezolvare a daunelor, cunoştinţe tehnice specifice domeniului / ramurii de activitate a
clientului, cunoaşterea tehnicilor de negociere, cunoaşterea legislaţiei din domeniu şi din
domenii conexe, cunoştinţe de tehnica conducerii proiectelor, cunoştinţe de cultură
organizaţională, cunoaşterea tehnicilor de prezentare, cunoştinţe de contabilitate primară, operare
PC (tehnoredactare, utilizare baze de date, etc.), cunoaşterea standardelor de redactare şi
prezentare a rapoartelor, cunoaşterea standardelor de prezentare specifice societăţii, cunoaşterea
tehnicilor de negociere, cunoştinţe de limbi străine, cunoştinţe de marketing, cunoştinţe generale
de cultură economică, cunoştinţe specifice domeniului de asigurări, cunoaşterea standardelor de
redactare a materialelor promoţionale.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie necesar practicării acestei ocupaţii nu a evoluat de la apariţia acestei
ocupaţii până în prezent . Nivelul minim acceptat de educaţie se situează la acela de liceu teoretic

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Întrucât profesiile celor care practică această ocupaţie sunt foarte diverse, cu bagaj noţional şi de
conţinut mai puţin apropiat de cerinţele activităţilor de brokeraj asigurări, este necesară
specializarea persoanelor care au această ocupaţie în cursuri de scurtă durată privind marketingul
elementar, operare PC şi ar fi chiar oportună obţinerea calificării de agent de asigurare, prin
programă cu o structură curriculară cuprinzând cursuri de marketing - cu însuşirea cunoştinţelor
de psihologia asiguratului şi tehnici de negociere, cursuri pentru însuşirea elementelor de operare
PC pentru baze de date şi stocarea informaţiilor.
Nevoile de instruire sunt distincte în funcţie de pregătirea iniţială, de strategia societăţii, de
politica de promovare în cadrul societăţii, de aspiraţiile personale, de evoluţiile şi restricţiile din
domeniul asigurărilor. Agentul de asigurare participă la cursuri de formare periodică în domeniul
asigurărilor, negocierii şi vânzărilor. Modulele de curs vizează tehnici de negociere şi de
vânzare, persuasiune, comunicare asertivă, module de produse de asigurare.

48
5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În exercitarea atribuţiilor specifice acestei ocupaţii, agentul de asigurare colaborează cu ceilalţi
angajaţi din sucursala în care ăşi desfăşoară activitatea, precum şi cu angajaţii direcţiilor de
specialitate din centrala de care aparţin. Agentul de asigurare primeşte informaţii şi transmite
date de la şi către şeful direct, adică inspectorul coordonator sau şeful de serviciu de asigurări.
Lanţul ocupaţional este : primirea documentelor în gestiune, instruire, contactare clienţi,
negociere, subscrierea poliţelor, întocmirea borderourilor, depunerea documentelor şi a
încasărilor. Astfel, agentul de asigurări trebuie să lucreze cu cei din compartimentul de
contabilitate, deci cu economiştii şi contabili, cu specialiştii din diferite domenii care ii ajută la
stabilirea nivelului de risc şi daunele care trebuie rezolvate. Ocupaţiile din amonte ale activităţii
agentului de asigurare sunt specialiştii din diferite domenii, de exemplu financiar, economic sau
tehnic, contabili, iar din aval este autoritatea de supraveghere a activităţii de asigurare. Trebuie
precizat că poliţa de asigurare are regim de factură fiscală fiind de fapt plata unui produs.
Dintre ocupaţii înrudite cu agentul de asigurare pot fi menţionate cea a brokerului imobiliar.

6.Concluzii

Ocupaţia de agent/broker de asigurare este încadrată în COR cu codul 341301 şi este

cuprinsă în categoria ocupaţiilor de străpungere.
Agentul de asigurare încheie contracte de asigurare, menţine relaţiile ci clienţii, vinde
poliţe care protejează persoane şi afaceri împotriva pierderilor şi daunelor. Acordă consultanţă
clienţilor asupra modului şi posibilităţilor de protejare a bunurilor şi afacerilor.
Sectorul de activitate în care se practică această ocupaţie este definit ca şi sector de
asigurare şi reasigurare.
Persoanele care practică ocupaţia de agent de asigurare au profesii diverse, preponderent
tehnice datorită vechiului sistem de învăţământ. Sunt ingineri de diverse specialităţi, profesori,
psihologi, matematicieni, studenţi şi persoane cu studii medii care nu au a anumită formaţiune
profesională. Fiind o ocupaţie apărută după 1989, într-un domeniu nou apărut în sfera serviciilor,
pentru care nu au existat în trecut preocupări instituţionalizate şi organizate în sistemul
educaţional, în practicarea ocupaţiei de agent de asigurare au fost atrase toate aceste categorii
profesionale, din raţiuni specifice pieţei forţei de muncă din perioada ultimilor 15 ani.
Nivelul lui de instrucţie şcolară este situat cel puţin la nivelul liceului. Nivelul minim de educaţie
necesar practicării acestei ocupaţii nu a evoluat de la apariţia acestei ocupaţii până în prezent.

49
 Principalele abilităţi necesare practicării acestei ocupaţii cu succes sunt comunicarea
interpersonală, abilităţile de negociere, lucru în echipă, creativitatea, seriozitatea şi
corectitudinea.
Nevoile clientului sunt analizate cu obiectivitate pentru încadrarea corectă în tipul de servicii
prestate. Alegerea instrumentelor şi procedurilor specifice pentru determinarea profilului de risc
se face în funcţie de nevoile identificate. Instrumentele alese sunt validate sau, după caz, create
pentru situaţii speciale, acestea se aleg în aşa fel încât să se obţină o caracterizare cât mai fidelă a
clientului. Instrumentele se pot combina sau ajusta pentru obţinerea eficienţei maxime.
Un agent bun nu este acela care stă la birou sau merge tot timpul pe teren ci acela care
încheie cât mai multe contracte. Telefonul este unealta de bază în această meserie.
Ar fi de dorit ca tipul ideal de practicant al acestei ocupaţii să fie caracterizat de anumite
competenţe, cunoştinţe,aptitudini şi comportamente:
§ adaptabilitate / flexibilitate
§ atenţie la detalii
§ concentrare asupra climatului şi orientare către servicii adresate clientului
§ angajament faţă de responsabilitatea de serviciu
§ respectarea termenelor limită
§ abilităţi relaţionale
§ comunicare verbală
§ persuasiune
§ rezistenţă la stress
§ rapiditatea decizională
§ abilităţi de negociere

Mijlocul stimulativ utilizat deja este posibilitatea obţinerii veniturilor proporţional cu volumul
vânzărilor realizate.
Strategiile de personal sunt stabilite la nivelul companiilor de asigurare.

50
 Monografie profesională

Agent imobiliar (Broker imobiliar)

1.Natura activităţii

1.3. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de agentul (broker) imobiliar se referă în principal la facilitarea operaţiunilor de
vânzare-cumpărare imobile şi terenuri, acţiunile intreprinse pentru realizarea acestui scop
situând persoana sau firma cu un astfel de profil în postura de intermediar între vânzătorul şi
cumpărătorul de imobile şi terenuri. Agentul imobiliar mai poate cuprinde în sfera sa de
activitate şi operaţiuni de facilitare a inchirierilor de imobile.
Exercitarea activităţilor specifice acestei ocupaţii este precedată de o intensă informare
pentru a cunoaşte, pe de o parte, caracteristicile ofertei partenerului care vinde – şi care
constituie o bază de date privind cadrul legal al ofertei, datele tehnice privind siguranţa
construcţiilor, calitate a finisajelor şi a dotărilor, amplasarea în teritoriu şi preţul ofertei, iar,
pe de altă parte, studiul pieţei de cerere – a partenerului care doreşte să cumpere - a
motivaţiilor şi strategiilor investitorilor, precum şi a limitelor de preţ , corespunzător
exigenţelor de zonă, parametrilor tehnici şi de calitate a construcţiilor şi scopului investiţiei.
Am numi această necesitate de cunoaştere a pieţei drept argumentarea tehnică a bazei de
date, absolut indispensabilă exercitării atribuţiilor de broker imobiliar.
A doua categorie de probleme pe care trebuie să le rezolve agentul imobiliar este
reprezentată de cumulul de acţiuni menite să definească potenţialul de vandabilitate al
imobilelor sau terenurilor. Argumentele care stabilesc acest potenţial sunt reprezentate , pe
de o parte, de caracteristicile produselor imobiliare inserate în baza tehnică de date, iar, pe de
altă parte, de cunoaşterea perspectivelor de dezvoltare a zonelor topografice. În linii mari,
succesul ca profitabilitate a acestei ocupaţii ţine de acest din urmă aspect. Este un dublu joc
al cererii şi ofertei. Persoana care vinde solicită un preţ motivat de calităţile tehnice şi zona
de amplasament, iar persoana care cumpără ţine seama de acestea, dar estimarea preţului său
are în vedere şi un cumul al elementelor care ţin de strategia investiţiei, din care esenţial de
menţionat este scopul cumpărării, satisfacerea unor nevoi imediate de ocupare sau investiţia
pe termen lung ţinând seama de evoluţia preţului zonei dictată de potenţialul viitor de
dezvoltare.

51
Sursele de informare privind baza tehnică de date sunt la indemâna tuturor celor care practică
această ocupaţie şi sunt reprezentate de schiţe, imagini foto sau video, date cadastrale, liste
ale finisajelor şi dotărilor. Însă cunoaşterea potenţialului de dezvoltare a zonelor şi deci
anticiparea evoluţiei preţurilor imobiliare, ţine de abilitatea celui care practică acestă
ocupaţie. Informaţiile utile acestei estimări pot fi deduse din studii cu caracter de prognoză,
dar, cel mai adesea sunt oferite de „piaţa caldă a informaţiilor” (cunoştinţe, relaţii, terţi
implicaţi, informaţii cu caracter de confidenţialitate etc) şi, deci, de abilitatea brokerului în
a-şi cultiva asemenea relaţii.
Odată încheiată informarea (sub toate aspectele mai sus amintite), agentul imobiliar trebuie
să incadreze în limite de preţ cererea /oferta, ţinând seama de potenţialul de vandabilitate şi
adoptă faţă de client o anumită strategie de prezentare a pieţei (cumulul de informaţii din
baza sa de date). De cele mai multe ori, strategia adoptată faţă de client, fie el vânzător fie
cumpărător, este rodul abilităţii brokerului în a reţine „cuvintele cheie” ale solicitantului
alegând din complexul informaţiilor sale setul de oferte care corespund exigenţelor
clientului. Succesul în această ocupaţie depinde în mare măsură de cât de repede reuşeşte
agentul imobiliar să înţeleagă care sunt cerinţele cumpărătorului pentru a-i oferi în timp util
locaţia de care acesta are nevoie.
De multe ori, cererii nu i se poate prezenta imediat un set corespunzător de oferte pe care
agentul imobiliar le are in baza sa de date. Este nevoie ca brokerul să întocmească un dosar
cu schiţe,imagini,liste de dotări etc, în care vor fi adăugate exigenţele de amplasament în
teritoriu şi preţ estimativ, care vor îmbogăţi baza de date şi vor servi,la momentul oportun la
identificarea oportunităţilor. Publicitatea în ziare şi internet va contribui de asemenea la
găsirea oportunităţilor de rezolvare a cererii.
Când cererea este satisfăcută de ofertă, agentul imobiliar perfectează tranzacţia, care
cuprinde: elaborarea antecontractului la nivelul agenţiei imobiliare sau în cadrul unui notariat
şi stabilirea termenului de perfectare a actelor necesare tranzacţiei. Elaborarea actului
notarial al tranzacţiei este etapa după care beneficiarii tranzacţiilor fac plata comisionului
agenţiei. Ultima atribuţie a agentului imobiliar se referă la deschiderea de rol la
administraţia financiară, dar numai după ce reprezentantul notarului a realizat întabularea.
În acest lanţ de activităţi pe care le implică activitatea de brokeraj imobiliar există momente
de nesiguranţă în realizarea tranzacţiilor. Prima fază, de informare şi ofertare este cea mai
labilă, cea în care agentul imobiliar îşi etalează abilităţile pentru a realiza tranzacţia, dar,
ratează acest obiectiv din cauza concurenţei neloiale. Imperfecţiunile legislative crează în
acest domeniu o adevărată „junglă imobiliară”, ceea ce a generat apariţia unei activităţi
suplimentare – contractul de înţelegere între agenţie şi client, a cărei respectare înlătură

52
 posibilitatea amestecului unor terţi. În această fază de activitate, imperfecţiunile legislative
ţin sub presiune acţiunile întreprinse de agenţi şi agenţii până în momentul încheierii
tarnzacţiei şi achitatării comisionului.

1.4. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor.

Toate activităţile agentului imobiliar îşi au importanţa lor bine definită. Din acest punct de
vedere, în acest tip de ocupaţie atribuţiile pot fi grupate în succesiunea lor logică :
• contactul cu clientul (fie el vânzător sau cumpărător) pentru a decela cererea/oferta şi
întocmirea dosarului cu detalii,schiţe,imagini,preţ etc şi completarea bazei de date
• comunicarea cu clientul pentru găsirea corespondenţei între cerere şi ofertă
• încheierea precontractului
• realizarea tranzacţiei şi încasarea comisionului
• deschiderea de rol la administraţia financiară

În ceea ce priveşte accesibilitatea informaţiei, este evident că tranzacţiile nu se pot realiza

fără cunoaşterea pieţei şi existenţa bazei de date privind cererea şi oferta şi, din acest punct
de vedere, este foarte importantă activitatea de prospectare a pieţei şi realizare a bazei de
date.
Din punctul de vedere al punerii de acord a cererii cu oferta, este esenţială comunicarea
agentului imobiliar cu clientul, abordarea unei strategii de vizionare a imobilelor sau
terenurilor ofertate, de vizitare a potenţialilor clienţi, corelarea cu cererile clienţilor de
portofoliu, îndrumarea către alte „ţinte” potenţiale, discuţiile de „reglare” a preţului, strategia
abordată în prezentarea ofertelor.
Apare ca foarte necesară, de asemenea, analiza tuturor elementelor care s-au constituit în
„puncte negative” intervenite în această comunicare, pentru evitarea repetării lor în acţiunile
sau strategiile viitoare.
În sfărşit, perfectarea tranzacţiei pare a fi etapa care nu ridică mari probleme, fiind bine
explicitată din punctul de vedere legal.
Părerea specialistului care are această ocupaţie este că veriga cea mai importantă în
înlănţuirea atribuţiilor este comunicarea, exercitată în planuri diferite: cu clientul şi cu sursele
de informare. Este veriga în care agentul imobiliar are sau nu succes în funcţie de abilităţile,
cunoştinţele şi relaţiile sale.

53
2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Munca de agent imobiliar se realizează într-un complex de activităţi de comunicare, activităţi
desfăşurate în toate planurile de lucru ale acestei ocupaţii, de la culegerea informaţiei, la
comunicarea cu clienţii şi până la relaţia cu instituţia notarială sau cu alte instituţii abilitate în
reglementarea legală a actelor rezultate din tranzacţiile imobiliare.
Deşi pare o ocupaţie în care succesul şi valorificarea abilităţilor ţin preponderent de efortul
individual al agentului imobiliar, nu sunt de neglijat nici elementele de interacţiune cu colegii
de lucru, cu secretara şi directorul. În realizarea operativă a contactelor cu clienţi sau terţi,
secretariatul este considerat un „turn de dirijare şi control” pentru ceea ce intreprinde
agentul imobiliar. Prin secretariat se inregistrează cererile şi ofertele, se stochează
informaţiile în baze de date, sunt realizate majoritatea contactelor cu clienţii sau terţii
implicaţi, este informată conducerea firmei despre strategiile antamate şi se realizează
consilierea, sunt intocmite actele şi dosarele tranzacţiilor şi se realizează transferul
documentelor notariale sau financiare. Directorul agenţiei imobiliare are obligaţii de natură
organizaţională/managerială şi logistică (asigurarea programelor performante de soft). Dacă
activităţile de comunicare din secretariat sunt reprezentate preponderent de intermedierea
relaţiilor firmei fără implicarea decizională, aproape toate acţiunile brokerului imobiliar sunt
cu o încărcătură decizională mare. Reacţia decizională de acceptare/respingere, de stimulare,
de găsire a unor soluţii prompte de rezolvare, de antamare a unor piste noi în demersul de
soluţionare sunt elemente care caracterizează întreaga gama de activităţi întreprinse de
agentul imobiliar. Analizând informaţiile de care dispune, el decide care sunt utile, cum
trebuie clasificate, care sunt posibilităţile lor de valorificare imediată sau în perspectivă,
cumulând aceste informaţii din surse multiple şi hotârând asupra utilităţii lor. Activitatea
intelectuală a analiză a informaţiilor este completată de elementele de organizare şi
planificare a contactelor, de identificare a soluţiilor de necesare a fi abordate şi de elaborarea
strategiei optime pentru realizarea tranzacţiilor. În activitatea agentului imobiliar, întregul
lanţ al interacţiunilor de comunicare este dominat de puterea de lua decizii care să satisfacă
interesele clienţilor şi ale firmei pe care o reprezintă. Singurele verigi slabe ale comunicării
se referă la antrenarea şi motivarea altor persoane care pot interveni în activitatea de
informare şi rezolvare operativă a documentaţiilor necesare, realitate care nu este cauzată de
lipsa de disponibilităţii, ci de carenţele legislative şi de educaţie, care nu permit, uneori,
conlucrarea într-un cadru strict de legalitate.

54
 În prezentatea tipurilor de activităţi desfăşurate de agentul imobiliar nu poate fi neglijată
precizarea că marea majoritate a contactelor cu clienţii este realizată prin muncă de teren,
deci cu efort fizic. Frecvenţa întâlnirilor de expertizare şi condiţiile fizice de realizare a
acestora reprezintă elementele care pot încadra activitatea de brokeraj imobiliar în tipul
activităţilor ocupaţionale care implică efort fizic moderat sau intens.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de agent imibiliar sunt solicitate într-o foarte mare măsură abilităţile
intelectuale de tip cognitiv pentru înţelegerea situaţiilor şi speţelor expertizate în vederea
evaluării lor, de exprimare orală clară necesară comunicării cu clienţii, de rapiditate în
gândire pentru evaluarea situaţiilor şi adoptare decizională a strategiei ideale pentru
soluţionarea tranzacţiilor (cu satisfacerea exigenţelor tuturor părţilor implicate).
Mai sunt necesare disponibilităţi fizice, rezistenţa la efortul foarte deselor deplasări în
teritoriu necesare pentru identificarea obiectelor supuse tranzactionarii şi a contactelor
nemijlocite cu clienţii.
Este greu de presupus că agentul imobiliar îşi poate desfăşura cu succes activitatea fără
disponibilităţi intelectuale, fizice şi senzoriale (acuitatea vederii şi auditivă), fără abilitatea
de comunicare şi, mai ales, de persuasiune. Puterea de convingere a clienţilor că ceea ce
brokerul etalează coincide cu dorinţa acestora este, ca în toate cazurile actului de
vânzare/cumpărare un element al succesului în practicarea acestei ocupaţii.
Nu în ultimul rând trebuie menţionată tenacitatea de care trebuie să dea dovadă brokerul
imobiliar în găsirea soluţiilor de rezolvare a cererilor şi moralitatea acestuia. Aşa-zisa
„junglă imobiliară” care cum poate fi caracterizată la un moment dat o astfel de piaţă, alături
de strategii şi politici lipsite de etică, are în spate agenţi imobiliari implicaţi în concurenţa
neloială sau care pun interesele personale şi/sau ale firmelor pe care le reprezintă mai presus
decât pe cele ale clienţilor.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei.

Practicarea ocupaţiei de agent imobiliar presupune exercitarea acesteia de către persoane
care au cunoştinţe generale medii şi cu uşurinţă în calculul matematic rapid, cu
disponibilităţi pentru învăţarea activă. Brokerul imobiliar trebuie să evalueze rapid situaţiile
cu care se confruntă şi să ia deciziile care să satisfacă părţile implicate în tranzacţii şi, în
actul decizional, să nu omită raţiunile cu caracter de prognoză, pentru că în această ocupaţie
succesul este evaluat nu numai prin eficienţa imediată, ci şi prin realizarea unor operaţiuni
tranzacţionare cu profit considerabil în timp. Evaluarea potenţialului de dezvoltare a zonelor

55
 incluse în piaţa imobiliară ghidează întregul complex al strategiilor adoptate de firmele cu
un astfel de obiect de activitate . Un broker cu astfel de informaţii, poate convinge clientul, în
funcţie de scopul urmărit de solicitant, dacă un teren sau o construcţie reprezintă o potenţială
sursă de profit în timp sau un câştig imediat în momentul realizării tranzacţiei.
Din categoria competenţelor sociale, puterea de convingere, persuasiunea reprezintă
disponibilitate care poate transorma un agent obişnuit într-un broker de succes.
Din categoria competenţelor manageriale, modul de organizare a timpului de lucru şi
strategia în abordarea clienţilor sunt elementele necesare succesului acestei ocupaţii.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al agentului imobiliar ocupă zilele de lucru (luni-vineri), dar se poate
încadra şi în tipul de program cu orar variabil/sezonier. Timpul de lucru afectat activităţilor
specifice acestei ocupaţii depăşeşte, însă, cadrul celor 8 ore normale de lucru. În funcţie de
anumite oportunităţi, agentul imobiliar poate aloca şi în afara orelor de program şi chiar în
zilele de week-end timp pentru stabilirea unor relaţii cu clienţii, întâlniri de expertizare,
stabilirea unei strategii de abordare a unor tranzacţii etc. Telefonul agentului imobiliar este
deschis non-stop, iar agenda de lucru a acestuia este adesea completată în afara orelor
normale de lucru.
Cele mai multe dintre activităţile acestei ocupaţii impun foarte dese deplasări în teritoriu.
Activitatea agentului imobiliar înseamnă contacte permanente cu clienţi sau terţi, vizionarea
şi expertizarea obiectelor potenţial tranzacţionabile, schimbarea locaţiilor de ofertă sau cerere
în funcţie de opţiunile clienţilor, contactarea altor surse pentru completarea informării etc.
Ponderea activităţilor de birou este redusă la minimum necesar în raport cu munca de teren.
Pentru posturile în care se practică această ocupaţie se pot încheia atât contracte de lucru pe
perioadă nedeterminată cât şi pe perioadă determinată, atât în program complet cât şi cu
program parţial de lucru.
Locul de desfăşurare a activităţii agentului imobiliar este atât la sediul firmei cât şi la
domiciliile clienţilor sau acolo unde sunt locaţiile obiectelor supuse tranzacţiilor (terenuri şi
imobile oferite spre vânzare sau cerute pentru a fi cumpărate). Arealul muncii de teren poate
depăşi zona de reşedinţă a sediului agenţiei. Condiţiile în care se desfăşoară munca de teren
sunt, din punct de vedere climatic, cele specifice sezonului. Adesea, disconfortului climatic
excesiv, i se adaugă cel al deplasărilor la locaţii uneori cu condiţii de şantier, murdărie, praf
sau noroi. Din acest punct de vedere, munca agentului imobiliar poate fi considerată
obositoare ca solicitare fizică. Pe de altă parte, incertitudinea care planează până în faza
finală a tranzacţionării privind realizarea ei, şovăiala clienţilor şi lupta continuă (adesea

56
 neloială) în plan concurenţial, conduc la aprecierea că această ocupaţie este stresantă din
punct de vedere psihic.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au suferit ameliorări evidente.
Sediile agenţiilor oferă condiţii civilizate de muncă, iar deplasarea în teritoriu a devenit
acceptabilă datorită transportului urban mult înbunătăţit, deşi utilizarea mijloacelor de
transport în comun este considerată adesea cronofagă. Şi criza permanentă de timp reprezintă
o problemă stresantă agentului imobiliar în extrem de frecventele lui deplasări în teritoriu.
Investigarea aspectelor legate de posibila existenţă a unor boli profesionale nu scoate în
evidenţă o incidenţă a unor tipologii patologice la cei care au această ocupaţie.
Nu contează sexul persoanelor care au această ocupaţie. Calităţile native, pregătirea generală
şi disponibilitatea la o muncă cu deplasări frecvente şi într-o atmosferă uneori stresantă, sunt
doar unele dintre criteriile opţionale pentru exercitarea atribuţiilor în munca agentului
imobiliar.

3.Evalări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultima perioadă de timp, pentru această ocupaţie nu s-au semnalat schimbări majore în
conţinutul muncii. Totuşi, poate fi vorba în general de o uşurare a activităţilor de informare,
în sensul accesului rapid şi facil la bazele de date sau la alte sisteme de informare puse la
dispoziţie de creatorii de soft. Din punct de vedere organizaţional, schimbările nu s-au produs
şi din cauze care ţin de insuficienta dezvoltare a legislaţiei în domeniu. Comportamentul fără
discernământ al unor clienţi şi „vânătoarea de informaţie” a unor firme „fantomă” (grefată pe
imperfecţiunile legislative) îi determină pe agenţii imobiliari să aloce timp pentru a activitate
care până în ultima vreme nu exista ca preocupare majoră şi anume grija pentru protecţia
propriilor informaţii.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani nu s-au produs schimbări majore ale cadrului legislativ, care să genereze
modificarea conţinutului acestei ocupaţii. Evoluţia tehnologiilor informatice a determinat
schimbarea cadrului de organizare a evidenţei informaţiilor în baze de date uşor accesibile şi
sistematizate. Din punct de vedere managerial, au evoluat strategiile adoptate pentru a
satisface competiţia în domeniu, în sensul adaptării la exigenţele clienţilor.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

57
 Pierderea informaţiilor în cadrul conjunctural al concurenţei neloiale aduce prejudicii majore
activităţii de brokeraj imobiliar, putând pune în pericol viabilitatea unor firme cu acest profil.
Din acest motiv, se estimează că în imediat următoarea perioadă de timp, când aderarea la
structurile europene va deschide o nouă perspectivă de piaţă pentru tranzacţiile imobiliare, va
deveni obligatorie perfecţionarea cadrului legislativ cu privire la protecţia informaţiilor,
acordarea de consultanţă, îndrumarea şi motivarea persoanelor care deţin informaţii în acest
domeniu, într-un proces paralel cu ridicarea standardului educaţional al populaţiei.
Într-un interval de timp relativ scurt, firmele cu acest profil vor trebui să-şi perfecţioneze
dotarea cu softuri specifice pentru crearea bazei de date, sistematizarea şi protecţia
informaţiilor corespunzător noilor standarde tehnice şi legislative.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică ocupaţia de agent imobiliar au profesii diverse. Sunt ingineri de
diverse specialităţi, profesori, psihologi, matematicieni, studenţi şi persoane cu studii medii
care nu au a animită formaţiune profesională. Fiind o ocupaţie apărută după 1989, într-un
domeniu nou apărut în sfera serviciilor, pentru care nu au existat în trecut preocupări
instituţionalizate şi organizate în sistemul educaţional, în practicarea ocupaţiei de agent
imobiliar au fost atrase toate aceste categorii profesionale, din raţiuni specifice pieţei forţei
de muncă din perioada ultimilor 15 ani. Dezvoltarea pieţei imobiliare şi a serviciilor de
brokeraj specifice acesteia a facilitat atragerea unei părţi din forţa de muncă disponibilizată
de restrângerea activităţii în domenii considerate până nu demult dominante şi
perfecţionarea în activităţi noi apărute, de străpungere. Cu siguranţă, dezvoltarea sistemului
concurenţial şi în acest domeniu a condus şi va conduce la selectarea persoanelor cu abilităţi
specifice practicării acestei ocupaţii, indiferent de formaţiunea lor profesională, pentru a face
faţă exigenţelor cerute de obţinerea succesului în această activitate.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea cu succes a acestei ocupaţii este necesar în general un nivel mediu al
cunoştinţelor de afaceri şi management, cu referire în special la aspecte legate de
contabilitate, vânzări şi marketing. Tot un nivel mediu de cunoştinţe este necesar şi în ceea
ce priveşte caracteristicile globale ale unei construcţii, în special cele referitoare la rezistenţa
clădirilor şi aspectele care ţin de finisarea lor. De asemenea sunt necesare cunoştinţe de nivel
mediu în domeniul legislaţiei. Exigenţe speciale sunt impuse de aspectele de comunicare, de

58
 lucrul cu clienţi şi terţe persoane implicate în activităţile de tranzacţionare imobiliară.
Uşurinţa de a înţelege cazuistica prezentată în cerere sau ofertă, modul agreabil de a
abordare a discuţiilor şi modul explicit al prezentării situaţiilor solicitate, amabilitatea în a
furniza clienţilor detaliile solicitate, respectarea întâlnirilor programate cu clienţii şi
valorificarea abilităţii de persuasiune sunt considerate ca fiind necesare la un nivel superior
de pregătire.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie necesar practicării acestei ocupaţii a evoluat destul de rapid,de la
apariţia acestei ocupaţii până în prezent . Dacă în anul 1990 nivelul minim acceptat de
educaţie se situa la acela al liceului teoretic, în anul 2000 s-a estimat că nivelul minim a fost
acela al studiilor postliceale şi, în prezent, este situat la nivelul şcolilor tehnice de
specialitate.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Din analiza evoluţiei nivelului minim educaţional rezultă că este manifestă o tendinţă de
trecere de la cunoştinţele medii generale către cele postliceale de specialitate. Întrucât
profesiile celor care practică această ocupaţie sunt foarte diverse, cu bagaj noţional şi de
conţinut mai puţin apropiat de cerinţele activităţilor de brokeraj imobiliar, este necesară
specializarea persoanelor care au această ocupaţie în cursuri de scurtă durată privind
marketingul elementar, elemente de tehnica construcţiilor, operare PC şi ar fi chiar oportună
obţinerea calificării de agent imobiliar, prin organizarea de specialitate, ci programă cu o
structură curriculară cuprinzând cursuri de marketing - cu însuşirea cunoştinţelor de
psihologia cumpărătorului şi tehnici de negociere, de tehnologia construcţiilor – cursuri
pentru însuşirea cunoştinţelor elementare de structuri de clădiri şi materiale de construcţii şi
finisaje exterioare şi interioare, cursuri pentru însuşirea elementelor de operare PC pentru
baze de date şi stocarea informaţiilor.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În exercitarea atribuţiilor specifice acestei ocupaţii, agentul imobiliar preia informaţii de la
persoane specializate în cadastru şi de la evaluatori de imobile. Fără informaţiile acestora,
agentul imobiliar nu poate face corect o încadrare în preţ (fie el de vânzare, fie de cumpărare) ,

59
nu-şi poate stoca în baza de date informaţiile obiective şi nici nu-şi poate construi mental o
strategie cu caracter prognostic privind evoluţia sau dezvoltarea unor zone construite sau
terenuri. Ocupaţiile din avalul activităţilor de agent imobiliar sunt notarul şi funcţionarul public
din administraţiile financiare, cu care desăvârşeşte tranzacţiile, legalizându-le şi înscriindu-le în
rol.
Dintre ocupaţii înrudite cu brokerul imobiliar pot fi menţionate: directorul de marketing, de
publicitate şi de vânzări.

6.Concluzii

Ocupaţia de agent/broker imobiliar este încadrată în COR cu codul 341301 şi este

cuprinsă în categoria ocupaţiilor de străpungere.
Sectorul de activitate în care se practică această ocupaţie este definit ca intermedieri
vânzări-cumpărări de imobile şi terenuri.
Persoanele care practică această ocupaţie sunt cu profesii ,calificări şi nivele de
şcolaritate foarte diferite. Sunt ingineri de diverse specialităţi, profesori, psihologi,
matematicieni, studenţi şi persoane cu studii medii care nu au a animită formaţiune profesională.
Fiind o ocupaţie apărută după 1989, într-un domeniu nou din sfera serviciilor, pentru care nu au
existat în trecut preocupări instituţionalizate şi organizate în sistemul educaţional, în practicarea
ocupaţiei de agent imobiliar au fost atrase toate aceste categorii profesionale, din raţiuni
specifice pieţei forţei de muncă din perioada ultimilor 15 ani.
Brokerul imobiliar trebuie să realizeze tranzacţii cu acest profil . Nivelul lui de instrucţie
şcolară este situat cel puţin la nivelul liceului. De la apariţia acestei ocupaţii până în prezent,
exigenţele faţă de nivelul de şcolaritate au evoluat şi, în perspectiva exigenţelor impuse de
evoluţia pieţei imobiliare după aderarea la Uniunea Europeană, va fi necesară pregătirea pentru
obţinerea calificării într-un cadru instituţional, în care conţinutul curricular să ţină seama de
necesitatea dobândirii unor cunoştinţe specifice de legislaţie, de relaţii şi comunicare, de
marketing. Agentul imobiliar trebuie să fie o persoana care încearcă să satisfacă exigenţele
clienţilor (vânzători sau cumpărători de imobile sau terenuri), cu o mare putere de convingere
(persuasiune) care să-i inducă clientului satisfacţia cumpărării produsului promovat de egenţia
pe care o reprezintă.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea agentul imobiliar este sediul agenţiei, dar cea mai
mare parte din activităţile de contactare a clienţilor şi de expertizare a imobilelor se desfăşoară
prin deplasări în teritoriu.

60
Munca agentului imobiliar depăşeşte cadrul unui program strict de lucru, extinzându-se şi în
zilele de sâmbătă şi duminică, în funcţie de disponibilităţile de timp ale clienţilor solicitanţi.
În prezent, imperfecţiunile legislative în sfera activităţilor de brokeraj imobiliar, lasă loc
concurenţei neloiale. Aceasta cu atât mai mult este agravată de o goană acerbă după profit, în
condiţiile în care volumul tranzacţiilor şi valoarea lor decid mărimea comisioanelor şi, de aici,
corespondenţa între volumul de muncă şi recompensele de stimulare.

61
 Monografie profesională

Agent contarctări şi achiziţii

(broker mărfuri)

1.Natura activităţii

1.2. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activitatea agenţilor de contractări şi achiziţii se referă la negocierea şi încheierea de
contracte pentru cumpărarea de materii prime, materiale şi produse pentru unităţi industriale,
firme comerciale şi instituţii.
Pentru îndeplinirea acestor atribuţii, brokerul de mărfuri întreprinde următoarele activităţi:
§ identifică furnizorii de materii prime, materiale şi produse
§ se informează asupra preţurilor, calităţilor şi altor facilităţi
§ negociază preţul cu furnizorul
§ se deplasează la furnizor şi ridică marfa însoţiţă de factură şi certificate de calitate,
avize de expediţie
§ colaborează cu compartimentele de aprovizionare şi planificare a producţiei pentru
asigurarea la timp a produselor necesare
§ colaborează cu serviciul comercial în ceea ce priveşte regimul finanţării şi
documentele financiar-contabile, precum şi pentru stabilirea priorităţilor firmei în
contractarea şi achiziţionarea unor produse
§ aduce la cunoştinţa şefilor ierarhici modul de îndeplinire a asarcinilor de
achiziţionare
§ respectă reglementările şi normativele firmei

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Sarcina principală a agentului de contractări-achiziţii este de a identifica furnizorii de
materiale, de a se asigura de calitatea cerută a produselor şi de a negocia preţul de achiziţie
sau contractare
Apoi trebuie să se consulte cu factorii de decizie asupra accesibilităţii produsului conform
intereselor firmei

62
 Face deplasarea la furnizor, efectuează plata conform celor convenite în prealabil, se asigură
de facturare,certificat de calitate şi aviz de expediţie, după care aduce marfa la firma din care
face parte şi informează superiorii ierahhici asupra îndeplinirii sarcinilor de serviciu.
O altă sarcină importantă este aceea de a se consulta cu factorii responsabili din firma pe care
o reprezintă asupra necesarului de produse şi priorităţilor de achiziţie şi îşi organizează
timpul şi mijloacele de transport astfel încât să satisfacă asigurarea la momentul necesar a
acelor produse.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În exercitarea atribuţiilor specifice acesteo ocupaţii, brokerul de mărfuri se informează
asupra produselor necesar a fi achiziţionate şi asupra pieţei de desfacere a acelor produse.
Este o activitate foarte importantă pentru că de aceasta depinde preţul, calitatea şi rapiditatea
achiziţionării. Într-un sistem concurenţial există o diversitate a gamei produselor şi serviciilor
.
Activitatea lui de tip intelectual se referă la punerea în balanţă a ofertei şi cererii, pentru a
achiziţiona acele produse care să satisfacă atât gana tipului de produs, cât şi calitatea şi
criteriile de rentabilizarea activităţii prin reducerea cheltuielilor.
Alte activităţi de tip intelectual se referă la organizarea modului de achiziţionare, de
planificare a deplasărilor de contactare, achiziţie şi transport, utilizând mijloacele pe care
firma i le pune la dispoziţie sau alte mijloace, dupăcaz.
In interacţiune acu cel care livrează marfa el întreprinde activităţi de negociere, îşi utilisează
aptitudinile de convingere şi se implică în activităţile administrative de circualaţie a
documentelor.
Uneori, dipă caz, participă la unele activităţi care implică efort fizic, deplasări pe platforme
de depozitare, manipulări de ambalaje cu produse.
Este foarte important ca brokerul de mărfuri să lucreze cu computerul pentru a accesa rapid
furnizorii, a le cunoaşte adresele, telefoanele sau pantru a-i contacta prin E-mail. Este necesar
să aibă o bază de date privind piaţa furnizorilor pentru produsele pe care le contractează sau
achiziţionează.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

63
 Principalele abilităţi necesarea agentului de contractări achiziţii se referă la disponibilităţile
sale intelecuale legate rapiditatea gândirii, exprimare, uşurinţa de lucru cu cifrele, atenţie de
tip selectiv şi distributivă.
Practicantul acestei ocupaţii trebuie să aibă spirit comercial (să fie un abil negustor), să aibă
putere de convingere, să nu accepte orice propunere sau ofertă, să facă toate demersurile
pentru reducerea cheltuielilor, dând dovadă de loialitate pentru firma în care lucrează.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Principalele sale competenţe se referă la :
§ persuasiune
§ negociere
§ furnizarea de servicii
§ organizarea timpului pentru satisfacerea exigenţei de încadrare în termenul de
achiziţie
§ lucrul cu computerul pentr stabilirea relaţiilor rapide

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Agentul de contractări-achiziţii mărfuri şi produse are programul de lucru normal în zilele
lucrătoare. El lucrează la unitatea cu sediul fix, dar face foarte dese deplasări în teritoriu,
acolo unde sunt depozitele furnizorilor săi. Muna sa este stresantă doar în măsura în care
activităţile sale trebuie să se încadreze în timpi limită, cum este cazul asigurării necesarului
de materii prime pentru producţie.
Condiţiile sale de muncă sunt cele oferite de depozite şi mijloacele de transport. Prezenţa sa
la unitatea cu sediul fix este legată doar de depozitarea produselor achiziţionate şi de relaţiile
administrative. Aceste condiţii de lucru nu s-au modificat în timp.
Nu există boli profesionale.
Practicarea acestei ocupaţii poate fi făcută deopotrivă de bărbaţi şi femei, dar sunt mai
degrabă preferaţi bărbaţii, pentru că este o muncă considerată obositoare.
Nu se cunosc strategii de stimulare şi motivare a muncii.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii nu s-a schimbat în ultimii 5 ani.

64
3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani
În ultimii 10 ani, conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat în mare măsură
datorită diversificării pieţei, amijloacelor de depozitare şi de transport, precum şi datorită
dotării cu computere. Creşterea competiţiei în domeniul vânzărilor şi diversificarea pieţei de
desfacere corespunzător exigenţelor beneficiarilor, au determinat modificarea acivităţilor de
brokeraj în sensul adaptării la diversitatea soluţiilor necesar a fi adoptate, creşterea
posibilităţilor de negociere.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În următorii 5 ani, odată cu lărgirea pieţei de mărfuri şi creşterea accesibilităţii la produse
străine, este posibil ca activitatea agentului de contractări şi achiziţii să se modifice, această
modificare fiind în sensul nevoii de lărgire a bazei de date şi de creştere a posibilităţilor de
negocoere, contractare şi achiziţionare on-line, pentru care brokerul va fi nevoit să-şi
completeze cunoştinţele şi deprindere de utilizare a calculatorului.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Mercelologi, agenţi vânzări, agenţi cintractări-achiziţie

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu privind
comunicarea, relaţiile cu publicul, negocierea, legislaţia, precum şi din domeniul
managementului administrativ şi al vânzărilor.
Un aspect tot mai important legat de munca agentului de vânzări se referă la cunoştinţele
necesare operatoriei pe computer şi necesităţii ca, într-un viitor foarte apropiat să aibă nevoie
de cunoştinţe de limbi străine.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de şcolaritate necesar pentru practicarea acestei ocupaţii au
rămas nemodificate din 1990 până în prezent : studii medii – liceu industrial sau de altă
specialitate.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

65
 Pentru practicarea acestei ocupaţii este nevoie de specializare teoretică prin cursuri de scurtă
durată în care să fie transmise cunoştinţele noi privind marketingul, precum şi completarea
deprinderilor de a lucra cu computerul.

5.Ocupaţii înrudite
Merceolog
Funcţionar aprovizionare

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: şef serviciu aprovizionare; Director comercial
În aval: încărcători-descărcători, personal necalificat

6.Concluzii
Activitatea agenţilor de contractări şi achiziţii – COR 341601 - se referă la negocierea şi
încheierea de contracte pentru cumpărarea de materii prime, materiale şi produse pentru
unităţi industriale, firme comerciale şi instituţii.
Sarcina principală a agentului de contractări-achiziţii este de a identifica furnizorii de
materiale, de a se asigura de calitatea cerută a produselor şi de a negocia preţul de achiziţie
sau contractare
Apoi trebuie să se consulte cu factorii de decizie asupra accesibilităţii produsului conform
intereselor firmei
Face deplasarea la furnizor, efectuează plata conform celor convenite în prealabil, se asigură
de facturare,certificat de calitate şi aviz de expediţie, după care aduce marfa la firma din care
face parte şi informează superiorii ierahhici asupra îndeplinirii sarcinilor de serviciu.
Principalele abilităţi necesarea agentului de contractări achiziţii se referă la disponibilităţile
sale intelecuale legate rapiditatea gândirii, exprimare, uşurinţa de lucru cu cifrele, atenţie de
tip selectiv şi distributivă.
Practicantul acestei ocupaţii trebuie să aibă spirit comercial (să fie un abil negustor), să aibă
putere de convingere, să nu accepte orice propunere sau ofertă, să facă toate demersurile
pentru reducerea cheltuielilor, dând dovadă de loialitate pentru firma în care lucrează.
Agentul de contractări-achiziţii mărfuri şi produse are programul de lucru normal în zilele
lucrătoare. El lucrează la unitatea cu sediul fix, dar face foarte dese deplasări în teritoriu,
acolo unde sunt depozitele furnizorilor săi. Muna sa este stresantă doar în măsura în care
activităţile sale trebuie să se încadreze în timpi limită, cum este cazul asigurării necesarului
de materii prime pentru producţie.

66
Condiţiile sale de muncă sunt cele oferite de depozite şi mijloacele de transport. Prezenţa sa
la unitatea cu sediul fix este legată doar de depozitarea produselor achiziţionate şi de relaţiile
administrative. Aceste condiţii de lucru nu s-au modificat în timp.
Nu există boli profesionale.
Practicarea acestei ocupaţii poate fi făcută deopotrivă de bărbaţi şi femei, dar sunt mai
degrabă preferaţi bărbaţii, pentru că este o muncă considerată obositoare.
Nu se cunosc strategii de stimulare şi motivare a muncii.

Profil propus :
§ bărbat
§ studii medii
§ spirit comercial
§ bun negociator
§ disponibilităţi de deplasare (să nu fie comod)
§ operare pe computer
§ rezistenţă la oboseală
§ bun organizator

67
 Monografie profesională

Agricultor

1.Natura activităţii

1.3. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de agricultor include activităţi multiple din domenii agricole diferite cum ar fi:
legumicultura, pomicultura, horticultura, viticultura, floricultura, cultivarea cerealelor şi a
plantelor pentru nutreţ, cultivarea plantelor agricole industriale. Altfel spus, agricultor este şi
cultivatorul de grâu sau porumb, şi cultivatorul de legume şi fructe, şi cultivatorul de trifoi
sau de floarea soarelui sau soia.
Oricare ar fi tipul de cultură agricolă, agricultorul trebuie să parcurgă un set de activităţi
specifice în următoarea înlănţuire :
§ arat
§ mărunţirea pământului
§ semănat
§ prăşit
§ irigare
§ recoltare
§ transport şi depozitare
Acestor activităţi cu caracter general li se adaugă unele cu caracter specific diverselor tipuri
de culturi. Spre exemplu:
§ la pomicultori – plantări, tăierile sezoniere şi fasonarea coroanelor
§ la viticultori – altoiri, arăcire, stropiri, copilit
§ la legumicultori: copilit, repicat
§ la cultura cerealelor – praşile
Activităţile realizate mecanizat diferă în funcţie de culturi şi dotarea cu mijloacele mecanice
specifice.
Nu se poate spune, însă, că agricultorul care la un moment dat cultivă cereale nu ştie la ce
se referă cultura legumelor, a pomilor sau a viţei de vie. În propria gospodărie sau în
gospodăriile mari organizate ca ferme, agricultorul execută activităţi specifice tuturor

68
 acestor culturi. Mai mult, el roteşte culturile (tehnica asolamentelor) ştiind care este
succesiunea culturilor pentru obţinerea rezultatelor aşteptate ca producţie şi calitate.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Oricât de măruntă şi aparent nesemnificativă ar fi o operaţiune executată de agricultor, ea îşi
are importanţa ei pentru vegetaţia culturii pe care o realizează. Astfel, o tăiere la pomi sau un
copilit la tomate sau la viţa de vie, contribuie la ameliorarea modului de dirijare a
substanţelor hrănitoare către frunze, o mai bună hrănire a plantelor şi o rodire mai abundentă.
Nu există lucrare neimportantă. Solicitanta fizic praşilă executată manual sau mecanizat,
duce la fertilizarea solului, înlăturarea buruienilor şi asigurarea condiţiilor de hrănire.
Completarea resurselor de apă din sol prin irigare are rolul său decisiv în perioadele de
secetă. Deci nu se poate spune că în munca agricultorului sunt activităţi mai importante decât
altele. Ceea ce se poate spune este că sunt anumite lucrări considerate decisive. În această
categorie intră aratul, care trebuie făcut la timp şi în condiţii de calitate. Tot aici intră şi
recoltatul, care nu poate fi făcut nici mai devreme nici mai târziu decât perioada optimă de
coacere şi recoltare. Indiferent de alte raţiuni de organizare, asigurarea lucrărilor conform
calendarului agricol este principala sarcină a agricultorului.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Principalul tip de activitate intelectuală implicat în activitatea agricultorului este organizarea
lucrărilor şi planificarea lor. În acest tip de activitate sunt cuprinse nu numai raţiunile
gospodăreşti ale organizării muncilor agricole, ci şi anticiparea succesiunii culturilor de la un
an la altul, îmbinarea acestor acţiuni cu raţiunile de piaţă (interesul pentru vanadabilitatea
anumitor produse).
Cele mai solicitante sunt activităţile de tip fizic, în care este implicat efortul fizic intens şi de
durată, manevrarea de obiecte şi ustensile, activităţi de operare pe maşini de cultivat,
semănat,recoltat, operaţiuni privind controlul modului de funcţionare a acestor echipamente.
În ceea ce priveşte tipul relaţional al activităţilor implicare şi comunicarea, este de menţionat
că în cele mai multe cazuri munca agricultorului se desfăşoară în echipă. Mărimea
suprafeţelor pe care se desfăşoară activităţile şi bugetul de timp alocat anumitor activităţi fac
posibilă respectarea calendarului lucrărilor numai dacă se lucrează în echipă. Practicarea
agriculturii individuale, pe suprafeţe mici şi fără mijloace mecanizate nu asigură randament,
productivitate şi profitabilitate acestei activităţi.

69
2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei
Activitatea agricultorului este intemeiată pe nivelul minim necesar de cunoştinţe specifice
din domeniu. De multe ori, numai cunoştinţele empirice sau experienţele anterioare nu sunt
suficiente pentru a face faţă noilor exigenţe privind dezvoltarea agriculturii moderne.
Agricultorul are nevoie de o vedere suficient de bună pentru a realiza în condiţii de calitate
anumite lucrări de întreţinere a culturilor şi, în cea mai mare măsură are nevoie de rezistenţa
fizică şi starea de sănătate care să permită efortul fizic susţinut şi de durată.
Pentru anumite operaţii de întreţinere a culturilor este nevoie de dexteritate şi acurateţe a
mişcărilor.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Agricultorul ăşi întemeiază activitatea pe cunoaşterea tehnicii culturii plantelor agricole. În
cele mai frecvente cazuri, aceste cunoştinţe nu sunt dobândite prin şcolarizare, în şcoli de
profil. Dar sunt şi situaţii în care agricultorii sunt persoane care au absolvit şcoli cu profil
agricol.
Unele competenţe ale agricultorului vizează activităţi de prognoză şi analiză cauzală.
Agricultorul poate prevedea succesul unei producţii în funcţie de caracterul repetitiv al
culturilor şi înlănţuirea acestora.
Un alt nivel de competenţă se referă la monitorizarea evoluţiei culturilor, urmărirea lor
pentru a interveni cu lucrări de întreţinere după caz.
Organizarea timpului de lucru şi a echipelor este un nivel de competenţă foarte necesar
pentru respectarea calendarului lucrărilor agricole.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

În agricultură, programul de lucru este zi-lumină, în cadrul unui program sezonier. Nu se
lucrează pe bază de contract, iar locul de lucru este dat de amplasamentul suprafeţei agricole
în teritoriu. Agricultorul poate lucra în propria gospodărie, în asociaţie sau la alte persoane
unde este solicitat. Poate lucra pe bază de contract doar în unităţi privatizate de mari
dimensiuni, în ferme agricole, în unităţi agricole pomicole sau viticole, în sere cu profil
horticol sau floricol, deci în unităţi care operează cu suprafeţe mari, cu un volum mare al
lucrărilor şi cu o producţie mare destinată pieţelor interne şi externe.

70
 Munca agricultorului este obositoare din punct de vedere fizic, se desfăşoară în condiţii
climatice sezoniere extreme, fie căldură excesivă, fie frig, în condiţii cu disconfort fizic
sporit, praf, noroi, substanţe chimice care trebuie împrăştiate pe culturi.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă ale agricultorului au rămas aproape neschimbate. Au
evoluat în sens pozitiv numai în situaţiile în care este practicată agricultură sistematică, pe
suprafeţe mari şi cu mijloace tehnice specifice. În micile gospodării ţărăneşti, condiţiile de
muncă au rămas nemodificate în timp.
Nu există boli profesionale în cadrul acestei ocupaţii. Totuşi, dată fiind desfăşurarea
preponderentă a activităţilor în aer liber, indiferent de temperatură, umiditate sau vânt, există
o incidenţă mai mare a bolilor reumatismale în r-ndul persoanelor care practică această
ocupaţie.
Nu contează sexul persoanelor care practică această ocupaţie.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat în foarte mică măsură, iar
modificările, acolo unde sunt, sunt legate de mecanizarea anumitor lucrări.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii care au determinat schimbări ale conţinutului muncii în cadrul acestei ocupaţii au
fost determinaţi în mare ăsură de creşterea competiţiei în domeniu şi adaptarea la nevoile
pieţei, şi, într-o oarecare măsură de schimbările de natură tehnică.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În următorii 5 ani este estimată o restrângere a activităţilor agricole practicate pe suprafeţe
mici şi cu mijloace tehnice precare. Practicarea agriculturii de către agricultori individuali, pe
suprafeţe mici,dispersate, va deveni tot mai puctuală. Aceasta va face loc practicării
agriculturii sistematice, pe suprafeţe foarte mari, utilizând preponderent mijloace mecanice şi
forţă de muncă redusă. Motivele care vor genera aceste schimbări ţin de raţiunile de piaţă, de
creşterea productivităţii agricole şi rentabilizarea producţiilor.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

71
 Ocupaţia de agricultor este practicată de oameni fără calificare, de către absolvenţi ai unor
şcoli cu alt profil, dar care stau în mediul rural şi dispun de suprafeţe agricole, de către
absolvenţi ai liceelor agricole,şcolilor tehnice agricole sau absolvenţi de învăţământ siperior
agricol.
Devin agricultori persoane cu profesii foarte diferite, care în condiţiile unor disponibilizări
sau restrângeri de activitate în domeniile lor de bază, dispun de suprafeţe agricole şi le
exploatează în funcţie de disponibilităţi sau necesităţi, pentru asigurarea mijloacelor de
subsistenţă.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Agricultorul are nevoie de cunoştinţe privind tehnica cultivării plantelor agricole
(agrofitotehnie). Agricultura empirică şi cu rezultate care să satisfacă noar nevoile proprii de
consum nu cere neapărat o şcolarizare superioară. Cu cât nevoile de realizare a producţiilor
sunt mai mari, cu atât cunoştinţele în domeniu trebuie să fie mai aprofundate. Pentru marii
producători agricoli sunt necesare alături de cunoştinţe agrofitotehnice şi cunoştinţe din
domeniul meteorologiei şi prognozei meteo, cunoştinţe privind manageriatul în domeniu,
cunoştinţe mecanice şi tehnice, cunoştinţe de marketing.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nu se poate spune că practicarea acestei ocupaţii este legată neapărat de un nivel minim de
şcolaritate. O pot practica şi oameni fără instrucţie şcolară, dar şi persoane care au absolvit
instituţii de învăţământ cu profil agricol. Ceea ce este însă sigur este că experienţa nu este
suficientă pentru a fi considerat mare producător. Micii agricultori care produc pentru
satisfacerea nevoilor personale şi care vând surplusul de produse pe piaţă pot fi şi oameni cu
un minim de pregătire. Dar, este evident că marile producţii, destinate marilor pieţe, trebuie
să fie profesioniştii acestei ocupaţii , cu un suport solid şi elevat de cunoştinţe în domeniul
producţiei şi comercializării.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru practicarea agriculturii individuale, în propria gospodărie, nu sunt necesare
specializări. Pentru lucrul în ferme agricole sau în unităţi pomicole, cerealiere, legumicole
sau viticole sunt necesare specializări pe acele domenii. Cunoştinţele necesare acestor
specializări sunt din domeniul tehnicii respectivelor culturi, precum şi cunoştinţe din
domeniul operării cu maşinile agricole folosite.

72
5.Ocupaţii înrudite
Ocupaţiile înrudite cu agricultorul sunt legumicultorul, viticultorul, pomicultorul,
horticultorul, crescătorul de animale
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
În amontele acestei ocupaţii este inginerul agronom şi tehnicianul agronom, iat în aval sunt
lucrătorii agricoli fără calificare.

6.Concluzii
Ocupaţia de agricultor face parte din categoria ocupaţiilor dominante, cod COR 611101, care
nu şi-au schimbat decât în foarte mică măsură conţinutul.
Ocupaţia de agricultor include activităţi multiple din domenii agricole diferite cum ar fi:
legumicultura, pomicultura, horticultura, viticultura, floricultura, cultivarea cerealelor şi a
plantelor pentru nutreţ, cultivarea plantelor agricole industriale. Altfel spus, agricultor este şi
cultivatorul de grâu sau porumb, şi cultivatorul de legume şi fructe, şi cultivatorul de trifoi sau
de floarea soarelui sau soia.
Nu se poate spune, însă, că agricultorul care la un moment dat cultivă cereale nu ştie la ce se
referă cultura legumelor, a pomilor sau a viţei de vie. În propria gospodărie sau în gospodăriile
mari organizate ca ferme, agricultorul execută activităţi specifice tuturor acestor culturi. Mai
mult, el roteşte culturile (tehnica asolamentelor) ştiind care este succesiunea culturilor pentru
obţinerea rezultatelor aşteptate ca producţie şi calitate.
Principalul tip de activitate intelectuală implicat în activitatea agricultorului este organizarea
lucrărilor şi planificarea lor. În acest tip de activitate sunt cuprinse nu numai raţiunile
gospodăreşti ale organizării muncilor agricole, ci şi anticiparea succesiunii culturilor de la un
an la altul, îmbinarea acestor acţiuni cu raţiunile de piaţă (interesul pentru vanadabilitatea
anumitor produse).
Agricultorul are nevoie de cunoştinţe privind tehnica cultivării plantelor agricole
(agrofitotehnie). Agricultura empirică şi cu rezultate care să satisfacă noar nevoile proprii de
consum nu cere neapărat o şcolarizare superioară. Cu cât nevoile de realizare a producţiilor
sunt mai mari, cu atât cunoştinţele în domeniu trebuie să fie mai aprofundate. Pentru marii
producători agricoli sunt necesare alături de cunoştinţe agrofitotehnice şi cunoştinţe din
domeniul meteorologiei şi prognozei meteo, cunoştinţe privind manageriatul în domeniu,
cunoştinţe mecanice şi tehnice, cunoştinţe de marketing.
În munca agricultorului programul de lucru este zi lumină şi are un pronunţat caracter sezonier.
Pentru exercitarea acestei ocupaţii nu se încheie contract de muncă.

73
Locul de desfăşurarea a muncii este la domiciliul practicantului acestei ocupaţii şi la punct fix,
acolo unde este solarul, sera, pepiniera, via sau terenul pe care se cultivă legumele sau plantele
tehnice.
Munca este considerată obositoare din punct de vedere fizic şi stresantă din punct de vedere
psihic. Stresul este cauzat de variabilitatea climatică, nesiguranţa viabilităţii materialelor
biologice, posibilitatea producerii unor evenimente climatice extreme (vânt,grindină, ploi
torenţiale) , nesiguranţa obţinerii unor produse conform standardelor de calitate prognozate,
nesiguranţa desfacerii produselor, oscilaţiile preţurilor pe piaţa produselor agricole etc.
Munca agricultorului se desfăşoară pe căldură excesivă sau frig, în condiţii de secetă sau
umiditate, în condiţii de murdărie, uneori condiţii penibile (asigurarea patului germinativ cald
prin utilizarea materialelor biologice degradabile).
Modalitatea de stimulare a muncii în domeniul agriculturii ar trebui să fie o preocupare majori
a politicii economice. Revitalizarea acestui mare potenţial economic se poate face prin
investiţii masive în dotarea tehnică şi schimbarea opticii privind trecerea de la agricultura
individuală, pe suprafeţe mici, dispersate şi fără dotare tehnică, la agricultura pe suprafeţe mari
şi compacte, cu minim de forţă de muncă şi mijloace mecanice de mare randament.

74
 Monografie profesională

Alpinist utilitar

1.Natura activităţii

1.4. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de alpinist utilitar este o ocupaţie nouă pe piaţa forţei de muncă dinţara noastră.
Această ocupaţie a apărut pe piaţa serviciilor care pot fi prestate în locuri greu accesibile şi
un mare risc de periculozitate, dintre care menţionăm :
§ renovări de faţade
§ vopsitorii industriale
§ întreţinerea faţadelor exterioare
§ construcţii-montaj
§ lucrări de service pentru spaţii publicitare
§ toaletări de arbori
§ filmări speciale
§ consolidarea zonelor stâncoase
§ fixări de teren
§ instalări ieşiri de salvare
§ demolarea structurilor metalice
§ revizii şi inspecţii la antene, piloni de susţinere
§ liftare de echipamente grele
§ reparaţii şi drenaje la conducte
§ lucrări la platformele petroliere
Personalul care asigură asemenea lucrări este organizat în echipe de lucru formate din
personal calificat în meseria de alpinist utilitar şi din specialişti în domeniul construcţiilor.
Echipamentele de lucru la înălţime sunt furnizate de producători autorizaţi, iar uneltele şi
sculele cu care se lucrează au performanţa necesară care să permită realizarea lucrărilor cu
grad mare de dificultate şi la standarde de calitate.
Modalitatea de asigurare în timpul lucrului este specifică accesului la coardă care oferă
avantaje, din care menţionăm :
§ nu este nevoie de autorizaţie a opririi traficului, fapt care înseamnă economii

75
 § accesul la coardă conferă mai mare securitate şi foloseşte mai puţin personel decât
utilizând modelele de acces cu schele de susţinere
§ corzile se demontează la sfârşitul zilei, nu pot fi vandalizate
§ sistemele cu corzi nu împiedică vizibilitatea obiectivului
§ activitatea la sol fiind neafectată, accesul la coardă permite ca alţi executanţi să-şi
continue activitatea

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Există o ordine obligatorie a activităţilor implicate în această ocupaţieşi anume:
§ studierea tipului operaţiei care trebuie executate
§ pregătirea echipamentului de asigurare şi de protecţie a muncii
§ acţiunea propriu-zisă de acces la zonele de lucru
§ efectuarea operaţiunilor care constituie sarcină de lucru, folosind sculele şi
dispozitivele din dotare
§ coborârea la sfărşitul lucrului şi recuperarea echipamentului de căţărare şi de lucru
Alte activităţi privesc colaborarea între echipele de intervenţie şi însuşirea regulilor de
protecţie şi securitate a muncii

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Tipul principal de activitate de care depind toate etapele de lucru este reprezentat de
identificarea şi evaluarea particularităţilor intervenţiei. Din această evaluare decurg măsurile
de intervenţie şi de securitate care trebuie organizate. Această activitate de tip intelectual
include şi măsurile de organizare şi planificare a muncii. adoptarea soluţiilor optime de
intervenţie, inovarea şi folosirea ingenioasă a procedurilor şi tehnicilor de acces.
Activitatea propriu-zisă de intervenţie este de tip fizic, care implică efort intens, activităţi
manuale, manevre de obiecte, lucru cu echipamente şi acestea toate în condiţii de risc, la
mare înălţime.
Specificul activităţilor ocupaţiei de alpinist utilitar presupune lucrul în echipă şi cooperarea
între echipe, acordarea de consultanţă şi sprijin efectiv pentru depăşirea unor situaţii critice..

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

76
 Dexteritatea, forţa motrice şi rezistenţa la efort sunt principalele abilităţi fizice de care are
nevoie alpinistul utilitar. Acestea sunt completate de viteza de reacţie în timp redus, de
coordonarea motorie a segmentelor corpului.
Deşi munca este preponderent fizică, realizarea sarcinilor de lucru nu se poate face în condiţii
de calitate şi de eliminare a riscului, decât dacă este întemeiată pe un suport intelectual în
care domină rapiditatea gândirii, originalitatea, gândirea inductivă şi deductivă, atenţia
selectivă şi distributivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele tehnice sunt dominante. Ele se referă la tehnicile de căţărare şi acces, la modul
în care este utilizat echipamentul de asigurare şi de lucru
Este foarte importantă şi competenţa care se referă la modul de organizare a timpului, de
etapizare şi de realizare a activităţilor.
De o importanţă de nivel doi sunt competenţele de evaluare a soluţiilor şi de implementare a
lor.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Alpinistul utilitar nu are un program fix. El lucrează atunci când este solicitat, zii sau noapte,
în zile de lucru sau în zile de repaus, atunci când este nevoie de intervenţia sa.
Munca sa este o deplasare continuă, la locurile unde se intervine.
El lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă determinată.
Este o muncă foarte solicitantă din punct de vedere fizic şi desfăşurată în condiţii de risc.
Condiţiile de muncă sunt cu disconfort fizic sporit, chiar extreme.
Condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au îmbunătăţit în mare măsură în ultimii 10
ani prin utilizarea unui echipament cu grad mare de securitate.
Se consideră că această ocupaţie este indicat a fi practicată de bărbaţi, pentru că necesiti efort
fizic deosebit, concentrare maximă şi în unele cazuri acţionare rapidă.
Nu se cunosc preocupări pentru motivarea şi stimularea muncii

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii acestei ocupaţii s-a schimbat în mare măsură prin apariţia
de echipamente de asigurare cu performanţe de acţionare rapidă.

77
3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani
Factorii care au condiţionat într-o măsură destul de mare schimbarea conţinutului
activităţilor în această ocupaţie au fost reprezentaţi de creşterea concurenţei în domeniu,
apariţia multor firme cu acest profil şi dorinţa de acaparare a unor segmente mari de piaţă,
precum şi adaptarea la cerinţele beneficiarilor. Nu sunt de neglijat factorii care ţin de dotarea
tehnică a echipamentului, din ce în ce mai sigur şi mai performant.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În acest domeniu se prognozează o creştere a gradului de industrializare şi de diversificare a
specializărilor pentru ducrări de întreţinere şi intervenţii de salvare. Acestea vor fi motivate
de creşterea gradului de profesionalizare, de rapiditate şi eficienţă în acţiune.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Foarte diverse. Orice tip de profesiuni.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Cunoştinţe de nivel elementar din domeniile : ingineriei şi tehnologiei,managementul
resurselor umane.
Conoştinţe de nivel mediu din domeniul proiectării şi construcţiilor,
psihologiei,comunicării,siguranţei şi securităţii, medicinei de urgenţă

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare studii medii

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pregătirea de lungă durată trebuie să se asigure în licee sportive.
Specializarea prin cursuri de scurtă durată trebuie făcută în SALVAMONT.
Pentru practicarea acestei meserii este necesară instruirea specială în conformitate cu
standardul naţional de lucru la coardă, care atestă calificarea în meseria de alpinist utilitar.
Mai mult, există firme cu acest profil care ai aderat la standarde internaţionale de pregătire,
cum este IRATA – Industrial Rope Acces Trade Association - organism care specializează şi
instructori pe anumite nivele de calificare.

78
5.Ocupaţii înrudite
Salvamontist

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: şef de grup

6.Concluzii
Ocupaţia de alpinist utilitar - COR 712920 - este o ocupaţie nouă pe piaţa forţei de muncă
dinţara noastră, care a apărut pentru prestaterea serviciilor în locuri greu accesibile şi cu un
mare risc de periculozitate.
Personalul care asigură asemenea lucrări este organizat în echipe de lucru formate din personal
calificat în meseria de alpinist utilitar şi din specialişti în domeniul construcţiilor.
Echipamentele de lucru la înălţime sunt furnizate de producători autorizaţi, iar uneltele şi sculele
cu care se lucrează au performanţa necesară care să permită realizarea lucrărilor cu grad mare de
dificultate şi la standarde de calitate.
Alpinistul utilitar nu are un program fix. El lucrează atunci când este solicitat, zii sau noapte, în
zile de lucru sau în zile de repaus, atunci când este nevoie de intervenţia sa.
Munca sa este o deplasare continuă, la locurile unde se intervine.
El lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă determinată.
Este o muncă foarte solicitantă din punct de vedere fizic şi desfăşurată în condiţii de risc.
Condiţiile de muncă sunt cu disconfort fizic sporit, chiar extreme.
Condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au îmbunătăţit în mare măsură în ultimii 10 ani
prin utilizarea unui echipament cu grad mare de securitate.
Se consideră că această ocupaţie este indicat a fi practicată de bărbaţi, pentru că necesiti efort
fizic deosebit, concentrare maximă şi în unele cazuri acţionare rapidă.
Nu se cunosc preocupări pentru motivarea şi stimularea muncii

Elemente de profil :
§ bărbaţi
§ curaj
§ să nu aibă rău de înălţime
§ rapiditate în gândire
§ forţă fizică
§ rezistenţă la efort
§ dexteritate, îndemânare

79
§ atenţie selectivă şi distributivă
§ rezistenţă la lucru în condiţii de periculozitate şi risc
§ disponibilitate la efort în condiţii de microclimat extrem
§ putere mare de concentrare
§ echilibru psihic
§ viaţă ordonată
§ antrenament sistematic

80
 Monografie profesională

Asistent farmacist

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de asistent farmacist face parte din categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat
conţinutul activităţilor.
Activităţile cuprinse în această ocupaţie sunt:
• Eliberarea medicamentelor
• Vânzarea medicamentelor
• Întocmirea documentaţiilor necesare pentru Casele de Asigurări de Sănătatea
• Activităţi de receptură
• Sfătuieşte clienţii în legătură cu modul de utilizare a anumitor medicamente
• Întocmeşte necesarul de marfă şi comenzile
O parte însemnată a activităţilor asistentului farmacist se referă la administrarea stocurilor de
medicamente, întocmirea necesarului pentru comenzi, aşezarea medicamentelor în standuri
conform metodologiilor farmaceutice şi întocmirea documentaţiilor necesare Caselor de
Asigurări de Sănătate.
Aceste activităţi de gestionare şi administrare degrevează munca farmacistului care îşi poate
exercita atribuţiile de preparare a reţetelor şi de eliberare a medicamentelor conform
prescripţiilor medicale.
Solicitările pentru aceste munci auxiliare din activităţile farmaciilor decurg din adaptarea la
directivele şi normativele regimului medicamentelor compensate şi gratuite, a căror evidenţă
scriptică este strict controlată şi pentru care Casele de Asigurări de Sănătate solicitză
evidenţe periodice.
Aceste evidenţe, coroborate cu costurile medicamentelor cu regim special şi v-nzările acestor
produse prebuie să reprezinte unitatea de inventar şi gestiune din farmacie. Mare parte din
aceste atribuţii trec în responsabilitatea asistentului farmacist.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Cea mai mare parte din timp este alocată vânzării şi eleberării de medicamente. Trebuie
menţionat,însă, că assitentul farmavist nu se implică în eliberarea medicamentelor cu regim

81
 special, acestea intrând în competenla farmacistului care asigură corespondenţa între
exigenţele medicale în ceea ce priveşte compoziţia farmaco-cjâhimică a produselor şi
preţurile minime la care sunt cotate produsele farmaceutice compensate.
Capitolul cel mai laborios al muncii asistentului farmacist este legat de întocmirea
documentaţiilor pentru CAS, urmat de gestionarea stocurilor de materiale, păstrarea relaţiei
cu furnizorul pentru completarea stocurilor de marfă.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Ţinerea evidenţei stocurilor şi întocmirea evidenţelor pentru CAS presupun activităţi de
colectare a informaţiilor, evaluarea lor şi elaborarea deciziei privind completarea stocurilor,
precum şi alegerea furnizorilor. Acest din urmă aspect trebuie să fie concordant cu criteriile
strategice ale farmaciei, întrucât, la momentul redactării prezentului material, piaţa de
medicamente are o diversitate de fornizori, caracteristici şi preţuri, ceea ce îngreunează nu
numai munca farmacistului care trebuie să satisfacă exigenţa medicală specifică fiecărui
pacient, dar şi gestiunea, vandabilitatea şi profitul comercial al unităţii farmaceutice.
Un alt tip de activitate este implicat de procesul de comercializare a produselor farmaceutice
şi se referă la relaţia cu clienţii, comunicarea, persuasiunea, acordarea de consultanţă
conform solicitărilor clienţilor.
În munca asistentelui farmacist sunt implicate activităţi de tip intelectual de analizare a
informaţiilor venite de la clienţi, de evaluare a acestora şi de adoptare a unei soluţii care să
satisfacă cererea. Aceste activităţi presupun cunoştinţe în domeniul farmaceutic, a căror
actualizare perm,anentă este necesară.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Exercitarea atribuţiilor specifice muncii de asistent farmacist presupune abilităţi de tip
intelectual, de tip cognitiv, de exprimare orală, de rapiditate a gândirii, de gândire deductivă,
de uşurinţă a lucrului cu cifrele şi efectuarea de calcule rapide, de atenţie de tip selectiv şi
distributiv.
Vederea şi acuitatea auditivă sunt foarte importante în practicarea acestei ocupaţii.
Abilităţile fizice sunt solicitate în mai mică măsură- Totuşi sunt apreciate ca necesare
dexteritatea, coordonarea motorie, precizia şi acurateţea mişcărilor.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

82
 Din categoria competenţelor generale legate de practicarea acestei ocupaţii menţionăm cele
legate de calcule matematice şi cunoştinţe de bază din domeniul farmaceutic.
Într-o oarecare măsură nivelul competenţelor acestei ocupaţii se referă şi la persuasiune,
convingerea clientului asupra calităţilor unui anumit produs în raport cu preţul altor produse,
precum şi competenţele de utilizare a computerului şi echipamentului soft specific.
Alte nivele de competenţe sunt cele din domeniul managerial, de organizare a timpului, a
materialelor şi gestiunilor.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Munca asistentului farmacist este în regim diferenţiat organizată. Sunt unităţi farmaceutice
care funcţionează numai în zilele lucrătoare, între anumite ore. Sunt altele cu program
prelungit sâmbăta sau duminica şi sunt altele care lucrează non+stop, în regimul farmaciilor
de urgenţă.
Asistentul farmacist lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată. Lucrul
său se desfăşoară la unitate cu punct fix, la sediul farmaciei.
Munca nu este considerată obositoare fizic, este stresantă din cauza diversităţii solicitărilor şi
lucrul cu publicul care nu ăşi poate formula de cale mai multe ori cereri clare sau care nu este
la curent cu prea desele modificări în regimul comercializării produselor farmaceutice.
Condiţiile de muncă sunt caracteristice microclimatului controlat. Exigenţele faţă de
condiţiile de lucru specifice acestei ocupaţii nu s-au modificat în timp.
Deşi nu pot fi făcute precizări legate de anumite boli profesionale în incidenţă cu această
ocupaţie, trebuie menţionat că cei care comercializează produse farmaceutice se expun
contactului direct cu persoane afectate de boli contagioase, care dau asistentului farmacist
formulare de reţetă şi bancnote în contact direct, deci în risc maxiim de contaminare. Însăşi
prezenţa acestora în incinta farmaciilor reprezintă un risc de îmbolnăvire.
Nu contează sexul persoanelor care practică această ocupaţie.
În domeniul stimulării şi motivaţiei în practicarea acestei ocupaţii, trebuie găsite mijloacele
legale de atribuire a sporurilor de ore suplimentare şi lucru în zile de sărbătoare, precum şi
sporului salariale pantru munca în schimburi, acolo unde se practică acest program de lucru.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specifice acestei ocupaţii s-a schimbat în foarte mică
măsură.

83
3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani
Adaptarea la nevoile şi exigenţile clienţilor, modificarea cadrului legislativ privind regimul
medicamentelor în regim compensat şi gratuit, precum şi creşterea competiţiei în domeniu,
au reprezentat principalii factori ai schimbărilor de conţinut al activităţilor în ocupaţia
asistentului farmacist. Activităţile de evidenţă, raportare ca CAS, evidenţa stocurilor la
medicamentele cu regim special, gestiunea separată a medicamentelor cu acest regim sunt
activităţi de noutate în ultimii 10 ani.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În linii generale, se estimează că în următoarea perioadă de timp nu vor interveni schimbări
majore în activităţile acestei ocupaţii. Posibilele schimbări ar decurge din modificarea
cadrului legislativ şi al reglementărilor privind regimul produselor farmaceutice.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Practicanţii acestei ocupaţii sunt de profesie asistenţă farmacişti

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniul
farmaceutic, al medicinei şi farmacoterapeuticii, precum şi din domeniul auxiliar al terapiei
şi consilierii.
Sunt suficiente cunoştinţele de nivel elementar din domeniile matematicii, fizicii, chimiei,
biologiei, conoştinţele de comunicare şi lucrul cu publicul şi al legislaţiei.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

În cazul ocupaţiei de asistent farmacist, exigenţele privind nivelul minim de instrucţie iniţială
au evoluat de la liceul teoretic – în 1990 – la studii postliceale – începând cu anul 2000.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Specializarea pentru această ocupaţie ar fi necesară doar în cazul în care s-ar produce
modificări ale programelor de operare pe calculator sau ar interveni schimbări metodologice
privind regimul anumitor categorii de medicamente.

84
5.Ocupaţii înrudite
Farmacist, asistent medical
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
În munca din farmacie, în amonte este farmacistul, iar în aval personalul de întreţinere.

6.Concluzii

Ocupaţia de asistent farmacist – COR 322801 – şi-a schimbat conţinutul activităţilor ca urmare a
creşterii competiţiei în domeniu şi ca urmare la alinierea noilor reglementări privind regimul
medicamentelor compensate şi gratuite. Acestea au generat activităţi noi de evidenţă şi raportare.
Alte activităţi aferente acestei ocupaţii sunt reprezentate de comercializarea produselor
farmaceutice, de ţinerea evidenţelor de stoc şi de aprovizinare.
Exercitarea atribuţiilor specifice muncii de asistent farmacist presupune abilităţi de tip
intelectual, de tip cognitiv, de exprimare orală, de rapiditate a gândirii, de gândire deductivă, de
uşurinţă a lucrului cu cifrele şi efectuarea de calcule rapide, de atenţie de tip selectiv şi
distributiv.
Vederea şi acuitatea auditivă sunt foarte importante în practicarea acestei ocupaţii.
Abilităţile fizice sunt solicitate în mai mică măsură- Totuşi sunt apreciate ca necesare
dexteritatea, coordonarea motorie, precizia şi acurateţea mişcărilor.
Munca asistentului farmacist este în regim diferenţiat organizată. Sunt unităţi farmaceutice
care funcţionează numai în zilele lucrătoare, între anumite ore. Sunt altele cu program
prelungit sâmbăta sau duminica şi sunt altele care lucrează non+stop, în regimul farmaciilor
de urgenţă.
Asistentul farmacist lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată. Lucrul
său se desfăşoară la unitate cu punct fix, la sediul farmaciei.
Munca nu este considerată obositoare fizic, este stresantă din cauza diversităţii solicitărilor şi
lucrul cu publicul care nu ăşi poate formula de cale mai multe ori cereri clare sau care nu este
la curent cu prea desele modificări în regimul comercializării produselor farmaceutice.
Condiţiile de muncă sunt caracteristice microclimatului controlat. Exigenţele faţă de
condiţiile de lucru specifice acestei ocupaţii nu s-au modificat în timp.
Deşi nu pot fi făcute precizări legate de anumite boli profesionale în incidenţă cu această
ocupaţie, trebuie menţionat că cei care comercializează produse farmaceutice se expun
contactului direct cu persoane afectate de boli contagioase, care dau asistentului farmacist
formulare de reţetă şi bancnote în contact direct, deci în risc maxiim de contaminare. Însăşi
prezenţa acestora în incinta farmaciilor reprezintă un risc de îmbolnăvire.

85
Nu contează sexul persoanelor care practică această ocupaţie.
În domeniul stimulării şi motivării în practicarea acestei ocupaţii, trebuie găsite mijloacele
legale de atribuire a sporurilor de ore suplimentare şi lucru în zile de sărbătoare, precum şi
sporului salariale pantru munca în schimburi, acolo unde se practică acest program de lucru.
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniul
farmaceutic, al medicinei şi farmacoterapeuticii, precum şi din domeniul auxiliar al terapiei
şi consilierii.
În cazul ocupaţiei de asistent farmacist, exigenţele privind nivelul minim de instrucţie iniţială
au evoluat de la liceul teoretic – în 1990 – la studii postliceale – începând cu anul 2000.
Profilul „tipului ideal” de asistent farmacist s-ar caracteriza prin:
• Nivel mediu de cunoştinţe din domeniul farmaco-terapeutic
• Abilităţi de comunicare şi lucrul cu publicul
• Disponibilităţi privind programul prelungit de lucru
• Rezistenţă la boli şi îmbolnăviri
• Uşurinţă în operarea pe computer
• Uşurinţă în operarea cu cifre
• Memorare

86
 Monografie profesională

Asistent medical generalist

1.Natura activităţii

1.2. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de asistent medical generalist face parte din categoria de ocupaţii diminante
Domeniul – medicină şi asistenţă socială
Activităţile cuprinse în acestă ocupaţie sunt cuprinse în două categorii şi anume:
§ administrative
§ de asistare a medicului
Din categoria activităţilor de tip administrativ menţionăm:
Ø completarea fişelor de observaţie ale pacienţilor
Ø completarea registrului de evidenţă a bolnavilor care apelează la servicii
medicale
Ø completează bilete de trimitere către alte unităţi sanitare sau alte specialităţi
medicale
Ø scrie reţetele prescrise de medic, precum şi programele de administrare a
medicamentelor
Ø completează documentaţiile pentru Casa de Asigurări de Sănătate
Ø face programări pentru vizite
Din categoria activităţilor de asistare a medicului:
Ø sterilizează instrumentalul medical de tratamente şi intervenţii
Ø face măsurători ale indicilor somatici
Ø efectuează tratamentele prescrise de medic
Ø măsoară tensiunea arterială
Ø măsoară temperatura şi pulsul
Ø recoltează probe bilogice pentru analiză
Ø ia măsuri de prim ajutor, după caz
Ø se deplasează la domiciliul pacienţilor pentru tratamente ambulatorii
Asistentul medical generalist poate lucra în unităţi spitaliceşti, în dispensare şi policlinici de
stat sau private, asistând cadre medicale de medicină generală sau de alte specialităţi, pe

87
 care le degrevează de marea majoritate a documentelor şi formularelor, dar fără a avea drept
drept de semnătură şi parafare.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Principalele activităţi ale asistentului medical generalist se refră la :
§ ţinerea evidenţelor primare
§ efectuarea de tratamente ambulatorii
§ centralizarea documentelor pentru Casa de Asigurări de Sănătate

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Principalul tip de activităţi al acestei ocupaţii se referă la interacţiune şi comunicarea cu
pacienţii, cu medicii în subordinea cărora este angajat, cu alte cadre medicale implicate în
actul terapeutic, asistarea pacienţilor
Activitatea sa de tip intelectual se referă preponderent la elementele de organizare,
planificare (programări de vizite, scrirea programelor de tratament, evaluarea primară a
informaţiilor pe care le furnizează solicitantul şi pentru care apelează actul medical

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea atribuţiilor sale, asistentului medical generalist îi sunt necesare în măsură
destul de mare atât abilităţi intelectuale, cât şi fizice şi senzoriale.
Din categoria abilităţilor intelectuale, sunt necesare cele cognitive care se referă la
înţelegerea globală a actului de control şi tratament medical, exprimarea orală, rapiditatea în
gândire, gândirea deductivă, atenţie de tip selectiv
Abilităţile de care are nevoie asistentul generalist sunt dexteritatea, precizia şi acurateţea
mişcărilor, coordoanarea fizică
Din categoria abilităţilor senzoriale sunt necesare vederea de aproape şi acuitatea auditivă

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Din categoria competenţelor generale, în foarte mare măsură sunt necesare calculele
elementare, cunoaşterea elementelor ştiinţifice de bază la nivelul instrucţiei sale.
Competenţele sale se extind şi asupra identificării problemelor de cazuistică, evaluarea unor
posibile soluţii de tratament, convingerea (persuasiunea) pacienţilor asupra necesităţii
acordării asistenţei medicale şi în legătură cu perspectivele de vindecare.

88
 O categorie aparte de competenţe ţin de tipul administrativ al muncii, anume de a organiza
timpul , de a planifica consultaţiile, de a face programări, de a ţine seama de programul
medicilor, de aţine evidenţa medicamentelor sau produselor farmaceutice cu care se fac
tratamentele.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul asistentului medical generalist este cel al cabinetului sau unităţii de asistenţă
medicală în care lucrează. Poate fi un program permanent fix, desfăşurat în zilele de lucru,
dar poate şi un program prelungit, adaptat muncii din spital, policlinică.
Deplasările sale în teritoriu sunt legate de eventualele vizite la domiciliu şi pentru anumite
tratamente.
Contractul de muncă pe baza căruia lucrează este încheiat pe perioadă nedeterminată şi
vizează un program complet.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea este la punct fix, la unitatea de asistenţă în care este
angajat, sau la domiciliul clientului
Munca nu este obositoare fizic, dar este stresantă şi cu o anume încărcătură de
responsabilitate şi solicitudine.
Condiţiile de muncă sunt specifice unităţilor medicale. În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă
ale acstei ocupaţii s-au îmbunătăţit în mare măsură prin perfecţionarea instrumentalului,
materialelor de unică folosinţă şi datorită preocupării în special a unităţilor medicale private
de a oferi condiţii speciale de asistenţă şi tratament.
Nu se poate vorbi de boli profesionale în practicarea acestei ocupaţii, ci de riscul major de
contaminare prin contactul cu persoanele afectate de boli contagioase, pentru care se iau
măsurile profilactice, inclusiv administrarea de vaccinuri.
În strategiile de motivare a muncii specifice acestei ocupaţii nu sunt uzitate formele de
acordare a stimulentelor băneşti, dar atractivitatea şi interesul faţă de practicarea acestei
meserii sunt susţinute de efortul manageruilor din unităţile medicale de a le suplini cu un
microclimat la parametri de confort şi un climat de muncă adecvat.
Nu contează sexul celor care practică această ocupaţie

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii în acestă ocupaţie s-a schimbat în mică măsură

89
3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani
Factorii care au generat schimbări în ultimii 10 ani în schimbarea conţinutului muncii au
fost de natură legislativă, dar şi de adptare la bevoile solicitanţilor de asistenţă şi de creştere a
competiţiei în domeniu. Apariţia şi dezvoltarea sectorului privat în domeniul asistenţei
medicale a reprezentat un catalizator al acestor activităţi, inclusiv cu privire la doratea cu
instrumental şi materiale de unică folosinţă, dotarea cu aparatură de investigaţii performantă

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Posibilele schimbări ale continutului activităţilor în următorii 5 ani nu vor fi spectaculoase,
dar se vor resimţi prin creşterea performanţelor de asistenţă în ceea ce reprezintă calitatea
serviciilor medicale, o dotare cu ustensile şi aparatură tot mai performantă şi condiţii tot
mai bune de microclimat, exigenţe care vor decurge din satisfacerea necesităţilor
concurenţiale în domeniu.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Asistent medical generalist
Soră medicală

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel elementar de comunicare
şi lucrul cu publicul, şi cunoştinţe de nivel mediu din domeniul psihologiei, sociologiei,
legislaţiei şi siguranţei şi securităţii publice
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe peste nivel mediu din domeniul
fizicii şi chimiei, biologiei, medicinei, terapiei şi consilierii.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de instrucţie iniţială necesar practicării acestei ocupaţii au
evoluat. La nivelul anului 1990 mai existau persoane calificate în şcoli medii sanitare. La
nivelul anului 2000, instrucţia de specialitate se făcea în licee sanitare, iar în acest moment,
instrucţia şcolară pentru asistentul medical generalist se face în colegii medicale, unităţi
echivalente studiilor postliceale.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

90
 Neviole de specializare devin necesare numai în cazul asistentul mediac generalist lucrează
în clinici cu un anumit profil şi pentru o anumită specialitate medicală, pentru a se familiariza
cu aparatuta şi tehnicile terapeutice ale acelor specialităţi.

5.Ocupaţii înrudite
Soră medicală

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: medic
În aval: infirmieră, îngrijitoare

6.Concluzii
Ocupaţia de asistent medical generalist – COR 322101 - face parte din categoria de ocupaţii
diminante
Domeniul – medicină şi asistenţă socială
Activităţile cuprinse în acestă ocupaţie sunt cuprinse în două categorii şi anume:
§ administrative
§ de asistare a medicului
Din categoria activităţilor de tip administrativ menţionăm: completarea fişelor de observaţie ale
pacienţilor; completarea registrului de evidenţă a bolnavilor care apelează la servicii medicale;
completează bilete de trimitere către alte unităţi sanitare sau alte specialităţi medicale; scrie
reţetele prescrise de medic, precum şi programele de administrare a medicamentelor;
completează documentaţiile pentru Casa de Asigurări de Sănătate;face programări pentru vizite;
Din categoria activităţilor de asistare a medicului: sterilizează instrumentalul medical de
tratamente şi intervenţii; face măsurători ale indicilor somatici; efectuează tratamentele prescrise
de medic; măsoară tensiunea arterială; măsoară temperatura şi pulsul.
Pentru exercitarea atribuţiilor sale, asistentului medical generalist îi sunt necesare în măsură
destul de mare atât abilităţi intelectuale, cât şi fizice şi senzoriale.
Din categoria abilităţilor intelectuale, sunt necesare cele cognitive care se referă la înţelegerea
globală a actului de control şi tratament medical, exprimarea orală, rapiditatea în gândire,
gândirea deductivă, atenţie de tip selectiv
Abilităţile de care are nevoie asistentul generalist sunt dexteritatea, precizia şi acurateţea
mişcărilor, coordoanarea fizică
Din categoria abilităţilor senzoriale sunt necesare vederea de aproape şi acuitatea auditivă

91
Programul asistentului medical generalist este cel al cabinetului sau unităţii de asistenţă medicală
în care lucrează. Poate fi un program permanent fix, desfăşurat în zilele de lucru, dar poate şi un
program prelungit, adaptat muncii din spital, policlinică.
Deplasările sale în teritoriu sunt legate de eventualele vizite la domiciliu şi pentru anumite
tratamente.
Contractul de muncă pe baza căruia lucrează este încheiat pe perioadă nedeterminată şi vizează
un program complet.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea este la punct fix, la unitatea de asistenţă în care este
angajat, sau la domiciliul clientului
Condiţiile de muncă sunt specifice unităţilor medicale. În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă ale
acstei ocupaţii s-au îmbunătăţit în mare măsură prin perfecţionarea instrumentalului,
materialelor de unică folosinţă şi datorită preocupării în special a unităţilor medicale private de a
oferi condiţii speciale de asistenţă şi tratament.
Nu se poate vorbi de boli profesionale în practicarea acestei ocupaţii, ci de riscul major de
contaminare prin contactul cu persoanele afectate de boli contagioase, pentru care se iau
măsurile profilactice, inclusiv administrarea de vaccinuri.
În strategiile de motivare a muncii specifice acestei ocupaţii nu sunt uzitate formele de acordare
a stimulentelor băneşti, dar atractivitatea şi interesul faţă de practicarea acestei meserii sunt
susţinute de efortul manageruilor din unităţile medicale de a le suplini cu un microclimat la
parametri de confort şi un climat de muncă adecvat.
Nu contează sexul celor care practică această ocupaţie

92
 Monografie profesională

Asistent social nivel mediu

1.Natura activităţii

1.5. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia Asistent Social face parte din categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul
activităţilor.
Asistenţii sociali sunt lucrătorii din domeniul social a căror atribuţii se refră la ajutorul
acordat oamenilor în rezolvarea problemelor lor legate de situaţia socială sau de viaţa
personală.
Activităţile asistentului social se referă la :
• identificarea problemelor de context al vieţii sociale din anumite zone defavorizate
• identificarea spectelor care ţin de viaţa reală a familiilor care au probleme din cauza
modului de viaţă nesatisfăcător (datorii, alcoolism,consum de droguri, persoane
vârstnice fără ajutor)
• acordarea de ajutor persoanelor cu handicap - cu sfaturi şi ajutor în completarea unor
formulare
• să se pună la dispoziţia serviciilor comunitare privind asistenţa socială
• să facă investigaţiile sociale în cazul copiilor abandonaţi, abuzaţi sau supuşi la
tratamente necorespunzătoare
• să se implice în procedura de plasare a copiilor şi tinerilor în instituţii de ocrotire
socială, protecţie şi rezidenţă sau în familii adoptive, în conformitate cu hotărârile
luate de instanţele judecătoreşti
• să presteze activităţi în folosul refugiaţilor, a oamenilor fără adăpost sau a grupurilor
cu probleme speciale (dependenţi de droguri)
• să reprezinte persoane în procedurile juridice şi administrative.

Într-un context mai larg, asistentul social acordă asistenţă specializată persoanelor, familiilor,
grupurilor şi comunităţilor aflate temporar în dificultate, pentru ameliorarea situaţiei lor
sociale şi a bunăstării individuale.
El îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice, private sau ONG-uri.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

93
 Cele mai importante sarcini ale asistentului social sunt legate de :
• asistenţă şi protecţie a copilului din centre de plasament, asistenţă maternală, adopţii
• sprijin pentru persoanele vârstnice
• sprijin pentru persoanele afectate de violenţa domestică
• prevenirea şi tratarea dependenţei de droguri şi alcool
• sprijinirea copiilor delincvenţi pentru corectarea abaterilor de la normele sociale
• consiliere familială pentru depăşirea unor situaţii de criză
• sprijinirea tinerelor mame singure aflate în situaţii dificile
• sprijinirea şi integrarea în familii a persoanelor din adăposturile sociale
• ajutor specializat pentru săraci, şomeri, tineri proveniţi din case de copii, copiii
străzii
Cazurile cu frecvenţa cea mai mare de intervenţie a asistentului social sunt problemele legate
de ocrotirea minorilor. În aceste situaţii, asistentul social trebuie să efectueze vizite la
domiciliul beneficiarului, să evalueze fiecare caz în funcţie de cele observate şi să stabilească
nevoile,duă caz.
O a doua activitate importantă priveşte exigenţa faţă de actualizarea dosarelor personale ale
beneficiarilor şi completarea datelor din fişele de lucru. De asemenea, efectuează rapoarte
pentru fiecare caz în parte şi reprezintă interesele beneficiarilor în faţa instituţiilor publice.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Asistenţa socială acoperă următoarele tipuri de activităţi: diagnoză, prevenire, intervenţie
directă, monitorizare, consultanţă, expertiză în colaborare cu instituţii publice, private,
ONG-uri.
Indiferent care sunt beneficiarii asistenţei sociale, activitatea iniţială este de colectare prin
investigare directă a informaţiilor, asimilarea acestora şi definirea, după caz, a necesităţilor
de intervenţie.
În exercitarea atribuţiilor sale, asistentul social conlucrează cu alte persoane din instituţiile
publice sau de ocrotire, cu beneficiarii acestui tip de asistenţă pentru a cunoaşte în mod
nemijlocit condiţiile care au generat starea de disconfort social, culege informaţii legate de
cazurile respective din imediata vecinătate a rezidenţei. Interacţiunea şi comunicarea
reprezintă tipul dominant al activităţilor asistentului social.
Acivitatea de tip intelectual se referă în cadrul acestei ocupaţii la prelucrarea şi analiza
informaţiilor culese din investigaţii sociale, evaluarea acestora şi identificare soluţiilor de

94
 rezolvare a respectivelor stări de fapt. Nu de puţine ori, asistentul social trebuie reflecteze şi
să ia decizii imediate în interesul beneficiarilor asistenţei sociale.
Pentru crerea bazei de date, redactarea materialelor şi sistematizarea lor, asistentul social
trebuie să opereze cu computerul.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În cea mai mare măsură, în munca asistentului social sunt solicitate abilităţile sale
intelectuale, valorificate în procesul de culegere a informaţiilor. Asistentul social trebuie să
cunoască elementele necesare tehnicii de investigare pentru a obţine cât mai multe informaţii,
să se folosească de abilităţile sale privind modul de exprimare, să stimuleze dezbaterea
pentru a obţine informaţii suplimentare, să-şi folosească originalitatea şi spontaneitatea,
rapiditatea gândirii, în anumite situaţii cu care se confruntă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Principalul nivel de competenţă se referă la evaluarea situaţiilor şi luarea deciziilor conforme
cu situaţia din teren.
Asistentul social trebuie să identifice în mod direct problemele şi, potrivit evaluării situaţiilor
reale, să propună şi să aducă la îndelinire soluţii operative.
Confidenţialitatea datelor este o exigenţă deontologică a acestei ocupaţii.
Organizarea timpului pentru etapele de culegere a datelor din teren, întocmirea papoartelor
de evaluare şi a dosarelor de caz, legăturile interinstituţionale în rezolvarea situaţiilor cu care
se confruntă, reprezintă o foarte importantă competenţă managerială.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Asistentul social lucrează în instituţii publice, private sau ONG-uri. Programul său obişnuit
de lucru cuprinde zilele lucrătoare, dar în anumite situaţii poate face investigaţii şi intervenţii
chiar şi în zilele libere. Deplasările sale în teritoriu sunt foarte dese, legate de contactul direct
cu anumite situaţii. Investigarea directă îl aduce pe asistentul social în situaţii de dificultate,
chiar agresivitate din partea unor persoane deranjate de intervenţia sa. Situaţiile conflictuale
pe care trebuie să le investigheze şi să le rezolve reprezintă elementele de stres din munca
asistentului social.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au îmbunătăţit în mare
măsură datorită schimbării cadrului legislativ care conferă acestei ocupaţii prestigiu şi
autoritate. În statutul profesiei de asistent social apărut sub egida Federaţiei naţionale a
Asistnţilor, la articolul 9 este făcută menţiunea „...Instituţiile abilitate au obligaţia de a

95
 acţiona prin toate mijloacele legale pentru protecţia profesiei şi a drepturilor profesionale ale
asistenţilor sociali”.
În egală măsură, bărbaţii şi femeile pot practica acestă ocupaţie. Contează prestigiul,
autoritatea şi abilităţile de a-şi exercita atribuţiile la nivelul competenţelor acestei profesii.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii s-a schimbat în mică măsură.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii care au generat schimbarea conţinutului muncii în ultimii 10 ani au fost reprezentaţi
de schimbarea cadrului legislativ privind atribuţiile şi competenţele instituţiilor abilitate
pentru protecţia socială, extinderea acestor competenţe şi la nivelul unor instituţii ale
societăţii civile, perfecţionarea şi adoptarea statutului profesiei de asistent social.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Posibilele schimbări ale cadrului legislativ legat de exercitarea acestei profesii, în sensul
consolidării acestei legislaţiei şi alinierii ei la legislaţia europeană vor constitui motivele
potenţialelor schimbări în conţinutul activităţilor pentru această ocupaţie.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Asistenţi sociali

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniul
sociologiei şi psihologiei, comunicării şi lucrului cu publicul, legislaţiei şi administraţie
timpului, precum şi din domeniul utilizării computerului.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Şcoli postliceale de asistenţă socială care şi-au încetat de mult timp funcţionarea.
În prezent, colegiul universitar de asistenţi, forma descurtă durată de 3 ani.

96
4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pregătirea de lungă durată se referă la studii universitare
Pregătirea de scurtă durată vizează cunoaşterea legislaţiei.

5.Ocupaţii înrudite
Sociolog
Psiholog
Jurist

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: consiliere psihologică
În aval: funcţionari în poliţie, executori judecătoreşti, funcţionari publici,agent de angajări

6.Concluzii

Asistenţii sociali – COR 646001 - sunt lucrătorii din domeniul social a căror atribuţii se
refră la ajutorul acordat oamenilor în rezolvarea problemelor lor legate de situaţia socială
sau de viaţa personală.
Într-un context mai larg, asistentul social acordă asistenţă specializată persoanelor, familiilor,
grupurilor şi comunităţilor aflate temporar în dificultate, pentru ameliorarea situaţiei lor
sociale şi a bunăstării individuale.
El îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice, private sau ONG-uri.
Cele mai importante sarcini ale asistentului social sunt legate de :
• asistenţă şi protecţie a copilului din centre de plasament, asistenţă maternală, adopţii
• sprijin pentru persoanele vârstnice
• sprijin pentru persoanele afectate de violenţa domestică
• prevenirea şi tratarea dependenţei de droguri şi alcool
• sprijinirea copiilor delincvenţi pentru corectarea abaterilor de la normele sociale
• consiliere familială pentru depăşirea unor situaţii de criză
• sprijinirea tinerelor mame singure aflate în situaţii dificile
• sprijinirea şi integrarea în familii a persoanelor din adăposturile sociale
• ajutor specializat pentru săraci, şomeri, tineri proveniţi din case de copii, copiii
străzii

97
Cazurile cu frecvenţa cea mai mare de intervenţie a asistentului social sunt problemele legate
de ocrotirea minorilor. În aceste situaţii, asistentul social trebuie să efectueze vizite la
domiciliul beneficiarului, să evalueze fiecare caz în funcţie de cele observate şi să stabilească
nevoile,duă caz.
Asistenţa socială acoperă următoarele tipuri de activităţi: diagnoză, prevenire, intervenţie
directă, monitorizare, consultanţă, expertiză în colaborare cu instituţii publice, private,
ONG-uri.
Asistentul social lucrează în instituţii publice, private sau ONG-uri. Programul său obişnuit
de lucru cuprinde zilele lucrătoare, dar în anumite situaţii poate face investigaţii şi intervenţii
chiar şi în zilele libere. Deplasările sale în teritoriu sunt foarte dese, legate de contactul direct
cu anumite situaţii. Investigarea directă îl aduce pe asistentul social în situaţii de dificultate,
chiar agresivitate din partea unor persoane deranjate de intervenţia sa. Situaţiile conflictuale
pe care trebuie să le investigheze şi să le rezolve reprezintă elementele de stres din munca
asistentului social.
Factorii care au generat schimbarea conţinutului muncii în ultimii 10 ani au fost reprezentaţi
de schimbarea cadrului legislativ privind atribuţiile şi competenţele instituţiilor abilitate
pentru protecţia socială, extinderea acestor competenţe şi la nivelul unor instituţii ale
societăţii civile, perfecţionarea şi adoptarea statutului profesiei de asistent social.
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniul
sociologiei şi psihologiei, comunicării şi lucrului cu publicul, legislaţiei şi administraţie
timpului, precum şi din domeniul utilizării computerului.
Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia:
• Şcoli postliceale de asistenţă socială care şi-au încetat de mult timp funcţionarea.
• În prezent, colegiul universitar de asistenţi, forma descurtă durată de 3 ani.

Profil:
- studii medii
- aptitudini de comunicare şi relaţionale
- cunoştinţe privind tehnicile de investigare socială
- spirit de observaţie
- rapiditate în gândire
- atitudine pozitivă faţă de oameni şi problemele lor
- răbdare şi calm
- ţinută şi conduită cultivată

98
 Monografie profesională

Brutar

1.Natura activităţii

1.6. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de brutar face parte din categoria ocupaţiilor dominante. Practicanţii acesteia
lucrează la fabricarea produselor de panificaţie în unităţi mari din industria morăritului şi
panificaţiei, sau un firme mici, cu producţii mici de anumite specialităţi de fabricaţie.
Oricare ar fi locul de muncă al brutarului, activităţile lui se referă la :
§ pregătirea materiilor prime pentru fabricaţie : făină, drojdii fermantative, sare, apă,
alte ingrediente în funcţie de reţetele de fabricaţie
§ pregătirea suportului fermentativ (plămădeala)
§ frământarea sau malaxarea ingredientelor
§ modelarea produselor de panificaţie
§ supravegherea etapei de dospire – dezvoltare a drojdiilor în cazul fabricării pâinii
§ coacerea
§ ambalarea produselor
Practicarea acestei ocupaţii în fabricile mari de panificaţie presupune neimplicarea în multe
operaţii care se realizează mecanizat. Astfel, prepararea materiilor prime şi a materialelor de
suport de fermentaţie (drojdie de panificaţie) se face în secţiile pregătitoare, prin aplicarea
reţetelor de fabricaţie şi sub controlul dozărilor făcute de inginerul tehnolog de panificaţie,
frământarea se face în malaxoare mari, mecanice, un fel de roboţi de mari dimensiuni care
au timpii de malaxare reglaţi conform parametrilor tehnologici de fabricaţie. Coca frământată
este automat trecută pe benzi transportoare la terminalul cărora este făcută porţionarea şi
modelarea mecanică, de unde, pe alte benzi transportoare produsele sunt duse către
cuptoarele de coacere. Benzile au deplasarea reglată astfel încât la intrarea în cuptoare,
materialele să fi parcurs stadiul de evoluţie a drojdiilor (dospit). Benzile care transportă coca
modelată şi crescută din cuptoarelor electrice sunt astfel reglate ca viteză de deplasare încât
la ieşirea din cuptor procesul de coacere să fie încheiat. Este de fapt un proces pe finie
tehnologică de fabricaţie în care brutarul este transformat în operator care supraveghează
acest proces.

99
 Reţetele fabricaţiei industriale conţin soluţii de drojdii cu fermentaţie accelerată, cuptoarele
au încălzirea cu arc electric şi de la intrarea ingredientelor în malaxor până la ieşirea din
cuptor a produselor coapte nu se mai face nici o intervenţie manuală, decât de oprire a liniilor
pentru remedierea unor eventuale disfuncţionalităţi.
În fabricarea tradiţională a pâinii, toate procesele pregătitoare se desfăşoară manual, se
foloseşte drojdia de bere în cantităţi de reţetă tradiţională, timpii de creştere sunt mai mari,
pot fi introduse şi etape de refrământare, iar coacerea se realizează în cuptoare speciale
aduse la temperatura de coacere prin arderea combustibililor naturali (În fabricile
tradiţionale, meseria de cocător era considerată post cheie, de maximă importanţă în
asigurarea produselor de calitate; pâinea era mişcată şi manipulată în cuptor cu lopeţi lungi
de lemn).
Produsul este acelaşi doar ca spect. Calităţile gustative sunt net deosebite, în favoarea celor
tradiţionale.
În fabricile de produse de panificaţie de mici dimensiuni (apărute în ultimii ani în regim
privatizat), dozările de materii prime se fac manual conform reţetelor de fabricaţie,
frământarea se face în malaxoare mecanice de mici dimensiuni, modelarea se face manual,
iar procesul de coacere se realizează în cuptoare electrice cu reglaj automatizat, fără benzi
transportoare. Produsele modelate se introduc manual în rastelele cuptorului şi după
semnalul de terminare a coacerii sunt scoase tot manual şi puse în coşuri sau navete.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

§ respectarea dozajelor conform reţetelor de fabricaţie
§ frământarea/malaxarea
§ porţionarea
§ modelarea
§ coacerea
§ ambalarea
Respectarea NTSM şi PSI

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Prima activitate a brutarului se referă la informarea asupra tipului şi sortimentului de produs
care trebuie fabricat, forma, dimensiunile şi gramajul acestora pentru a adopta reţeta
standardizată, corespunzătoare acelui produs.

100
 Face dozajul ingredientelor şi supraveghează introducerea acestora în malaxoare de mare
capacitate.
Un tip aparte de comunicare se referă la relaţia pe care brutarul o stabileşte cu specialistul
tehnolog şi maistrul brutar, în care informaţiile privind detalii ale reţetelor şi exigenţe ale
compoziţiilor vin să completeze datele necesare realizării sarcinilor de lucru.
În activitatea brutarului din micile unităţi, sunt cuprinse o serie de alte activităţi pe care
trebuie să le realizeze şi care privesc gestuinea de materii prime şi ingrediente utilizate,
încadrarea în normele specifice de consum, organizarea timpului de lucru pentru etapizarea
activităţilor, astfel încât, respectând timpii de lucru şi coacere să se poată asigura o desfacere
ritmică a producţiei.
În fabricile mari, în cazul în care se face fabricarea simultană a mai multor sortimente,
mecanicii şi reglorii asamblează liniile tehnologice, malaxoarele şi benzile transportoare şi
masinile de porţionat şi modelat conforn tipurilor de produs.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea atribuţiilor specifice acestei ocupaţii sunt necesare abilităţi intelectuale
legate de aspectele cognitive ale tehnologiei, rapiditatea în gândire, uşurinţa lucrului cu
cifrele, atenţie selectivă şi distributivă.
Din categoria abilităţilor fizice,este necesară dexteritatea/îndemânarea, precizia în mişcări,
coordonarea mişcărilor.
Dintre abilităţile senzoriale, importante pentru practicarea acestei cupaţii sunt vederea de
aproape şi de departe şi acuitatea auditivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Principalele competenţe ale brutarului sunt de natură tehnică şi de rezolbare a sarcinilor de
lucru
Din categoria competenţelor tehnice sunt de menţionat cele care se referă la lucrul cu
echipamente (dozatoare, malaxoare, benzi transportoare, instalaţii de fragmentare şi
modelare), de supraveghere a modului în care acestea lucrează, de monitorizare a produselor
în circulaţie pe acest flux, de inspectare a produselor pe fiecare etapă şi de intervenţie atunci
când se produc disfuncţionalităţi.
Competenţele de rezolvare a sarcinilor de lucru se referă la identificarea problemelor legate
de impunerile tehnoşogice, de adoptarea soluţiilor adecvate şi plicarea lor fără întreruperea
procesului tehnologic.

101
 În cazul producţiilor în unităţi mici este de competenţa brutarului să organizeze munca astfel
înc-t timpii tehnologic impuşi să fie corelaţi cu exigenţele de productivitate a muncii.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

În brutării, munca este organizată în schimburi, inclusiv în zilele libere şi sărbătorile legale
Este ceea ce se cheamă „foc continuu”.
Brutarii sunt angajaţi pe bază de contract pe perioadă nedeterminată.
Se lucrează în unităţi cu sediul fix.
Munca este considerată monotonă şi repetitivă
Condiţiile de microclimat sunt caracterizate prin temperaturi excesive. Se lucrează în
preajma cuptoarelor de coacere. În aer sunt pulberi de făină.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă ale acestei meserii s-au îmbunătăţit în ceea ce prveşte
diminuarea efortului fizic, prin adoptarea unor tehnoşogii mecanizate. Cea mai obositoare
activitate, frământarea, se face numai cu malaxoare.
Nu există boli profesionale.
Pot practica această ocupaţie şi bărbaţii şi femeile în egală măsură.
În firmele cu acest profil, ca mijloc de stimulare şi motivare a muncii se practică primele de
producţie şi se dau bonuri de masă. În sezonul cald, când căldurii exterioare excesive i se
adaugă şi căldura din preajma cuptoarelor de coacere, se administrază apa minerală
carbogazoasă pentru evitarea dezechilibrelor hidrice ale organismului.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat în mică măsură
datorită utilizării unor utilaje noi.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În acest domeniu de activitate, în ultimii 10 ani a crescut foarte mult competiţia. Nu există
cartier în care să nu funcţioneze câteva brutării. Adaptarea la exigenţele clienţilor privind
accesul la aceste produse, calitatea şi preţul lor, au determinat schimbări de adaptare a
programelor de lucru, adoptarea unor tehnologii şi utilaje rapide.

102
3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Se estimează că în viitorii ani factorul care va determina schimbări în conţinutul activităţilor
va fi creşterea exigeţelor de piaţă, de satisfacere a cererilor pe produse diversificate ca
reţetă, formă şi greutate, mod de ambalare şi preţ stabilit în regimul sistemului concurenţial,

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Brutari, patiseri,cofetari

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel elementar de matematică
şi chimie, mod de comunicare cu publicul şi jurisprudenţă, precum şi cinoştinţe de nivel
mediu din domeniul securităţii publice şi igienei produselor alimentare de larg consum.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim necesar de instrucţie şcolară pentru practicarea acestei
ocupaţii se referă la şcoala profesională. Acest nivel nu s-a modificat în intervalul de timp
din 1990 până în prezent.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Se consideră că este nevoie de specializare doar dacă se schimbă utilajele tehnologice, pentru
însuşirea modului de operare cu acestea

5.Ocupaţii înrudite
Patiser
Cofetar

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: inginer tehnolog, maistru tehnolog
În aval: distribuitori, vânzători

103
6.Concluzii
Ocupaţia de brutar – COR 741201 - face parte din categoria ocupaţiilor dominante. Practicanţii
acesteia lucrează la fabricarea produselor de panificaţie în unităţi mari din industria morăritului
şi panificaţiei, sau un firme mici, cu producţii mici de anumite specialităţi de fabricaţie.
Oricare ar fi locul de muncă al brutarului, activităţile lui se referă la pregătirea materiilor prime
pentru fabricaţie; pregătirea suportului fermentativ (plămădeala); frământarea sau malaxarea
ingredientelor; modelarea produselor de panificaţie; supravegherea etapei de dospire –
dezvoltare a drojdiilor în cazul fabricării pâinii; coacerea.
Pentru exercitarea atribuţiilor specifice acestei ocupaţii sunt necesare abilităţi intelectuale legate
de aspectele cognitive ale tehnologiei, rapiditatea în gândire, uşurinţa lucrului cu cifrele, atenţie
selectivă şi distributivă.
În brutării, munca este organizată în schimburi, inclusiv în zilele libere şi sărbătorile legale.
Brutarii sunt angajaţi pe bază de contract pe perioadă nedeterminată.Se lucrează în unităţi cu
sediul fix. Munca este considerată monotonă şi repetitivă.
Condiţiile de microclimat sunt caracterizate prin temperaturi excesive. Se lucrează în preajma
cuptoarelor de coacere. În aer sunt pulberi de făină.
Nu există boli profesionale.
Pot practica această ocupaţie şi bărbaţii şi femeile în egală măsură.
În firmele cu acest profil, ca mijloc de stimulare şi motivare a muncii se practică primele de
producţie şi se dau bonuri de masă. În sezonul cald, când căldurii exterioare excesive i se adaugă
şi căldura din preajma cuptoarelor de coacere, se administrază apa minerală carbogazoasă pentru
evitarea dezechilibrelor hidrice ale organismului.

Elemente de profil:
§ şcoală profesională
§ îndemânare
§ coordonare motorie
§ inegritatea stării de sănătate
§ rezistenţă la căldură extremă
§ disponibilitatea de a lucra în regim de muncă continuu

104
 Monografie profesională

Casier

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activităţile cele mai frecvente ale ocupaţiei de casier sunt cele de efectuare a încasărilor şi
a plăţilor, în numerar fie lei, fie valută. De asemenea casierul/casiera realizează înregistrări
în baza de date a băncii după efectuarea operaţiunilor de schimb valutar, de plăţi şi
transferuri în diversele conturi bancare, calculează schimbul valutar, rata echivalărilor
pentru cursul leu-alte monede străine. O altă activitate des întâlnită este ceea de alimentarea
cu numerar de la Banca Naţională pentru efectuarea plăţilor, a schimburilor, dar şi
depunerile sumelor încasate prin schimb, depuneri de conturi. Evidenţa tuturor acestor
operaţiuni este realizată prin intermediul unui jurnal zilnic, rapoarte zilnice ale încasărilor,
plăţilor efectuate, sumelor schimbate. Toate aceste rapoarte sunt trimise lunar la Banca
Naţională. De asemenea, casierul realizează gestionare şi redistribuire de numerar,
întocmeşte documente justificative de gestiune.
Toate aceste acţiuni sunt completate de dezvoltarea abilităţilor de relaţii bune cu clienţii,
amabilitate, efectuarea operaţiunilor în timp util, eficient. Aceste servicii de relatii cu
clienţii devin foarte importante în activităţile ocupaţiei de casier deoarece serviciile oferite
de o bancă clienţilor ei devin din ce în ce mai importante pentru păstrarea clienţilor, pentru
atragerea de noi clienţi.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Stabilirea şi calcularea cursului valutar pentru ziua respectivă

Efectuarea de plăţi, schimburi valutare, operaţiuni în baza de date a băncii
Redactarea jurnalelor operatorii şi întocmirea rapoartelor zilnice în privinţa plăţilor efectuate, a
cantităţii de bani tranzacţionaţi, modificaţi: plăţi efectuate, schimburi, încasări
Desfăşurarea activităţii de deservire a clienţilor băncii în cele mai bune condiţii, dezvoltarea unor
relaţii armonioase, plăcute cu aceştia
Operaţiuni în numerar în moneda naţională şi valută privind primirea, înmânarea şi schimbarea
banilor
Verificarea autenticităţii, valabilităţii şi stării fizice a monedei acceptate
Depozitarea valorilor şi documentelor conform prevederilor

105
2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Interacţiunea cu clienţii şi beneficiarii serviciilor băncii, negocierea, gestionarea şi rezolvarea

unor conflicte care pot apărea în interacţiunea cu clienţii, şi, în general, orice activitate care
presupune interacţiune cu clienţii şi lucru cu publicul reprezintă activităţi foarte importante
pentru ocupaţia de casier. Prelucrarea, evaluarea şi organizarea, planificarea informaţiilor
reprezintă şi ele activităţi importante în desfăşurarea muncii de zi cu zi a ocupaţiei de casier.
Dintre activităţile fizice foarte importante pentru ocupaţia de casier se numără lucrul cu
computerul şi abilităţi necesare pentru a controla modul de funcţionare a echipamentelor,
computerul cu precădere. Alte activităţi menţionate ca fiind importante pentru desfăşurarea
activităţii de zi cu zi a ocupaţiei de casier sunt interacţiunea cu colegii de muncă, administrarea şi
organizarea timpului, planificarea, desfăşurarea unor activităţi administrative precum raporatrea,
întocmirea evidenţelor plăţilor şi încasărilor realizate într-o zi.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare în foarte mare măsură desfăşurării ocupaţiei de casier ţin de exprimarea
orală, rapiditate în gândire, uşurinţă în munca cu cifre, memorare şi atenţia distributivă. Este
nevoie într-o foarte mare măsură de dexteritate manuală, de precizie în mişcări, şi deapidă în
timp scurt pentru a putea desfăşura activităţile necesare ocupaţiei de casier. O altă serie de
abilităţi, dar într-o măsură mai redusă decât cele enumerate anterior, precum abilităţile cognitive,
de efort fizic intens pentru o perioadă redusă de timp, coordonare fizică, şi acuitate auditivă sunt
necesare ocupaţiei de casier.
Este nevoie de putere de concentrare, precizie, abilitati de lucru cu cifre, şi, poate cel mai
important, sa fie persoane de încredere.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Una dintre cele mai importante competenţe pentru desfăşurarea activităţilor ocupaţiei de casier
este aceea de utilizare a computerului, iar apoi cele care ţin de zona rezolvării problemelor:
identificarea acestora, identificarea soluţiilor posibile, evaluarea soluţiilor şi rezolvarea
problemelor prin implementarea soluţiilor. Abilităţile sociale percum cele care ţin de orice
ocupaţie în care furnizarea serviciilor este importantă şi munca cu oamenii, cuu clienţii, este
deosebit de importantă, aceste abilităţi sunt şi ele relevante şi necesare într-o foarte mare măsură.
Apoi, necesare, dar într-o măsură mai mică, sunt competenţele care ţin de cunoştinţele generale,
scris, citit, calcule matematice elementare, şi cele care suţin un proces de învăţare rapidă de noi

106
cunoştiinţe, informaţii, dobândire de noi abilităţi. Organizarea timpului şi capacitatea de a
convinge sunt alte competenţe necesare într-o mare măsură desfăşurărilor activităţilor de zi cu zi
ale ocupaţiei de casier.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Locul unde se desfăşoară majoritatea activităţilor casierului este la un ghişeu. Programul de

activitate pentru acestă ocupaţie este unul monoton, care presupune activităţi repetate, se
desfăşoară în programul normal de 8 ore pe zi, de luni până vineri, nu presupune deplasare
în afara locului unde se desfăşoară activitatea, decât foarte rar şi în condiţii excepţionale,
sediul unde se desfăţoară acestă activitate fiind unul fix, şi în general, pentru desfăşurarea
acestei ocupaţii, unitatea unde se desfăşoară este o unitate cu sediu fix. Contractul de
prestare a activităţilor presupuse de către acestă ocupaţie este unul pe durată nedeterminată,
putând fi totuşi întrerupt la cerere. Este o muncă monotonă şi stresantă din punct de vedere
psihic deoarece se desfăşoară în zgomot, agitaţie, uneori în caldură excesivă şi în aer
poluat, praf. Condiţiile în care acestă ocupaţie se exercită s-au modificat în perioada
ultimilor 5 ani, fiind îmbunătăţite într-o foarte mare măsură, iar acesta se datorează, în cea
mai mare parte dotărilor tehnice dezvoltate şi achiziţionate: programul pentru stocarea
bazelor de date pe calculator, maşinile de numărat bani şi cele de verificat bani, mai ales
monedele străine. De asemenea, datorită contactului frecvent cu bani, monezi, numerar, şi
contact direct cu foarte multe persoane, zilnic, există riscul apariţiei unor boli profesionale,
precum alergii, infecţii ale pielii. Incidenţa apariţiei acestor boli profesionale a răma
neschimbată. În ceea ce priveşte genul persoanei care poate desfăşura acestă ocupaţie el nu
este foarte relevant pentru competenţele, abilităţile necesare desfăşurării activităţilor de zi
cu zi: atât femeile, cât şi bărbaţii pot realiza acestă ocupaţie. Activităţile specifice acestei
ocupaţii se desfăşoară în bănci şi birouri de schimb valutar, în oficii de schimb valutar,
unde funcţionarul lucrează în spatele unui ghişeu şi unde este protejat de un geam. Munca
nu implică probleme deosebite, cu excepţia posibilităţii lucrului în schimburi. Uneori, în
perioade aglomerate, poate deveni stresant. Mai există situaţiile de risc fizic, dacă unitatea
nu este protejată, păzită, mai ales că se lucrează cu sume importante de bani, informaţii
protejate, conturi, transferuri bancare.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

107
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii ocupaţiei de casier s-a modificat într-o măsură destul de mare,
mai ales datorită dotărilor tehnice, introducerii calculatorului şi a programelor de calculator de
colectare şi înregistrare de date, deci datorită dezvoltărilor tehnologice. În acelaşi timp,
diversificarea serviciilor dezvoltate de bancă, munca cu clienţii în fiecare zi, a adus modificări în
conţinutul muncii de casier. A crescut volumul de lucru şi diversitatea activităţilor realizate, iar
acesta şi datorită economisirii timpului desfăşurării unor acţiuni preluate sau efectuate mai
repede cu ajutorul tehnologiei: maşina de numărta bani, de verificat monedele, autenticitatea
acestora, etc. În acelaşi timp, s-au modificat aşteptările clienţilor, care se aşteaptă la servicii mai
bune, mai eficiente, în timp mai scurt, cu un personal amabil şi foarte serviabil. Toate aceste
modificări presupun ridicarea nivelului de stres, rapiditate în efectuarea operaţiunilor, amabilitate
şi flexibilitate în munca cu clienţii.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În primul rând au fost schimbările de natură tehnologică, de dotare cu aparatură performantă

capabilă să efectueze unele operaţiuni efectuate manual de către casier, şi programele soft de
calculator care au facilitat efectuarea operaţiunilor de contabilitate, redactare de rapoarte,
efectuare de plăţi şi încasări. Apoi factorii care ţin de schimbarea în organizarea activităţii la
locul de muncă, organizarea pe departamente, interacţiunea cu clienţii, desrevirea acestora.
Creşterea competiţiei în domeniu este un alt factor considerat ca fiind important pentru
modificările apărute în ocupaţia de casier, modificările legislative şi aşteptările la nivelul
clienţilor în cadrul serviciilor oferite de bănci.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

Pentru viitor, nu se prevăd modificări esenţiale în activităţile curente realizate de către un/o
casieră. Modificarea programelor de soft utilizate pentru analiza şi prelucrarea datelor bancare
poate determina perfecţionarea în acest domeniu. De asemenea, serviciile băncilor se pot
modifica, ceea ce poate determina fie modificarea activităţilor casierului, fie diversificarea
activităţilor realiazate de către acesta. Dar, activităţile de bază ale unuicasier nu se prevede a se
modifica în viitor.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Studiile medii în domeniul economic şi/sau contabil reprezintă nivelul minim de pregătire
necesar pentru practicarea acestei ocupaţii. Persoanele cu studii superioare, în domeniul

108
economic sau contabilitate, pot, de asemenea, să aibe acestă ocupaţie, dar, în general, nu e
necesară pregătirea de studii pe durată lungă pentru a avea acestă ocupaţie.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru a putea practica ocupaţia de casier, sunt necesare cunoştiinţe de calculator, sau utilizarea
programelor de calculator, cunoştiinţe de matematică şi din domeniul vânzări şi piaţă, acestea la
nivelul elementar şi mediu. Ceea ce trebuie cunoscut foarte bine, la nivelul înalt, sunt cunoştiinţe
din domeniul economic şi de contabilitate, al muncii cu clienţii şi dezvoltarea relaţiilor cu
aceştia, din comunicare şi psihologie.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Pentru a putea avea ocupaţia de casier sunt necesare cel puţin studiile liceale, fie în licee
specializate, licele cu profil economic, fie în licee de alte specialităţi. Nu e necesar să fie un liceu
teoretic. Studii postliceale sunt de ajutor, din nou specializate în domeniul economic, şi, dacă e
cazul, studiile superioare.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Sunt necesare cursuri specializate pentru desfăşurarea activităţilor ocupaţiei de casier. Sunt bine-
venite cursurile de lungă durată, de profesionalizare în domeniul pieţelor financiare, a legislaţiei
financiare şi cursuri de comunicare şi dezvoltarea relaţiilor cu publicul, clienţii.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Ocupaţii similare celei de casier sunt cea de gestionar şi cea de contabil, deşi activităţile celor
trei diferă destul de mult la un moment dat. Operator la ghişeu, casier la oficiul de schimb
valutar.
Alte ocupaţii care implică cunoştiinţe similare: vânzător de bilete de tren, funcţionar la ghişeul
poştal, asistent vânzări.

Pentru realizarea în bune condiţii a activităţilor necesare ocupaţiei de acsier, cooperarea cu

personalul care realizează decontările este necesară, fiind vorba tot de ocupaţia de casier, în
amonte, şi cu clienţii, în aval.

109
6.Concluzii

Activităţile descrise sunt foarte apropiate ocupaţiei de operator la ghişeu sau casier la oficiul de
schimb valutar, mai ales că lucrează într-o bancă.

Codul COR: 421101: încasează şi verifică plăţile în numerar, prin cecuri sau cărţi de credit în
magazine, birouri, întocmesc monetarul şi eliberează chitanţe,
efectuează plăţi în numerar, în bănci, pe bază de cărţi de credit, ţin contabilitatea şi verifică
concordanţa cu soldul de casă, încasează numerar în contul unei întreprinderi şi verifică
concordanţa cu listele de vânzări şi alte documente şi pregătesc fonduri pentru depounerea în
bancă, plătesc salariile personalului întreprinderii.

Unitatea unde ocupaţia de casier prezentată se desfăşoară este o firmă privată, cu capital
majoritar românesc, din domeniul financiar-bancar, filiala unei bănci, în fapt, care are un
personal de peste 250 de angajaţi, deci este o firmă mare. A fost înfiinţată în 1994, iar persoana
care are această ocupaţie în acestă firmă lucrează din 1998, de 8 ani, pe acest post, cu acestă
ocupaţie.

Nici o altă ocupaţie din cadrul firmei nu efectuează activităţile realizate de casier. Este o cupaţie
care şi-a schimbat activităţile destul de mult pe parcursul ultimilor 5 ani, datorită îmbunătăţirii
tehnologiei şi apariţiei unor aparete---cele de numărat bani şi cele de verificat banii—care a
îmbunătăţit condiţiile de muncă, rapiditatea efectuării operaţiunilor. În acelaşi timp însă a crescut
volumul de muncă, iar operaţiunile realizate s-au diversificat fiindcă băncile şi-au diversificat
serviciile oferite clienţilor. Este o ocupaţie stresantă din punct de vedere psihic fiindcă presupune
zilnic contact direct, constant cu oamenii, de oferire de servicii şi furnizare a lor în timp scurt,
eficient. În acelaşi timp are multă activitate monotonă care poate impune un tip de stres şi rodare
a unor abilităţi.

110
 Monografie profesională

Cercetător economist în gestiune economică

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Orice muncă de cercetare presupune: documentarea (culegerea materialului), prelucrarea,

analiza datelor, formularea de concluzii şi furnizarea de propuneri astfel încât, din punct de
vedere al cercetării fundamentale sau al celei aplicative, să se aducă ceva nou. Acesta este
obiectul de activitate al oricărei activităţi de cercetare. Cercetarea în gestiunea financiară
presupune, bineînţeles, particularizare, partea documentară fiind pe problema gestiune
financiară sau mai bine zis management financiar. Gestiunea economică, în câteva cuvinte, e
un fel de administrare. Această noţiune ar corespunde cel mai bine gestiunii economice. Mai
ales francezii au făcut diferenţa aceasta între gestion şi managementul anglo-saxon. Românii
au folosit noţiunea „conducere”. Ulterior, mai ales după 89, a început să fie înlocuită această
noţiune cu termenul „administrare”. Fiecare a simţit nevoia de a inventa cuvinte pentru un
pachet, un domeniu, un set de activităţi pentru a delimita. În principal este o delimitare pe
plan internaţional între gestion şi management. Managementul, pe lângă gestiunea efectivă,
are şi o particularitate de risc legată de decizie. Sfera noţiunii este mult mai amplă decât la
gestiune. Noţiunea „gestiune economică” poate fi apropiată mai mult de administrare pentru
că ceea ce se întâmplă în acest domeniu, într-o formulare brută, se apropie mai mult de
activitatea unui magazioner. În gestiunea economică există un patrimoniu şi trebuie avut
grijă ca acesta să nu se modifice, să nu se deterioreze ca structură, calitate, număr, valoare
etc., deci cu accent pe conservare. Şi aici este similitudinea cu activitatea administratorului.
Pe când în cazul managementului se are grijă de a schimba structura, de a aduce ceva în plus,
de a înnoi,de a îmbunătăţi calitatea acelui patrimoniu, nu doar de a-l păstra. Şi intervine
riscul, care nu există în cazul administrării.
Drept urmare, domeniul acesta, definit prin noţiunea gestiune financiară sau gestiune
economică este mai mult impus, mai potrivită fiind noţiunea de management financiar, de
management în general, care le acoperă cu totul, indiferent de momentul şi tipul de activitate;
deci şi de păstrare a patrimoniului dar şi de îmbunătăţire a lui, în condiţii de risc.

111
 Obiectul muncii de cercetare e foarte restrâns în cazul în care sensul atribuit este cel de
administrare. Cercetătorul trebuie să aducă ceva nou. Or, dacă cercetătotul face faza de
documentare, vede că s-a spus aproape tot şi apoi stă să se gândească ce să mai aducă ceva
nou aici? Dacă intervine în condiţii de risc iese din domeniul administrării, pătrunzând în
domeniul managementului. Nu se vorbeşte de administrare în condiţii de risc, ci de
managementul de risc sau în condiţii de risc. Nicăieri nu se spune despre administrare sau de
gestiune de risc. Sau apare în câteva domenii stricte - spre exemplu în domeniul bancar,
unde chiar patrimoniul lui în esenţă e de risc.
Ca urmare, cercetător în domeniul „gestiune economică” este o sintagmă mai mult forţată
pentru că domeniul lui de activitate ar trebui să aducă ceva nou în domeniul administrării
unui patrimoniu economic. Administrarea unui patrimoniu economic înseamnă conservarea,
păstrarea lui, ori ca să aduci fundamental ceva nou poţi să aduci pe linie de analiză, pe
metode de a comensura, însă aici e din ce în ce mai puţin domeniu de cercetare. Din anchete
şi chestionare sociologice ce potenţial de cercetare reiese că există în domeniul acesta? Câţi
oameni din România se ocupă de treaba asta? O astfel de analiză ar evidenţia faptul că mai
mult se publică cursuri de gestiune financiară, de gestiune în general şi mai puţin se
desfăşoară lucrări de cercetare. Foarte puţine cercetări de acest gen sunt, care să aducă ceva
nou prin acea publicaţie – de exemplu, până acum s-a folosit metoda X şi prin această
cercetare vin cu ceva extraordinar.

1.5. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Sarcinile unui cercetător economist sunt aceleaşi ca în orice cercetare. Nu poate fi particularizat
un cercetător la gestiune financiară sau gestiune economică (în domeniul microeconomiei, spre
exemplu).
Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor sunt: documentare, prelucrare, analiză,
formularea de concluzii şi soluţii. În cercetare, nu neapărat în gestiune, în prezent (şi faţă de cum
era înainte de 89), s-a redus foarte mult perioada de documentare. Pentru că accesul este foarte
rapid la surse din ce în ce mai multe. Pe de o parte s-a redus timpul de documentare, pe de altă
parte a crescut timpul de prelucrare. Acum nu mai este problema procurării surselor de
informare, nu se mai pierde timp căutând aceste surse, ci a apărut problema selectării surselor pe
care să le parcurgi. Asta e problema cea mai grea la ora actuală. Dar pe total perioada de
documentare se reduce. Însă un cercetător nu face 12 luni numai o cercetare pe o anumită temă,
ci este angrenat în diverse proiecte. În cercetarea din domeniul gestiune economică nu s-a mers
pe specializare, probabil din cauza potenţialului, adică potenţialul de cercetare s-a erodat pe

112
parcurs datorită faptului că cercetătorul nu este motivat şi atunci el nu studiază numai o temă de
cercetare - spre exemplu „Metode moderne de gestiune financiară la o societate pe acţiune” (un
titlu destul de vag) şi el să nu facă altceva tot anul decât aşa ceva. El, datorită mai multor factori,
are mai multe teme de cercetare în acelaşi timp. Participă la mai multe contracte - fie contract
extrabugetar, fie contract pe PS 7, alături de contractul de cercetare. Sunt mai multe direcţii de
cercetare pe care trebuie să le facă în acelaşi timp. Şi atunci cercetătorul îşi face o partajare a
bugetului de timp astfel încât să le acopere pe toate. Sunt domenii pe care le cercetează în fiecare
an, în care se află în faza de documentare. Sunt alte teme, proiecte de cercetare în care el a
depăşit faza de documentare şi a ajuns la căutarea de soluţii, cu toate că e în cursul aceluiaşi an.
Însă fiecare cercetător are o experienţă în spate, experienţă pe care poate s-o aducă şi în
documentare, şi la prelucrare şi în formularea de soluţii.
Şi interesant e de ce a crescut perioada de prelucrare a informaţiilor. Pentru că tot aparatul de
prelucrare, cel puţin în ultimii ani, s-a perfecţionat extraordinar, a devenit mult mai fin. În primul
rând se lucrează cu un aparat matematic foarte elaborat, care ca metodologie de prelucrare, cu
modele , cu instrumente e din ce în ce mai rafinat; dar în al doilea rând tehnica de calcul care este
pusă la dispoziţie este tot mai performantă (softul e opac pentru cercetător; acesta introduce
datele iniţiale şi are rezultatele care sunt iar date iniţiale şamd, astfel încât acesta lucrează non
stop). Aceasta este explicaţia pentru creşterea perioadei de prelucrare a datelor. Şi în partea de
documentare n-a crescut numai numărul de informaţii existente pentru o anumită gestiune, dar
sunt mult mai numeroase şi informaţiile despre cum se face cercetarea, prin ce aparat matematic,
nematematic, filozofic, de analiză sau de altă natură. Timpul de prelucrare a informaţiilor a
crescut pentru că modalitatile prin care cercetătorul este obligat prin rigoare ştiinţifică să le
folosească s-au diversificat şi au devenit mult mai rafinate.
Urmează partea de analiză şi de furnizare de soluţii şi de concluzii - comparabil cu un teren
minat pentru că depinde de cunoştinţele, de abilitatea, de experienţa omului. Dacă nu există un
cercetător de calitate, tot ce a fost făcut făcut e sortit eşecului. După părerea unui cercetător
economist, într-un an de zile, partea privind analiza, interpretarea şi furnizarea de concluzii şi
propuneri, ar trebui să dureze cel puţin 2 luni, în care specialistul să nu facă altceva, decât asta.
Ce se întâmplă în realitate în cercetarea economică? Se obţin rapid nişte date, se introduc într-o
cutie neagră – calculator – se obţin nişte prelucrări, se trece repede la o analiză, dar nu se ajunge
la rezultatul dorit. Se ia de la capăt. Poate de aceea ar fi mai indicat ca documentarea să fie la
sfârşit, să fie făcută cu seriozitate, astfel încât la sfârşitul parcurgerii etapelor să fie chiar finalul,
să nu se mai reia. Deocamdată se practică forma interactivă. Şi datorită faptului că se lucrează la
n contracte, dar şi faptului că nu se parcurg etapele cum trebuie. Cercetătorul se documentează

113
şi prelucrează datele în 2 zile , se uită la rezultatele din prelucrare, face o analiză scurtă, şi o ia de
la capăt pentru că descoperă că a omis ceva. Este o modalitate de lucru interactivă.
Ipotezele pe care cercetătorul le trece de la început pe hârtie nu rămân aceleaşi. De fapt asta
depinde de fiecare, depinde de ce metodă de cercetare e folosită, metoda deductivă sau inductivă.
Sunt situaţii în care se porneşte în cercetare ştiind de la început rezultatele şi se doreşte ca mediul
din jurul săi verifice metodele de lucru. Asta e o variantă. Dar există şi a doua variantă: există un
obiectiv de cercetare, se face o cercetare empirică (cu documentare, prelucrare, se analizează
rezultate şi se formulează concluziile); vis-a-vis de starea mediului, aceasta se modifică. Dar sunt
metode diferite. Un exemplu în gestiunea financiară: se propune ca prin cercetare - dar din start
se stabileşte acest lucru - să se obţină o creştere a valorii patrimoniului existent prin utilizarea
unor metode noi de evaluare. Şi atunci trebuie să fie găsită o metodă care să nu fie nici valoarea
de piaţă, nici valoarea activului, ci o altă valoare. Dar obiectivul e clar formulat de la început. Şi
după aceea începe documentarea şamd. Se poate ca la sfârşitul cercetării să fie o surpriză
neplăcută, să nu fie găsită nicio metodă sau să nu se inventeze nimic. Şi acesta este un rezultat:
un eşec. Dar se poate proceda şi altfel: se formulează tema de cercetare - noi metode de
evaluare, începe cercetarea, dar nu se stabileşte din start problema ca valoarea pe care s-o obţin
să fie mai mare, prin metoda ce va fi descoperită.
Pentru cercetarea economică mai potrivită este metoda de lucru interactivă. Pentru cei din Vest
parcă era un avantaj la un moment dat.Acum nu mai e. Pentru că economia nu mai evoluează
cum evolua acum 40, 50 de ani. E mult mai dinamică. Şi parcă acum cei din Vest ar trebui să se
întoarcă după modelul românesc, de cercetare interactivă. Să fie făcute prelucrări după
întocmirea analizei datelor, să fie făcută documentarea, să fie formulate nişte concluzii şi dacă
acestea nu convin să fie reluat proiectul de cercetare.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

114
Datorită faptului că obiectul muncii e în continuă mişcare, cercetătorul în domeniul acesta ar
trebui permanent să obţină informaţii din mediu - mediul care este bun cercetării. Cercetătorul se
află în institut, în mediul său, acolo-şi face cercetarea. Deci el ar trebui să comunice, ar trebui în
primul rând să aibă un sistem de relaţii. Ar trebui să existe relaţii personale şi relaţii
instituţionale, adică cu verigi organizatorice din care să fie absorbite informaţiile. Nu este
suficientă numai documentarea livrescă, de pe internet sau din bibliotecă. Sunt necesare date de
la agenţi economici, de la Ministerul Finanţelor, de la alte instituţii din administraţia centrală, de
la persoane fizice. Cercetătorul ar trebui să-şi aloce în bugetul de timp o bună bucată, un procent
semnificativ, pentru păstrarea acestor relaţii. Nu numai când are nevoie cercetătorul. Adică
cercetătorul are un proiect, merge cu chestionarul sau cu ancheta şi persoanele respective sunt
obligate să răspundă. Permanent ar trebui să fie întreţinute aceste relaţii, mai ales că în unele
cazuri cercetătorul are în spate 1, 3, 5, 10 cercetări terminate şi pe care ar vrea să le valorifice. Şi
atunci, în funcţie de momentul în care persoana din mediu are nevoie de rezultatele
cercetătorului economist acesta să i le furnizeze, astfel încât va deveni util şi la un moment dat
va putea să solicite şi el informaţii. Atunci e un „schimb de amabilităţi” (în ghilimele), schimb
bilateral de informaţii. Dacă cercetătorul nu dă nicio informaţie, persoana din mediu de ce ar da?
Va da o dată, de două ori, dar a treia va invoca un motiv şi nu va mai da datele solicitate. Sau
cercetătorul solicitant de informaţii va fi lăsat la nivelul secretarei sau la un nivel foarte
nesemnificativ în structura organizaţională din cadrul instituţiei. Pentru păstrarea relaţiilor ar
trebui ca cercetătorul să acorde din bugetul de timp o pondere semnificativă. Şi nu numai pentru
relaţiile cu exteriorul. Sunt importante discuţiile între colegi. Trebuie pornit de la premisa că
cercetătorul nu este singurul în veriga de cercetare respectivă care se ocupă de o anumită
problemă. Dacă este singur, e o tragedie pentru că ar însemna că în acel institut sunt numai
specialişti care nu se înţeleg între ei. Dar dacă de exemplu în cadrul gestionării economico –
financiare e un colectiv (sunt 2,3,4 cercetători) constituit la nivelul microeconomiei, măcar
există o punte de dialog, de discuţii. Mai mult decât atât, dacă sunt cercetători care participă la
acelaşi proiect de cercetare în cadrul documentării, prelucrării trebuie să schimbă informaţii între
ei ca să vadă la ce nivel s-a ajuns pe total proiect şi fiecare. Cercetarea nu înseamnă numai
documentarea aceea livrească, ci înseamnă informaţia din sistem. Mai ales că e informaţia
proaspătă. Iar cercetătorul oferă soluţiile şi propunerile tot acestui mediu, mai rar le foloseşte
pentru a le publica într-o carte. Domeniul de gestiune economico-financiară se referă mai mult la
cercetarea aplicativă şi mai puţin de fundamentală.
Referitor la tipul de activitate intelectuală pe care o presupune această ocupaţie - e un alt
domeniu, care ţine de modul cum îşi organizează activitatea în trei momente diferite: la început,
în faza de proiectare a fişei temei de cercetare, în etapa de realizare efectivă şi după ce a fost

115
realizată. În faza de proiectare, partea de strategie, abilitatea cercetătorului de a-şi face un
program, un buget de cheltuieli pentru proiectul respectiv, flerul lui de a negocia preţul cu
utilizatoul final al proiectului sunt importante. Este mai mult o fază de management comercial.
Managementul comercial înseamnă - legat de cercetarea în domeniul analizat - în faza aceasta
dinaintea demarării proiectului de cercetare primează modul în care îşi poate câştiga finanţarea.
Din punct de vedere financiar, trebuie să se demonstreze că acest proiect este util astfel încât
cineva să-l plătească. Pentru că nu face muncă patriotică, chiar şi în instituţiile publice
cercetătorii din centrele afiliate Academiei Române sunt plătiţi. Sunt plătiţi prin bugetul
Academiei pentru ce fac, tot negociat cu Academia Română, numai că nu prea se vede pentru că
sunt plătiţi în regie orice ar face. Ne întoarcem la metoda inductivă; cam la ce soluţii se doreşte a
se ajunge. Cam aşa se practică, cum se poate observa şi prin analiza fişei unui proiect de
cercetare. Până la buget se ajunge. Este importantă abilitatea de a-şi vinde marfa care nu e încă.
În bugetul financiar trebuie să prevadă atâţia bani, nici mai mult nici mai puţin, suficienţi, astfel
încât să-şi realizeze toate obiectivele. Altfel ori face muncă patriotică, ori iroseşte resurse
financiare. Dacă sunt mai mulţi indivizi care participă la acelaşi proiect de cercetare, importante
sunt abilităţile coordonatorului şi ale fiecărui cercetător. Coordonatorul trebuie să aibă abilitatea,
chiar dacă nu a fost o echipă înainte, să-i constituie într-o echipă de cercetare. Ce ar trebui să
facă conducătorul? Ar trebui să facă şi cercetare şi coordonare, astfel încât obiectivele
proiectului de cercetare la sfârşit să fie realizate. Există şi riscul să nu facă nimeni nimic, şi la
sfârşit conducătorul proiectului să nu aibă ce pune pe masă. Abilitatea profesională a
cercetătorului e să facă treabă pe documentare, pe prelucrare, pe păstrarea relaţiilor. Pentru
cercetător importantă este abilitatea orală în sensul de a vorbi, de a interacţiona, o abilitate
deosebită în materie de rapiditate în gândire, de a face corelaţii unde ceilalţi nu le sesizează.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei.

Competenţele ar trbuie discutate în mai multe etape. De exemplu, competenţa de management al
resurselor, să ştii să-ţi gestionezi. Sau pe altă etapă – de exemplu: cercetătorul nu face proiectul
de unul singur. Este angajat undeva (fie un SRL, o SA, fie o instituţie publică). Primul pas unde
este verificată şi testată competenţa sa e la angajare. Acolo e întrebat ce se pricepe să facă. E un
moment foarte delicat mai ales pentru persoana juridică. Pentru că din ce se solicită de la cel care
vrea să se angajeze, prin interviu nu se surprinde decât vreo 60% din vectorul de competenţă al
omului. Şi după aproape un an de zile în care începe efectiv să lucreze (depinde dacă a mai făcut
sau nu cercetări înainte, vine de la facultate) se descoperă dacă 40% din celelalte calităţi sunt
utile pentru persoana juridică respectivă. Persoana angajată poate avea competenţe, dar nu în

116
gestiunea financiară, ci în datoria de plăţi externe. Poate să aibă pe altceva competenţă. Dar
iniţial angajatorul să nu le descopere. În primul an de zile, după ce va lucra într-un colectiv de
cercetare se pot descoperi celelalte 40%. În al doilea an, acest 40% poate să determine trecerea la
alte tipuri de proiecte de cercetare, din alte domenii, astfel că pentru persoana juridică respectivă
să se reducă riscul de a nu utiliza eficient resursa umană. Sunt în institut absolvenţi de ASE care
au terminat Facultatea de Finanţe, care au masterat sau postuniversitare pe probleme de audit. Şi
după primul an de cercetare, în institut s-a practicat şi aşa se practică în fiecare an astfel: se
lansează un program de cercetare şi personalul, fără niciun fel de restricţii, se angajează la o
temă x,y. Au fost şi surprize ca asistenţi de cercetare care vin de pe băncile ASE-ului, care au şi
specializare pe audit, să nu vrea să participe la proiecte de cercetare de microeconomie. Pentru
că cercetătorul respectiv şi-a făcut o evaluare şi şi-a spus că el e mai mult pe alt domeniu din raza
de acţiune şi din planul de cercetare al institului. Competenţele acestea, în timp, pot să fie
erodate sau îmbunătăţite. Asta nu mai depinde neapărat de deşteptăciunea lui, mai depinde şi de
institut, de modul cum e motivat sau nemotivat pentru domeniul pentru care este competent. Un
exemplu: cei de la cercetare financiar-monatară din cadrul Academiei Române nu ar trebui să fie
cei mai buni specialişti din România? Sunt model, au avantajul că sunt neutri, fac cercetări în
domeniul financiar-monetar, (în domeniul acesta foarte puţini mai fac cercetări în România, iar
instituţiile din administraţia centrală, locală şamd, colectivele care ar trebui să facă sunt
desfiinţate încet-încet, ca şi cele de la Ministerul Finanţelor şi de la alte verigi sunt desfiinţate).
Şi atunci au rămas singuri pe o bucăţică, şi din cauza aceasta ar trebui să fie cei mai buni
specialişti. Şi sunt invitaţi la o discuţie, la Ministerul Finanţelor pe problema realizării bugetului
de stat; din partea institutului ar trebui să se ducă specialistul care se ocupă de buget. Nu se duce
şi nu pentru că-i interzice cineva ci pentru că s-ar putea să ajungă acolo şi să spună prostii. Şi
atunci este trimis omul care are idei despre buget, deşi nu-i chiar în zona lui de competenţă, dar
face faţă la o discuţie. Suma specializărilor dintr-un institut nui acoperă de cele mai multe ori
domeniul de activitate al institutului. Şi sunt mulţi cercetători competenţi într-un domeniu care ar
trebuie să treacă în alt domeniu.
Institutul, ca persoană juridică, lăsând la o parte faptul că primeşte o structură funcţională, un
buget, dacă greşeşte la selectarea a 2,3, persoane, până când va angaja? Şi angajarea se face cu
carte de muncă pe perioadă nedeterminată. Până când va angaja? Şi cu cei angajaţi ce poate face?
În ce condiţii îi dă afară? Nu-i chiar aşa simplu. Şi competenţa respectivă este legată şi de
procesul de evaluare. Există, cel puţin la persoanele juridice-instituţii publice, conform cadrului
legal demarat în 2003 - în 2003 era statutul cercetătorului şi a cercetării, dar şi legea 154 care e
din 1996 , în care pune bazele evaluării personalului de cercetare. Evaluarea personalului de
cercetare poate fi legată de competenţe Dar, şi aici e o problemă: institutul se aşteaptă ca cel care

117
este evaluat să fie competent în ce face. Dar ce face obiectul muncii în fiecare an se schimbă
datorită mediului. Evaluarea ar trebui să reflecte competenţa. Dar competenţa în fiecare an se
schimbă, adică necesarul de competenţă, pentru că mediul se schimbă şi nevoile mediului se
schimbă. Şi mai e şi un alt argument: dacă institutul a făcut anul acesta o cercetare pe o temă şi
a ajuns la nişte concluzii, la anul nu mai plăteşte nimeni să obţină aceleaşi concluzii. Poate să
mai plătească peste 5 ani să refacă cercetarea. Şi atunci, se schimbă domeniul cercetării. Şi
evaluarea se schimbă în fiecare an, ca să reflecte cât mai bine competenţele. Ori schimbi
evaluarea în fiecare an, ori faci evaluarea atât de integratoare încât indiferent cum se schimbă
necesarul şi efectivul de competenţe evaluarea să surprindă tot. Şi mai degrabă se tinde spre o
evaluare integratoare. Fiind o evaluare integratoare nu reuşeşte să surprindă cât e de competent
omul şi cât efectiv a muncit pentru instituţie. De exemplu: în evaluare se include numărul de
articole publicate într-un an. Nu este concludent. Că numărul de articole poate să fie 50 şi fiecare
dintre articolele să fie numai în domeniul TVA-ului. Sau poate să fie 50 în 50 de domenii
diferite. Sau poate să fie articole în Răcnetul Carpaţilor sau să fie într-o revistă de specialitate. În
evaluare nu se spune decât numărul de articole şi atât. Punct. Nu este un criteriu calitativ la
acesta cantitativ. S-a încercat la nivelul institutului şi la nivelul Academiei sa se diferenţieze:
numărul de articole publicate în România la reviste de specialitate, recunoscute de Academie.
Cea mai bună evaluare o dă studiul făcut. Evaluarea studiului dă suma competenţelor aplicate a
echipei de cercetare, nu a fiecăruia. Dacă se stabileşte la începutul anului: fiecare face câte un
capitol - ar fi o soluţie, pentru că este evaluat capitolul. Dar sunt destule proiecte de cercetare în
care lucrarea nu poate fi spartă în capitole. De exemplu se doreşte realizarea unui model,
modelul financiar al României; nu poate fi trecută ecuaţia nr 1 la cercetătorul x, ecuaţia nr 2 la alt
cercetător. Trebuie să lucreze împreună. Şi evaluarea este a echipei, nu a fiecăruia. Pentru
evaluarea competenţelor individuale nu se poate merge pe lucrare. S-a găsit soluţia cu multe
criterii numerice, dar există riscul ca să nu se surprindă chiar 100% competenţele efective care ar
fi fost implementate în rezultate, în proiecte de cercetare finalizate şamd. O altă cale prin care
trebuie definită competenţa este fişa postului în care, la cercetare, pe lângă atribuţii, competenţe,
răspunderi, se precizează: cercetătorul trebuie să ia la sfârşitul anului o notă cuprinsă între 3,75 şi
4,25 la evaluare. Este menţionată o condiţie, ceea ce înseamnă că competenţa trebuie să fie de o
anumită valoare, estimată prin nota finală. Sunt unele fişe ale postului unde se menţionează că
fiind CS2 trebuie să participe la 3 capitole din proiectele de cercetare, trebuie să scrie 10 articole
şi eventual o carte. Se impun direct în fişa postului. Trebuie să fie îndeplinite aceste cerinţe. Se
mai poate defini competenţa prin notele care se acordă. Orice fişă de evaluare are autoevaluarea,
dar mai există şi a doua coloană din tabelul respectiv sintetic unde este nota acordată de şeful
echipei de cercetare. A treia notă este cea acordată de un colectiv de evaluare numit de director şi

118
a patra notă este nota directorului institutului. Deci, până la urmă sunt nişte filtre care aduc
competenţa efectivă faţă de nevoile persoanei juridice. Competenţa pusă în aplicare.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

În ultimul timp se pune tot mai acut problema condiţiilor psiho, adică să fii întreg la minte. Ar
trebui fişă medicală la angajare, ca la permis auto, să fie făcut testul psihologic. Ceea ce se
întâmplă în parlament se poate întâmpla şi în cercetare. Oameni care nu sunt întregi la minte,
handicapaţi pot intra în cercetare. Au fost cazuri de oameni care au fost în cercetare şi au fost
handicapaţi. La început a fost bine, dar ulterior au fost probleme, mai ales la relaţia persoanei
juridice cu ei. Nu pot fi trimise astfel de persoane cu un handicap de exemplu la Ministerul
Finanţelor. În relaţiile cu mediul ei reprezintă persoana juridică şi mai ales că asta e, trăim în
România. Cu toate că pot fi extraordinari. Sunt handicapuri vizibile şi care nu se văd. Una e să
aibă un picior cu probleme şi alta e să aibă ticuri nervoase, să aibă ieşiri necontrolate, să
vorbească cu anumite accente aiurea şi să începi să fii bulversat. Persoana suferă o erodare în
timp, capătă foarte multă experienţă, dar apare şi uzarea creierului. Trecerea în vârstă se
compensează prin concediul de odihnă. Dar asta-i numai teoretic. În cercetere se dau până la 28
de zile lucrătoare într-un an, cuiva care poate avea 25 de ani vechime de cercetare. Dar sunt
cazuri când persoana nu-şi ia concediul. Pentru că un om cu experienţă se întoarce, pentru că
este atras în diverse activităţi ale institutului, la diverse proiecte de cercetare şi concediul se
reduce sau se ia fracţionat (5 zile acum, 5 zile peste 3 luni). În acest fel, această metodă legală de
a te calma, de a te odihni nu mai are efect. Sau, trecând dintr-un an în altul, o persoană poate
ajunge să aibă 60 de zile de concediu de odihnă. Adunând şi zilele nelucrătoare, dacă îşi ia
concediu de odihnă, fiind un cercetător de nivel CS1 poate periclita cercetarea în institut. S-a
încercat în institut ca în iulie şi august toţi salariaţii să-şi ia concediu. Sunt totuşi persoane care
nu pot în perioada asta, pentru că sunt anumite termene. Fiecare, când se angajează, nu cunoaşte
la persoana juridică toate amănuntele. Că s-ar putea la unele persoanele juridice să fie o
concurenţă pe post la angajare extraordinară, iar la altele deloc.Când ajungi efectiv la locul de
muncă vei vedea că nu e chiar aşa. Cum e climatul de muncă, dacă în interior se fac workshop-
uri profesionale, dacă ai o relaţie cu Internetul, dacă ai o reţea proprie de calculatoare , dacă este
o bază profesională adecvată. Condiţiile acestea nu pot fi cunoscute decât după cangajare, atunci
sunt cunoscute toate amănuntele. Fiecare persoană juridică tinde către mai bine. Cel puţin
teoretic. Şi în cercetarese doreşte o bază materială din ce în ce mai bună, pentru că atunci pot fi
făcute cercetări din ce în ce mai bune şi calitativ şi cantitativ. E important să existe o relaţie sau
o vizibilitate în mediul economic din ce în ce mai bună. O bună parte din cercetarea economică
se face în Academia Română, care este restricţionată de bugetul de stat ca venituri. Nu se poate

119
face exact ce se doreşte. Nu pot fi cumpărate, de exemplu, acum, cărţi de 50 000 de europentru
că nu se acordă prin buget. Şi deplasările în străinătate cu bani din bugetul public pentru
documentare se aprobă în condiţii foarte restrictive. Adică fie cazarea o plăteşte cercetătorul şi
Academia plăteşte avionul, fie invers. Şi trebuie să fie CS1 eventual sau academician ca să
primească aprobarea. Schimburile interacademice ar trebui să fie pentru tineri cu o condiţie:
tinerii din institutele de cercetare care au plecat pe bani publici să se întoarcă mai deştepţi tot în
cercetarea economică din România. Tânărul nu are de unde să plătească cazarea sau avionulre de
unde. Şi atunci poate fi motivat să rămână la Institut printr-o plecare în străinătate. Ori plecările
în străinătate de tineri din Academia Română le numeri pe degetele de la două mâini. Din 1000
de cercetători, cca 200 sunt cercetători sub 35 de ani. Din aceşti 200 ar trebui măcar unsfert să
plece în ţările Uniunii Europene în fiecare an, pentru că asta înseamnă relaţia cu exteriorul.
Pentru că ar aduce informaţii, un sistem de relaţii, o limbă vorbită. Pentru că noi o să intrăm în
2007 în Uniune, dar tot restricţii vor fi din punct de vedere al cercetării, pentru că cheltuielile de
transport tot acelea vor fi, fie că se merge cu paşaport sau fără paşaport la Oxford tot este necesar
avionul, tot trebuie bani.
În institut se lucrează în majoritate pe contract pe perioadă nedeterminată şi e un program care
merge pe 8 ore. Cercetătorul lucrează 24 din 24 de ore. Exact ca la salvare sau ca la pompieri,
dacă arde. Cercetătorul dacă îi vine vreo idee, indiferent dacă este la serviciu sau acasă, normal
este să şi-o scrie pe hârtie.
Cercetătorul economist din România are un salariu mediu de 15 milioane. Asta se leagă de
nivelul de trai material şi spiritual, profesional al cercetătorului, în limbajul de lemn dinainte de
89. Dacă cercetătorul are casă, undeva pe malul lacului, este cuplat la internet, are linişte, de
copii se ocupă bona şamd, face acasă cercetarea. Şi numai anumite etape din cercetare le face
acasă, în faza de analiză, de concluzii, de propuneri. Nu poate LUCRA faza de documentare
acasă, doar eventual segmentul de căutat pe internet. Cei care nu au aceste condiţii acasă, fac şi
etapa şi asta la institut. Dar sunt etape obligatorii - ex.culegerea de date şi informaţii din legea
economică – când cercetătorul trebuie să meargă în locul acela, la locul agentului economic şi să
ia informaţii. Perioada de documentare efectivă ar trebui făcută în teren. Prelucrarea ar trebui, cel
puţin în domeniul economic, să utilizeze tehnici adecvate, tehnicile de calcul. Dar dacă
cercetătorul nu are acasă niciun calculator, trebuie să stea tot la institut. Mai mult decât atât, sunt
institute unde sunt 3,4 oameni la un calculator. Eu sunt 60 de oameni şi au zece calculatoare.
Cam 2,3 la un calculator şi începe conflictul: astăzi lucrez eu, mâine lucrezi tu. Şi sunt situaţii
când nici calculatorul nu este performant. Dotările cu tehnică de calcul ar trebui să urmeze, nu
numai la cei care sunt din mediul privat, dar şi la cei din mediul academic, în instituţiile publice,
dotarea ar trebui să urmeze durata morală, de uzură morală a utilajului pe care lucrezi. Eu vreau

120
să scot ce se poate dintr-un calculator. Dar dacă eu lucrez pe un Pentium 386 acum că sunt în
2006 va trebui să stau în faţa lui 3 ore până îmi prelucrează nu ştiu ce. Dar ca să am dotări de
ultimă oră ar trebui o dată la 6 luni, la un an să le schimb. Or astfel de cheltuieli nu sunt
prevăzute. Academia nu dă nici măcar cheltuielile de telefon ale institutului decât în anumite
condiţiidupă cum nu decontează cheltuieli de deplasare. Pentru acestea din urmă institutul
trebuie să obţină sponsorizări, contracte cu societăţile comerciale. Pentru deplasările la sesiuni de
comunicări cercetătorul scoate bani din buzunar, cu toate că în programul de cercetare şi în fişa
postului sunt prevăzuţi bani. Şi dacă cercetătorul merge la o sesiune de comunicări să valorifice,
să prezint rezultatele Academia nu include în buget cheltuielile de deplasare. Cercetătorul când
proiectează fişa proiectului de cercetare, pune în cheltuieli şi cele de deplasare, dar în niciun an
nu au fost aprobate aprobat. Şi nu numai la Institutul Economic, care e o structură de cercetare în
cadrul Institutului Naţional de Cercetări. Este valabil şi pentru secţia de ştiinţe economice,
juridice şi sociologia a Academiei Române şi pentru prezidiul Academiei. -

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
-6 si 6a

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani -24

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora -25,26

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În primul rând s-a schimbat legea. Nu se poate spune că e mai bine sau mai rău, dar după
părerea cercetătorului în domeniu acum se oferă mai multe şanse. În primul rând posibilitatea
de a obţine finanţare difersificată. Este un buget alocat Academiei Române, dar este şi o parte
din extrabugetar, diversificată. Pot fi făcute contracte cu Ministerul Cercetării, cu alte
ministere din administraţia centrală, pot fi pe PC 7 sau cu PC 6, pot fi şi microeconomic, pot
fi finanţări de la privat. Sistemul de finaţare prin granturi, prin contracte făcute de Ministerul
Cercetării nu-i demarat în ultimii 20 de ani. În ultima perioadă s-a reglementat mai bine şi
chiar mecanismul de funcţionare între cel care acordă grantul şi cel care-l pune în aplicare s-a
perfectat. Deci, apare o creştere a calităţii în această direcţie. Însă există un risc. Mediul se
îmbunătăţeşte pe finanţar, dar vine Academia Română şi poate să zică la un moment dat că
nu mai finanţează cercetările, acordând, de exemplu, decât cu 20% faţă de anul trecut. Şi
atunci care e soluţia? Pentru că sursele din extrabugetar nu sunt permanente. Anul acesta pot
să fie, dar la anul pot să nu fie. Or, salariaţii sunt angajaţicu carte de muncă. Să zicem că prin
restructurare, aşa cum s-a făcut în domeniul privatizării, oamenii sunt daţi afară. După aia ce

121
 se poate face, ca utilitate a activităţii de cercetare economică? Nu este nevoie de cercetare
financiară în România în perioada următoare? Dar pot fi găsite motive pentru a se reduce
bugetul de stat alocat pentru cercetarea financiară la un moment dat – un argument ar putea fi
că s-au extins sursele extrabugetare (poate să nu mai existe finanţare sau fie aşa de puţină
încât să fie nesemnificativă). Şi există riscul să fie oprită cercetarea financiară făcută ca
instituţie publică, ca utilitate publică, pentru economie, societate, pe considerentul
diversificării surselor de finanţare. Aici e riscul. Cresc sursele şi ca număr şi ca valoare, dar
institutul trebuie să aibă o reţinere legat de accesarea lui. Un exemplu foarte bun acum -
fondurile comunitare care, probabil, nu vor fi folosite 100% pentru că există şi o reţinere a
celui care ar trebui să implementeze programul acela. Firma îşi face un program de investiţii,
de modernizare, de ce-o mai fi; poate primi 200 000 euro, statul mai contribuie cu 50 000 de
euro, de exemplu, dar firma mai trebuie să mai pună încă ceva. Face un împrumut la bancă.
Dar e o sumă aşa de mare şi trebuie să aibă şi o reţinere. Trebuie să pornească de la premisa
că există un risc să nu aibă succes. De unde se înapoiază banii? Aşa că există o reţinere. Că
dacă Academia nu mă susţine proiectul, care e soluţia?

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În primul rând a fost cadrul normativ. În ultimii 10 ani s-au schimbat unele lucruri: au
apărut statutul cercetării şi statutul cercetătorului, s-a pus problema evaluării, a apărut grantul ca
instrument de stimulare de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării a cercetării în România. În al
doilea rând, cadrul impus de Uniunea Europeană – reprezintă cadru normativ şi nu. Intrând în
UE se zice că se duce către o societate informaţională, informatizată, informaţională. Ca să se
ajungă acolo ar trebuie ca să se aloce pentru cercetare-dezvoltare până la 20% din PIB pe an. La
noi se acordă 0,3%. În ultimii 10 ani acesta a fost un factor de rămânere în urmă. Primul factor
menţionat a fost pozitiv, al doilea este factor negativ, cel de finanţare. Nefinanţarea sau
subfinanţarea domeniului este factorul negativ care a schimbat conţinutul activităţii. Stimularea
prin bani nu mai e, motivarea prin publicarea unei lucrări nu mai este (acum regula este dacă vrei
să public o carte trebuie să plăteşti cheltuielile).

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Ar fi soluţia ca în cadrul persoanei juridice să se dezvolte un sector comercial, care permanent să
caute noi contracte pentru a echilibra nevoile de cercetare cu potenţialul pe care-l are persoana
respectivă şi cu bugetul . Dar deocamdată acesta nu există, n-are relaţii cu mediul. Există relaţii
cu mediul, dar profesionale, nu comerciale. Aceste relaţii comerciale nu sunt dezvoltate, mai ales
la instituţiile publice.Deocamdată nu se poate dezvolta sectorul comercial, pentru că sunt

122
necesare alte mijloace, instrumente, mecanisme. Sunt diverse activităţi pe care le face un institut
de cercetări care se pot grupa în cadrul unei afaceri. De exempu, institutul economic scoate
Starea financiară a României, un anuar care ar putea să fie afacere. Şi institutul să funcţioneze ca
o editură, să fie un colectiv care să pregărească acest anuar. Dar cercetarea este făcută la institut
înainte, sunt stabiliţi indicatorii, este cunoscută metodologia. În fiecare an trebuie adunate numai
datele şi făcută o analiză. Nu e atât de cercetare fundamentală cât recalculare în fiecare an. Şi
dacă există un soft bine pus la punct nu mai trebuie decât o analiză, cum face Banca Naţională
prin raportul ei anual. Dar institutul ar putea să promoveze în fiecare an publicaţia, cu conferinţă
de presă şi din 500 000 de agenţi economici, 200 000 ar putea să cumpere acest anuar stastistic,
Starea Financiară, în care sunt multe date despre microeconomie, sunt toţi indicatorii financiari
de la nivel macro până la nivel micro. Pentru că sunt nişte situaţii anacronice acum în România
care ar trebui prezentate. Aceste date se găsesc la Registrul Comerţului, la Ministerul Finanţelor,
la Institutul de Statistică, dar nu le publică nimeni. Dacă un agent economic vrea să facă o
investiţie într-un domeniu, nu ştie performanţele medii ale domeniului respectiv. Care este
eficienţa investiţiilor în domeniul confecţiilor? 15%, 17%20%? E mai profitabil decât
prelucrarea metalelor sau nu? În acest anuar este prezentată eficienţa economică, toţi indicatorii
de eficienţă. Este un proiect al institutului, un exemplu în pregătire. Există şi varianta de a face
un proiect de cercetare multianual care ajunge într-un ce poate fi dat la o editură să-l publice.
Cealaltă variantă, mai ales că e înregistrată la OSIM, este să o publice institutul. Pe copertă va fi
trecut institutul şi trebuie parcurse toate etapele, până când anuarul ajunge la microeconomic, pe
bază de comandă fermă, cu facturi. Pentru că editura poate oferi pentru carte 20 milioane şi atât
dar poate să obţină 3 miliarde dintr-un număr de vânzări; varianta aceasta poate aduce
institutului cele 3 miliarde. Ar fi o afacere, dar institutele de cercetări nu fac afaceri. Afacerea ar
trebui să fie mai ales de acest tip: contractele extrabugetare duse mai departe şi transformate în
afaceri, mai ales cu mediul economic privat, cu asociaţiile profesionale, cu sindicatele, cu
patronatele, cu SA-urile, cu SRl-urile; este un câmp extraordinar, mai ales pentru cercetare. Este
reţinerea aceasta: institutul nu poate face afacerea respectivă pentru că apoi vine Academia şi
reduce bugetul. E de râs şi de plâns. Acum mediul se schimbă, se măreşte. Mai ales că vom intra
în Uniunea Europeană va trebui să întreţinem, că vrem, că nu vrem, nişte relaţii cu organismele
UE şi cu organismele şi instituţiile de profil din diverse ţări ale Uniunii Europene, mai strânse
decât până acum. Dar pentru aceasta angajaţii ar trebui să cunoască mai bine limbile străine, să
plece în străinătate. Ar trebui un buget de deplasări, care acum nu există; ar trebui să fie un
personal care să ştie să şi vorbească bine, nu numai să scrie bine genul ăsta; mai mult accent în
domeniul public relation, de întreţinere a relaţiilor.

123
4.Nivele de pregătire şi perfecţionare
4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Cercetătorii din acest domeniu încă nu sunt calaţi pe ideea de specialist, să ştie totul despre
nimic. Într-un an au o anumită temă de cercetare, anul viitor fac altceva,care nu are legătură cu
ceea ce au făcut anul trecut. Şi aceasta pentru că cercetarea fundamentală, cel puţin în domeniul
economic, trebuie legată de o economie care e în continuă mişcare; e apropiată de social, şi dacă
asta e în continuă mişcare şi cercetătorul economist trebuie să fie în continuă mişcare. Pe când la
fizica cuantică, 20 de ani cercetătorul poate să studieze numai particula x. Aia nu s-a schimbat, e
tot acolo. Ea nu se schimbă, modul nostru de a vedea, imaginea noastră despre aceea particulă se
schimbă. Pentru că niciodată n-o să fie definită realitatea decât prin cele 5 simţuri. Noi tindem
către a cunoaşte cât mai bine realitatea, niciodată nu o s-o cunoaştem cum trebuie. În domeniul
economic, după ce că nu cunosc realitatea, ci o imagine a ei, mai intervine şi în economie şi în
social unde în fiecare moment se schimbă condiţiile, şi modul de manifestare, şi cauze, şi efecte,
deci tot timpul e o bulversare. Şi se vine cu cercetarea.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Abilitatea profesională a cercetătorului e să facă treabă pe documentare, pe prelucrare, pe
păstrarea relaţiilor. E interesant că sunt modalităţi diferite de organizare în cadrul unui proiect
de cercetare. Spre exemplu, la un proiect de cercetare poate să participe 1, 2, 3 oameni care au
dezvoltat sistemul de ralaţii cu alte verigi. Dacă din echipa de cercetare face parte un fost
ministru, un fost membru în Consiliul de administraţie undeva, sigur că acea persoană are alte

124
relaţii mai bune decât orice alt cercetător care nici nu a trecut pe acolo. Din echipă poate să facă
parte şi un altul care are abilităţi în cercetarea fundamentală, cunoaşte foarte bine aparatul
matematic, ştie ce e o probabilitate, cum se calculează o derivată de ordinul 2 şamd – este un alt
tip de cercetător. Este foarte bine ca într-o echipă să existe tipuri de cercetători diferiţi, pentru că
atunci riscul de a nu realiza nimic, de a nu obţine niciun fel de rezultat e mult mai mic. Decât să
fie numai cercetători „fundamentalişti, care se ocupă numai de cercetarea fundamentală, şi
eventual vor aştepta de nu ştiu unde datele, dintr-un mediu bulversat. Se poate spune că în
domeniul economic, în domeniul gestiunii economico-financiare, nici nu există cercetare
fundamentală (în sensul a ceea ce înţelegem prin cercetare fundamentală) - este legată de
economie, de situaţii, de tot ce este acume. De fapt este şi o discuţie la nivele înalte cum să faci
cercetare fundamentală în domeniul economic, în acest domeniu foarte ancorat de practică.
Cercetătorul percepe realitatea, faţă de lumea din jurul lui, într-un alt fel. El are avantajul că este
oarecum din afara procesului. Dacă intră într-o întreprindere, el va fi din afara întreprinderii. Cei
dinăuntru au gradul de inerţialitate în activitatea pe care o fac mult mai mare decât o are
cercetătorul, care vine prima oară. Şi ăsta e avantajul cercetătorului, că poate să sesizeze ceva ce
nu merge bine, pe relaţii, pe sistem informaţional, pe activităţi, ca mecanism sau ca management.
Deci el fiind din afară poate să sesizeze nişte probleme. Dezavantajul e că s-ar putea să nu
surprindă toate elementele.
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale -3,3.1
În partea de documentare este o parte livrească, dar o parte din informaţii trebuie luată din
mediu. Dacă există relaţii permanente cu mediul, cercetătorul va obţine într-un timp foarte scurt
informaţiile de acolo şi chiar le va avea în baza de date. Dacă institutul nu ar avea în acest
moment nicio relaţie în mediu, ar trebui - pentru a obţine informaţii de la o persoană juridică -
să facă o adresă oficială, să meargă la persoana respectivă juridică, să fie aprobată cererea, să fie
stabilită persoana de contact de unde să fie luate informaţiile, trebuie mers la persoana
respectivă, stat o anumită perioadă de timp acolo, apoi date declaţii că informaţiile pe care mi le
divulgă nu vor fi date şi altora şamd. Or, toate etapele acestea sunt scurtcircuitate dacă eu am
încrede, el are încredere în mine şi discutăm în 5 minute am rezolvat o problemă care ar trebui pe
parea birocratică să se rezolve în 2 săptămâni.

125
6.Concluzii

Ocupaţia de cercetător economist în gestiune economică este încadrată în COR cu codul

258113. şi face parte din categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul activităţilor.
Obiectul de activitate al oricărei activităţi de cercetare presupune: documentarea (culegerea
materialului), prelucrarea, analiza datelor, formularea de concluzii şi furnizarea de propuneri
astfel încât, din punct de vedere al cercetării fundamentale sau al celei aplicative, să se aducă
ceva nou. Cercetarea în gestiunea financiară presupune particularizare, partea documentară fiind
pe problema gestiune financiară.
Sarcinile unui cercetător economist sunt aceleaşi ca în orice cercetare. Nu poate fi particularizat
un cercetător la gestiune financiară sau gestiune economică (în domeniul microeconomiei, spre
exemplu).Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor sunt: documentare, prelucrare, analiză,
formularea de concluzii şi soluţii. În cercetare, nu neapărat în gestiune, în prezent (şi faţă de cum
era înainte de 89), s-a redus foarte mult perioada de documentare, pe de altă parte a crescut
timpul de prelucrare. Urmează partea de analiză şi de furnizare de soluţii şi de concluzii -
comparabil cu un teren minat pentru că depinde de cunoştinţele, de abilitatea, de experienţa
omului. Dacă nu există un cercetător de calitate, tot ce a fost făcut făcut e sortit eşecului.
Datorită faptului că obiectul muncii e în continuă mişcare, cercetătorul în domeniul acesta ar
trebui permanent să obţină informaţii din mediu. Cercetătorul se află în institut, acolo-şi face
cercetarea, dar ar trebui să comunice, să aibă un sistem de relaţii. Ar trebui să existe relaţii
personale şi relaţii instituţionale, adică cu verigi organizatorice din care să fie absorbite
informaţiile. Nu este suficientă numai documentarea livrescă, de pe internet sau din bibliotecă.
Sunt necesare date de la agenţi economici, de la Ministerul Finanţelor, de la alte instituţii din
administraţia centrală, de la persoane fizice. Cercetătorul ar trebui să-şi aloce în bugetul de timp
o bună bucată, un procent semnificativ, pentru păstrarea acestor relaţii
În faza de proiectare, partea de strategie, abilitatea cercetătorului de a-şi face un program, un
buget de cheltuieli pentru proiectul respectiv este importantă. Abilitatea profesională a
cercetătorului e să facă treabă pe documentare, pe prelucrare, pe păstrarea relaţiilor. Pentru
cercetător importantă este şi abilitatea orală în sensul de a vorbi, de a interacţiona, o abilitate
deosebită în materie de rapiditate în gândire, de a face corelaţii unde ceilalţi nu le sesizează.
În ultimul timp se pune tot mai acut problema condiţiilor psiho, adică să fie întreg la minte. Ar
trebui fişă medicală la angajare, să fie făcut testul psihologic.
În continutul muncii cercetătorului în ultimii 5 ani au intervenit schimbări impuse în primul rând
de legislaţie. Nu se poate spune că e mai bine sau mai rău, dar după părerea cercetătorului în
domeniu acum se oferă mai multe şanse. În primul rând posibilitatea de a obţine finanţare

126
diversificată. Este un buget alocat Academiei Române, dar este şi o parte din extrabugetar,
diversificată. Pot fi făcute contracte cu Ministerul Cercetării, cu alte ministere din administraţia
centrală, pot fi pe PC 7 sau cu PC 6, pot fi şi microeconomic, pot fi finanţări de la privat.
Sistemul de finaţare prin granturi, prin contracte făcute de Ministerul Cercetării s-a reglementat.
În ultimii 10 ani s-au schimbat unele lucruri: au apărut statutul cercetării şi statutul
cercetătorului, s-a pus problema evaluării, a apărut grantul ca instrument de stimulare de către
Ministerul Educaţiei şi Cercetării a cercetării în România. În al doilea rând, cadrul impus de
Uniunea Europeană pentru a se ajunge acolo ar trebuie ca să se aloce pentru cercetare-dezvoltare
până la 20% din PIB pe an. La noi se acordă 0,3%. În ultimii 10 ani acesta a fost un factor de
rămânere în urmă. O soluţie pentru rezolvarea problemelor de finanţare ar fi dezvoltarea în
cadrul persoanei juridice a unui sector comercial, care permanent să caute noi contracte pentru a
echilibra nevoile de cercetare cu potenţialul pe care-l are persoana respectivă şi cu bugetul . Dar
deocamdată acesta nu există, n-are relaţii cu mediul.

127
 Monografie profesională

Cercetător în microelectronică

1.Natura activităţii

1.7. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Cercetătorul în microelectronică este un specialist cu o înaltă calificare şi specializare într-un
domeniu de avangardă.
Cercetările în acest domeniu servesc celor mai înalte tehnologii şi aduc îmbunătăţiri
continue de performanţă pentru cele mai diverse domenii de activitate în care se folosesc
echipamente electronice cu componente a căror tehnologie este de domeniul micro şi
nanotehnologiilor.
Activităţile de cercetare din acest domeniu se referă la :
• cercetarea micro şi nanostructurilor
• transferul de cunoştinţe în nanoinginerie
• cercetarea structurilor test de micro şi nanoelectrozi
• simulări asistate pentru pentru componente microfotonice pasive şi active
• măsurători elipsometrice – analiza straturilor subţiri ale conductorilor şi
semiconductorilor
• caracterizarea electrotermică a micro şi nanostructurilor
• proiectarea sistemelor de încercări pentru produse ale microtehnologiilor
• analize de depistarea defectelor la dispozitive şi senzori
• spectrofotometrie
• diagnoze de fiabilitate de produse ale microtehnologiilor
• activităţi de realizare a prototipurilor (inclusiv a documentaţiei pentru omologare)
• servicii şi asistenţă tehnologică (structuri circuite integrate, microdetectoare de
radiaţii, comptibilizări tehnologice)

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Activităţile sunt legate strict de munca de cercetare într-un domeniu de activitate considerat
de importanţă strategică.
Cele mai multe dintre activităţi se referă la :

128
 • colaborarea la proiecte europene în derulare, în care este parte şi cercetarea
românească în domeniu
• contribuţii privind accesul la înalte tehnologii pentru asistarea firmelor beneficiare
• activităţi legate de transferul de cunoştinţe de la nanotehnologie la nanoinginerie
• activităţi de analiză a defectelor – diagnosticarea, fiabilitatea produselor
• microscopie electronică de baleaj
• servicii de aistenţă tehnologică

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Mai mult decât în alte domenii, activităţile de tip intelectual reprezintă tipul dominant pentru
această ocupaţie. Acestea se referă la colectarea de informaţii din surse accesibile numai
specialiştilor şi persoanelor avizate, analiza şi evaluarea acestor informaţii, a gradului lor ne
noutate, a corspondenţei acestora cu obiectivele propuse pentru cercetare, clasificarea lor şi
stocarea în baza de date de cercetare. Conform scopului şi obiectivelor cercetării, informaţiile
sunt supuse unei analize de evaluare care să definească măsura în care servesc scopului şi
obiectivelor de studiu, procese în care sunt definite şi unele soluţii, se ia decizia verificării lor
practice şi se planifică activitatea de cercetare. În majoritatea cazurilor, fiind o activitate de
cercetare cu scop creativ şi de aplicabilitate tehnică, în raţionamentele şi opotezele de lucru
sunt încorporate laturile de originalitate ale soluţiilor propuse.
Este un domeniu de cercetare în care se analizează studiile prognozice de evoluţie tehnică şi
tehnologică şi , pe baza lor, se întocmesc obiective şi strategii de dezvoltare a acestui sector
pentru adaptarea studiilor la probabilele exigenţe ale noilor tehnologii.
Alte tipuri de activităţi specifice acestei ocupaţii se referă la intercomunicare, la relaţia cu alţi
specialişti în domeniu şi colegi de lucru, la consultanţa acordată beneficiarilor cercetărilor
din acest domeniu.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Suportul cunoaşterii ştiinţifice a acestei specialităţi reprezintă latura esenţială a abilităţilor
intelectuale necesare practicării aceste ocupaţii. Munca de cercetare în acest domeniu
presupune o alertă continuă pentru acumularea de noi cunoştinţe, o preocupare permanentă
esenţială pentru această muncă în care noutatea este elementul de bază. Activităţile propriu-
zise de cercetare solicită rapiditate în gândire, originalitate, gâdire inductivă şi deductivă,
memorare, uşurinţa calculelor, atenţie de tip selectiv şi distributiv, vedere foarte bună.

129
2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei
Sunt trei nivele de competenţă specifice acestei ocupaţii:
- competenţele de abordare sistemică, de prognoză, de analiză cauzală, de evaluare a
informaţiilor culese sau monitorizate şi de luare a deciziilor cu privire la actul de
cercetare, metode utilizate;
- competenţe tehnice – legate de utilizarea computerelor, a aparatelor de mare
rezoluţie, de analiză tehnică a proceselor, de monitorizare, de inspecţie de produs
- competenţe de tip social, de comunicare şi relaţionare specifice acordăriide
consultanţă pentru beneficiari.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al cercetătorului în microelectronică este normal şi cuprinde zilele
lucrătoare. Acesta lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată.
Activităţile sunt preponderent desăşurate la unitatea de cercetare cu sediul fix, dar, uneori, în
funcţie de solicitări face şi deplasări pentru testări, acordarea de consultanţă sau
monitorizarea unor procese asistate de echipamente microelectronice.
Condiţiile de muncă sunt la parametri optimi, impuşi de specificul acestei munci. Spaţiile în
care sunt echipamentele specifice microelectronicii sunt cu microclimat controlat.
Tehnologiile de lucru din microelectronică nu admit abateri de temperatură, umiditate,
curăţenie, curenţi de aer, vibraţii, zgomot, care pot influenţa decisiv procesul de muncă,
măsurătorile, intervenţiile, testările etc. Limitele de toleranţă ale microtehnologiilor sunt
extrem de mici. Cum era şi normal în acest domeniu, aceste cerinţe au fost respectate, deci
condiţiile de muncă au rămas neschimbate.
Ca strategie de stimulare a muncii în acest domeniu este menţionată facilitarea accesului la
informaţia străină, contactul direct cu specialişii străini, deplasările la institutele de profil din
străinătate pentru specializare.
Această ocupaţie poate fi practicată în egală măsură de bărbaţi şi de femei.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat în foarte mare
măsură, cauzele acestor schimbări fiind reprezentate de dotarea tehnică cu echipamente
microelectronice de mare rezoluţie, de ineteresul manifestat de industrie pentru dezvoltarea

130
 acestui tip de cercetare, de faptul că aceasta este stimulată prin coparticipare la programele
europene de cercetare în domeniu.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, cei mai importanţi factori care au generat schimbarea conţinutului
activităţilor în acest tip de cercetare au fost reprezentaţi se evoluţia rapidă a
microtehnologiilor, de adaptarea la exigenţele cererilor formulate de clienţii proiectelor în
care sunt implicate aceste studii şi cercetări. Diversificarea domeniilor de derere a reprezentat
preocupări în planul organizării activităţilor specifice.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Dotarea cu cele mai performate achipamente şi utilităţi va afecta în viitor conţinutul
activităţilor de cercetare din acest domeniu. Această superdotare va trebui să satisfacă
exigenţelor de colaborare la programele europene.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Ingineri electronişti

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe la cel mai înalt nivel din
domeniile electronicii şi microelectronicii, proiectării şi construcţiei de maşini, o foarte bună
cunoaştere a limbilor străine de circulaţie internaţională, precum şi jurisprudenţei
Solide cunoştinţe în domeniul computerelor.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Studii superioare în domeniul electronicii şi studii postuniversitare

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Este necesară specializarea în microelectronică, prin cursuri de câteva luni organizate în
străinătate

5.Ocupaţii înrudite
Cercetător în electronică/electrotehnică

131
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
În amonte: Şef Laborator, Şef de lucrări/coordontor programe cercetare
În aval : asistenţi de cercetare

6.Concluzii
Cercetătorul în microelectronică COR 251407 - este un specialist cu o înaltă calificare şi
specializare într-un domeniu de avangardă. Cercetările în acest domeniu servesc celor mai
înalte tehnologii şi aduc îmbunătăţiri continue de performanţă pentru cele mai diverse
domenii de activitate în care se folosesc echipamente electronice cu componente a căror
tehnologie este de domeniul micro şi nanotehnologiilor.
Este un domeniu de cercetare în care se analizează studiile prognozice de evoluţie tehnică şi
tehnologică şi , pe baza lor, se întocmesc obiective şi strategii de dezvoltare a acestui sector
pentru adaptarea studiilor la probabilele exigenţe ale noilor tehnologii.
Suportul cunoaşterii ştiinţifice a acestei specialităţi reprezintă latura esenţială a abilităţilor
intelectuale necesare practicării aceste ocupaţii. Munca de cercetare în acest domeniu
presupune o alertă continuă pentru acumularea de noi cunoştinţe, o preocupare permanentă
esenţială pentru această muncă în care noutatea este elementul de bază. Activităţile propriu-
zise de cercetare solicită rapiditate în gândire, originalitate, gâdire inductivă şi deductivă,
memorare, uşurinţa calculelor, atenţie de tip selectiv şi distributiv, vedere foarte bună.
Condiţiile de muncă sunt la parametri optimi, impuşi de specificul acestei munci. Spaţiile în
care sunt echipamentele specifice microelectronicii sunt cu microclimat controlat.
Tehnologiile de lucru din microelectronică nu admit abateri de temperatură, umiditate,
curăţenie, curenţi de aer, vibraţii, zgomot, care pot influenţa decisiv procesul de muncă,
măsurătorile, intervenţiile, testările etc. Limitele de toleranţă ale microtehnologiilor sunt
extrem de mici. Cum era şi normal în acest domeniu, aceste cerinţe au fost respectate, deci
condiţiile de muncă au rămas neschimbate.
Ca strategie de stimulare a muncii în acest domeniu este menţionată facilitarea accesului la
informaţia străină, contactul direct cu specialişii străini, deplasările la institutele de profil din
străinătate pentru specializare.
Această ocupaţie poate fi practicată în egală măsură de bărbaţi şi de femei.

132
 Monografie profesională

Chimist

1.Natura activităţii

1.8. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocuaţia de chimist face parte din categoria ocupaţiilor dominante. Domeniile în care se
poate practica această ocupaţie sunt extrem de variate, această specialitate fiind solicitată în
institutele cu profil biologic şi medical, medicină legală, fabrici de medicamente, diverse
domenii industriale, de la fabricarea cauciucului şi a maselor plastice până la fabricarea
muniţiei pentru armament. Sunt şi extrem de multe specializări pentru domeniile de lucru
ale chimistului : biochimie, chimie alimentară, chimie sanitară, chimie industrială,
petrochimie ş.a.
Oricare ar fi domeniul în care este practicată această ocupaţie, activităţile generale ale
acestei profesii se referă la aplicarea de metode şi procedee de separare sau combinare a
substanţelor chimice, identificarea componentelor chimice ale obiectelor analizate,
determinarea prin procedee specifice a concentraţiilor de substanţe în probele analizate,
depistarea şi identificarea unor elemente sau substanţe care compun probele analizate.
Dacă munca se desfăşoară în instituţii de cercetare, chimistul se implică în programe de
descoperire a unor noi procedee, metode şi fenomene chimice, noi sisteme de producţie
industrială a unor produse.
În exercitarea acestei ocupaţii sunt cuprinse nu numai activităţi de analiză sau cercetare, ci şi
activităţi colaterale şi care includ evidenţa şi administrarea substanţelor, ustensilelor de
laborator, a materialelor consumabile, a reactivilor şi substanţelor periculoase, precum şi
securizarea substanţelor nocive sau toxice.
În desfăşurarea activităţilor sale, chimistul trebuie să ţină seama de normele de tehna
securităţii muncii şi paza contra incendiilor atunci când se lucrează cu substanţe chimice, iar
chimistul, singurul cunoscător al proprietăţilor substanţelor, trebuie să îşi asume
responsabilitatea utilizării acestor substanţe.
După caz, chimistul execută analize fizicochimice şi toxicologice din probe bilogice
recoltate, analize de control al calităţii apei, determinarea impurificării aerului şi mediului
înconjurător, determinări ale noxelor în mediile industriale, face evaluarea obiectivă a
calităţii produselor alimentare.

133
 Indiferent de solicitarea şi locul desfăşurării muncii sale, chimistul trebuie să se asigure de
respectarea metodologiilor de recoltare a probelor pe care le va supune analizei, trebuie să
conserve aceste probe, prebuie să le analizeze respectând cu profesionalism etapele de
analiză, trebuie să testeze puritatea substanţelor identificate şi să le determine caracteristicile
prinprocedee fizico-cjimice.
În plus, trebuie să ţină registrul de laborator, cu menţiunea analizelor şi determinărilor
făcute şi a rezultatelor obţinute, trebuie să întocmească sau să redacteze buletine de analiză
în conformitate cu normele şi normativele domeniului în care lucrează, trebuie să răspundă
de păstrarea în condiţii de securitate a substanţelor toxice sau periculoase (inflamabile,
explozive).
Răspunde de cantităţile de substanţe utilizate în procesul muncii şi ţine evidenţa stocurilor
acestora.
Ocupaţia de chimist poate fi practicată şi în domeniul artelor sau arhivisticii, pentru
determinarea măsurii în care sunt degradate documente rare sau opere de artă, care sunt
sursele chimice ale acesteor degradări, elaborează metode de tratamente de întreţinere şi
execută tratamente în acest sens.
Este greu de imaginat existenţa unui domeniu în care să nu-şi găsească utilitate ocupaţia de
chimist.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Principalele sarcini ale chimistului decurg din atribuţiile menţionate în fişa postului pentru
domeniul în care lucrează. Spre exemplu, dacă lucrează în chimia medicală, face determinări
toxicologice şi analize de laboratur menite să identifice, conform solicitărilor medicate,
substanţele potenţial generatoare ale stărilor patologice; dacă lucrează în domeniul chimiei
alimentare face analize de măsurare a substanţelor degradate şi degradabile din compoziţia
alimentelor; dacă lucrează în domeniul conservării şi restaurării obiectelor întocmeşte
buletinele de analiză şi face recomandări de tratament etc.
Alături de aceste activităţi specifice domeniului, chimistul se preocupă de actualizarea
cunoştinţelor din domeniu, întocmeşte rapoarte periodice, asigură gestionarea şi funcţionarea
aparatelor şi instalaţiilor din dotare, respectă normativele de protecţie şi pază.
Este o ocupaţie în care trebuie să se specializeze permanent, să păstreze relaţiile cu ceilalţi
specialişti pentru informarea necesară, să participe la cursuri de perfecţionare, simpozioane şi
alte manifestări legate de preocupările sale

134
2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Sunt apeciate ca foarte importante în activitatea chimistului activităţile de colectare, evaluare
şi asimilare a informaţiilor necesare pentru realizarea sarcinilor din fişa postului. În ceea ce
priveşte interacţiunea şi cominicarea, sunt considerate ca importante aspectele care ţin de
comunicarea cu colegii, interacţiunea cu clienţii/beneficiarii studiilor chimice.
Aproape toate aspectele legate de activităţile intelectuale sunt implicate: prelucrarea şi
analiza informaţiilor, evaluarea informaţiilor, palnificarea, identificarea cailor şi soluţiilor de
rezolvare a sarcinilor de lucru, reflectarea şi luarea deciziilor, actualizarea cunoştinţelor,
precum şi elaborarea unor noi obiective şi strategii
Multe dintre activităţile specifice muncii chimistului sunt legate de utilizarea computerului şi
a aparaturii şi echipamentelor moderne de determinare şi măsurare.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Practicarea ocupaţiei de chimist presupune în primul rând abilităţi intelectuate – cognitive şi
de gândire deductivă, dar şi lucrul cu cifrele, memorare, atenţie selectivă.
Dintre abilităţile fizice, sunt necesare cere care se referă la precizia şi acurateţea mişcorilor,
dexteritatea.
Dintre abilităţile senzoriale, este de menţionat exigenţa privind vederea de aproape.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele generale decurg din suportul ştiinţific al activităţilor cuprinse în această
ocupaţie. Acestora trebuie să li se asocieze competenţele de abordare sistemică, de prognoză
şi analiză cauzală pe care sunt elaborate studiile de tip cauză-efect.
În exercitarea atribuţiilor specifice muncii sale, chimistul se confruntă cu situaţii în care
trebuie să identifice problemele şi să evalueze în ce măsură soluţiile disponibile satisfac
cererile formulate în sarcinile de lucru.
Într-o măsură destul de mare sunt solicitate competenţe privind organizarea sarcinilor de
lucru şi managementul resurselor materiale şi umane.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al chimistului se desfăşoară în zilele lucrătoare, cu foarte rarae deplasări.
Acesta lucrează pe bază de contract încheiat pe durată nedeterminată.
Locul de muncă al chimistului este în laborator, la unitatea cu punct fix.

135
 Munca sa nu este nici monotonă, nici solicitantă fizic, dar este stresantă din punct de vedere
psihic.
Condiţiile în care îşi desfăşoată munca sunt cele de laborator, în aer poluat cu solvenţi,
reactivi şi substanţe chimice care se degajă în timpul analizelor.
În ultimii 10 ani au existat preocupări de ameliorare a condiţiilor de lucru, ca urmare a
utilizării aparaturilor de dezumidificare şi montarea de exhaustoare.
Există o incidenţă a afecţiunilor pulmonare, ale ficatului şi ale vederii în munca de chimist,
incidenţa acestor boli rămânând neschimbată în ultimii 10 ani.
Nu contează sexul persoanelor care practică această ocupaţie.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii de chimist s-a schimbat în mică măsură în ultimii 5 ani

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, factorii care au generat schimbări în conţinutul activităţilor sunt cei
organizatorici – schimbări în organizarea activităţii la locul de muncă

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În următorii 5 ani se va extinde colaborarea cu institute de cercetare şi institute de învăţământ
superior, oferind o perspectivă nouă de perfecţionate şi acumulare de noi cunoştinţe.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică această ocupaţie sunt chimişti, biologi, fizicieni, ingineri chimişti

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel superior din domeniul
chimiei, precum şi cunoaşterea cel puţin a unei limbi străine.
Într-o oarecare măsură sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniul legislaţiei şi
jurisprudenţei, precum şi din domeniile colaterale ale beneficiarilor : fizică, biologie, igiena
produselor alimentare, igiena mediului, medicina muncii.

136
4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia
Pentru practicarea ocupaţiei de chimist sunt necesare studii superioare. Din 1990 până în
prezent s-au făcut simţite ca necesare studiile postuniversitare (masterat, doctorat).

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
În practicarea acestei ocupaţii este nevoie de o intensă specializare pe domeniile în care
chimistul este angajat. Aceasta se poate face prin cursuri de scurtă durată, de câteva luni, în
condiţiile unei de reparticipare la anumite intervale de timp, în funcţie de particularităţile
domeniului, evoluţia dotărilor tehnice şi apariţiei unor noi exigenţe.
În anumite domenii, cum ar fi cel al restaurărilor, chimistul are nevoie de un curs de
specializare în domeniul investigaţiilor, cursuri cu durata de câţiva ani.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În munca sa, chimistul colaborează cu biologi,fizicieni, medici, specialişti în studiul mediului,
igienişti, ingineri sau alţi specialişi din diferite domenii industriale
Chimistul este subordonatul şefului de laborator sau de secţie de cercetare şi are în subordine,
tehnicieni şi operatori chimişti, precum şi personal necalizicat pentru asigurarea întreţineri şi
curăţeniei locului de muncă.

6.Concluzii
Ocupaţia de chimist - COR 211301 - este încadrată în categoria ocupaţiilor dominante.
activităţile generale ale acestei profesii se referă la aplicarea de metode şi procedee de
separare sau combinare a substanţelor chimice, identificarea componentelor chimice ale
obiectelor analizate, determinarea prin procedee specifice a concentraţiilor de substanţe în
probele analizate, depistarea şi identificarea unor elemente sau substanţe care compun probele
analizate.
Dacă munca se desfăşoară în instituţii de cercetare, chimistul se implică în programe de
descoperire a unor noi procedee, metode şi fenomene chimice, noi sisteme de producţie
industrială a unor produse.
Domeniile în care se poate practica această ocupaţie sunt extrem de variate, această
specialitate fiind solicitată în institutele cu profil biologic şi medical, medicină legală, fabrici
de medicamente, diverse domenii industriale, de la fabricarea cauciucului şi a maselor plastice
până la fabricarea muniţiei pentru armament. Sunt şi extrem de multe specializări pentru

137
domeniile de lucru ale chimistului : biochimie, chimie alimentară, chimie sanitară, chimie
industrială, petrochimie.
Sunt apeciate ca foarte importante în activitatea chimistului activităţile de colectare, evaluare
şi asimilare a informaţiilor necesare pentru realizarea sarcinilor din fişa postului. În ceea ce
priveşte interacţiunea şi cominicarea, sunt considerate ca importante aspectele care ţin de
comunicarea cu colegii, interacţiunea cu clienţii/beneficiarii studiilor chimice.
Aproape toate aspectele legate de activităţile intelectuale sunt implicate: prelucrarea şi
analiza informaţiilor, evaluarea informaţiilor, palnificarea, identificarea cailor şi soluţiilor de
rezolvare a sarcinilor de lucru, reflectarea şi luarea deciziilor, actualizarea cunoştinţelor,
precum şi elaborarea unor noi obiective şi strategii
Multe dintre activităţile specifice muncii chimistului sunt legate de utilizarea computerului şi
a aparaturii şi echipamentelor moderne de determinare şi măsurare.
Practicarea ocupaţiei de chimist presupune în primul rând abilităţi intelectuate – cognitive şi
de gândire deductivă, dar şi lucrul cu cifrele, memorare, atenţie selectivă.
Dintre abilităţile fizice, sunt necesare cere care se referă la precizia şi acurateţea mişcorilor,
dexteritatea.
Dintre abilităţile senzoriale, este de menţionat exigenţa privind vederea de aproape.
Pentru exercitarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel superior din domeniul
chimiei, precum şi cunoaşterea cel puţin a unei limbi străine.
Într-o oarecare măsură sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniul legislaţiei şi
jurisprudenţei, precum şi din domeniile colaterale ale beneficiarilor : fizică, biologie, igiena
produselor alimentare, igiena mediului, medicina muncii.
În practicarea acestei ocupaţii este nevoie de o intensă specializare pe domeniile în care
chimistul este angajat. Aceasta se poate face prin cursuri de scurtă durată, de câteva luni, în
condiţiile unei de reparticipare la anumite intervale de timp, în funcţie de particularităţile
domeniului, evoluţia dotărilor tehnice şi apariţiei unor noi exigenţe.
„Tipul ideal” pentru ocupaţia de chimist poate fi definit ca aparţinând unei persoane cu un
nivel intelectual deosebit, absolvent al facultpţii d specialitate, cu o pronunţată predispoziţie
spre latura abstract-analitică, dornic de o continuă perfecţionare. Un tip cu o mare fineţe şi
precizie a mişcărilor şi bună coordonare manuală, cu atenţie selectivă, cu vedere bună,
cunoscător al câtorva limbi de circulaţie internaţională, avid de informaţie şi cu abilităţi de
operare pe computer.
Aceste elemente de profil ar satisface în cea mai mare măsură exigenţele unei ocupaţii ăn
care trebuie păstrat foarte ridicat nivelul cunoştinţelor de specialitate şi în care dotarea
tehnică şi tehnologică va influenţa calitatea muncii.

138
Sunt mai dificil de găsit mijloacele de motivare şi stimulare pentru o astfel de profesie, dar
alinierea la standardele de exigenţă ale Uniunii Europene va determina majorarea cererii
acesteia pe piaţa forţei de muncă şi, implicit, găsirea mijloacelor de stimulare a muncii.

139
 Monografie profesională

COMENTATOR POLITIC

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de comentator politic face parte din categoria ocupaţiilor care în timp şi-au
schimbat conţinutul şi pentru care nu au existat preocupări de investigare a datelor cu
caracter monografic. În acest context, este oarecum dificil de definit cu mare precizie în ce
constă munca de comentator politic, de vreme ce comentarii de acest gen mai fac şi alte
persoane implicate în mass-media cum ar fi analiştii politici, realizatorii de programe,
redactorii, moderatorii, ziariştii. Oarecum, activităţile comentatorului politic şi ale
analistului politic se suprapun. Ambele au un anumit specific şi pentru amândouă este
nevoie de o anumită specializare. Din păcate, în România, această specializare a fost
realizată „la locul de muncă”.
Comentatorul politic îşi prezintă materialele în media în cadrul unor emisiuni speciale cu
caracter permanent, realizate cu o anumită periodicitate, sau în cadrul unor dezbateri
ocazionale, prilejuite de declanşarea anumitor situaţii politice, cel mai ades dezbătute în
cadrul unor emisiuni televizate, dar şi în presa scrisă şi în emisiunile de radio.
Caracteristicile muncii comentatorului politic trebuie să se deosebească de cele generale ale
formatorilor de opinie prin componenta pregnant educaţională a modului în care este
realizată şi prezentată o analiză politică, prin contribuţia sa la construcţia culturii politice a
populaţiei căreia se adresează. Dată fiind precaritatea culturii politice a unei insemnate părţi
din populaţie, în special din categoria persoanelor tinere, munca sa trebuie să fie dominată
de responsabilitatea transmiterii unor păreri pertinente, rezultate dintr-o corectă informare şi
însoţite de o argumentare făcută cu profesionalism. Modul în care este realizat şi prezentat
comentariul politic, din acest punct de vedere, trebuie să aibă aceeaşi încărcătură de
responsabilitate ca şi munca unui cadru didactic, impactul informaţiilor venite din media
asupra populaţiei fiind de cele mai multe ori mai puternic decât din alte surse de informare
şi datorită accesului direct şi facil la acest tip de informaţie, cât mai ales al impactului
psihologic al informaţiilor venite din aceste surse de informare („Aşa este, pentru că aşa a
spus la televizor/la radio/a scris în ziar”).

140
 Comentatorul politic este o persoană care îşi alege cu discernământ tema abordată şi
interlocutorii participanţi la dezbaterea evenimentelor. El îşi pregăteşte materialul necesar
dezbaterii într-o manieră şi într-un limbaj elevat, dar accesibile populaţiei căreia se adresează
.
Modul în care este realizat comentariul trebuie să îndeplinească condiţiile de obiectivitate,
ceea ce presupune o intensă şi atentă muncă de informare asupra evenimentelor politice,
asupra situaţiilor conjuncturale în care au devenit manifeste anumite stări conflictuale
propuse ca temă a dezbaterilor, o detaliere a cauzelor care au generat aceste stări, pentru a
căror remediere trebuie găsite soluţii raţionale, eficiente şi bine argumentate.

1.2. Activităţile specifice realizării comentariului politic

Pentru asigurarea calităţii comentariului politic este esenţial modul în care realizatorul
acestuia se pregăteşte, îşi culege informaţiile.
Comentatorul politic trebuie să îşi pregătească materialul pe care vrea să-l expună public.
Pregătirea comentariului politic are şi caracterul unei informări continue şi diverse, dar şi un
caracter specific, adecvat temelor abordate.
În informarea continuă intră lectura cărţilor şi materialelor de specialitate, publicate în ţară
sau străinătate, studiul evenimentelor semnalate pe posturile de radio, televiziune, apărute în
ziare, precum şi urmărirea atentă a dezbaterilor politice. Un comentator politic trebuie să
urmărească şi celelalte realizări de acest gen, alegând canalul sau emisiunea/programul în
care invitatul este „de marcă”, un personaj interesant. Sau dacă sunt invitati reprezentanţii
unor partide, interesează motivaţiile lor, argumentările şi interpretările datele contextuale ale
disputelor care reprezintă tema discuţiilor.
Pentru comentatorul politic o sursă importantă de informare o reprezintă sondajele de opinie.
El trebuie să fie un mare consumator al informaţiilor furnizate de acestea, pentru a cunoaşte
modul în care sunt percepute la nivelul populaţiei evenimentele politice, economice şi
sociale care definesc la un moment dat contextul frământărilor politice pe care doreşte să le
comenteze.
Comentatorul politic nu trebuie să neglijeze contactele direct, periodice şi sistematice cu
liderii politici, pentru a cunoaşte opiniile tuturor părţilor implicate într-o dezbatere.
Un alt mod de informare se referă şi la relaţia cu funcţionari publici, personal al
ambasadelor, persoane acreditate în România şi cu reprezentanţi ai unor companii române şi
străine.
Nu trebuie neglijat nici modul direct de informare prin discuţii cu oamenii obişnuiţi. Opiniile
acestora dovedesc de cele mai multe ori că aceşti pameni sunt conectaţi la ceea ce se

141
 întâmplă în plan politic, iar previziunea acestora a fost de cele mai multe ori corectă. Este un
barometru destul de important, de care trebuie să se ţină seamă.
Contactul cu părerea publicului larg este utilă şi pentru a studia reacţia faţă de persoana
comentatorului politic. Este un mod de a măsura felul cum este receptat comentariul său
politic, dacă şi-a păstrat nota de neutralitate şi obiectivitate în analizele pe care le-a transmis
în media.
Pentru informarea comentatorului politic este interesant şi studiul evenimentelor din anii
electorali ai altor ţări. Dintr-o astfel de sursă se pot trage învăţămintele, deci părţile pozitive
care pot fi extrapolate.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Ocupaţia comentatorului politic este puternic intelectualizată, dominată de analiza şi
prelucrarea informaţiilor din surse multiple, evaluarea lor, raţionamente de analiză cauzală
menite să explice şi să argumenteze o stare care defineşte la un moment dat cadrul contextual
al desfăşurării unor evenimente supuse dezbaterilor politice.
Un alt aspect definitoriu pentru activitatea comentatorului politic se referă la relaţia cu
persoanele implicate în actul mediat, alţi formatori de opinie, cu persoane instituţii publice,
cu reprezentanţi ai partidelor cu care păstrează contactul necesar cunoaşterii problemelor
politice şi apunctelor divergente de opinie. Întrega activitate a comentatorului politic este
dominată de interacţiunea şi comnicarea cu alte persoane, într-un dublu sens: către
comentator – dacă se referă la culegerea informaţiilor – şi către auditoriu – dacă se referă la
mediatizarea comentariului său.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Comentator politic nu poate fi decât o persoană inteligentă, cu un fin spirit de observaţie a
fenomenelor economico-sociale şi politice, cu o mare capacitate de analiză şi sinteză a
informaţiilor sociale. El trebuie să fie un tip echilibrat psihic, capabil să facă analize
pertinente de pe poziţii echidistante, pe care să le poată prezenta, conform abilităţilor sale de
exprimare, într-o manieră inteligibilă şi utilizând un limbaj accesibil populaţiei căreia se
adresează.
Munca sa trebuie să fie dominată de spirit de discernământ în tratarea evenimentelor politice şi
maniera lor de prezentare. Materialele sale de analiză, care urmează să fie prezentate în

142
 media trebuie pregătite foarte bine. Nu trebuie mers pe ideea întâmplării când se discută
despre un fenomen politic sau o dispută politică.
Un lucru bun trebuie să răzbată din modul în care sunt realizate comentariile politice şi
anume calmul, lipsa de precipitare, stăpânirea de sine şi decenţa acestora. Discuţiile politice
chiar între personalităţi situate pe poziţii evident diferite trebuie să abordeze subiectele
discuţiilor cu calm, cu argumente, să fie pertinente şi neagresive, nici în formă, nici în
conţinut, într-un limbaj urban, decent şi politicos, fără expresii jignitoare sau exprimări
brutale. Aceasta ar trebui să fie o pildă pentru politicienii noştri, a căror exprimare este uneori
periferică, care tensionează discuţiile dintre partenerii dialogului, lăsând impresia că disputa
politică nu are loc între părţi ale aceleiaşi entităţi, ţări, ci între părţi aflate pe alte meleaguri,
în situaţii beligerante, în stare de război de secole.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Există o anumită atenţie care se îndreaptă către comentatorii şi analiştii politici, ceea ce-i
deosebeşte de modul în care sunt priviţi faţă de alţii din media. Asupra zonei lor de activitate
pluteşte totuşi o anumită nebuloasă, pe de o parte din cauză că impresia generală este că la
analiza politică pare că se pricepe toată lumea, indiferent de domeniul abordat, iar, pe de altă
parte, că în acest domeniu se implică oameni care pot fi foarte buni în meseria lor, dar care
nu au competenţa necesară pentru aceasta. Din ceea ce se cunoaşte consultând literatura de
specialitate, precum şi din uzanţele altor state, rezultă că este foarte greu să faci comentariu
politic sau analiză cu o tentă cât mai mare de obiectivitate fără încărcătura de cultură politică
necesară. Din păcate, cultura politică a unor persoane care îşi asumă statutul de analist sau
comentator politic în România este uneori precară, ca şi a unor moderatori implicaţi în actul
mediatic prilejuit de comentariul politic. Dar, ceea ce este mai agravant este că în chiar
mediul politicienilor cultura politică uneori lipseşte. Este ca şi cum ai vrea să înveţi o limbă
străină fără să ştii bine limba română, iar, în cazul politicienilor (chiar mai sus pe scara
ierarhiei) să vrei să ai cultură politică fără să ai un anumit nivel de cultură. Obişnuinţele de a
utiliza calculatorul pentru editarea unor texte şi pentru corespondenţă pe e-mail ţin de cultură
generală, dar nu sunt suficiente pentru a fi un om cult. Poate fi înţeles un anumit rabat în
ceea ce priveşte nivelul de cultură generală, dar este greu de imaginat că persoanele care nu
au asimilată o bază de cunoştinţe din domeniile literaturii şi istoriei pot depăşi barierele care
să permită înţelegerea anumitor aspecte conjuncturale. Cum nu pot fi acceptate
pseudoculturile etalate în media de persoane care stiu un citat dintr-un filosof şi cred că acest
lucru este suficient pentru a se erija în comentator. Din păcate, la persoanele implicate în
media, utilizarea mijloacelor moderne de comunicare reduce din timpul alocat cititului.

143
 Cartea nu poate fi scoasă din mijloacele de pregătire ale unor persoane care se consideră
intelectuali sau formatori de opinie.şi, mai mult, formatori de opinii politice.
Uneori este confundat moderatorul cu comentatorul politic. Moderatorull poate avea
capacitatea analizei politice, dar, în calitate sa de moderator trebuie să înbrace o haină croită
anume oriunde în lume şi anume să creeze climatul propice exprimării opiniilor de către
comentator, ca specialist .
Un comentator care-şi respectă competenţa nu trebuie să accepte să fac comentariu asupra
oricărei teme, pentru că indiferent căt este de cultivat şi informat nu poate avea pretenţia că
că se pricepe la orice. Este greu de înţeles că anumite persoane îşi permit să-şi exprime cu
lejeritate opinia despre orice şi nu oriunde. Responsabilitatea opiniilor ar trebui să fie mult
mai profundă. Este de-a dreptul caraghios să vezi pe cineva seară de seară că îşi expune
opiniile în detaliu sau derizoriu chiar despre orice.
În pofida aparenţelor de spontaneitate, comentatorul trebuie să nu iute că el nu se adresează
numai unui cerc restrâns de persoane avizate, de cunoscători , ci unui public mai larg şi, fără
să facă rabat de la calitatea discuţiilor, nu trebuie să le abstractizeze.
Comentatorul politic poate proveni din media, poate avea preocupări în domeniul culturii
politice, dar poate proveni şi din rândul celor care au aparţinut domeniului politic. Aceştia,
pentru a deveni credibili, trebuie să demnonstreze cu mult mai multe argumente afirmaţiile
pe care le fac şi dispun de mijloacele necesare pentru a o face, cu condiţia de a avea în spate
ceea ce trebuie, cultura. Ceea ce-i deosebeşte acum pe comentatorii politici şi politicieni sunt
cărţile citite de unii şi necitite de alţii. Limbajul, detaliile doctrinare, istoricul unui evenimen,
a unei mişcări politice sunt mai accesibile generaţiilor cu o cultură specifică mai mare. Dintre
tineri, sunt foarte puţini cei care au această cultură teoretică necesară.
În contextul frământărilor tranziţiei, mass-media îşi promovează modelele propuse, iar goana
după senzaţional şi audienţă neglijează aspectul cultural educativ, cu efecte catastrofale
asupra societăţii, pentru că lipsa de cultură politică este o componentă care poate caracteriza
un anumit nivel al calităţii vieţii.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Munca de pregătire a materialelor necesare realizării comentariului politic nu-l leagă pe
practicantul acestei ocupaţii de un loc fix. Munca acestuia este realizată în biblioteci, în faţa
calculatorului, la sediile unor ziare, posturi de radio sau televiziuni, sedii de partide, instituţii
publice sau locuri publice. El poate lucra în regim de colaborare cu unele instituţii media, pe
perioade determinate şi convenite de comun acord între părţi.

144
 Partea cea mai mare din timpul său de lucru este alocata culegerii şi prelucrării informaţiilor.
Este partea nevăzută a comentariului politic. Ceea ce se vede este momentul propriu-zis al
comentariului, emisiunea, programul sau articolul de ziar în care comentatorul îşi etalează
competenţele şi abilităţile pentru a lămuri unele din aspectele care frământă viaţa politică la
un anumit moment.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii ani

Frământările scenei politice româneşti au reprezentat mediul la care a trebuit să se adapteze
comentariul politic. Scena politică românească a fost şi este leagănul unor paradoxuri :
marea majoritate a celor care se revendică aparţinând unei anumite doctrine nu ştiu care sunt
coordonatele acelei doctrine, cum a evoluat aceasta în timp, care sunt deosebirile dintre
partidele din lume care au aceeaşi denumire cu cele din România. În lume, spre exemplu,
liberalii sunt de centru stânga. În România, au rămas principala forţă politică de dreapta. Şi
asta într-o ţară în care multă lume este săracă şi principalele revendicări sunt de stânga. Ori
argumentările doctrinare care să explice aceste paradoxuri lipsesc din platformele politice.
Goana după electorat, după adeziuni se face prin promisiuni de stânga, ceea ce este catalogat
drept populism. În acest context, lumea nu este plictisită de politică, ci de prezenţa anumitor
politicieni. Încep să plictisească anumite figuri. Altele sunt pitoreşti, dar lipsite de instrucţia
elementară , iar altele sunt pitoreşti prin comportament, deşi cu un suport cultural de
necontestat. Chiar şi publicul nu este în totalitate avizat pentru a recepta corect fenomenul
politic. În România politică nu se mai păstrează nimic de la un mandat politic la altul,
exceptând înverşunarea. Vine un nou guvern şi anulează tot, chiar dacă era ceva bine făcut.
Domneşte o neîncredere generală şi o ambiţie de neînţeles de a arăta că tot ce au făcut cei
dinainte trebuie demolat. Chiar şi în politica externă se simte acest lucru, ceea ce ne
compromite ca naţiune.
Pentru mulţi, comentariul politic a devenit un fel de bagatelă şi pierderea culturală este
imensă în special pentru generaţiile tinere, pentru ca la şcoală nu se dau prea multe
cunoştinţe din acest domeniu, partidele politice nu au preocupări majore privind cultura în
rândul tinerilor, decât formal, şi numărul tinerilor din partide este oricum restrâns, iar
participarea tinerilor la viaţa politică vizează mai mult latura artistică şi de prezentare.
Toate aceste elemente care caracterizează încheieri şi desfaceri de alianţe, promisiuni
neacoperite, ambiţii politice, esenţa formei fără fond a politicii fără cultură politică
reprezintă datele de context în care un număr restrâns de oameni fac comentariul politic, unii

145
 mai competenţi şi mai abilitaţi ca alţii, câţiva, foarte puţini, profesionişti, fini obsrvatori şi
interpreţi ai fenomenului politic.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Care ar putea fi posibilele schimbări în conţinut odată cu intrarea in UE?
Pertinenţa comentariului ar trebui să fie primordială. Interesul pentru politică va creşte. dar
se crează o situaţie destul de complicată, generată de inconsistenţa informaţiilor pe care le
are populaţia asupra tuturor aspectelor implicate de intrarea în Comunitatea Europeană.
Dramatic este că mare lucru nu ştiu nici cei care trebuie să ne ducă acolo, politicienii de
marcă, cei care ocupă funcţii importante în adimistraţie. Deci nu poate fi neglijată
importanţa culturii politice în sens larg. Probabil vor avea o mai mare credibilitate
politcienii cu o atitudine mai serioasă şi comentatorii politici care prin tinuta şi cultura lor
politică vor impresiona şi vor face credibilă o sentinţă politică. În acest context, numărul
comentatorilor politici va scădea. Sita exigenţială va cerne şi va păstra numai persoanele
credibile, care au ce spune şi cu argumente solide.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Comentatorii politici sunt oameni cu nivel de instrucţie elevat, dar cu profesii foarte diferite:
publicişti, politologi, profesori în învăţământul universitar, oameni din mass-media.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Analiza şi comentariul politic ar trebui să reprezinte o meserie aparte, care nu poate fi
practicată decât de un număr restrâns de oameni, presupunând o pregătire specială.
La această ocupaţie pot accede absolvenţi de ştiinţe politice, de filosofie, de sociologie, de
drept, cu o lectură solidă în zona teoriei politice, a sistemelor politice, a partidelor politice, a
doctrinelor politice.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Comentatorul politic trebuie să fie absolvent al unei instituţii de învăţământ superior, cu un
nivel de cultură ridicat şi cu temeinice cunoştinţe din domeniul politicului, buni cunoscători
ai unor limbi de circulaţie internaţională.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

146
 Perfecţionarea comentatorului politic este continuă şi nu se referă neapărat la cursuri
organizate în acest scop, ci la completarea continua a cunoştinţelor din domeniul politic.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În munca sa, comentatorul politic lucrează cu politicieni, politilogi, analişti ai diferitelor
aspecte ale vieţii economice şi sociale, sociologi, psihologi, profesori, reprezentanţi ai unor
instituţii publice, precum şi cu oameni care au ocupaţii specifice mass-mediei: realizatori de
programe, moderatori, redactori, ziarişti.

6.Concluzii
Ocupaţia de comentator politic – cod COR 245126 - face parte din categoria ocupaţiilor care
în timp şi-au schimbat conţinutul şi pentru care nu au existat preocupări de investigare a
datelor cu caracter monografic.
Comentatorul politic îşi prezintă materialele în media în cadrul unor emisiuni speciale cu
caracter permanent, realizate cu o anumită periodicitate, sau în cadrul unor dezbateri
ocazionale, prilejuite de declanşarea anumitor situaţii politice, cel mai ades dezbătute în
cadrul unor emisiuni televizate, dar şi în presa scrisă şi în emisiunile de radio.
Caracteristicile muncii comentatorului politic trebuie să se deosebească de cele generale ale
formatorilor de opinie prin componenta pregnant educaţională a modului în care este
realizată şi prezentată o analiză politică, prin contribuţia sa la construcţia culturii politice a
populaţiei căreia se adresează. Dată fiind precaritatea culturii politice a unei insemnate părţi
din populaţie, în special din categoria persoanelor tinere, munca sa trebuie să fie dominată
de responsabilitatea transmiterii unor păreri pertinente, rezultate dintr-o corectă informare şi
însoţite de o argumentare făcută cu profesionalism.
Modul în care este realizat comentariul trebuie să îndeplinească condiţiile de obiectivitate,
ceea ce presupune o intensă şi atentă muncă de informare asupra evenimentelor politice,
asupra situaţiilor conjuncturale în care au devenit manifeste anumite stări conflictuale
propuse ca temă a dezbaterilor, o detaliere a cauzelor care au generat aceste stări, pentru a
căror remediere trebuie găsite soluţii raţionale, eficiente şi bine argumentate.
Comentator politic nu poate fi decât o persoană inteligentă, cu un fin spirit de observaţie a
fenomenelor economico-sociale şi politice, cu o mare capacitate de analiză şi sinteză a
informaţiilor sociale. El trebuie să fie un tip echilibrat psihic, capabil să facă analize
pertinente de pe poziţii echidistante, pe care să le poată prezenta, conform abilităţilor sale de

147
exprimare, într-o manieră inteligibilă şi utilizând un limbaj accesibil populaţiei căreia se
adresează.
Munca sa trebuie să fie dominată de spirit de discernământ în tratarea evenimentelor
politice şi maniera lor de prezentare.
Comentatorii politici sunt oameni cu nivel de instrucţie elevat, dar cu profesii foarte diferite:
publicişti, politologi, profesori în învăţământul universitar, oameni din mass-media.
Analiza şi comentariul politic ar trebui să reprezinte o meserie aparte, care nu poate fi
practicată decât de un număr restrâns de oameni, presupunând o pregătire specială.
La această ocupaţie pot accede absolvenţi de ştiinţe politice, de filosofie, de sociologie, de
drept, cu o lectură solidă în zona teoriei politice, a sistemelor politice, a partidelor politice, a
doctrinelor politice.
Comentatorul politic trebuie să fie absolvent al unei instituţii de învăţământ superior, cu un
nivel de cultură ridicat şi cu temeinice cunoştinţe din domeniul politicului, buni cunoscători
ai unor limbi de circulaţie internaţională, înzestraţi cu uşurinţa de exprimare.

148
 Monografie profesională

CONSILIER INSTITUŢIE PUBLICĂ

COD COR: 110010

Dată fiind diversitatea domeniilor în care se practică acestă ocupaţie se recomandă

aplicarea mai multor chestionare pentru culegrea informaţiilor necesare stabilirii
pattern-ului acestei ocupaţii.

În cele ce urmează prezentăm informaţii care vizează „consilierul eparhial” deoarece

chestionarul a fost aplicat, potrivit procedurii de eşantionare, în cadrul Episcopiei
Craiovei.

CONSILIER EPARHIAL

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

coordonează întocmirea strategiei de activitate în domeniul social;

propune spre aprobare inspectoratului strauctura organizatorică a sectorului social
misionar în funcţie de evoluţia activităţilor şi dezvoltarea acestui sector;
supervizează întocmirea tuturor documentelor organizatorice necesare bunei
funcţionări a sectorului: norme de funcţionare a activităţii în cadrul sectorului,
regulamente, fişe de post şi proceduri;
supervizează din punct de vedere calitativ şi managerial desfăşurarea programelor şi
proiectelor prezentând dări de seamă şi informări cu privire la acestea;
supervizează mediatizarea activităţii sociale a sectorului social misionar.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

participă la şedinţele permanente ale Adunării Eparhiale, precum şi la orice alte

întâlniri la care este solicitat;
duce la îndeplinire toate dispoziţiile aprobate de Consiliul Eparhic, cu referire la
personalul neclerical;
supervizează activitatea de scriere a proiectelor de finaţare şi fundraising ca strategie
de dezvoltare a activităţii în domeniul social;
coordoneză întocmirea strategiei de activitate în domeniul social pe care o supune
spre aprobare Adunării Eparhiale;
supervizează din punct de vedere calitativ şi managerial desfăşurarea programelor şi a
proiectelor;
supervizează toate procedurile financiare ale sectorului social misionar.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Pentru fiecare tip de activitate a fost surprinsă importanţa acesteia în urmă cu 5 ani
(codificat prin „trecut”), în prezent şi peste 5 ani (codificat prin „viitor”).

149
 În practicarea acestei ocupaţii următoarele activităţi profesionale au fost, sunt şi vor fi cotate
ca „importante” :

ü Identificare informaţii necesare realizării sarcinilor

- colectarea, evaluarea şi asimilarea de informaţii şi date necesare pentru realizarea
sarcinilor specifice.

ü Interacţiune/comunicare cu ceilalţi
- interacţiunea cu colegii/lucrul în echipă;
- interacţiunea cu clienţii/beneficiarii;
- supervizare/coordonare/management;
- descriere/explicare/instruire;
- negociere, gestionare/rezolvare conflictelor;
- asistarea şi îngrijirea altora;
- vânzare/persuasiune;
- lucru cu publicul;
- acordare de consultanţă;
- îndrumarea şi motivarea altora;
- antrenarea/dezvoltarea altora;
- administrare/organizare/gestionare;
- realizare de activităţi administrative;
- monitorizarea şi controlarea resurselor.

ü Activitate intelectuală
- prelucrare/analizare de informaţii;
- evaluare informaţii;
- organizare/planificare;
- identificare de soluţii/rezolvare de probleme;
- reflecţie/luare de decizii;
- inovare;
- actualizare şi folosire de cunoştinţe;
- elaborare obiective şi strategii.

În ceea ce priveşte utilizarea “activităţilor fizice” în exercitarea ocupaţiei următoarele

activităţi fizice au fost, sunt şi vor fi cotate ca “importante” în exercitarea ocupaţiei:

- activităţi de operare cu echipamente;

- activităţi de control a modului de funcţionare a echipamentelor;
- activităţi complexe/tehnice;
- lucrul cu computerul.

Dacă în urmă cu 5 ani “activităţile de operare cu echipamente” erau coatate ca “oarecum

importante” în present, dar şi pe viitor aceste activităţi sunt şi vor fi cotate ca “importante” în
exercitarea ocupaţiei.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile intelectuale, excepţie făcând atenţia selectivă, sunt f „în foarte mare măsură”
importante în practicarea ocupaţiei:
- abilităţi cognitive;
- abilităţi de exprimare orală;

150
 - rapiditate în gândire;
- originalitate;
- gândire deductivă;
- gândire inductivă;
- uşurinţă în lucrul cu cifrele;
- de memorare;
- atenţie distributivă.

Din categoria abilităţilor fizice, doar cele care fac referire la „reacţia în timp redus” sunt
„în mare măsură importante” în exercitarea ocupaţiei.

Din categoria abilităţilor senzoriale, acele abilităţi care fac referire la „vederea de
aproape” şi „vederea de departe” sunt importante în exercitarea ocupaţiei.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În practicarea acestei ocupaţii următoarele competenţe profesionale sunt cotate ca

„importante” în practicarea ocupaţiei:

ü Competenţe generale (citit, scris, calcule matematice elementare, de analiză critică, de

învăţare activă, de monitorizare);

ü Competenţe de abordare sistemică (specifice abordărilor macro/sistemice, de

prognoză, de analiză cauzală, de evaluare şi luare de decizii);

ü Competenţe sociale (specifice abordărilor societale-sensibilitate la dinamica

grupurilor, comunităţilor, de coordonare, de convingere/ persuasiune, de negociere,
specifice actului de instruire, specifice furnizării de servicii);

ü Competenţe de rezolvare de probleme (de identificare de probleme, de identificare de

soluţii, de evaluare de soluţii, de implementare a soluţiilor);

ü Competenţe tehnice (de utilizare computer);

ü Competenţe legate de managementul resurselor (organizarea timpului, managementul

resurselor financiare, managementul resurselor materiale, managementul resurselor
umane).

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Ca principală modalitate de organizare a timpului de lucru pentru posturile în care se

practică ocupaţia este utilizat „programul de lucru de luni pînă vineri”;

Delegaţiile/deplasările în interes de serviciu pentru realizarea sarcinilor specifice

posturilor în care se practică ocupaţia sunt utilizate “foarte des”;

Pentru posturile în care se practică ocupaţia se utilizează contractul “pe perioadă

nedeterminată”;

Locurile în care îşi desfăşoară activitatea cei care practică ocupaţia re regăsesc în “unităţi
cu spaţiu fix”;

151
 Activitatea desfăşurată pe posturile în care se practică ocupaţia este “stresantă din punct
de vedere psihic”;

În decursul ultimilor 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au

îmbunătăţit în foarte mare măsură datorită schimbărilor din punct de vedere
organizatoric;

Nu există boli profesionale care apar la persoanele ce practică această ocupaţie;

Această ocupaţie poate fi practicată de amble sexe deoarece:

”Ambele sunt capabile în a exercita o funcţie managerială”.

(citat din monografie).

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au
generat

În ultimii 5 ani conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat „în foarte mare
măsură”.

Aceste schimbări au cosntat în:

Creşterea varietăţii activităţii;

Creşterea amplorii activităţii;
Schimbări în mediul extern al instituţiei.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani „shimbările de natură tehnologică”, „modificările în cadrul legislativ” şi

„adaptarea la evoile clienţilor/beneficiarilor” au avut un rol foarte important în schimbarea
conţinutului activităţii acestei ocupaţii. Rolul „creşterii competiţiei în domeniu” a fost şi el destul
de important.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

În următorii 5 ani schimbările în conţinutul muncii acestei ocupaţii se vor datora nevoii
de creştere a adaptabilităţii la noile cerinte interne şi externe acestei ocupaţii. Principalii factori
care vor sta la baza acestor schimbări ţin de contextul legislativ.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Acestă ocupaţie poate fi exercitată de către ; „preot” şi „asistent social”.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

152
 În practicarea ocupaţiei sunt necesare cunoştinţe din următoarele domenii de expertiză la
nivel superior:

Inginerie şi tehnologie (computere şi electronice);

Ştiinţe sociale (psihologie, sociologie, antropologie);
Ştiinţe umaniste şi arte (limbi străine, istorie, arheologie, filosofie, teologie);
Comunicare (comunicare şi media, lucrul cu clienţii/publicul);
Sănătate (terapie şi consiliere);
Afaceri şi managemnet (resurse umane).

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul de educaţie minim necesar practicării acestei ocupaţii în 1990, 2000 şi 2006:
învăţământ superior.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Pentru practicarea acestei ocupaţii, pe lângă nivelul de educaţie minim necesar, sunt
necesare şi cursuri de leadership.

În următorii 5 ani, pentru a face faţă schimbărilor în conţinutul muncii acestei ocupaţii
sunt necesare cursuri care să reflecte conţinutul noilor schimbări în legislaţie.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

„Inspectorul” şi „Economistul” sunt cele două ocupaţii înrudite cu ocupaţia de „Consilier

eparhial” (ca şi conţinut apropiat al muncii).

„Vicarul administrativ” şi „Inspectorul” sunt alte două ocupaţii din amonte şi din aval cu care se
coopereză în realizarea sarcinilor şi fără de care nu se pot realiza sarcinile ocupaţiei de „Consilier
eparhial”.

6.Concluzii

OCUPAŢIE: CONSILIER INSTITUŢIE PUBLICĂ

COD COR: 110010

Numele firmei: ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI

Sectorul principal de activitate al firmei: ALTELE
Anul înfiinţării firmei: 1974
Forma de proprietate a firmei: PUBLICĂ
Clasa de mărime a firmei: 50-249 ANGAJAŢI

Posturile/funcţiile în care această ocupaţie se practică în cadrul firmei:

CONSILIER SOCIAL
INSPECTOR ASISTENŢĂ SOCIALĂ

153
 COORDONATOR PROIECT.

Tiplogia ocupaţiei:

Evaluări ale personalului şi tehnologiei în contextul schimbărilor pe termen mediu şi lung:

În ultimii 5 ani conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat „în foarte mare măsură”
prin creşterea varietăţii şi amplorii activităţii. De asemenea şi schimbările din mediul extern al
instituţiei au contribuit decisiv la acest aspect.

În ultimii 10 ani „shimbările de natură tehnologică”, „modificările în cadrul legislativ” şi

„adaptarea la evoile clienţilor/beneficiarilor” au avut un rol foarte important în schimbarea
conţinutului activităţii acestei ocupaţii. Rolul „creşterii competiţiei în domeniu” a fost şi el destul
de important.

În următorii 5 ani schimbările în conţinutul muncii acestei ocupaţii se vor datora nevoii de
creştere a adaptabilităţii la noile cerinte interne şi externe acestei ocupaţii. Principalii factori care
vor sta la baza acestor schimbări ţin de cadrul legislativ.

„Tipul ideal” pentru ocupaţia analizată:

În exercitarea acestei ocupaţii sunt necesare în mod special competenţe generale, de abordare
sistemică, competenţe sociale, competenţe de rezolvare de probleme şi competenţe legate de
managementul rsesurselor.

Din categoria competeneţelor tehnice sunt importante cele ce vizează utilizarea calculatorului.

Abilităţile necesare exercitării acestei ocupaţii sunt în principal cele intelectuale, urmează apoi
abilităţile senzoriale şi ultimele ca importanţă abilităţile fizice.

Strategii de ocupare, stimulare: nu se folosesc

154
 Monografie profesională

CONSILIER ÎNVĂŢĂMÂNT
COD COR: 235 201

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Oferă consiliere elevilor cu anumite probleme şcolare (risc de abandon şcolar,

dificultăţi de integrare în colectivul de elevi, tulburări de comportament), probleme
familiale, probleme personale specifice vârstei;
Asigură testarea psihologică a elevilor;
Asigură consilierea şi orientarea privind cariera;
Asigură materialele psihopedagogice necesare desfăşurării orelor de diregenţie;
Cooperează cu profesorii diriginţi, cu directorul educativ, etc;
Oferă consiliere părinţilor şi celorlalte cadre didactice.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Întocmirea planului de consiliere de grup şi ăprezentarea acestuia coordonatorului

centrului judeţean de Asistenţă Psihopedagogică;
Desfăşurarea şedinţelor de consiliere individuală (se oferă la cerere) şi a celor de
consiliere de grup;
Completarea registrului de activitate, a fişelor de evidenţă a solicitanţilor, a fişelor
psihopedagogice, întocmirea planurilor de intervenţie;
Participarea la şedinţele lunare ale consilierilor şcolari;
Participarea la activităţile educative desfăşurate la nivelul şcolii.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Pentru fiecare tip de activitate a fost surprinsă importanţa acesteia în urmă cu 5 ani (codificat
prin „trecut”), în prezent şi peste 5 ani (codificat prin „viitor”).

Prezentăm în cele ce urmează activităţile necesare practicării ocupaţiei:

Identificare informaţii necesare realizării sarcinilor, activităţi catalogate ca “foarte

importante” indiferent de momentul trecut, prezent sau viitor

§ colectarea, evaluarea şi asimilarea de informaţii şi date necesare pentru realizarea

sarcinilor specifice.

Interacţiune/comunicare cu ceilalţi, activităţi catalogate ca “foarte importante” în prezent

şi viitor, dar ca activităţi „oarecum importante” în trecut.

§ interacţiunea cu colegii/lucrul în echipă: foarte importante în prezent şi viitor,

importante în trecut;

155
 § interacţiunea cu clienţii/beneficiarii: foarte importante atât în prezent cât şi în trecut,
dar şi în viitor;
§ supervizare/coordonare/management: oarecum importante în trecut, importante în
prezent şi viitor;
§ descriere/explicare/instruire: foarte importante atât în prezent cât şi în trecut, dar şi în
viitor;
§ negociere, gestionare/rezolvare conflict: lipsite de importanţă în trecut, oarecum
importante în prezent şi viitor;
§ asistarea şi îngrijirea altora: foarte importante atât în prezent cât şi în trecut, dar şi în
viitor;
§ vânzare/persuasiune: lipsite de importanţă în trecut, oarecum importante în prezent şi
viitor;
§ lucrul cu publicul oarecum importante atât în prezent cât şi în trecut, dar şi în viitor;
§ acordare de consultanţă, importante atât în prezent cât şi în trecut, dar şi în viitor;
§ îndrumarea şi motivarea altora, foarte importante atât în prezent cât şi în trecut, dar şi
în viitor;
§ antrenarea/dezvoltarea altora, foarte importante atât în prezent cât şi în trecut, dar şi în
viitor;
§ administrare/organizare/gestionare, oarecum importanteîn trecut, importante în
prezent şi viitor;
§ monitorizarea şi controlarea resurselor, oarecum importante atât în trecut cât şi în
prezent şi viitor.

Activitate intelectuală, activitate catalogată ca “foarte importante” indiferent de

momentul trecut, prezent sau viitor

§ prelucrare/analizare de informaţii: foarte importante indiferent de momentul trecut,

prezent sau viitor;
§ evaluare informaţii: foarte importante indiferent de momentul trecut, prezent sau viitor;
§ organizare/planificare: foarte importante indiferent de momentul trecut, prezent sau
viitor;
§ identificare de soluţii/rezolvare de probleme: foarte importante indiferent de momentul
trecut, prezent sau viitor;
§ reflecţie/luare de decizii, oarecum importante în trecut şi prezent, foarte importante în
viitor;
§ inovare, oarecum importante pentru trecut, importante pentru prezent, foarte importante
în viitor;
§ actualizare şi folosire de cunoştinţe: foarte importante indiferent de momentul trecut,
prezent sau viitor;
§ elaborare obiective şi strategii: foarte importante indiferent de momentul trecut, prezent
sau viitor.

În ceea ce priveşte utilizarea “activităţilor fizice” acestea sunt catalogate per ansamblu
ca “oarecum importante” în exercitarea ocupaţiei.
§ activităţi de operare cu echipamente: oarecum importante în trecut, importante în prezent
şi foarte importante în viitor;
§ activităţi de control a modului de funcţionare a echipamentelor oarecum importante în
trecut, importante în prezent şi foarte importante în viitor;
§ lucrul cu computerul, lipsit de importanţă în trecut, foarte impotant în prezent şi pe viitor

156
2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile intelectuale, cu excepţia uşurinţei in calculul cu cifre, sunt „în foarte mare măsură”
importante în practicarea ocupaţiei:
- abilităţi cognitive;
- abilităţi de exprimare orală;
- rapiditate în gândire;
- originalitate;
- gândire deductivă;
- gândire inductivă;
- atenţie selectivă;
- de memorare;
- atenţie distributivă.

Din categoria abilităţilor fizice, doar cele care fac referire la „reacţia în timp redus” sunt în foarte
mare măsură importante în exercitarea ocupaţiei. Importante sunt şi ”dexteritatea manual㔺i
„precizia şi acurateţea în mişcări”.

Din categoria abilităţilor senzoriale, acele abilităţi care fac referire la „vederea de aproape”,
„vederea de departe” şi „acuitatea auditivă” sunt importante în exercitarea ocupaţiei.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În practicarea acestei ocupaţii următoarele competenţe profesionale sunt cotate ca importante în

practicarea ocupaţiei:

ü Competenţe generale (citit, scris, calcule matematice elementare,elemente ştiinţifice de

bază, de analiză critică, de învăţare activă, de monitorizare);

ü Competenţe de abordare sistemică(specifice abordărilor macro/sistemice, de

prognoza, de analiză cauzală, de evaluare şi luare de decizii);

ü Competenţe sociale (specifice abordărilor societale-sensibilitate la dinamica

grupurilor, comunităţilor, de coordonare, de convingere/ persuasiune, de negociere,
specifice actului de instruire,specifice furnizării de servicii);

ü Competenţe de rezolvare de probleme (de identificare de probleme, de identificare de

soluţii, de evaluare de soluţii, de implementare a soluţiilor);

ü Competenţe tehnice (de utilizare computer, de lucru cu echipamente);

ü Competenţe legate de managementul resurselor(organizarea timpului, managementul

resurselor materiale, managementul resurselor umane)

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Ca principală modalitate de organizare a timpului de lucru pentru posturile în care se

practică ocupaţia este utilizat „programul de lucru de luni până vineri”.
Delegaţiile/deplasările în interes de serviciu pentru realizarea sarcinilor specifice
posturilor în care se practică ocupaţia nu sunt utilizate deloc.

157
 Pentru posturile în care se practică ocupaţia se utilizează contractul “pe perioadă
nedeterminată”.
Locurile în care îşi desfăşoară activitatea cei care practică ocupaţia re regăsesc în “unităţi
cu spaţiu fix”.
Activitatea desfăşurată pe posturile în care se practică ocupaţia este “stresantă din punct
de vedere psihic”.
Condiţiile de muncă specifice posturilor în care se practică ocupaţia: “prezenţa
zgomotului”.
În decursul ultimilor 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au
îmbunătăţit în mare măsură datorită clarificării legislative în ceea ce priveşte statutul
consilierului.
Nu există boli profesionale care apar la persoanele ce practică această ocupaţie.
Această ocupaţie poate fi practicată de amble sexe:

“Poate fi consiler şcolar orice persoană indiferent de sex, care îndeplineşte însă anumite
condiţii”.
(citat din monografie)

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au
generat

În ultimii 5 ani conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat „în mare măsură”.

Aceste schimbări au cosntat în:

Organizarea muncii consilierilor prin apariţia unor standarde specifice de calitate;

„Crearea unor noi posturi pe plan local, posturi ocupate de persoane specializate”;

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani „shimbările de natură tehnologică”, „modificările în cadrul legislativ”,

„adaptarea la evoile clienţilor/beneficiarilor” şi „creşterea competiţiei în domeniu” au avut un
rol important şi foarte important în schimbarea conţinutului activităţii acestei ocupaţii. Rolul
„schimbărilor în organizarea activităţii la locul de muncă” a fost şi el destul de important.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

În următorii 5 ani schimbările în conţinutul muncii acestei ocupaţii se vor datora schimbărilor de
natură tehnologică, legislativă, creşterii competiţiei în domeniu.

Principalii factori care vor sta la baza acestor schimbări:

ü Adaptarea procesului de consiliere la nevoile clienţilor;
ü Obligaţia oferirii unor servicii eficiente cu mijloace moderne.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

158
Acestă ocupaţie poate fi exercitată şi de către alte persoane care au următoarele profesii:
„profesor” şi „sociolog”.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei sunt necesare cunoştinţe din următoarele domenii de expertiză:

Inginerie şi tehnologie (computere şi electronice, nivel mediu)

Ştiinţe sociale (psihologie, sociologie, antropologie, nivel superior)
Ştiinţe umaniste şi arte (limbi străine, istorie, arheologie, filosofie, teologie, nivel
elementar)
Comunicare ( comunicare şi media, lucrul cu clienţii/publicul, nivele superior)
Sănătate (nivel mediu)
Legislaţie şi siguranţă publică (siguranţă şi siguranţă publică, nivel mediu)
Educaţie şi formare (nivel superior)

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul de educaţie minim necesar practicării acestei ocupaţii în 1990, 2000 şi 2006: învăţământ
superior.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Pentru obţinerea calificării necesare practicării acesteoi ocupaţii, pe lângă nivelul de educaţie
minim, sunt necesare cursuri de scurtă durată de formare profesională organizate de Casa
Corpului Didactic, Centrul Judeţean de Asistenţă Psihopedagogică, dar şi cursuri de pregătire
teoretică de lungă durată (cursuri postuniversitare).

În următorii 5 ani, pentru a face faţă schimbărilor în conţinutul muncii acestei ocupaţii sunt
necesare cursuri:
ü De formare teoretică privind consilierea diferitelor categorii de elevi;
ü Seminarii de formare practică menite să reflecte conţinutul noilor schimbări în legislaţie.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Nu au fost precizate ocupaţii înrudite cu ocupaţia de „consilier instituţie publică” (ca şi conţinut
apropiat al muncii).

„Directorul educativ” şi „Profesorul” sunt alte două ocupaţii cu care se coopereză în realizarea
sarcinilor şi fără de care nu se pot realiza sarcinile ocupaţiei de „Consilier învăţământ” .

6.Concluzii

OCUPAŢIE: CONSILIER INSTITUŢIE ÎNVĂŢĂMÂNT

COD COR: 235201

Numele firmei: LICEUL DE INFORMATICĂ „ŞT. ODOBLEJA”, CRAIOVA

Sectorul principal de activitate al firmei: EDUCAŢIE

159
Anul înfiinţării firmei: 1990
Forma de proprietate a firmei: PUBLICĂ
Clasa de mărime a firmei: 50-249 ANGAJAŢI

Posturile/funcţiile în care această ocupaţie se practică în cadrul firmei:

PROFESOR SOCIOLOG

Tiplogia ocupaţiei:

Evaluări ale personalului şi tehnologiei în contextul schimbărilor pe termen mediu şi lung:

În ultimii 5 ani conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat în mare măsură. Au
intervenit schimbări în ceea ce priveşte organizarea muncii consilierilor prin apariţia unor
standarde specifice de calitate care au trebuit să fie respectate. De asemenea, dezvoltarea reţelei
de consilieri pe plan local a contribuit la o mai bună valorizare a acestei ocupaţii.

În ultimii 10 ani „shimbările de natură tehnologică”, „modificările în cadrul legislativ”,

„adaptarea la evoile clienţilor/beneficiarilor” şi „creşterea competiţiei în domeniu” au avut un
rol important şi foarte important în schimbarea conţinutului activităţii acestei ocupaţii. Rolul
„schimbărilor în organizarea activităţii la locul de muncă” a fost şi el destul de important.

În următorii 5 ani schimbările în conţinutul muncii acestei ocupaţii se vor datora în principal
schimbărilor de natură tehnologică (obligaţia oferirii unor servicii eficiente cu mijloace
moderne), legislativă şi creşterii competitivităţii în domeniu.

„Tipul ideal” pentru ocupaţia analizată:

În exercitarea acestei ocupaţii sunt necesare în mod special competenţe generale, de abordare
sistemică, competenţe sociale şi competenţe de rezolvare de probleme.

Din categoria competeneţelor tehnice sunt importante cele ce vizează utilizarea calculatorului şi
cele necesare în lucrul cu echipamente.

Din categoria comptetenţelor ce fac referire la managementul resurselor cele mai importante fac
referire la organizarea timpului şi managementul resurselor umane.

Abilităţile necesare exercitării acestei ocupaţii sunt în principal cele intelectuale, urmează apoi
abilităţile senzoriale şi ultimele ca importanţă abilităţile fizice.

Strategii de ocupare, stimulare: suport material, cooperare

160
 Monografie profesională

Confecţioner articole din piele şi înlocuitori

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Confecţionerul articolelor din piele şi înlocuitori este ocupaţia care reprezintă veriga de bază
în lanţul ocupaţiilor implicate în realizarea confecţiilor de piele şi înlocuitori.
Confecţionerul trebuie să cunoască modul în care se realizează acest tip de confecţii,
activităţile sale referindu-se la procesele de lucru cu pieile sau înlocuitorii aduse la stadiul
de utilizare în atelierele de confecţii, până la stadiul realizării produsului finit care va fi
verificat calitativ şi depozitat.
În cadrul acestei secvenţe de producţie, prima activitate se referă la preluarea materialelor
necesare realizării comenzilor, apoi acestea sunt verificate prin comparare cu
mostra/eşantionul omologat. Dacă materialele corespund caracteristicilor mostri omologate
pentru tipul de produs comandat, acestea întră în fluxul tehnologic specific activităţii de
confecţionare şi anume croirea după tipar, pregătirea elementelor de înbinare, coaserea,
asamblarea elementelor de piele sau înlocuitori, asamblarea cu restul furniturilor, finisarea şi
controlul calităţii produsului finit.
Momentul cheie al îndeplinirii condiţiilor de calitate cerute de comandă este reprezentat de
verificarea corespondenţie materialelor cu mostra omologată pentru acel tip de confecţie. în
acest proces nu este admis nici un fel de rabat da la caracteristicile mostrei omologate.
Trebuie menţionat că activităţile cuprinse în tehnologia realizării propriu-zise a confecţiilor
de piele şi înlocuitori sunt marcate de o puternică specializare. Astfel, sunt confecţioneri care
execută tăierea materialelor după tipar (croit mecanic), confecţioneri care execută finisarea
elementelor criote /debavurări, festonări), confecţioneri care cos părţi sau subansamble
componente ale confecţiilor (cusători), confecţionari care asambblează şi fixează furniturile,
dublurile, căptuşelile, nasturi, fermuare, catarame). Fiecare din aceste secvenţe de lucru este
verificată calitativ de către maistrul confecţioner, iar produsele finite sunt supuse verificărilor
controlorilor de calitate, pe fiecare linie sau secţie de fabricaţie.
Terminologic, confecţionerul este cel care se ocupă cu realizarea confecţiilor. Dar termenul
care defineşte această ocupaţie nu ţine seama de specializarea confecţionerului în lanţul
tehnologic de realizare a confecţiilor.

161
1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor
Cea mai importantă sarcină a confecţionerului este aceea de a se asigura de corespondenţa
parametrilor de calitate a materialului folosit cu mostra omologată pentru tipul de produs care
este comandat şi care trebuie realizat. Cel mai dificil aspect de controlat se referă la nuanţele
de culoare.
Toate celelalte activităţi cuprinse în ocupaţia de confecţioner articole de piele şi înlocuitori se
desfăşoară în flux, conform organizării tehnologice a liniilor de fabricaţie a confecţiilor. Din
acest motiv nu se poate spune că o activitate este mai importantă ca alta. Se poate spune că
nu se poate trece la altă activitate fără a se fi realizat în condiţii de calitate subansamblele din
veriga anterioară a fluxului tehnologic.
Întrucât procesul de croire a subansamblelor se execută la maşini de croit şi conform
tiparelor corespunzătoare standardelor definite de tipul confecţiei şi mărimea de fabricaţie,
nu se poate spune că această activitate are o mai mare importanţă decât altele în realizarea
confecţiilor de piele şi înlocuitori.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Activităţile specifice muncii de confecţioner articole din piele şi înlocuitori sunt
predominant manuale, realizate prin manevrare de obiecte şi lucrul cu echipamente specifice
de croit,cusut,festonat,călcat.
Fiecare lucrează la postul lui de lucru şi cu echipamantul de lucru adecvat şi trebuie să se
asigure că realizează norma de muncă impusă lucrul în flux şi de respectarea indicilor de
calitate pentru subansamblele la care lucrează.
În munca specifică acestei ocupaţii, intercomunucaţia şi colaborarea se rezumă la relaţia cu
maistrul tehnolog şi controlorii de calitate.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Pentru executarea sarcinilor de lucru specifice acestei ocupaţii sunt necesare abilităţi fizice,
dexteritate manuală/îndemânare, precizie şi acurateţe în executarea mişcărilor, coordonare
fizică şi rezistenţă la efort susţinut. Atât lucrul la maşinile de croit, unde este necesară o
coordonare motorie deosebită, dar şi solicitarea atenţiei de tip concentrat, cât şi lucrul la
maşinile de cusut, unde este nevoie de îndemânare, dexteritate, fineţe şi sensibilitate la pipăit,
definesc o ocupaţie în care sunt folosite abilităţile umane în contextul exigenţelor tehnologice

162
 ale maşinilor şi echipamentelor de lucru. În munca confecţionerului de astfel de produse
poate fi vorba de o relaţie om-maşină.
Dintre abilităţile de tip senzorial sunt necesare acuitatea viuală şi auditivă.
Poate una din cele mai importante abilităţi vizează latura calitativă a vederii. Executarea
anumitor operaţii de fineţe presupune nu numai vederea bună de aproape, dar şi percepţia
culorilor, puterea de rezoluţie în definirea nuanţelor diverselor materiale cu care se lucrează.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele confecţionerului de articole din piele sau înlocuitori se referă la
exercitarea activităţilor conform locului ocupat în fluxul tehnologic de fabricaţie: să
potrivească nuanţele, să croiască, să lucreze la maşinile de cusut sau festoanat, să îmbine
subansamblele, să se autoverifice asupra calităţii execuţiei. Sunt deci competenţe tehnice,
impuse de tehnologia de fabricaţie şi de lucrul cu anumite echipamente şi maşini.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al confecţionerului de articole de piele şi înlocuitori se desfăşoară în
toate zilele săptămânii dacă sunt comenzi mari de lucrări, uneori în schimburi. În mod
normal, însă, se lucrează de lunea până vinerea, în program normal. Activitatea specifică
acestei ocupaţii nu implică deplasări, este legată de unitatea cu sediul fix şi de locul stabilit în
fluxul tehnologic.
Practicanţii acestei ocupaţii lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată.
Munca este caracterizată prin monotonie cauzată de executarea unor operaţii cu caracter
repetitiv, specifice strictei specializări pentru anumite operaţii legate în flux de fabricaţie şi
obositoare din punct de vedere fizic. Postura de lucru este impusă de lucrul cu echipamentele
din dotare şi este mai intens solicitantă pentru braţe (musculatura şi articulaţiile braţelor).
Condiţiile de lucru sunt caracterizate prin zgomor, căldură excesivă şi aer poluat. Aceste
condiţii au rămas neschimbate în ultima perioadă din raţiuni care ţin de tehnologia de
fabricaţie şi funcţionarea tehnică a maşinilor.
Este manifestă o incidenţă a îmbolnăvirilor pulmonare în rândul practicanţilor acestei
ocupaţii şi este o caracteristică pentru tipologia bolilor profesionale din industria pielăriei.
Scăderea incidenţei acestor boli în ultimii 10 ani nu poate fi pusă însă mai mult pe seama
preocupărilor de ameliorare a microclimatului mediului de muncă, cât mai mult pe seama
reducerii drastice a personalului din cauza restrângerilor de activitate din raţiuni de piaţă.
Nu contează sexul persoanelor care practică această ocupaţie.

163
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Nu au intervenit schimbări majore în ceea ce priveşte conţinutul muncii în ultimii 5 ani,
pentru că în acest interval de timp nu s-a schimbat tehnologia de realizare a confecţiilor din
piele şi înlocuitori, iar doratea tehnică în linii mari a rămas aceeaşi. În aceste condiţii,
activităţile au rămas preponderent manuale, iar tipurile de solicitări preponderent fizice.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani s-au făcut retehnologizări în cadrul liniilor de fabricaţie a confecţiilor. Nu s-
a schimbat conţinutul muncii, dar a crescut randamentul ei pe seama performanţelor
echipamentelor de lucru utilizate

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În următorii 5 ani se estimează că retehnologizarea se va referi în special la elaborarea
asistată de calculator a anumitor operaţii tehnologice, ceea ce înseamnă o ridicare a gradului
de solicitare intelectuală în anumite activităţi.
Perspectiva iminentei adaptări la exigenţele impuse de piaţa de desfacere a Uniunii
Europene va conduce cu siguranţă la creşterea gradului de mecanizare şi automatizare a cât
mai multe acticităţi din cadrul acestei ocupaţii, cu repercursiuni asupra pieţei forţei de muncă
şi a nivelelor exigenţiale pentru ocuparea acestor locuri de muncă.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică această ocupaţie sunt de profesie confecţioneri pentru articole de
piele şi înlocuitori.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Cunoştinţele de care are nevoie confecţionerul sunt specifice tehnologiei de fabricaţie şi se
referă preponderent la recunoaşterea calităţilor materialelor şi a nuanţelor, la lucrul cu
echipamentele tehnice şi tehnologice, la respectarea indicilor de calitate şi a normelor de
tehnica securităţii muncii în acest domeniu industrial.

164
 O observaţie aparte pentru confecţionerul care s-a specializat în activitatea de croit se referă
la necesarul de cunoştinţe pe care acesta trebuie să le aibă în domeniul matematic al
geometriei în spaţiu plan.
4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia
Exigenţele privind nivelul minim de educaţie s-au modificat în timp. În 1990, printre
practicanţii acestei ocupaţii erau şi persoane fără şcoală, la nivelul aului 2000 nivelul minim
necesar şi admis era gimnaziul (7,8,10 clase), iar, în prezent, cei care lucrează pe postul de
confecţioner în industria articolelor de piele şi înlocuitori sunt absolvenţi de şcoli
profesionale.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Din investigaţie a rezultat că nu sunt necesare cursuri de lungă durată pentru obţinerea
calificării de confecţioner în această industrie. Instrucţiei în şcoli profesionale trebuie să i se
adauge instrucţia practică pentru dobândirea cunoştinţelor şi deprinderilor specifice
activităţilor acestei ocupaţii, în special în ceea ce priveşte modul de lucru cu echipamentele
tehnice din dotare. Organizarea unor cursuri de specializare ar fi necesară numai în cazul
schimbării profililui de fabricaţie, în acest caz conţinutul instruirii vizând preponderean
latura transmiterii informaţiilor tehnologice, precum şi cea a dobândirii deprinderilor practice
de muncă.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Confecţionerul este subordonat maistrului si şefului de secţie de confecţii (inginerului
tehnolog)
El primeşte informaţiile de la tehnicianul de creaţie şi de la maistru prin primitor-distribuitor,
precum şi de la alte puncte din flux în care lucrează alţi confecţioneri (de la croit, de la
festonat, de la cusut). Produsele muncii sale sunt preluate de către controlorii de calitate şi
tehnicienii de normare şi sunt transmise apoi către celelalte puncte din fluxul de fabricaţie.
Dintre ocupaţiile înrudite pot fi menţionate : confecţioner încălţăminte, confecţioner mănuşi,
confecţioner articole de marochinărie, blănar, croitor.

165
6.Concluzii

Această ocupaţie face parte din categoria ocupaţiilor dominante şi este încadrată în COR la
nr.744202
Trebuie menţionat că activităţile cuprinse în tehnologia realizării propriu-zise a confecţiilor de
piele şi înlocuitori sunt marcate de o puternică specializare. Astfel, sunt confecţioneri care
execută tăierea materialelor după tipar (croit mecanic), confecţioneri care execută finisarea
elementelor criote /debavurări, festonări), confecţioneri care cos părţi sau subansamble
componente ale confecţiilor (cusători), confecţionari care asambblează şi fixează furniturile,
dublurile, căptuşelile, nasturi, fermuare, catarame).
Activităţile specifice muncii de confecţioner articole din piele şi înlocuitori sunt predominant
manuale, realizate prin manevrare de obiecte şi lucrul cu echipamente specifice de
croit,cusut,festonat,călcat.
Fiecare lucrează la postul lui de lucru şi cu echipamantul de lucru adecvat şi trebuie să se
asigure că realizează norma de muncă impusă lucrul în flux şi de respectarea indicilor de
calitate pentru subansamblele la care lucrează.
În munca specifică acestei ocupaţii, intercomunucaţia şi colaborarea se rezumă la relaţia cu
maistrul tehnolog şi controlorii de calitate.
Munca este caracterizată prin monotonie cauzată de executarea unor operaţii cu caracter
repetitiv, specifice strictei specializări pentru anumite operaţii legate în flux de fabricaţie şi
obositoare din punct de vedere fizic. Postura de lucru este impusă de lucrul cu echipamentele
din dotare şi este mai intens solicitantă pentru braţe (musculatura şi articulaţiile braţelor).
Condiţiile de lucru sunt caracterizate prin zgomor, căldură excesivă şi aer poluat. Aceste
condiţii au rămas neschimbate în ultima perioadă din raţiuni care ţin de tehnologia de
fabricaţie şi funcţionarea tehnică a maşinilor.
Cunoştinţele de care are nevoie confecţionerul sunt specifice tehnologiei de fabricaţie şi se
referă preponderent la recunoaşterea calităţilor materialelor şi a nuanţelor, la lucrul cu
echipamentele tehnice şi tehnologice, la respectarea indicilor de calitate şi a normelor de
tehnica securităţii muncii în acest domeniu industrial.
O observaţie aparte pentru confecţionerul care s-a specializat în activitatea de croit se referă
la necesarul de cunoştinţe pe care acesta trebuie să le aibă în domeniul matematic al
geometriei în spaţiu plan.
Din investigaţie a rezultat că nu sunt necesare cursuri de lungă durată pentru obţinerea
calificării de confecţioner în această industrie. Instrucţiei în şcoli profesionale trebuie să i se
adauge instrucţia practică pentru dobândirea cunoştinţelor şi deprinderilor specifice

166
activităţilor acestei ocupaţii, în special în ceea ce priveşte modul de lucru cu echipamentele
tehnice din dotare.

167
 Monografie profesională

Consilier îndrumare şi orientare profesională

1. Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Consilierul de orientare privind cariera desfăşoară activităţi de suport specifice procesului

de dezvoltare a carierei, căutare a unui loc de muncă şi accesare a programelor de formare
profesională. Acţiunile sale au rol de a promova (re)inserţia pe piaţa muncii şi, mai ales, de a
stimula o ocupare de calitate, caracterizată de o cât mai înaltă compatibilitate între
caracteristicile forţei de muncă şi cerinţele pieţei muncii, respectiv a locurilor de muncă.
Din această perspectivă, practicanţii acestei ocupaţii acordă servicii de informare,
consiliere, şi îndrumare în carieră pe baza unei bune cunoaşteri a nevoilor şi caracteristicilor
specifice beneficiarilor, precum şi a unei bune cunoaşteri a oportunităţilor de pe piaţa de
muncă, atât la nivelul posibilităţilor de angajare, cât şi la nivelul posibilităţilor de formare.
Astfel, în realizarea unei analize a nevoilor beneficiarilor, consilierii în carieră pornesc de
la aplicarea unor tehnici specifice de cunoaştere a abilităţilor, competenţelor şi aspiraţiilor
subiecţilor în domeniul profesional, precum şi de analiză a carierelor/experienţei lor
profesionale.
În urma analizării rezultatelor şi a comparării acestora cu informaţiile referitoare la oferta
de locuri de muncă, respectiv cu cerinţele agenţilor economici la angajare, consilierii
identifică pe de o parte, domeniile economice optime pentru activarea profesională a
beneficiarilor, iar pe de altă parte, nevoile de formare/perfecţionare/specializare profesională
specifice acestora. În privinţa tinerilor aflaţi în momentul alegerii carierei, consilierii oferă
servicii de informare şi ghidare profesională, fie că este vorba despre informaţii cu privire la
diferitele forme de educaţie/pregătire sau despre orientarea către anumite locuri de muncă
vacante.
Aşadar, serviciile specifice pe care practicanţii acestei ocupaţii le oferă beneficiarilor lor
sunt: informare, consiliere şi ghidare în alegerea/dezvoltarea carierei.
În cadrul componentei de informare, consilierii realizează campanii de diseminare de
informaţii şi conştientizare cu privire la oportunităţile de angajare şi de formare existente pe
piaţa muncii, precum şi la importanţa apelării la astfel de servicii specializate de suport în

168
 managementul carierei profesionale. Sarcinile profesionale ale consilierilor implică, de altfel,
şi activităţi de editare şi diseminare a materialelor informative pe teme legate de piaţa
muncii, incluzând informaţii cu privire la drepturile angajaţilor şi la riscurile asociate muncii
fără forme legale sau a acceptării aşa-numitului „salariu în plic”.
Serviciile de consiliere oferite de practicanţii acestei ocupaţii se concentrează asupra
creşterii capacităţii de angajare a beneficiarilor prin îmbunătăţirea încrederii în sine şi prin
instruire cu privire la o serie de activităţi specifice căutării unui loc de muncă: realizarea unui
curriculum vitae, elaborarea unei scrisori de intenţie, precum şi pregătirea celor aflaţi în
căutarea unui loc de muncă în vederea susţinerii unui interviu sau concurs de angajare.
Îndrumarea în carieră vizează maximizarea compatibilităţilor dintre caracteristicile
subiecţilor şi cerinţele sau specificul ocupaţiilor, locurilor de muncă. Astfel, apelarea la
asistenţă specializată pentru realizarea unor alegeri optime facilitează atingerea maximului de
potenţial profesional al fiecărui individ în parte.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Responsabilităţile profesionale ale consilierilor de orientare profesională se structurează

pe trei arii majore de acţiune:
1. servicii de consiliere şi ghidare în carieră;
2. activităţi specifice programelor de formare profesională;
3. activităţi de coordonare.

1. Zona centrală a activităţii profesionale a practicanţilor acestei ocupaţii este dată de

acordarea de servicii de consiliere şi ghidare în carieră.
Astfel de servicii debutează cu o evaluare pe bază de teste şi chestionare menite să traseze
un profil al subiectului din punctul de vedere al aptitudinilor, competenţelor şi aspiraţiilor
sale profesionale. În urma acestor tehnici specifice studiului de caz, consilierii întocmesc
dosarele beneficiarilor care au rolul de a monitoriza evoluţia acestora din punct de vedere
profesional.
Demersul practicanţilor acestei ocupaţii continuă prin organizarea unor sesiuni de
consiliere individuale şi de grup care au drept obiectiv identificarea unor strategii optime
pentru dezvoltarea profesională a fiecărui individ în parte. Astfel de strategii valorizează
aptitudinile şi aspiraţiile individuale şi servesc drept fundament pentru opţiunile profesionale
ale subiecţilor. Se urmăreşte dezvoltarea capitalului uman prin maximizarea capacităţilor sale
de a-şi exploata potenţialul.

169
 Ghidarea sau orientarea profesională constă în servicii, de cele mai multe ori,
individualizate, menite să îndrume beneficiarii către cele mai bune opţiuni de angajare sau
formare, atât în raport cu specificul lor individual, cât şi în raport cu oportunităţile existente
pe piaţă.

2. Pe baza evaluării nevoilor de formare specifice beneficiarilor care apelează la serviciile

de consiliere şi orientare în carieră, practicanţii acestei ocupaţii realizează modelarea
pachetelor de programe de formare profesională. Astfel, elaborarea recomandărilor de
formare se fundamentează prin identificarea zonelor de competenţă în care subiecţii necesită
formare suplimentară în raport cu evoluţia şi specificul cererii de forţă de muncă de pe piaţă.
De asemenea, printre sarcinile profesionale ale consilierului se numără şi susţinerea de
cursuri, fie pentru formarea altor consilieri pe probleme profesionale, fie pentru iniţializarea
beneficiarilor în metodele şi tehnicile specifice căutării şi obţinerii de locuri de muncă:
redactarea unui curriculum vitae, a unei scrisori de intenţie, susţinerea unui interviu de
angajare, metode de căutare a unui loc de muncă, etc.

3. Fie că este implicat în proiecte de facilitare a integrării pe piaţa muncii dezvoltate de

diferite instituţii interesate, fie că deţine o funcţie de conducere în cadrul centrului în care îşi
desfăşoară activitatea (într-o organizaţie publică sau privată), consilierul pe probleme
profesionale coordonează acţiuni din domeniul îndrumării în carieră. El este responsabil atât
cu organizarea calendarului de lucru, cât şi cu supervizarea modului de desfăşurare a
activităţilor specifice pentru atingerea obiectivelor propuse.
Responsabilitatea coordonării este importantă, cu precădere, din perspectiva sarcinilor
sale de informare cu privire la oportunităţile de angajare şi formare de pe piaţa muncii. Este
vorba despre sistemul complex pe care consilierul îl utilizează pentru culegerea de informaţii,
informaţii ce trebuie să răspundă, în primul rând, exigenţelor de actualitate în raport cu
realitatea pieţei.
În plus, deseori, consilierii realizează campanii de informare focalizate pe anumite
grupuri ţintă, funcţie de obiectivele lor specifice. În acest caz, sarcinile lor profesionale
implică coordonarea acţiunilor astfel încât diseminarea informaţiilor să îşi atingă ţinta.

2. Tipologia solicitărilor

2.1. Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

170
 Consilierii de orientare profesională dezvoltă, în principal, activităţi intelectule ce includ
prelucrarea şi evaluarea de informaţii, identificarea de soluţii, luarea de decizii, organizarea
şi planificarea acţiunilor. Este vorba despre colectarea şi analizarea informaţiilor specifice
pieţei muncii, precum şi a celor obţinute prin aplicarea testelor şi chestionarelor de evaluare
pentru beneficiari. După finalizarea acestei etape, consilierii realizează un „matching” între
caracteristicile subiecţilor şi cerinţele angajatorilor aflaţi în căutare de locuri de muncă.
Soluţiile identificate sunt oferite în cadrul şedinţelor de consiliere şi ghidare în carieră
(individuale sau de grup) şi constau atât în recomandări cu privire la ariile de pregătire ce
necesită formare suplimentară, cât şi în orientarea către anumite locuri de muncă sau profesii
adecvate aptitudinilor, competenţelor, precum şi aspiraţiilor beneficiarilor.
O componentă esenţială a activităţii consilierilor pe probleme profesionale este
reprezentată de interacţiunea cu clienţii/beneficiarii ce constă, în principal, în acţiuni de
explicare şi instruire, negociere, asistarea acestora în demersurile lor prin îndrumare şi
motivare. Astfel, acţiunile de asistare în vederea integrării pe piaţa muncii sau pentru
dezvoltarea carierei sunt, în genere, personalizate în funcţie de specificul fiecărui individ,
manifestându-se prin lucrul direct cu beneficiarii.
De asemenea, practicanţii acestei ocupaţii trebuie să se preocupe permanent de
actualizarea cunoştinţelor lor în direcţia însuşirii noilor tehnici promovate de practica
internaţională din domeniul consilierii şi orientării în carieră.
În mod normal, orice consilier pe probleme profesionale utilizează computerul în
activitatea sa, în special pentru uşurarea activităţilor de colectare şi evaluare de informaţii,
prelucrarea acestora (inclusiv realizarea „matching-urilor” dintre solicitanţi şi locurile de
muncă), precum şi pentru elaborarea pachetelor de cursuri.
Lucrul în echipă este o formă frecventă de activitate în practicarea acestei ocupaţii, mai
ales atunci când serviciile de informare, consiliere şi orientare se adresează unor grupuri ţintă
şi nu beneficiarilor individuali, necesitând acţiuni conjugate de intervenţie.

2.2. Abilităţi necesare practicării ocupaţiei

Cele mai importante abilităţi pentru practicarea acestei ocupaţii provin din sfera
abilităţilor intelectuale. Este vorba, în principal, despre cele specifice gândirii şi rezolvării de
probleme: rapiditate în gândire, originalitate, gândire deductivă şi inductivă, memorare,
atenţie selectivă şi distributivă, însuşiri necesare activităţilor de îndrumare a altora prin
intermediul unor intervenţii personalizate în raport cu caracteristicile specifice beneficiarilor.

171
 Uşurinţa în exprimarea orală este necesară pentru activităţile de lucru direct şi de
îndrumare a oamenilor care sunt beneficiari ai sesiunilor de consiliere, precum şi pentru
susţinerea cursurilor specifice obiectului de activitate.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Dintre competenţele generale, consilierii pe probleme de carieră utilizează elemente

ştiinţifice de bază, de analiză critică, de învăţare activă şi de monitorizare.
Lucrul direct cu beneficiarii şi/sau desfăşurarea de activităţi adresate unor grupuri ţintă
presupun competenţe de tip social care se traduc prin capacitatea de a acţiona prin abordări
societale (sensibile la dinamica grupurilor), de a-şi coordona şi negocia intervenţiile
specifice. De asemenea, consilierii în carieră posedă competenţe specifice actului de
instruire, precum şi furnizării de servicii necesare activităţii lor de îndrumare a beneficiarilor
în vederea dezvoltării lor profesionale sau a realizării unor opţiuni propice carierei.
De altfel, elaborarea planurilor personalizate de dezvoltare a carierei în acord cu
caracteristicile beneficiarilor reclamă capacităţi de identificare a problemelor, de identificare
şi evaluare de soluţii, precum şi de aplicare a acestora.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediul de muncă

Cei mai mulţi consilieri de orientare profesională lucrează cu contract pe perioadă

nedeterminată, însă această ocupaţie se practică şi prin contracte pe perioadă determinată în
cadrul unor proiecte dezvoltate pe baze temporare. În general, ei îşi desfăşoară activitatea de
luni pană vineri cu program complet şi, în mod excepţional, sâmbăta şi duminica.
Responsabilităţile profesionale ale consilierilor implică rareori deplasări în interes de
serviciu pentru că majoritatea serviciilor prestate (sesiuni de informare, consiliere şi orientare
profesională) se desfăşoară la sediul fix al unităţii angajatoare.
Activitatea specifică acestei ocupaţii este stresantă din punct de vedere psihic întrucât
implică lucrul direct cu oamenii şi îndrumarea acestora în vederea atingerii obiectivului
dezvoltării carierei, iar în cadrul instituţiilor publice (serviciile publice de ocupare a forţei de
muncă), deseori, este monotonă, implicând acţiuni repetitive determinate de procedurile
birocratice şi normelor metodologice existente.

172
3. Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în conţinutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

În ultimii 5 ani, activitatea consilierilor de orientare profesională s-a schimbat în mod

semnificativ odată cu creşterea numărului de solicitări şi cu evoluţia metodelor de lucru
specifice consilierii şi îndrumării funcţie de grupul ţintă sau de particularităţile individuale
ale beneficiarilor. Aceste noi solicitări presupun colaborarea între mai mulţi specialişti şi
dezvoltarea serviciilor de consiliere şi orientare în carieră de către echipe interdisciplinare.
De asemenea, odată cu creşterea varietăţii surselor de informare şi metodelor de
diseminare cu privire la oportunităţile de angajare şi formare profesională, şi activitatea
consilierilor subsumată acestor dimensiuni şi-a diversificat conţinutul.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările intervenite în conţinutul activităţii acestei ocupaţii se datorează unei

diversităţi de factori:
Ø Pentru consilierii ce activează în instituţii publice: modificarea cadrului legislativ ce
se referă la stimularea ocupării forţei de muncă prin creşterea capacităţii de angajare
şi a accesului la formare profesională a indus cele mai multe schimbări;
Ø Pentru consilierii ce activează în organizaţii private: cele mai importante modificări
au fost determinate de creşterea competiţiei în domeniu şi de schimbările în
organizarea activităţii la locul de muncă;
Adaptarea la nevoile beneficiarilor a produs schimbări semnificative în activitatea
specifică acestei ocupaţii deopotrivă în sfera organizaţiilor publice şi private.

3.3. Potenţiale schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

Pe termen mediu, activitatea consilierilor de orientare profesională va deveni extrem de

complexă, presupunând o mai bună cunoaştere teoretică care să permită aplicarea unor tehnici
noi şi eficiente de lucru orientate către satisfacerea nevoilor beneficiarilor.
De asemenea, evoluţiile pieţei muncii în sensul promovării mobilităţii profesionale şi a
dezvoltării resurselor umane prin formare profesională vor implica modificări şi în sfera
serviciilor de consiliere şi orientare profesională.

173
 În viitor, consilierii vor acorda mai multă importanţă decât în prezent activităţilor de
monitorizare şi controlare a resurselor, precum şi activităţilor de elaborare de obiective şi
strategii orientate către maximizarea impactului serviciilor de orientare profesională şi a
eficienţei lor economice.

4. Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1. Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

• Sociolog
• Asistent social
• Psiholog
• Filosof
• Jurist

4.2. Cunoştinţe specifice necesare practicării ocupaţiei

Activitatea consilierilor de orientare profesională necesită solide cunoştinţe din domeniul

ştiinţelor sociale, atât din domeniul sociologiei pentru a fundamenta acţiuni adresate
grupurilor ţintă, cât mai ales din psihologie în vederea modulării serviciilor de consiliere şi
îndrumare în raport cu nevoile individuale. De asemenea, consilieri utilizează şi importante
cunoştinţe economice, în special cu privire la piaţa muncii şi la managementul resurselor
umane.
Practicarea acestei ocupaţii implică cunoştinţe din domeniul comunicării, fie că e vorba
despre elemente specifice comunicării de masă utilizate pentru serviciile de informare cu
privire la oportunităţile de pe piaţa muncii, fie că este vorba despre lucrul cu publicul format
din beneficiari. Conţinutul muncii acestei ocupaţii reclamă noţiuni vaste din domeniul
terapiei şi consilierii.
Cunoştinţele de legislaţie şi guvernare şi din domeniul jurisprudenţei le sunt necesare
consilierilor pe probleme profesionale, în special daca activează în sfera serviciilor publice
de stimulare a ocupării.

4.3. Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie pe care trebuie să îl aibă practicanţii acestei ocupaţii este cel al
studiilor superioare (facultate).

174
4.4. Necesităţi de pregătire/specializare

Referitor la formarea continuă, consilierilor de orientare profesională le sunt necesare

cursuri de lungă durată, aşa cum sunt programele de masterat şi studiile aprofundate în
domeniile consilierii şi managementului resurselor umane.
Dintre programele de pregătire/specializare profesională de scurtă durată, practicanţii
acestei ocupaţii pot apela la cursuri de „dezvoltare personală” din care să preia elemente
importante pe care să le includă în propriile servicii de consiliere şi îndrumare.

5. Ocupaţii înrudite

Alte ocupaţii cu conţinut apropiat al muncii şi care au în comun cu consilierii de orientare

profesională o parte dintre cunoştinţele, competenţele şi aptitudinile specifice acestora sunt:
• Psiholog
• Pedagog

Lanţuri „verticale” între ocupaţii

Lanţul ocupaţional în care este prezent consilierul de orientare profesională îl include, în

amonte, pe psihopedagogul care activează în cadrul unităţilor de educaţie sau în centrele,
fundaţiile dedicate exclusiv orientării profesionale a tinerilor aflaţi în momentul alegerii
carierei. În aval, lanţul se continuă cu sociologul care analizează evoluţia profesională a
diferitelor categorii, grupuri sociale, precum şi schimbările intervenite pe piaţa muncii sau cu
inspectorul de resurse umane care activează în departamentele cu acest specific din cadrul
firmelor.
Rolul definitoriu al consilierului de orientare profesională este acela de a acorda servicii
de suport pentru dezvoltarea carierei individuale prin realizarea celor mai potrivite opţiuni
profesionale şi de a facilita (re)integrarea pe piaţa muncii.

6. Concluzii

Consilierul de orientare profesională desfăşoară activităţi de suport specifice procesului

de dezvoltare a carierei, căutare a unui loc de muncă, precum şi în privinţa accesării
programelor de formare profesională.

175
 Ocupaţia de consilier de orientare privind cariera cu codul COR 241208 se regăseşte în
categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul, în special datorită restructurărilor
economice, modificărilor intervenite la nivelul cadrului legislativ de stimulare a ocupării forţei
de muncă, precum şi a creşterii competiţii între furnizorii privaţi de astfel de servicii.
Adaptarea la nevoile beneficiarilor prin acordarea de servicii personalizate a impus utilizarea
unor tehnici complexe de consiliere din domeniul resurselor umane. Pentru a răspunde
solicitărilor determinate de evoluţiile prognozate în domeniu, pregătirea profesională a
consilierilor pe probleme de carieră va trebui să includă studii postuniversitare în domeniu sau
cursuri de psihologie şi pedagogie, precum şi pentru însuşirea tehnicilor de comunicare.
Printre posturile/funcţiile în care se practică ocupaţia de consilier de orientare în carieră,
se numără: consilier orientare profesională, inspector de specialitate şi coordonator proiecte.
Tipul ideal al consilierului pe probleme profesionale este reprezentat de o persoană ce
posedă:
• Solide cunoştinţe din domeniul ştiinţelor sociale (în special psihologie), a
tehnicilor de comunicare, resurse umane şi legislativ;
• Abilităţi intelectuale semnificative, de comunicare şi lucru cu publicul, de a îi
instrui şi îndruma pe ceilalţi
• Competenţe sociale, specifice actului de instruire şi furnizării de servicii, de
monitorizare şi de învăţare activă;
• Disponibilitate la stres de ordin psihic.

176
 Monografie profesională

Consilier orientare privind cariera

1. Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Consilierul de orientare privind cariera desfăşoară activităţi de suport specifice procesului

de dezvoltare a carierei, căutare a unui loc de muncă şi accesare a programelor de formare
profesională. Acţiunile sale au rol de a promova (re)inserţia pe piaţa muncii şi, mai ales, de a
stimula o ocupare de calitate, caracterizată de o cât mai înaltă compatibilitate între
caracteristicile forţei de muncă şi cerinţele pieţei muncii, respectiv a locurilor de muncă.
Din această perspectivă, practicanţii acestei ocupaţii acordă servicii de informare,
consiliere, şi îndrumare în carieră pe baza unei bune cunoaşteri a nevoilor şi caracteristicilor
specifice beneficiarilor, precum şi a unei bune cunoaşteri a oportunităţilor de pe piaţa de
muncă, atât la nivelul posibilităţilor de angajare, cât şi la nivelul posibilităţilor de formare.
Astfel, în realizarea unei analize a nevoilor beneficiarilor, consilierii în carieră pornesc de
la aplicarea unor tehnici specifice de cunoaştere a abilităţilor, competenţelor şi aspiraţiilor
subiecţilor în domeniul profesional, precum şi de analiză a carierelor/experienţei lor
profesionale.
În urma analizării rezultatelor şi a comparării acestora cu informaţiile referitoare la oferta
de locuri de muncă, respectiv cu cerinţele agenţilor economici la angajare, consilierii
identifică pe de o parte, domeniile economice optime pentru activarea profesională a
beneficiarilor, iar pe de altă parte, nevoile de formare/perfecţionare/specializare profesională
specifice acestora. În privinţa tinerilor aflaţi în momentul alegerii carierei, consilierii oferă
servicii de informare şi ghidare profesională, fie că este vorba despre informaţii cu privire la
diferitele forme de educaţie/pregătire sau despre orientarea către anumite locuri de muncă
vacante.
Aşadar, serviciile specifice pe care practicanţii acestei ocupaţii le oferă beneficiarilor lor
sunt: informare, consiliere şi ghidare în alegerea/dezvoltarea carierei.
În cadrul componentei de informare, consilierii realizează campanii de diseminare de
informaţii şi conştientizare cu privire la oportunităţile de angajare şi de formare existente pe
piaţa muncii, precum şi la importanţa apelării la astfel de servicii specializate de suport în

177
 managementul carierei profesionale. Sarcinile profesionale ale consilierilor implică, de altfel,
şi activităţi de editare şi diseminare a materialelor informative pe teme legate de piaţa
muncii, incluzând informaţii cu privire la drepturile angajaţilor şi la riscurile asociate muncii
fără forme legale sau a acceptării aşa-numitului „salariu în plic”.
Serviciile de consiliere oferite de practicanţii acestei ocupaţii se concentrează asupra
creşterii capacităţii de angajare a beneficiarilor prin îmbunătăţirea încrederii în sine şi prin
instruire cu privire la o serie de activităţi specifice căutării unui loc de muncă: realizarea unui
curriculum vitae, elaborarea unei scrisori de intenţie, precum şi pregătirea celor aflaţi în
căutarea unui loc de muncă în vederea susţinerii unui interviu sau concurs de angajare.
Îndrumarea în carieră vizează maximizarea compatibilităţilor dintre caracteristicile
subiecţilor şi cerinţele sau specificul ocupaţiilor, locurilor de muncă. Astfel, apelarea la
asistenţă specializată pentru realizarea unor alegeri optime facilitează atingerea maximului de
potenţial profesional al fiecărui individ în parte.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Responsabilităţile profesionale ale consilierilor de orientare profesională se structurează

pe trei arii majore de acţiune:
4. servicii de consiliere şi ghidare în carieră;
5. activităţi specifice programelor de formare profesională;
6. activităţi de coordonare.

4. Zona centrală a activităţii profesionale a practicanţilor acestei ocupaţii este dată de

acordarea de servicii de consiliere şi ghidare în carieră.
Astfel de servicii debutează cu o evaluare pe bază de teste şi chestionare menite să traseze
un profil al subiectului din punctul de vedere al aptitudinilor, competenţelor şi aspiraţiilor
sale profesionale. În urma acestor tehnici specifice studiului de caz, consilierii întocmesc
dosarele beneficiarilor care au rolul de a monitoriza evoluţia acestora din punct de vedere
profesional.
Demersul practicanţilor acestei ocupaţii continuă prin organizarea unor sesiuni de
consiliere individuale şi de grup care au drept obiectiv identificarea unor strategii optime
pentru dezvoltarea profesională a fiecărui individ în parte. Astfel de strategii valorizează
aptitudinile şi aspiraţiile individuale şi servesc drept fundament pentru opţiunile profesionale
ale subiecţilor. Se urmăreşte dezvoltarea capitalului uman prin maximizarea capacităţilor sale
de a-şi exploata potenţialul.

178
 Ghidarea sau orientarea profesională constă în servicii, de cele mai multe ori,
individualizate, menite să îndrume beneficiarii către cele mai bune opţiuni de angajare sau
formare, atât în raport cu specificul lor individual, cât şi în raport cu oportunităţile existente
pe piaţă.

5. Pe baza evaluării nevoilor de formare specifice beneficiarilor care apelează la serviciile

de consiliere şi orientare în carieră, practicanţii acestei ocupaţii realizează modelarea
pachetelor de programe de formare profesională. Astfel, elaborarea recomandărilor de
formare se fundamentează prin identificarea zonelor de competenţă în care subiecţii necesită
formare suplimentară în raport cu evoluţia şi specificul cererii de forţă de muncă de pe piaţă.
De asemenea, printre sarcinile profesionale ale consilierului se numără şi susţinerea de
cursuri, fie pentru formarea altor consilieri pe probleme profesionale, fie pentru iniţializarea
beneficiarilor în metodele şi tehnicile specifice căutării şi obţinerii de locuri de muncă:
redactarea unui curriculum vitae, a unei scrisori de intenţie, susţinerea unui interviu de
angajare, metode de căutare a unui loc de muncă, etc.

6. Fie că este implicat în proiecte de facilitare a integrării pe piaţa muncii dezvoltate de

diferite instituţii interesate, fie că deţine o funcţie de conducere în cadrul centrului în care îşi
desfăşoară activitatea (într-o organizaţie publică sau privată), consilierul pe probleme
profesionale coordonează acţiuni din domeniul îndrumării în carieră. El este responsabil atât
cu organizarea calendarului de lucru, cât şi cu supervizarea modului de desfăşurare a
activităţilor specifice pentru atingerea obiectivelor propuse.
Responsabilitatea coordonării este importantă, cu precădere, din perspectiva sarcinilor
sale de informare cu privire la oportunităţile de angajare şi formare de pe piaţa muncii. Este
vorba despre sistemul complex pe care consilierul îl utilizează pentru culegerea de informaţii,
informaţii ce trebuie să răspundă, în primul rând, exigenţelor de actualitate în raport cu
realitatea pieţei.
În plus, deseori, consilierii realizează campanii de informare focalizate pe anumite
grupuri ţintă, funcţie de obiectivele lor specifice. În acest caz, sarcinile lor profesionale
implică coordonarea acţiunilor astfel încât diseminarea informaţiilor să îşi atingă ţinta.

2. Tipologia solicitărilor

2.1. Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

179
 Consilierii de orientare profesională dezvoltă, în principal, activităţi intelectule ce includ
prelucrarea şi evaluarea de informaţii, identificarea de soluţii, luarea de decizii, organizarea
şi planificarea acţiunilor. Este vorba despre colectarea şi analizarea informaţiilor specifice
pieţei muncii, precum şi a celor obţinute prin aplicarea testelor şi chestionarelor de evaluare
pentru beneficiari. După finalizarea acestei etape, consilierii realizează un „matching” între
caracteristicile subiecţilor şi cerinţele angajatorilor aflaţi în căutare de locuri de muncă.
Soluţiile identificate sunt oferite în cadrul şedinţelor de consiliere şi ghidare în carieră
(individuale sau de grup) şi constau atât în recomandări cu privire la ariile de pregătire ce
necesită formare suplimentară, cât şi în orientarea către anumite locuri de muncă sau profesii
adecvate aptitudinilor, competenţelor, precum şi aspiraţiilor beneficiarilor.
O componentă esenţială a activităţii consilierilor pe probleme profesionale este
reprezentată de interacţiunea cu clienţii/beneficiarii ce constă, în principal, în acţiuni de
explicare şi instruire, negociere, asistarea acestora în demersurile lor prin îndrumare şi
motivare. Astfel, acţiunile de asistare în vederea integrării pe piaţa muncii sau pentru
dezvoltarea carierei sunt, în genere, personalizate în funcţie de specificul fiecărui individ,
manifestându-se prin lucrul direct cu beneficiarii.
De asemenea, practicanţii acestei ocupaţii trebuie să se preocupe permanent de
actualizarea cunoştinţelor lor în direcţia însuşirii noilor tehnici promovate de practica
internaţională din domeniul consilierii şi orientării în carieră.
În mod normal, orice consilier pe probleme profesionale utilizează computerul în
activitatea sa, în special pentru uşurarea activităţilor de colectare şi evaluare de informaţii,
prelucrarea acestora (inclusiv realizarea „matching-urilor” dintre solicitanţi şi locurile de
muncă), precum şi pentru elaborarea pachetelor de cursuri.
Lucrul în echipă este o formă frecventă de activitate în practicarea acestei ocupaţii, mai
ales atunci când serviciile de informare, consiliere şi orientare se adresează unor grupuri ţintă
şi nu beneficiarilor individuali, necesitând acţiuni conjugate de intervenţie.

2.2. Abilităţi necesare practicării ocupaţiei

Cele mai importante abilităţi pentru practicarea acestei ocupaţii provin din sfera
abilităţilor intelectuale. Este vorba, în principal, despre cele specifice gândirii şi rezolvării de
probleme: rapiditate în gândire, originalitate, gândire deductivă şi inductivă, memorare,
atenţie selectivă şi distributivă, însuşiri necesare activităţilor de îndrumare a altora prin
intermediul unor intervenţii personalizate în raport cu caracteristicile specifice beneficiarilor.

180
 Uşurinţa în exprimarea orală este necesară pentru activităţile de lucru direct şi de
îndrumare a oamenilor care sunt beneficiari ai sesiunilor de consiliere, precum şi pentru
susţinerea cursurilor specifice obiectului de activitate.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Dintre competenţele generale, consilierii pe probleme de carieră utilizează elemente

ştiinţifice de bază, de analiză critică, de învăţare activă şi de monitorizare.
Lucrul direct cu beneficiarii şi/sau desfăşurarea de activităţi adresate unor grupuri ţintă
presupun competenţe de tip social care se traduc prin capacitatea de a acţiona prin abordări
societale (sensibile la dinamica grupurilor), de a-şi coordona şi negocia intervenţiile
specifice. De asemenea, consilierii în carieră posedă competenţe specifice actului de
instruire, precum şi furnizării de servicii necesare activităţii lor de îndrumare a beneficiarilor
în vederea dezvoltării lor profesionale sau a realizării unor opţiuni propice carierei.
De altfel, elaborarea planurilor personalizate de dezvoltare a carierei în acord cu
caracteristicile beneficiarilor reclamă capacităţi de identificare a problemelor, de identificare
şi evaluare de soluţii, precum şi de aplicare a acestora.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediul de muncă

Cei mai mulţi consilieri de orientare profesională lucrează cu contract pe perioadă

nedeterminată, însă această ocupaţie se practică şi prin contracte pe perioadă determinată în
cadrul unor proiecte dezvoltate pe baze temporare. În general, ei îşi desfăşoară activitatea de
luni pană vineri cu program complet şi, în mod excepţional, sâmbăta şi duminica.
Responsabilităţile profesionale ale consilierilor implică rareori deplasări în interes de
serviciu pentru că majoritatea serviciilor prestate (sesiuni de informare, consiliere şi orientare
profesională) se desfăşoară la sediul fix al unităţii angajatoare.
Activitatea specifică acestei ocupaţii este stresantă din punct de vedere psihic întrucât
implică lucrul direct cu oamenii şi îndrumarea acestora în vederea atingerii obiectivului
dezvoltării carierei, iar în cadrul instituţiilor publice (serviciile publice de ocupare a forţei de
muncă), deseori, este monotonă, implicând acţiuni repetitive determinate de procedurile
birocratice şi normelor metodologice existente.

181
3. Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în conţinutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

În ultimii 5 ani, activitatea consilierilor de orientare profesională s-a schimbat în mod

semnificativ odată cu creşterea numărului de solicitări şi cu evoluţia metodelor de lucru
specifice consilierii şi îndrumării funcţie de grupul ţintă sau de particularităţile individuale
ale beneficiarilor. Aceste noi solicitări presupun colaborarea între mai mulţi specialişti şi
dezvoltarea serviciilor de consiliere şi orientare în carieră de către echipe interdisciplinare.
De asemenea, odată cu creşterea varietăţii surselor de informare şi metodelor de
diseminare cu privire la oportunităţile de angajare şi formare profesională, şi activitatea
consilierilor subsumată acestor dimensiuni şi-a diversificat conţinutul.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările intervenite în conţinutul activităţii acestei ocupaţii se datorează unei

diversităţi de factori:
Ø Pentru consilierii ce activează în instituţii publice: modificarea cadrului legislativ ce
se referă la stimularea ocupării forţei de muncă prin creşterea capacităţii de angajare
şi a accesului la formare profesională a indus cele mai multe schimbări;
Ø Pentru consilierii ce activează în organizaţii private: cele mai importante modificări
au fost determinate de creşterea competiţiei în domeniu şi de schimbările în
organizarea activităţii la locul de muncă;
Adaptarea la nevoile beneficiarilor a produs schimbări semnificative în activitatea
specifică acestei ocupaţii deopotrivă în sfera organizaţiilor publice şi private.

3.3. Potenţiale schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

Pe termen mediu, activitatea consilierilor de orientare profesională va deveni extrem de

complexă, presupunând o mai bună cunoaştere teoretică care să permită aplicarea unor tehnici
noi şi eficiente de lucru orientate către satisfacerea nevoilor beneficiarilor.
De asemenea, evoluţiile pieţei muncii în sensul promovării mobilităţii profesionale şi a
dezvoltării resurselor umane prin formare profesională vor implica modificări şi în sfera
serviciilor de consiliere şi orientare profesională.

182
 În viitor, consilierii vor acorda mai multă importanţă decât în prezent activităţilor de
monitorizare şi controlare a resurselor, precum şi activităţilor de elaborare de obiective şi
strategii orientate către maximizarea impactului serviciilor de orientare profesională şi a
eficienţei lor economice.

4. Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1. Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

• Sociolog
• Asistent social
• Psiholog
• Filosof
• Jurist

4.2. Cunoştinţe specifice necesare practicării ocupaţiei

Activitatea consilierilor de orientare profesională necesită solide cunoştinţe din domeniul

ştiinţelor sociale, atât din domeniul sociologiei pentru a fundamenta acţiuni adresate
grupurilor ţintă, cât mai ales din psihologie în vederea modulării serviciilor de consiliere şi
îndrumare în raport cu nevoile individuale. De asemenea, consilieri utilizează şi importante
cunoştinţe economice, în special cu privire la piaţa muncii şi la managementul resurselor
umane.
Practicarea acestei ocupaţii implică cunoştinţe din domeniul comunicării, fie că e vorba
despre elemente specifice comunicării de masă utilizate pentru serviciile de informare cu
privire la oportunităţile de pe piaţa muncii, fie că este vorba despre lucrul cu publicul format
din beneficiari. Conţinutul muncii acestei ocupaţii reclamă noţiuni vaste din domeniul
terapiei şi consilierii.
Cunoştinţele de legislaţie şi guvernare şi din domeniul jurisprudenţei le sunt necesare
consilierilor pe probleme profesionale, în special daca activează în sfera serviciilor publice
de stimulare a ocupării.

4.3. Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie pe care trebuie să îl aibă practicanţii acestei ocupaţii este cel al
studiilor superioare (facultate).

183
4.4. Necesităţi de pregătire/specializare

Referitor la formarea continuă, consilierilor de orientare profesională le sunt necesare

cursuri de lungă durată, aşa cum sunt programele de masterat şi studiile aprofundate în
domeniile consilierii şi managementului resurselor umane.
Dintre programele de pregătire/specializare profesională de scurtă durată, practicanţii
acestei ocupaţii pot apela la cursuri de „dezvoltare personală” din care să preia elemente
importante pe care să le includă în propriile servicii de consiliere şi îndrumare.

5. Ocupaţii înrudite

Alte ocupaţii cu conţinut apropiat al muncii şi care au în comun cu consilierii de orientare

profesională o parte dintre cunoştinţele, competenţele şi aptitudinile specifice acestora sunt:
• Psiholog
• Pedagog

Lanţuri „verticale” între ocupaţii

Lanţul ocupaţional în care este prezent consilierul de orientare profesională îl include, în

amonte, pe psihopedagogul care activează în cadrul unităţilor de educaţie sau în centrele,
fundaţiile dedicate exclusiv orientării profesionale a tinerilor aflaţi în momentul alegerii
carierei. În aval, lanţul se continuă cu sociologul care analizează evoluţia profesională a
diferitelor categorii, grupuri sociale, precum şi schimbările intervenite pe piaţa muncii sau cu
inspectorul de resurse umane care activează în departamentele cu acest specific din cadrul
firmelor.
Rolul definitoriu al consilierului de orientare profesională este acela de a acorda servicii
de suport pentru dezvoltarea carierei individuale prin realizarea celor mai potrivite opţiuni
profesionale şi de a facilita (re)integrarea pe piaţa muncii.

6. Concluzii

Consilierul de orientare profesională desfăşoară activităţi de suport specifice procesului

de dezvoltare a carierei, căutare a unui loc de muncă, precum şi în privinţa accesării
programelor de formare profesională.

184
 Ocupaţia de consilier de orientare privind cariera cu codul COR 241208 se regăseşte în
categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul, în special datorită restructurărilor
economice, modificărilor intervenite la nivelul cadrului legislativ de stimulare a ocupării forţei
de muncă, precum şi a creşterii competiţii între furnizorii privaţi de astfel de servicii.
Adaptarea la nevoile beneficiarilor prin acordarea de servicii personalizate a impus utilizarea
unor tehnici complexe de consiliere din domeniul resurselor umane. Pentru a răspunde
solicitărilor determinate de evoluţiile prognozate în domeniu, pregătirea profesională a
consilierilor pe probleme de carieră va trebui să includă studii postuniversitare în domeniu sau
cursuri de psihologie şi pedagogie, precum şi pentru însuşirea tehnicilor de comunicare.
Printre posturile/funcţiile în care se practică ocupaţia de consilier de orientare în carieră,
se numără: consilier orientare profesională, inspector de specialitate şi coordonator proiecte.
Tipul ideal al consilierului pe probleme profesionale este reprezentat de o persoană ce
posedă:
• Solide cunoştinţe din domeniul ştiinţelor sociale (în special psihologie), a
tehnicilor de comunicare, resurse umane şi legislativ;
• Abilităţi intelectuale semnificative, de comunicare şi lucru cu publicul, de a îi
instrui şi îndruma pe ceilalţi
• Competenţe sociale, specifice actului de instruire şi furnizării de servicii, de
monitorizare şi de învăţare activă;
• Disponibilitate la stres de ordin psihic.

185
 Monografie profesională

CONSULTANT ÎN MANAGEMENT

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de consultant în management este nouă pe piaţa forţei de muncă şi face parte
din categoria ocupaţiilor de străpungere.
Consultantul în management este o persoană independentă, calificată, care iniţiază şi
implementează schimbări organizaţionale, tehnologice şi comportamentale în diverse firme
sau organizaţii pe care le defineşte cu termenul de client. Rezumativ, este cel care acordă
consultanţă managerială clienţilor (persoane, firme, organizaţii) care solicită evaluări
organizaţionale, realizând studii, sisteme şi proceduri menite să conducă la eficientizarea
activităţii şi creşterea perfomnaţelor în domeniile în care este solicitat.
Munca sa este bazată pe cercetări de piaţă, analize de marketing, analize financiar contabile,
organizarea resurselor umane şi managementul informaţiilor. Pe suportul acestor studii,
consultantul în management îşi construieşte activitatea previzionară, dezvoltând strategii de
eficientizare a afacerilor, de piaţă, de acţiuni financiar-contabile, utilizarea resurselor umane
şi informaţionale, pentru a le pune la dispoziţia clientului care solicită consultanţa pentru
sporirea eficienţii muncii sale.
După demersul documentar, de analiză şi prognoză, consultantul în management desfăşoară
activităţi specifice de implementare a proiectelor, coordonâns şi supervizând proiectele care
trebuie să asigure clientului succesul în afaceri.
Activităţile sale complementare se refră la participarea la semniarii şi conferinţe, scrierea
articolelor şi lucrărilor de specialitate, construirea propriei baze de date cu clienţi şi servicii.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Cea mai importantă parte a activităţii consultantului în management este reprezentată de
iniţierea contactelor de afaceri. Ca în orice activitate de prestări de servicii, acordarea
consultanţei presupune cultivarea unei strategii de abordare, recrutare şi conservare a
clienţilor, activităţile care decurg din această sarcină referindu-se la :
§ contactarea clienţilor la cererea acestora sau din proprie iniţiativă

186
§ prezentarea competenţelor firmei pe care o reprezintă în cadrul ofertelor pentru
clienţi
§ adoptă o strategie pentru a câştiga încrederea clientului, inclusiv un
comportament adecvat şi respectuos
§ analizează toate posibilităţile de colaborare cu clientul şi alege căile cele mai
eficiente ale acestei colaborări
§ evaluează seriozitatea potenţialului client
§ culege informaţiile de legătură cu beneficiarul, problemele cu care acesta se
confruntă, din surse proprii sau chiar de la acesta, pentru a înţelege mediul
afacerilor acestuia
§ negociază contractul de consultanţă care se referă la procedura de lucru, durata
consultanţei, finalitatea ei, cheltuielile şi onorariul. Participă, alături de superiorii
ierarhici la semnarea contractului de consultanţă
§ păstrează confidenţialitatea clienţilor, a tuturor informaţiilor privind clientul şi
activitatea sa, chiar dacă nu este încheiat un contract de consultanţă.

O altă categorie de sarcini sunt legate de cercetarea şi analiza informaţiilor referitoare

la producţia şi marketingul clientului, managementul resurselor financiare şi umane.
În acest context:
§ decide asupra informaţiilor pe care clientul trebuie să i le pună la dispoziţie
§ colectează şi înregistrează informaţiile, asigurându-se că aceste a sunt relevante,
corecte şi suficiente
§ analizează şi prelucrează informaţiile colectate pentru a le utiliza în elaborarea
proiectului de consultanţă
§ evaluează situaţia istorică a clientului/firmei
§ se consultă cu superiorii, colegii şi clientul pentru elaborarea unui plan eficient de
consultanţă
În munca sa, consultantul în management întreprinde activităţi de previzionare,
propunându-şi obiective şi strategii de piaţă, operaţiuni financiar-contabile,
management al informaţiilor, pe care le ajustează, le modifică sau le adaptează de
comun acord cu clientul pe parcursul colaborării, pentru utilizarea eficientă a
resurselor acestuia. Utilizează toate aceste strategii în realizarea proiectelor de
consultanţă managerială.
Implementarea propriu-zisă a proiectelor se refră la :

187
 § construirea de standarde, regulamente politici şi proceduri necesare creşterii
performanţelor clientului
§ colaborează la recrutarea, selectarea şi instruirea şi evaluarea personalului
necesar activităţilor clientului
§ recomandă, după caz, achiziţionarea de materiale şi echipamente necesare
eficientizării activităţilor clientului
§ recomandă politici de stimulare a performanţelor personalului precum şi a
organizaţiilor furnizoare de produse şi servicii implicate în implementarea
proiectului
§ asistă clientul la încheierea noilor contracte în afaceri, menite să rentabilizeze
activitatea acestuia.

Consultantul în management este responsabilil protecţiei informaţiilor şi

programelor confidenţiale. El trebuie să se asigure de inexistenţa vreunui conflict
de interese cu clienţii săi.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Cele mai multe dintre activităţile specifice muncii în ocupaţia de consultant în management
sunt de căutare şi obţinere a informaţiilor necesare cunoaşterii activităţii clienţilor,
monitorizare a proceselor şi înprejurărilor în care aceştia îşi desfăşoară afacerile. Toate aceste
informaţii sunt analizate şi evaluate în cadrul proceselor mentale care se referă la judecarea
proceselor, obiectelor, serviciilor şi persoanelor implicate în activităţi şi pe baza cărora se pot
lua decizii privind dezvoltarea unor strategii, priorităţi în elaborarea programelor de proiect.
Aproape toate tipurile de activităţi întreprinse de consultantul în management suntde tipul
comunicării şi interacţiunii. Acestea se referă la comunicarea permanentă cu clientul,
superiorii şi colaboratorii şi terţii implicaţi în realizarea elementelor de proiect de
consultanţă.
Alte tupuri de activităţi sunt de coordonare şi consiliere şi ,în sfârşit, activităţi administrative,
de monitorizare şi control al resurselor.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În cazul consultantului în management, este mai fegrabă vorba de contextul aptitudinal decât
de cel al abilităţilor, terminologic făcându-se referire mai mult la contextul prestării unei

188
 munci intens intelectualizate. În cazul de faţă este vorba de aptitudinile de a rezolva
probleme complexe, te tipul „Care sunt căile şi mijloacele de a favoriza prosperitatea unei
afaceri?” sau „Care sunt căile şi mijloacele de care le pot pune la îndemâna unui client pentru
a întreprinde o afacere profitabilă?”. Pentru rezolvarea acestor probleme sunt necesare
aptitudini manageriale (manageriatul timpului, a resurselor umane,materiale,financiare), o
gândire critică, aptitudini sistemice, de analiză şi luare a deciziilor, capacitate de prognoză şi
de selectare. Nu de puţine ori, consultantul în management îşi păstreză linia strategică
corespunzătoare primei prognoze. În funcţie de rezultatele analizelor făcute şi din
observaţiile de monitorizare, strategia se poate modifica şi adapta la situaţiile reale, cu şanse
prognostice mari.
Consultantul în management trebuie să fie o persoană cu un ridicat grad de sociabilitate,
capabil să asculte şi să înţeleagă argumente şi motivaţii, capabil să întreţină un climat
relaţional favorabil cu clienţii, să fie înzestrat cu persuasiune, să convingă clientul asupra
şanselor sale de prosperitate prin demersul consultanţei manageriale pe care o oferă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Consultantul în management este persoana competentă să stabilească contacte cu clienţii, să
culeagă toate informaţiile despre client şi afacerea pentru care acesta solicită consultanţă
managerială, să înţeleagă şi să adopte o strategie managerială adevvată previziunilor sale, să
întocmească proiecte manageriale şi să monitorizeze implementarea lor, adoptând, după caz,
noi strategii de eficientizare a resurselor pentru a satisface exigenţele clienţilor. Altfel spus,
consultantul în management are competenţa deciziei în ceea ce priveşte alegerea soluţiilor de
proiect cele mai eficiente. Prin puterea sa decizie poate hotărâ chiar asupra încheierii sau nu
a contractului de management, în funcţie de datele pe care le-a obţinut despre client şi
afacerea pentru care acesta doreşte consultanţă. Exercitarea puterii sale de decizie continuă
chiar şi după realizarea implementării proiectului managerial, prin observaţiile rezultate din
monitorizare şi competenţa de a interveni pentru eficientizarea proiectului.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

7Consultantul în management poate fi o persoană particulară, care lucrează pe bază de
contract încheiat cu beneficiarul pe o perioadă determinată sau poate fi angajatul unei firme
de consultanţă managerială, în care caz lucrează pe bază de contract încheiet pe perioadă
nedeterminată, cu normă întreagă.
Programul său de lucru se desfăşoară în zilele lucrătoare, dar, dacă sunt solicitări,
consultantul în management poate lucra şi în zilele de sâmbătă sau duminică.

189
 Munca sa se poate desfăşura, după caz, la sediul firmei, la domiciliul său sau al cliebtului şi
nu este neapărat legată de un sediu fix decât pentru activităţi de arhivare a informaţiilor sau
crearea de baze de date, redactare materiale ş.a. Munca sa cuprinde foarte dese deplasări în
teritoriu, întâlniri cu clienţii, activitate de monitorizare a implementării proiectului, întâlniri
prilejuie de conferinţe, etc. În esenţă, spaţiul disponibil de lucru este biroul personal, dotat cu
aparatură de telecomunicaţii , echipamente de birou şi calculator cu echipamente softwere
necesare.
Munca consultantului în management este stresantă din punct de vedere psihic. Sunt foarte
multe variabile care trebuie ţinute sub control în munca acestuia, începând cu
particularităţile clientului, disponibilităţile acestuia, până la finalul colaborării contractate,
când se văd rezultatele eficienţei proiectului său.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

Ocupaţia de consultant în management este o ocupaţie nou apărută, impusă de dezvoltarea

domeniului afacerilor, de tendinţa tot mai manifestă spre privatizare şi a apărut ca o
necesitate în planul orientării persoanelor mai puţin avizate către piaţa afacerilor şi
rentabilizarea firmelor private. Aria sa de solicitare cuprinde în egală măsură şi unităţi cu
capital de stat sau mixte, firme care traversează momente de impas managerial şi au nevoie
de consultanţă de specialitate pentru redresarea economică sau dezvoltare pieţei de desfacere.
Mai mult, consultanţa managerială se estimează ca va tinde spre anumite specializări, cum ar
fi consultanţă în manageriatul vânzărilor, manageriatul resurselor financiare şi umane. Este o
ocupaţie care în viitorul apropiat va dobândi o mare notorietate şi va fi din ce în ce mai
solicitată pe piaţa forţei de muncă, întrucât nu este suficientă disponibilitatea de fonduri şi
voinţa de a demara o afacere profitabilă, ci este nevoie de specialişti care să ştie cum trebuie
gestionate resursele materiale şi umane, când şi cum trebuie investit pentru dezvoltare şi
rentabilizare, cum trebuie conduse afacerile şi cum trebuie exploatate toate sursele
aducătoare de profit.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Consultanţii în management sunt persoane cu pregătire superioară, cu pregătiri diverse în
domeniul economic, financiar,administrativ, ştiinţe sociale sau absolvenţi ai instituţiilor de
învăţământ superior tehnic, care au urmat specializări în management.

190
4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei
Cunoştinţele consultantului în management se referă la servicii şi orientare către clienţi,
administraţie şi management, resurse umane, vânzări şi marketing, educaţie şi training,
legislaţie, psihilogie, economie şi contabilitate, consiliere. Măsura în care aceste cunoştinţe
sunt utilizate cu abilitate şi pricepere, reprezintă un ansamblu potenţial menit să asigure
succesul în exercitarea acestei ocupaţii. Faţă de alte ocupaţii legate de stricta specializare,
cea de consultant în management presupune un orizont deschis şi larg, pe mai multe planuri,
în care cunoştinţele mai sus menţionate sunt valorificate global şi adaptate situaţiilor
conjuncturale.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Consultanţi în management nu pot fi decât persoane cu studii superioare de lungă durată, fie
absolvenţi ai facultăţilor de management, fie specialişti din alte domenii care şi-au însuşit
cunoştinţe manageriale, au aptitudini manageriale şi au dobândit experianţă în domeniu.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Consultanţi în management pot fi extrem de puţini oameni. Este evident că nu sunt suficiente
cunoştinţele dobândite prin instrucţie şcolară, fie ea de lungă durată, ci este nevoie de
experienţă, dar, în cea mai mare măsură de înzestrarea cu „simţul afacerilor”. Consultantul în
management trebuie să aibă o imagine de ansamblu asupra unei pieţe, asupra modului în care
trebuie gestionate şi administrate afacerile, asupra modului de utilizare eficientă a resurselor
umane.
Pe măsură ce oceastă ocupaţie îşi va asigura notorietatea, consultantul în management va
avea nevoie să se dezvolte şi să-şi instruiască colaboratorii, care la rândul lor trebuie să aibă
aptitudini pentru exercitarea acestei ocupaţii.
Pregătirea în instituţii de învăţământ superior este absolut necesara practicării acestei
ocupaţii, dar este insuficientă fără dobândirea experienţei manageriale şi în afara
perfecţionării sau specializării prin cursuri sau instruiri de scurtă durată. Conţinutul acestora
se referă la dobândirea cunoştinţelor complementare absolut necesare din domeniile :
vânzări, marketing, legislaţie, contabilitate, administraţie, resurse umane, operatorie PC,
limbi străine.

5.Ocupaţii înrudite

191
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
Consultantul în management poate avea clienţi cu pregătire superioară, medie sau
elementară, cu patroni, conducători din instituţii publice sau private din diferite domenii de
activitate. Nevoia de consultanţă managerială devine din ce în ce mai mare în contextul
diversificării domeniilor afacerilor şi al pieţelor de desfacere.
Colaboratorii consultantului în afaceri sunt clienţii cu diferite ocupaţii şi specializări şi, după
caz, subordonaţii săi din firma de consultanţă în management

6.Concluzii
Ocupaţia de consultant în management este nouă pe piaţa forţei de muncă şi face parte din
categoria ocupaţiilor de străpungere şi are codul 244107
Consultantul în management este o persoană independentă, calificată, care iniţiază şi
implementează schimbări organizaţionale, tehnologice şi comportamentale în diverse firme
sau organizaţii pe care le defineşte cu termenul de client. Rezumativ, este cel care acordă
consultanţă managerială clienţilor (persoane, firme, organizaţii) care solicită evaluări
organizaţionale, realizând studii, sisteme şi proceduri menite să conducă la eficientizarea
activităţii şi creşterea perfomnaţelor în domeniile în care este solicitat.
Munca sa este bazată pe cercetări de piaţă, analize de marketing, analize financiar contabile,
organizarea resurselor umane şi managementul informaţiilor. Pe suportul acestor studii,
consultantul în management îşi construieşte activitatea previzionară, dezvoltând strategii de
eficientizare a afacerilor, de piaţă, de acţiuni financiar-contabile, utilizarea resurselor umane
şi informaţionale, pentru a le pune la dispoziţia clientului care solicită consultanţa pentru
sporirea eficienţii muncii sale.
Cele mai multe dintre activităţile specifice muncii în ocupaţia de consultant în management
sunt de căutare şi obţinere a informaţiilor necesare cunoaşterii activităţii clienţilor,
monitorizare a proceselor şi înprejurărilor în care aceştia îşi desfăşoară afacerile. Toate aceste
informaţii sunt analizate şi evaluate în cadrul proceselor mentale care se referă la judecarea
proceselor, obiectelor, serviciilor şi persoanelor implicate în activităţi şi pe baza cărora se pot
lua decizii privind dezvoltarea unor strategii, priorităţi în elaborarea programelor de proiect.
Pentru rezolvarea activităţilor specifice acestei ocupaţii sunt necesare aptitudini manageriale
(manageriatul timpului, a resurselor umane,materiale,financiare), o gândire critică, aptitudini
sistemice, de analiză şi luare a deciziilor, capacitate de prognoză şi de selectare. Nu de puţine
ori, consultantul în management îşi păstreză linia strategică corespunzătoare primei
prognoze. În funcţie de rezultatele analizelor făcute şi din observaţiile de monitorizare,
strategia se poate modifica şi adapta la situaţiile reale, cu şanse prognostice mari.

192
Consultantul în management trebuie să fie o persoană cu un ridicat grad de sociabilitate,
capabil să asculte şi să înţeleagă argumente şi motivaţii, capabil să întreţină un climat
relaţional favorabil cu clienţii, să fie înzestrat cu persuasiune, să convingă clientul asupra
şanselor sale de prosperitate prin demersul consultanţei manageriale pe care o oferă.
Consultanţi în management nu pot fi decât persoane cu studii superioare de lungă durată, fie
absolvenţi ai facultăţilor de management, fie specialişti din alte domenii care şi-au însuşit
cunoştinţe manageriale, au aptitudini manageriale şi au dobândit experianţă în domeniu.
Cunoştinţele consultantului în management se referă la servicii şi orientare către clienţi,
administraţie şi management, resurse umane, vânzări şi marketing, educaţie şi training,
legislaţie, psihilogie, economie şi contabilitate, consiliere. Măsura în care aceste cunoştinţe
sunt utilizate cu abilitate şi pricepere, reprezintă un ansamblu potenţial menit să asigure
succesul în exercitarea acestei ocupaţii. Faţă de alte ocupaţii legate de stricta specializare,
cea de consultant în management presupune un orizont deschis şi larg, pe mai multe planuri,
în care cunoştinţele mai sus menţionate sunt valorificate global şi adaptate situaţiilor
conjuncturale.

193
 Monografie profesională

CONTABIL

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activitatea profesională a unui contabil implică următoarele aspecte:
- înregistrarea în contabilitate a actelor bancare
- înregistrarea operaţiunilor de leasing
- verificarea soldurilor de cont şi conturile
- introducerea pontajelor salariale în calculator
- calcularea veniturilor ca urmare a acordării/ beneficierii de prime, concedii medicale şi de
odihnă
- întocmirea raportărilor pentru direcţiile de şomaj şi de sănătate precum şi pentru casa de
pensii
- întocmirea comenzilor pentru tichetele de masă acordate salariaţilor instituţiei
- participarea la procesul de întocmire şi de raportare a fişelor fiscale
- pregătirea, verificarea şi predarea borderourilor şi a ştatelor de plată
- eliberarea adeverinţelor de concediu medical şi a documentelor pentru şomaj
- completarea situaţiilor privind concediile medicale în vederea raportării

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În cadrul unei luni, o persoană care practică într-o instituţie ocupaţia de contabil are ca principale
sarcini de serviciu înregistrarea tuturor documentelor fiscale care intră sau ies din instituţie. Tot
în sarcina unui contabil intră şi activităţile legate de tot ceea ce presupune procesul salarizării
(inclusiv calcul de prime, de concedii, şomaj, etc).

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de contabil sunt considerate ca fiind foarte importante următoarele
tipuri de activităţi: colectarea, evaluarea şi asimilarea de informaţii şi date necesare pentru
realizarea sarcinilor specifice, interacţiunea/comunicarea cu ceilalţi (cu colegii/lucrul în echipă,
interacţiunea cu clienţii/beneficiarii, monitorizarea şi controlarea resurselor), activitatea
intelectuală (evaluare informaţii), activitatea fizică (activităţi de operare cu echipamente). Sunt
considerate ca fiind importante activităţi precum: descrierea/explicarea/instruirea,

194
administrare/organizare/gestionare, activităţi administrative, toate acestea făcând parte din sfera
activităţilor profesionale care presupun interacţiunea/comunicarea cu ceilalţi, dar şi alte activităţi
precum prelucrare/analizare informaţii şi elaborare obiective şi strategii din sfera activităţilor
intelectuale. Oarecum importante au fost identificate activităţi profesionale din sfera
interacţiunii cu ceilalţi care ţin de supervizare/coordonare/management şi de
negociere/gestionare/rezolvare de conflicte, dar şi din sfera activităţilor intelectuale
(organizare/planificare şi reflecţie/luare de decizii). De menţionat este faptul că ocupaţia de
contabil nu implică activităţi care şi-au schimbat conţinutul sau importanţa faţă de acum 5 ani şi
nici nu anunţă schimbări majore nici în ceea ce priveşte conţinutul, nici în ceea ce priveşte
importanţa pentru următorii 5 ani.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare practicării ocupaţiei de contabil ţin în principal de aspectul intelectual şi de
cel senzorial. Astfel, în foarte mare măsură sunt necesare toate abilităţile din zona intelectuală
(cele cognitive, de exprimare orală, de rapiditate în gândire, originalitate, gândire deductivă,
inductivă, uşurinţă în lucrul cu cifrele, de memorare, atenţie selectivă dar şi distributivă) dar şi
cele senzoriale (vedere de aproape, vedere de departe). Abilităţile fizice sunt necesare practicării
ocupaţiei de contabil în mică măsură, indiferent de specificitatea lor.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea ocupaţiei de contabil sunt necesare în foarte mare măsură competenţe care
ţin în special de managementul resurselor (organizarea timpului, managementul resurselor
financiare, materiale şi umane), dar şi competenţe generale (citit, scris, calcule matematice
elementare) precum şi competenţe tehnice (utilizare computer). Într-o măsură mare sunt
necesare competenţe generale (de monitorizare, învăţare activă şi analiză critică) dar şi
competenţe legate de rezolvarea de probleme (identificare de probleme, identificare, evaluare şi
implementare de soluţii). Într-o măsură mică sunt necesare competenţele de abordare
sistemică (competenţe specifice abordărilor macro-sistemice, de prognoză, de analiză cauzală) şi
competenţe sociale (de coordonare, de convingere/persuasiune, de negociere, competenţe
specifice actului de instruire, specifice furnizării de servicii sau specifice abordărilor societale).
În foarte mică măsură sau deloc sunt necesare competenţe tehnice (de analiză tehnică,
proiectare tehnologică, de a conduce maşini, de instalare şi programare a echipamentelor, de
testare, de monitorizare operaţii tehnice, de inspecţie de produs, de întreţinere şi reparare
echipamente).

195
2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă
Programul de lucru al unei persoane cu ocupaţia de contabil este numai de luni până vineri.
Pentru realizarea sarcinilor specifice posturilor în care se practică ocupaţia de contabil sunt
necesare rar delegaţiile/deplasările în interes de serviciu. În ceea ce priveşte tipurile de contracte
care se încheie pentru posturile în care se practică ocupaţia în cauză, este practicat un singur tip
de contract, acela pe perioadă nedeterminată, cu program complet. Locul de desfăşurare a
activităţii este unul singur, unitatea cu sediul fix. Activitatea desfăşurată de un contabil este
monotonă (implică operaţii repetitive) şi stresantă din punct de vedere psihic. Nu există condiţii
de muncă specifice posturilor în care se practică ocupaţia de contabil (căldură excesivă, frig,
mizerie, zgomot, etc.). Cu toate acestea, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au
îmbunătăţit în ultimii 10 ani în foarte mare măsură, deoarece evoluţia tehnologică a permis
contabililor sa aibă acces la programe informatice performante capabile să le înlesnească
activitatea. Nu există boli profesionale care ar putea apărea la persoanele care practică ocupaţia
de contabil şi nici nu contează sexul persoanei care practică această ocupaţie.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani s-au produs o serie de modificări legislative cu implicaţie directă asupra
conţinutului muncii specifice ocupaţiei de contabil. Aceste modificări legislative au avut un
impact cu atât mai mare cu cât modificările legislative au fost mai frecvente.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Privind aceeaşi problemă prin prisma ultimilor 10 ani, au existat schimbări în conţinutul
activităţii. Astfel, factorii care au avut un rol important în schimbarea acestui conţinut sunt cei
care ţin de: schimbări de natură tehnologică, modificări ale cadrului legislativ, de adaptarea la
nevoile clienţilor/beneficiarilor, de creşterea competiţiei în domeniu, precum şi de schimbări în
organizarea activităţii la locul de muncă.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Chiar dacă evoluţia tehnologică a adus deja schimbări în conţinutul muncii de contabil, se
aşteaptă ca şi în următorii 5 ani să se producă astfel de modificări de natură tehnologică,
schimbări care se aşteaptă să uşureze şi mai mult activitatea ocupaţiei de contabil.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

196
Ocupaţia de contabil poate şi trebuie să fie practicată de către persoane care au ca
meserie/profesie pe aceea de contabil (studii de contabilitate).

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Concret, pentru practicarea ocupaţiei de contabil sunt necesare următoarele cunoştinţe:
cunoştinţe de nivel mediu-superior din domeniul ştiinţelor exacte (matematică), cunoştinţe de
nivel elementar din domeniul telecomunicaţii, cunoştinţe de nivel superior din domeniul
legislativ (jurisprudenţă), precum şi cunoştinţe de nivel mediu-superior din domeniul afaceri şi
management (ştiinţe economice şi contabilitate, resurse umane).

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie iniţială necesar practicării ocupaţiei de contabil este în prezent
reprezentat de studiile postliceale. Acelaşi nivel minim de studii necesar practicării acestei
ocupaţii era necesar atât în anul 1990, cât şi în anul 2000 (nu s-au produs schimbări în ceea ce
priveşte necesarul de pregătire educaţională în ultimii 16 ani).

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Totuşi, pentru a-şi dezvolta cunoştinţele şi abilităţile necesare practicării ocupaţiei de contabil,
sunt necesare cursuri de pregătire/specializare de contabilitate sau studii economice (de natură
teoretică). Nu sunt necesare alte cursuri de pregătire specializare profesională pentru obţinerea
calificării necesare practicării acestei ocupaţii şi nici nu se estimează a fi necesare cursuri
suplimentare în următorii 5 ani, pentru a face faţă schimbărilor aşteptate în ceea ce priveşte
conţinutul muncii acestei ocupaţii (de natură tehnologică).

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Alte ocupaţii înrudite cu cea de economist sunt: ocupaţia de economist şi ocupaţia de casier.
În ceea ce priveşte ocupaţiile cu care se cooperează în realizarea sarcinilor corespunzătoare
ocupaţiei de contabil, ocupaţii fără de care nu s-ar putea realiza sarcinile ocupaţiei în speţă, un
contabil cooperează în amonte cu şeful serviciu financiar din cadrul instituţiei, iar în aval cu
inspectorul de resurse umane şi/sau secretariatul.

6.Concluzii

Ocupaţia de contabil se practică în cadrul departamentului administrativ-contabilitate al

instituţiilor care şi-au dezvoltat un astfel de departament. Există însă şi cazuri în care unele
instituţii/firme preferă să-şi procure serviciile de contabilitate de la o firmă specializată în

197
domeniu sau de la o persoană autorizată să ofere servicii de contabilitate. Informaţiile pentru
această monografie au fost culese de la SC VECTRA SERVICE SRL din Braşov, instituţie
privată cu capital majoritar românesc care are peste 250 de angajaţi şi îşi desfăşoară activitatea în
domeniul transport/depozitare/comunicaţii. Codul COR corespunzător acestei ocupaţii este
913201.
Postul în care se practică această ocupaţieîn cadrul instituţiei investigate este cel de contabil.
Ocupaţia de contabil face parte din grupul ocupaţiilor dominante, iar persoana care practică o
asemenea ocupaţie trebuie să aibă dezvoltate în special abilităţi din zona intelectuală (cele
cognitive, de exprimare orală, de rapiditate în gândire, originalitate, gândire deductivă, inductivă,
uşurinţă în lucrul cu cifrele, de memorare, atenţie selectivă dar şi distributivă) dar şi abilităţi
senzoriale (vedere de aproape, vedere de departe). Totodată, un contabil are nevoie de o serie de
competenţe din următoarele domenii: managementul resurselor (organizarea timpului,
managementul resurselor financiare, materiale şi umane), competenţe generale (citit, scris,
calcule matematice elementare, monitorizare, învăţare activă, analiză critică) precum şi
competenţe tehnice (utilizare computer), dar şi competenţe legate de rezolvarea de probleme
(identificare de probleme, identificare, evaluare şi implementare de soluţii).
Nivelul minim de educaţie iniţială necesar practicării ocupaţiei de contabil este reprezentat de
studiile postliceale, iar cunoştinţele necesare practicării acestei ocupaţii trebuie să acopere
următoarele arii: cunoştinţe de nivel mediu-superior din domeniul ştiinţelor exacte
(matematică), cunoştinţe de nivel elementar din domeniul telecomunicaţii, cunoştinţe de nivel
superior din domeniul legislativ (jurisprudenţă), precum şi cunoştinţe de nivel mediu-superior
din domeniul afaceri şi management (ştiinţe economice şi contabilitate, resurse umane). Acelaşi
nivel minim de studii necesar practicării acestei ocupaţii era necesar atât în anul 1990, cât şi în
anul 2000 (nu s-au produs schimbări în ceea ce priveşte necesarul de pregătire educaţională în
ultimii 16 ani).
Totuşi, pentru a-şi dezvolta cunoştinţele şi abilităţile necesare practicării ocupaţiei de contabil,
este recomnadat ca un contabil să fi absolvit cursuri de pregătire/specializare de lungă durată
(cursuri de contabilitate sau chiar studii economice), iar, în lumina următorilor 5 ani, se
preconizează necesitatea unor cursuri de specializare profesională în domeniul informatic
(utilizarea noilor programe informatice).
În ultimii 5 ani s-au produs o serie de modificări legislative cu implicaţie directă asupra
conţinutului muncii specifice ocupaţiei de contabil. Aceste modificări legislative au avut un
impact cu atât mai mare cu cât modificările legislative au fost mai frecvente. Privind aceeaşi
problemă prin prisma ultimilor 10 ani, au existat schimbări în conţinutul activităţii. Astfel,
factorii care au avut un rol important în schimbarea acestui conţinut sunt cei care ţin de:

198
schimbări de natură tehnologică, modificări ale cadrului legislativ, de adaptare la nevoile
clienţilor/beneficiarilor, de creştere a competiţiei în domeniu, precum şi de schimbări în
organizarea activităţii la locul de muncă. Chiar dacă evoluţia tehnologică a adus deja schimbări
în conţinutul muncii de contabil, se aşteaptă ca şi în următorii 5 ani să se producă astfel de
modificări de natură tehnologică, schimbări care se aşteaptă să uşureze şi mai mult activitatea
ocupaţiei de contabil.
Referitor la strategiile de motivare/stimulare practicate pentru persoanele care practică ocupaţia
decontabil, în general se practică sistemele de motivare financiare (prime, bonusuri, bonuri de
masă), însă în egală măsură, o persoană care practică ocupaţia de contabil are perspective reale
de promovare.

199
 Monografie profesională

Contabil Şef

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activitatea Contabilului Şef se referă la buna organizare şi desfăşurare a activităţii financiar-
contabile pe care o are în responsabilitate. Principala sa grijă se referă la respectarea
dispoziţiilor legale privind activitatea financiar-contabilă şi, din acest motiv,
responsabilitatea sa permanentă vizează controlul financiar preventiv.
Contabilul Şef răspunde, de asemenea de corectitudinea activităţilor personalului din
subordine şi respectarea termenelor la lucrările specifice de raportare periodică.
Împreună cu ordonatorul de credite, întocmeşte planul de activitate şi bugetul de venituri şi
cheltuieli, urmărind pe parcurs executarea bugetului anual cu încadrarea în prevederile pe
capitol de cheltuieli.
Contabilul Şef analizează dările de seamă contabile şi aprobă documentaţia legală de
gestionare a bunurilor ce formează patrimoniul instituţiei de care răspunde ca activitate
financiar-contabilă.
Colaborează cu juristul firmei în vederea aplicării corecte şi la timp a legislaţiei în domeniu.
În activitatea sa curentă controlează dacă documentele primare au fost recepţionate şi
înregistrate corect în conturi, verifică în fiecare cont rulajele şi stocurile, verifică
corectitudinea întocmirii balanţei lunare de venituri şi cheltuieli şi analizează corespondenţa
acestora cu activitatea planificată, ţine sub control evidenţa mărfurilor livrate, verifică
corectitudinea statelor de plată ale angajaţilor firmei şi întocmirea corectă a situaţiilor de
raportare lunară către Casa de Asigurări de Sănătate, Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei
de Muncă, Casa de Pensii şi Administraţia Financiară.
Contabilul Şef controlează corectitudinea situaţiilor statistice şi întocmeşte, împreună cu
personalul de specialitate din subordine, bilanţul semestrial şi anual al firmei.
Chiar dacă are în subordine personal cu calificarea şi competenţele corespunzătoare realizării
activităţilor financiar-contabile, Contabilul Şef trebuie să organizeze şi să controleze
întregul lanţ de realizare a acestor activităţi, de la înregistrarea documentelor primare până

200
 la întocmirea întocmirea anuală a rapoartelor de descărcare a activităţii financiar-contabile,
fiind direct răspunzător de corectitudinea şi respectarea legalităţii întregului proces implicat.
Dar, chiar dacă activităţile sale înseamnă o colaborare continuă cu personalul din subordine
la realizarea sarcinilor curente, principala sa activitate trebuie să fie canalizată pentru
organizarea activităţilor financiar-contabile, şi grija pentru respectarea termenelor şi
legalităţii.
Există multe similitudini între atribuţiile ocupaţiei de contabil şi cele ale contabilului sef, dar
responsabilităţile acestuia din urmă sunt specifice funcţiei pe care acesta o are, de a coordona
activitatea financiar-contabilă a firmei.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În cadrul acivităţilor muncii contabilului şef, date fiind responsabilităţile pe care acesta le
are, nu se poate face o ierarhie a acestora ca importanţă. Toate activităţile implicate în munca
acestuia îşi au importanţa lor, toate înseamnă precizie, corectitudine şi respectarea legalităţii,
şi de întregul complex al activităţilor depinde viabilitatea firmei.
Fără a reprezenta o succesiune în ordinea importanţei, se pot totuşi descrie următoarele
sarcini de serviciu:
• Verificarea contării documentelor primite, în note contabile
• Verificarea corectitudinii introducerii în calculator a notelor contabile
• Analiza lunară a rulajelor conturilor şi a soldurilor la sfârşit de lună
• Întocmirea balanţei analitice lunare
• Verificarea calculului salariilor şi a plăţii acestora
• Verificarea întocmirii raportărilor (sănătate,şomaj,CAS, comision ITM, administraţie
financiară)
• Analiza lunară a veniturilor şi cheltuielilor
• Analiza lunară a încasărilor clienţilor. În special a celor cu termen de încasare depăşit
şi a furnizorilor, în funcţie de termenele scadente de plată
• Analiza lunară a intrărilor în gestiunea de mărfuri şi a vânzărilor, stabilirea stocurilor
de magazie
• Controlul preventiv al documentelor de plată
• Verificarea completării registrului ordonatorilor de plată.

201
2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de contabil şef este foartă importantă identificarea informaţiilor care
ţin de modificări normative sau legislative. Perfecţionarea continuă a cadrului legislativ în
care îşi desfăşoară activitatea contabilul şef şi responsabilitatea pe care acesta o are de
respectare a acestuia în tot complexul de activităţi financiar-contabile, reprezintă o sursă
continuă de alertă privind cunoaşterea tuturor modificărilor din actele normative cu care
operează cei care au această activitate. Şi nu numai cadrul legislativ se modifică continuu, ci
şi formularistica de raportare. Prezentarea sub formă de rapoarte pe suport electronic ar fi
trebuit să aducă facilităţi majore în munca contabilului sef, dacă nu s-ar produce foarte dese
modificări ale programelor oficializate de lucru. Poate din dorinţa de perfecţionare a
programelor utilizate, schimbările în acest sens sunt uneori mai frecvente decât ritmul
raportărilor, ceea ce îl obligă pe contabilil sef să fie într-o permanentă alertă privind
depistarea celor mai recente informaţii apărute, pentru a cunoaşte detaliile privind utilizarea
programelor şi a instrui,în acest sens, personalul din subordine care trebuie să opereze
conform standardelor de utilizare şi comunicare intreinstituţională avizate.
Din categoria activităţilor care ţin de interacţiune şi comunicare, în munca de organizare,
supraveghere şi control a contabilului şef este la fel de importantă şi maniera în care
abordează acesta clienţii sau beneficiarii firmei, cât şi modul în care cooperează cu colegii de
lucru. Relaţiile cu clienţii sau beneficiarii, respectarea clauzelor contractuale ca termene de
realizare şi plăţi, încheierea actelor adiţionale de modificare a termenilor contractuali sunt
principalele activităţi ale contabilului şef, la care acesta este angajat prin semnătură şi
responsabilitate, alături de manager şi jurist.
Avalanşa documentelor de evidenţă primară, corectitudinea contării şi înregistrărilor,
încheierea situaţiilor de evidenţă şi a rapoartelor periodice, lucrările periodice cu termen fix
al prezentării unor situaţii către alte instituţii şi alte activităţi curente (deconturi, ştate de
salariu, studierea din punct de vedere financiar a ofertelor etc) constituie un complex de
activităţi care nu tot fi relaizate fără lucrul alături de personalul din subordine, cel mai adesea
prin coparticipare la activităţile zilnice ale acestora. Această conlucrare este adesea
desfăşurată într-un ritm stresant impus de respectarea unor termene, de cerinţe noi apărute şi
nu se poate realiza fără un climat de cooperare în muncă cu personalul din subordine. Sunt
destul de frecvente situaţiile în care contabilul sef lucrează cu subalternii săi la rezolvarea
activităţilor financiar-contabile ale firmei.

202
 O altă categorie de activităţi importante în activitatea contabilului şef se referă la prelucrarea
şi analiza informaţiilor, evaluarea lor în contextul cadrului legal al activităţii financiar-
contabile, luarea deciziilor care se impun din contextul furnizat de noile informaţii şi care
trebuie să fie

conforme strategiei firmelor pentru atingerea obiectivelor de dezvoltasre ale firmei pe care o
reprezintă.
Contabilitatea şi evidenţa financiară computerizate precum şi perfecţionarea continuă a
sistemelor de raportare periodică pe suport electronic, au transformat aproape în totalitate
modul de realizare al majorităţii activităţilor muncii contabilului şef în lucru pe calculator,
începând de la înregistrarea datelor evidenţei primare în programele contabile utilizate, până
la elaborarea balanţelor şi a bilanţurilor, încluzând şi utilizarea programelor de transmitere a
datelor necesare către bugetul de stat.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Dată fiind complexitatea solicitărilor pentru rezolvarea atribuţiilor sale de serviciu,
rezolvarea cu succes a acestora depinde de abilităţile persoanei care are această funcţie
În totalitate, activităţile contabilului şef presupun abilităţi intelectuale, cognitive, dar şi
rapiditate în gândire şi uşurinţă în lucrul cu cifrele, atenţie selectivă şi capacitate mare de
memorare a unor date de lucru, uşurinţa utilizării adecvate a terminologiei specifice acestei
munci în rapoartele periodice şi sintetice.
Limbajul cifrelor şi rapiditatea soluţionării optime a situaţiilor critice din punct de vedere
financiar-contabil sunt punctele tari ale contabilului şef. Precizia în calculul financiar-
contabil şi corespondenţa acestuia la contextul cadrului legal, abilitatea operţiunilor
întreprinse pentru obţinea profitului şi prosperităţii firmei, reprezintă calităţile necesare
pentru exercitarea cu succes a muncii de contabil şef.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele necesare pentru practicarea acestei ocupaţii se refră la calculul matematic,
analiza critică a situaţiilor contextuale cu care se confruntă firma din punct de vedere
financiar-contabil, monitorizarea elementelor de criză, capacitatea de analiză şi înţelegere a
elementelor care au generat disfuncţionalităţi şi capacitatea de a lua deciziile oportune în
deblocarea acestora.
Contabilul şef trebuie să reprezinte în sistemului managerial veriga care să găsească şi să
ofere cele mai eficiente soluţii de gestionare a raportului între venituri şi cheltuieli pentru

203
 obţinerea profitului şi prosperităţii firmei. De aceea, competenţele necesare succesului
activităţii sale se referă la identificarea problemelor, evaluarea eficienţei soluţiilor posibile şi
implementarea acestora. Contabilul şef deţine toate datele necesare manageriatului eficient
al resurselor financiare şi materiale, iar gestionarea acestora presupune o foarte bună
organizare a timpului.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Contabilul şef îşi desfăşoară activitatea la sediul fix al unităţii/firmei, de obicei în zilele de
lucru ale săptămânii, în cadrul unui program normal de lucru, în condiţii specifice muncii de
birou. Sunt şi situaţii în care contabilulul şef poate răspunde solicitărilor de moment ale
firmei, prelungindu-şi programul de lucru sau, sporadic, lucrând şi în zilele de week-end.
Pentru posturile în care se practică această ocupaţie se încheie contract de muncă pe
perioadă nedeterminată. Postului de contabil şef trebuie să i se confere stabilitate şi
continuitate în desfăşurarea activităţii pentru a cunoaşte în detaliu baza financiar-contabilă a
firmei, acţiunile întreprinse pentru rentabilizarea ei şi elaborarea strategiei privind
dezvoltarea firmei.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au evoluat în foarte mare
măsură atât în ceea ce priveşte interesul pentru asigurarea confortului de microclimat, cât şi
în ceea ce priveşte dotarea tehnică. Din aceste puncte de vedere, schimbările sunt evidente la
marea majoritate a firmelor, dar tind către optim în special în cadrul firmelor cu capital
majoritar privat.
Microclimatul biroului contabilului şef este de obicei controlat, curat şi adesea climatizat,
acestea fiind nu numai exigenţele impuse de statusul şi rolul acestui post, dar şi de faptul că
în spaţiile de lucru ale acestuia sunt dotări de tehnică de calcul şi echipamente de
comunicare. În atari condiţii, nu poate fi vorba de pericolul unor boli profesionale, ci, doar,
de incidenţa unor afecţiuni de tip oftalmologic - cauzate de suprasolicitarea vizuală şi
timpul aproape integral utilizat în faţa monitorului PC – şi de tip psihic, cauzate de stresul
generat de responsabilitatea deciziilor proprii şi a muncii colectivului din subordine precum
şi de instabilitatea legislaţiei.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani au intervenit schimbări majore în conţinutul muncii acestei ocupaţii. Deşi
sarcinile şi responsabilităţile au rămas aceleaşi, modul de lucru s-a schimbat în mare măsură

204
 datorită utilizării aproape exclusive a calculatorului în realizarea balanţei lunare şi a
situaţiilor de raportare. Noutatea în această perioadă nu constă atât în permanentizarea
acestui mod de lucru, cât în actualizarea permanantă a programelor informatice utilizate
pentru furnizarea datelor la Administraţiile Financiare, Agenţia Naţională de Ocupare a
Forţei de Muncă, Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate.
Alte aspecte privind schimbarea conţinutului activităţilor decurg din desele modificări ale
legislaţiei financiare, a cuantumurilor şi a modurilor de calcul. Ori, adaptarea activităţilor
curente la mereu alte prevederi legislative presupune transpunerea acestora la situaţiile
financiar-contabile curente şi, deci, la adoptarea unor noi măsuri de organizare a muncii.
Desele schimbări ale legislaţiei economice şi neclarităţile de interpretare a acesteia constituie
nu numai etape care trebuie depăşite în activitatea contabilului şef, dar ele reprezintă şi o
sursă potenţială de stres, care se adaugă disfuncţionalităţilor de colaborare cu instituţiile care
verifică situaţiile curente financiar-contabile

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani sunt sunt pe de
o parte de natură tehnică şi tehnologică şi decurg din schimbările intervenite în dotarea cu
echipamente de calcul şi perfecţionarea soft-ului, iar, pe de altă parte, sunt factori generaţi
de modificarea cadrului legislativ. Generalizarea operaţiunilor financiar-contabile
computerizate a impus şi în munca contabilului şef o schimbare de conţinut, care se referă la
utilizarea abilităţilor de operare pe PC

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora.
Întrarea în Uniunea Europeană va reprezenta cu siguranţă un moment de referinţă în ceea ce
priveşte punerea de acord a legislaţiei din domeniul financiar contabil cu uzanţele tărilor
europene. Adaptarea la modul de calcul din contabilitetea europeană va ridica şi pentru
activităţile specifice contabilului şef unele probleme de adaptare, de acumulare a unor noi
informaţii metodologice şi de însuşire a modului de operare în programe perfecţionate de
evidenţă şi calcul a indicatorilor economici.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care exercită această ocupaţie trebuie să aibă pregătire de specialitate economică
– economişti.

205
4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei
Pentru exercitarea atribuţiilor specifice ocupaţiei de contabil şef sunt necesare cunoştinţe de
nivel superior din domeniul matematicii şi cunoştinţe de nivel mediu pentru operatoria PC.
Exercitarea funcţiei de contabil şef presupune abilităţi superioare privind comunicarea ,
respectiv disponibilităţi de a lucra cu clienţii şi persoanele din subordine.
Desfăşurând activităţi de tip managerial din domeniul economic, contabilul şef are nevoie de
cunoştinţe de nivel superior atât din domeniul de specialitate economică şi contabilitate,
vânzări şi marketing, cât şi din domeniul legislaţiei.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Pentru exercitarea acestei ocupaţii sunt angajate numai persoane cu studii superioare,
respectiv absolvenţi ai facultăţilor cu profil economic, fiind de preferat cei cu specialităţile
finanţe-contabilitate, dar fără a ridica această apreciere la nivel de condiţie.
Cunoştinţele de nivel superior din domeniul contabilităţii şi operaţiunilor financiare sunt
absolut necesare, în egală măsură cu cele necesare manageriatului afacerilor, pentru găsirea
soluţiilor optime de rentabilizare a activităţii economice a firmelor.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Evoluţia rapidă a dotării cu tehnică de calcul şi perfecţionarea programelor de calcul şi
evidenţă economică (soft) impun pentru exercitarea acestei ocupaţii exigenţe de perfecţionare
continuă. În actuala conjunctură, preocupările pentru perfecţionarea cadrului legislativ aduc
cu frecvenţă lunară sau trimestrială noi informaţii din acest domeniu, cu aplicabilitate
imediată, ceea ce ridică nu numai problema cunoaşterii şi înţelegerii, ci şi refacerii „din
mers” a unor documentaţii / raportări periodice. Perfecţionarea continuă a soft-ului de
raportare aduce foarte des în discuţie necesitatea perfecţionării continue în operarea cu
acestea şi acordarea de consultanţă angajaţilor în domeniu. Mai mult, apropiata integrare în
structurile europene, aduce modificări de adaptare şi a acestui domeniu de activitate, ceea ce
va impune ca, în completarea pregătirii profesionale dobândite în cadrul facultăţilor de
studii economice, pentru exercitarea acestei ocupaţii să fie necesară organizarea de cursuri
de perfecţionare de scurtă durată a căror curriculă şi programă să aibă alocate perioade şi
conţinut pentru:
• Noutăţi privind utilizarea calculatorului în contabilitate – cursuri de iniţiere în
informatică practică pe specificul contabilităţii

206
 • Noutăţi legislative, interpretarea legilor nou apărute şi modificările pe care le aduc
aceste legi în contabilitate – cursuri teoretice însoţite de aplicaţii practice privind
modificările apărute în planul de conturi şi înregistrări
• Cursuri de specializare organizatorică
• Cursuri de pregătire a experţilor contabili şi contabili autorizaţi
Date fiind estimările privind aceste noi exigenţe de pregătire, se estimează că în viitorii 5 ani
exercitarea cu succes a atribuţiilor specifice acestei ocupaţii să determine ridicarea nivelului
de pregătire spre masteratul în domeniu.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Dintre ocupaţiile înrudite cu cea de contabil şef pot fi menţionate cele de economist şi de
contabil
În realizarea sarcinilor acestei ocupaţii, contabilul şef cooperează, în amonte, cu
managerul/directorul, iar, în aval, cu economistul referent şi casierul. Persoanele din subordinea
contabilului şef, cu care cooperează în realizarea atribuţiilor, sunt economişti, contabili, operatori
contabili, planificatori, referenţi şi casieri.
Conlucrarea cu managerul/directorul este esenţială pentru viabilitatea firmelor şi se referă la
găsirea soluţiilor optime de rentabilizare, care să corespundă necesităţilor de moment şi
strategiilor de dezvoltare ale unităţilor.

6.Concluzii
Contabilul Şef este încadrat în COR cu codul 123102 şi este cuprins în categoria
ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul.
Această ocupaţie se practică în toate sectoarele de activitate şi este specifică unităţilor
care funcţionează cu un număr mai mare de personal. În firmale mici ca număr de personal,
atribuţiile acestei ocupaţii sunt realizate de contabil sau alte persoane abilitate să realizeze
evidenţa financiar contabilă. Există multe similitudini între atribuţiile ocupaţiei de contabil şi
cele ale contabilului sef, dar responsabilităţile acestuia din urmă sunt specifice funcţiei pe care
acesta o are, de a coordona activitatea financiar-contabilă a firmei.
Informaţiile necesare elaborării acestei monografii au fost culese din sectoare diverse de
activitate (industrie, servicii, comerţ, cultură), de la firme cu capital de stat şi firme private,
discuţiile cu specialiştii investigaţi depăşind cadrul oferit de ghidul de interviu.

207
 Persoanele care au această ocupaţie sunt economişti, absolvenţi ai facultăţilor de studii
economice.
Activitatea Contabilului Şef se referă la buna organizare şi desfăşurare a activităţii financiar-
contabile pe care o are în responsabilitate. Principala sa grijă se referă la respectarea
dispoziţiilor legale privind activitatea financiar-contabilă a firmei şi, din acest motiv,
responsabilitatea sa permanentă vizează controlul financiar preventiv.
Contabilul Şef răspunde, de asemenea de corectitudinea activităţilor personalului din subordine
şi respectarea termenelor la lucrările specifice de raportare periodică.
Împreună cu ordonatorul de credite, întocmeşte planul de activitate şi bugetul de venituri şi
cheltuieli, urmărind pe parcurs executarea bugetului anual cu încadrarea în prevederile pe capitol
de cheltuieli.
Contabilul Şef analizează dările de seamă contabile şi aprobă documentaţia legală de
gestionare a bunurilor ce formează patrimoniul instituţiei de care răspunde ca activitate
financiar-contabilă.
Chiar dacă are în subordine personal cu calificarea şi competenţele corespunzătoare
realizării activităţilor financiar-contabile, Contabilul Şef trebuie să organizeze şi să controleze
întregul lanţ de realizare a acestor activităţi, de la înregistrarea documentelor primare până
la întocmirea întocmirea anuală a rapoartelor de descărcare a activităţii financiar-contabile, fiind
direct răspunzător de corectitudinea şi respectarea legalităţii întregului proces implicat.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea contabilul şef este sediul firmei. Munca acestuia se
desfăşoară în cadrul unui program obişnuit de lucru, dar, în funcţie de necesităţile de soluţionare
rapidă a unor situaţii, poate lucra şi în afara orelor de program şi chiar sâmbăta sau duminica.
Munca contabilului şef este de tip intelectual şi, prin responsabilităţile sale, este considerată o
muncă stresantă
Conţinutul muncii contabilului şef s-a schimbat datorită apariţiei sistemelor de evidenţă
financiar-contabilă computerizată. Perfecţionarea cadrului legislativ care reglementează acest tip
de activitate, ca şi perfecţionarea soft-urilor pentru această specialitate, ridică problema unei
pregătiri de tip continuu şi necesitatea organizării unor cursuri de scurtă durată menite să
clarifice modificările legislative şi particularităţile de operare în situaţiile de modificare a
sistemelor de raportare electronică, cu implicaţii în schimbarea conţinutului muncii.
Persoanele care exercită această ocupaţie sunt bărbaţi sau femei, de profesie economişti,
ordonaţi şi buni organizatori, corecţi şi cu dorinţa de a fi mereu ancoraţi în realitate .

208
 Monografie profesională

Corespondent de presă

1.Natura activităţii

1.6. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Corespondentul de presă este o ocupaţie mai greu de încadrat. Orice reporter care părăseşte
redacţia, într-o locaţie străină localităţii / sediului este un corespondent de presă. Unii
folosesc termenul pentru a delimita locul relatării: în afara sau în interiorul ţării.
Corespondentul de presă “pândeşte” evenimentele relevante pentru post/gazetă, subiectele de
mare amploare. Apoi se constitue echipa, care primeşte sau îşi face singură documentarea,
care merge şi face corespondenţa de la locul evenimentului. Din punct de vedere al duratei
relatării corespondentul de presă este permanent sau trimis special. Corespondentul de presă
permanent este de regulă acreditat pe lângă o instituţie sau localitate de importanţă deosebită
pentru activitatea de informare a telespectatorilor/cititorilor/ascultătorilor respectivului
post/gazetă.

1.7. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Corespondetul permanent urmăreşte toate evenimetele care se desfăşoară în aria lui de

interes, selectând evenimentele importante, de interes pentru instituţia la ccare lucrează.
Pentru realizarea unei bune relatări el se documenteză asupra subiectului pe care urmeză să-l
prezinte. Dacă evenimentul este transmis pentru televiziune comportă o pregătire a
condiţiilor tehnice de transmisie, o angajare a satelitului pentru momentul relatării.
Trimisul special îşi concepe timpul şi activitatea în funcţie de gradul de urgenţă al relatării.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Munca unui corespondent presă se realizează într-un complex de activităţi. De o foarte mare
importanţă este activitatea de colectare, evaluare şi asimilare de informaţii şi date necesare
realizării corespondenţei de presă. Realizarea unei corecte conexiune între subiectul relatării şi

209
datele, cauzele, efectele unui astfel de eveniment este o condiţie foarte importantă a muncii
corespondentului de presă. Deşi corespondenţa de presă poartă de regulă o semnătura realizarea
ei presupune o activitate foarte intensă de interacţiune / comunicare cu echipa redacţională.
Corespondentul de presă este, prin natura muncii sale, un om care descrie, explică şi cere celor
care-i sunt alături informaţii şi sprijin. Ocupaţia de corespondent de presă – cu precădere cel de
televiziune - reclamă în foarte mare măsură activităţi de negociere, de persuasiune, de gestionare
a mijloacelor de care dispune.
Ca tip de activitate munca corespondentului de presă este în esenţă o activitate intelectuală; care
presupune analiza, evaluarea, identificarea de soluţii în activitatea de elaborarea corespondenţei
de presă. informaţiilor, evaluarea acestora în vedere identificării de soluţii la problemele
relatate. Este o muncă în care activitatea de luarea deciziilor, de elaborare a unor obiective,
strategii este foarte imporatantă. Un instrument de bază în activitatea corespondentului de presă
este calculatorul. Cunoaşterea programelor specifice muncii lui este foarte importantă.
Este important în exercitarea acestei ocupaţii o rezistenţă la un efort fizic intens. Nu de puţine ori
îndeplinirea sarcinilor de corespondent de presă implică dificultăţi imprevizibile. Realizarea
obiectivului presupune o rezistenţă, la o activitate care depăşeşte durata unei zile obişnuite de
lucru, în condiţii atmosferice nu prea prielnice – în special la corespondentul de televiziune
trimis în zone de conflict, în zone cu un regim de temperatură dificil de suportat.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de corespondent de presă sunt solicitate într-o foarte mare măsură
abilităţile intelectuale de tip cognitiv pentru înţelegerea situaţiilor în vederea evaluării lor, de
exprimare orală clară necesară comunicării cu telespectatorii, de rapiditate în gândire pentru
evaluarea situaţiilor şi adoptare a modului de prezentare cel mai adecvat. Pentru
corespondentul de presă atenţia selectivă, atenţia distributivă fac parte din ingredientul
ocupaţiei. Este o muncă în care capacitatea de memorare, de uşurinţă a lucrului cu date, sunt
abilităţi importante ale exercitării profesiei de corespondent de presă. Mai sunt necesare
disponibilităţi fizice, rezistenţa la efortul foartelor dese deplasări în teritoriu pentru
documentare, pentru relatarea evenimentelor în timp util
cititorilor/ascultătorilor/telespectatorilor.
Pentru corespondentul de televiziune prezenţa video este o condiţie de bază ale exercitării
ocupaţiei. De altfel este greu de presupus că un corespondent de presă îşi poate desfăşura cu
succes activitatea fără disponibilităţi intelectuale, fizice şi senzoriale (acuitatea vederii şi
auditivă), fără abilitatea de comunicare şi, mai ales, de persuasiune.

210
2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei.
Practicarea ocupaţiei de corespondent de presă presupune cunoştinţe generale superioare.
Complexitatea societăţii pe care o prezintă presupune în mare măsură o analiză critică,
disponibilităţi pentru învăţarea activă. Capacitatea de analiză, de evaluare şi luare de decizii
în cadrul unei abordări unitare, sistemice a temei tratate este o măsură foarte importantă a
competenţei corespondentului de presă. Sensibilitatea la dinamica comunităţilor îi permite
sesizarea diferenţelor, a elementelor de specificitate în contextul problemei abordate. Este în
foarte mare măsură nevoie de competenţe de coordonarea echipei de lucru, capacitate de
convingere/ persuasiune a oamenii implicaţi în problemele realtate de a colabora în vederea
realizării corespondenţei de presă. Capacitatea de negociere a condiţiilor de realizare a
transmisiei – cu referire la corespondentului de televiziune – face parte indispensabil din
succesul unei relatării în condiţii bune şi în timp util a evenimentului de presă
Foarte importante sunt, de asemenea, competenţele privind managementul resurselor. O
foarte bună organizare a timpului, a resuselor financiare, materiale şi umane de care dispune
este o măsură a competenţei privind realizarea sarcinilor de serviciu. Pentru el contează în
foarte mică măsură competenţele tehnice, el fiind clar structurat pe câteva „unelte”, dintre
care cele mai importante sunt calculatorul şi autoturismul.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Pentru un corespondent de presă programul lui de muncă este dictat de evenimente. El este la
dispoziţia evenimentului 24 de ore din 24. Evenimentul de ţine cont de zile lucrătoare, de zile
de week-end şi îşi reclama dreptul suveran asupra agendei corepondentului de presă. Chiar şi
acreditarea pe lângă instituţii, organizaţii presupune o flexibilitate deosebită în ceea ce
priveşte timpul de lucru al corespondentului de presă iar telefonul lui este deschis non-stop.
Pentru un trimis special delegaţiile/deplasările de serviciu sunt un modus vivendi. Ţinând
cont de toate aceste condiţii ale mediului de muncă, de regulă, predomină contractul de
muncă pe o perioadă nedeterminată. Pentru corespondentul de presă locul în care-şi
desfăsoară activitatea nu este fix, el este “ales” de eveniment. Este o ocupaţie stresantă din
punct de vedere psihic, fiind mereu sunt presiunea timpului, a evenimentelor de presă. Pentru
corespondenţii de presă condiţiile de muncă sunt, de cele mai multe ori, ori căldura excesivă
ori frigul sau ploile necontenite. Zgomotul, mizeria, praful – de surse diferite sunt de multe
ori ingredinte ale evenimentul relatat. Pe de altă parte este şi o meserie cu un grad foarte
ridicat de periculozitate iar rapoartele asociaţiilor internaţionale ale jurnalistilor dovedesc
incidenţa din ce în ce mai ridicată a accidentelor suferite de corespondenţii de presă pe

211
 câmpurile de conflict de pe întreg mapamondul. Despre boli profesionale, dovedite, nu se
poate vorbi în cazul corespondenţilor de presă. Dar este îndeobşte recunoscut că dificultăţile,
greutăţile reclamate de exercitarea ocupaţiei de corespondent de presă fac dificilă practicare
pe timp îndelungat a acestei ocupaţii.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

Conţinutul muncii specifice acestei ocupaţiei s-a schimbat în mare măsură în ultimii 5 ani. Dintre
factorii care au contribuit regăsim evoluţia tehnologiei . Astfel înainte se folseau circuite
internaţionale între televiziuni, acum satelitul este cel ce permite o mobilitate cu mult mai mare
faţă de locul relatării. De altfel acele corespondenţe din mijlocul desertului erau de neconceput
în urmă cu câţiva ani. Un al doilea motiv al schimbării în conţinutul ocupaţiei este cel al
mobilităţii corespondentului. Ultimii ani marcând o deschidere a frontierelor, a spaţiilor în care
corespondentul se poate deplasa. Activitatea de îndrumare şi motivarea celorlalţi este mult mai
evidentă astăzi decât în urmă cu câţiva ani. Faţă de perioada trecută a scăzut importanţa
activităţilor administrative.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările în conţinutul activităţii ocupaţiei de corespondent de presă s-au datorat în foarte

mare măsură schimbărilor de natură tehnologică, modificărilor cadrului legislativ ce vizează
profesia, nevoii de adaptare la nevoile beneficiarilor serviciilor realizate de corespondentul de
presă, creşterea competivităţii în domeniu, schimbările în organizarea activităţii la locul de
muncă al corespondentului de presă.
Privind în detaliu fiecare factor analizat sesizăm că schimbările tehnologice au început după
1990, când tehnicile mai noi importate din occident au determinat o regândire a ceea ce
înseamnă ocupaţia de corespondent de presă. Explozia tehnologică a ceea ce înseamnă domeniul
IT&C nu avea cum să ocolească nucleul cel mai dinamic – cel al comunicării. Într-o lume a
comunicării a face o relatare de presă profesionistă este o decizie de mare angajament.
Modificările din cadrul legislativ au fost completate de coduri deontologice ale profesiei de
jurnalist, de o mai bună organizare profesională a breslei.
Toate nici unul din aceşti factori nu este atât de evident ca acela al creşterii competiviţiei în
domeniu. A fi cu un pas înaintea concurenţei din ce în ce mai numeroase reprezintă cuvântul de

212
ordine pentru un corespondent de presă. Ca şi consumatori media sesizăm lupta acerbă pentru
minutul avans faţă de concurenţei, ceea ce câteodata face amuzantă urmărirea corespondenţelor
de presă. În strânsă legătură este şi continua intuire a nevoilor clienţilor, continua adaptare la
cerinţelor publicului presei de orice mijloc. Explozia presei on-line a condus şi conduce la
schimbări majore în conţinutul activităţii ocupaţiei de corespondent de presă. Dacă în 1990 erau
1,5 milioane de utilizatori de internet în 2005 numărul acestora a atins nivelul de 1 miliard iar
ritmul de creştere pare a fi la fel de mare.
În actuala configurare a presei care este locul de muncă al corespondentului? Este cu siguranţă
un răspuns nu uşor de dat; este transpunând un concept din sfera sociologiei migraţiei – instalare
în mobilitate - “o instalare în comunicare” o determinare a persoanei în funcţie de mijlocul de
comunicare.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

Privind comparativ între momentul prezent şi cel de viitor apropiat – peste 5 ani – se constată că
creştere a importanţei activităţilor de îndrumare, organizare, gestionare a echipei. Activitatea
corespondentului de presă va fi aidoma cu cea a unui calculat cu funcţii multiple, cu posibilităţi
de conexiune sporite în relaţia cu mediul specific, cu o înaltă specializare.
Ca şi schimbări în conţinutul muncii acestei ocupaţii se menţionează o specializare foarte mare a
practicanţilor acestei ocupaţii. Dacă până în prezent corespondentul de presă era format cum se
spune „la locul de muncă”, şi devenea corespondent de presă în virtutea experienţei pe viitor
formarea corespondenţilor de presă va fi mult mai bine structurata; el va însuma o seamă de
abilităţi, cunoştiinţe, competenţe specifice fiind asimilat şi el la curentul care reclamă “doctori în
media”.
Motivaţia acestor schimbări vine din dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi comunicării, din
creşterea competiţiei în presa deja existentă precum şi în concurenţa ultimei venite pe piaţă –
presa on-line: sunt cu siguranţă două motivaţii care vor reconfigura conţinutul semnificaţiei de
corespondent de presă în peisajul media românesc şi înternaţional.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Profesiile persoanelor care practică această ocupaţie sunt diverse şi sunt grupate în cadrul a ceea
ce se denumeşte în genere a fi jurnalist. Astfel o primă meserie a celor care au ocupaţia este cea

213
de reporter. Sunt vizibili pentru consumatorii media reporterii din presa audio-video care
transmit din zone de conflict, din zone de dezastru natural. Ei sunt cei care oferă acele prime
informaţii despre evenimentele deosebite întâmplate în ceasul sau ceasurile trecut.
A doua meserie a celor care practică ocupaţia de corespondent de presă este cea de
redactor/editor. De multe ori pentru relatări foarte importante merge chiar editorul emisiunii
respective – un om care probabil înainte a fost şi corespondent de presă.
O a treia meserie a celor care exercită ocupaţia de corespondent de presă este cea de realizator
/producător/ editor general. Mulţi dintre editorii generali au fost, în parcursul lor profesional, şi
corespondenţi de presă.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicare ocupaţiei de corespondent de presă sunt necesare cunoştiinţe superioare de

comunicare, de relaţii publice. Este de la sine înţeles faptul că acestea formează nucleul de baza
al ocupaţiei. Strâns legat de acest nucelu este posedarea la un nivel de asemenea superior a
cunoştiinţelor de limbă străină, în special engleza. Într-o lume globală informaţia cerută nu pare
a mai ţine cont de frontiere teritoriale sau lingvistice. Noţiunile de geografie fac posibile
conectare la spaţii, la teritorii şi nu în ultimul rând la civilizaţii.
La nivel mediu de cunoaştere sunt solicitate cunoştiinţele despre psihologie, sociologie, de
istorie, de siguranţă şi securitate publică, de legislaţie, guvernare şi jurisprudenţă. A ştii să
interacţionezi cu omul, grupurile, cu încărcătura simbolică a comunităţilor investigate îţi crează
premisele unei activităţi performante. Cunoaşterea normelor, a regulilor formale şi informale
conturează premisa unei interacţiuni cu structurile organizate ale comunităţilor.
Tot cel puţin la nivel mediu se cuvin a fi cunoscute şi noţiunile de telecomunicaţii. Ele permit
înţelegerea atât de deselor schimbări tehnologice.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de pregătire al corespondentului de presă a evoluat rapid. Dacă înainte de 1989
se mai găseau şi absolvenţi de liceu printre practicanţii ocupaţiei de corespondent de presă,
deschiderea informatică, mediatică a reclamat încă din 1990 absolvenţi ai unei facultăţi, cu
precădere de jurnalism. Din momentul 1995-1996 se constată că pentru corespondenţi de presă
se preferă în marea majoritate a cazurilor absolvenţi ai facultăţilor de jurnalism. În ritmul actual
de dezvoltare a pieţei media cu siguranţă că nivelul minim va creşte spre cel de studii
postuniversitare.

214
4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Din analiza evoluţiei nivelului minim educaţional rezultă că este manifestă o tendinţă de
trecere de la cunoştinţele medii generale către cele universitare de specialitate.
Paradoxal deşi este un domeniu aflat în continuă mişcare şi transformare este nevoie mereu
de reîntoarcere la origine prin cursuri de scurtă durată pe problematica tehnicii interviului, a
producerii unui reportaj, a transmisiei în direct. Este un pachet unitar care îi restartează
corespondentului de presă „programul”. O mai bună structurare a cursurilor universitare
despre tehnica interviului, despre tehnice de editare text şi imagine, despre tehnica relatării în
direct – de la faţa locului – ar asigura aspirantului la ocupaţia de corespondent de presă un
start mai bun în ocupaţia aleasă.
Pentru perfecţionarea continuă există bursele de jurnalism de lungă durată, care-l conecteză pe
corespondent la marile trusturi media, la marile universităţi de pregătirea jurnaliştilor din lume.
De altfel viitorul aprţine acelora care cunosc foarte bine tehnicile media în general iar pentru
profesioniştii din televiziune, ale televiziunii viitorului.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Corespondentul de presă este înrudit sub aspectul ocupaţiei cu trimisul special şi cu reporterul.
Activitatea corespondentului de presă este o piesă într-un angrenaj media bine structurat. El
primeşte, când structura firmei în care activează permite, o informare, o documentare despre
evenimentul, zona în care urmează să se deplaseze.
Munca lui este apoi preluată de un producător, director de ştiri,redactor şef adjunct, redactor şef .
Producătorul concepe emisiunea de ştiri, ordonează, ierarhizează ştirilor. În faza ulterioară
producătorul structurează modul de realizare a editorialelor şi stabileşte ordinea de intrare în
emisie a ştirilor, a corespondentului de presă / a trimisului special. Producătorul are şi o serie de
atribuţiuni pe linie administrativă: repartizează sarcini în cadrul echipei, asigură coordonarea
tehnică şi nu în ultimul rând răspunde în faţa redactorului şef sau redactorului şef adjunct.
Directorul de ştiri coordonează activitatea din cadrul direcţiei, urmăreşte în general parametrii de
eficienţă ai organizării, asigură resursele umane şi tehnice pentru direcţie.
Redactorul şef adjunct asigură părţi importante din activitatea editorială.

215
Redactorul şef supraveghează întreaga secţie de ştiri a postului, coordonează întreaga activitate
editorială şi are rol decizional în procesul de creaţie editorială.

6.Concluzii

Ocupaţia de corespondent de presă este încadrată în COR cu codul 245106 şi este cuprinsă în
categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul. Sectorul de activitate în care se practică
această ocupaţie este definit ca activitate media.
Persoanele care practică această ocupaţie sunt de regulă absolvenţi cu studii universitare
de specialitate. Nivelul de pregătire pentru această ocupaţie este în continuă creştere; dacă se
considera că este o calificare la locul de muncă, o ocupaţie care se exercită după ce ai căpătat o
anumită experienţă se tinde tot mai mult spre o profesionalizare distinctă. Pentru actualii
ocupanţi ai funcţiilor de decizie din media a fost în multe cazuri o etapă în parcursul profesional,
o etapă cu învăţături profunde. Au parcurs, într-un timp relativ scurt, moduri fundamentale de
emisie – cu referire la televiziune unde s-a trecut de la transmisie prin circuite internaţionale la
emisie prin satelit. S-a făcut loc unei mobilităţi deosebite, iar relatările din mijlocul deşertului, al
dezastrelor naturale sunt ceva obişnuinţe ale celor care practică corespondenţa de presă. Totodată
concurenţa acerbă a determinat o transformare a conţinutului ocupaţiei; o deschidere spre
integrarea activităţilor ce definesc corespondenţa de presă într-un practician cu abilităţi şi
competenţe complexe. Apariţia unor noi canale media – radio, TV on-line – fac ca tot timpul să
asistîm la o redefinire a conţinutului ocupaţiei de corespondent de presă, astfel că nu putem ştii
care va fi evoluţia, ca grad de complexitate, în viitor. Este percepută ca o ocupaţie care confirmă
şi imprima noi evoluţii în cariera unui jurnalist. El este un viitor producător, director de ştiri,
redactor şef într-un trust media. Pe viitor nivelul de cunoştiinţe reclamat va fi mult mai mare şi
vast mergând de la comunicare spre psihologie şi socilogie spre tehnici de comunicare pentru a
nu uita abilităţile şi cunoştiinţele de management al resurselor de care dispune pentru realizarea
obiectivului asumat .
Locul în care îşi desfăşoară activitatea este practic lumea întreagă. Este o activitate care solicită
un efort continuu în cursul zilei, în cadrul săptâmânii fiind o ocupaţie cu un consum fizic şi
psihic ridicat fapt care face determinată durata de timp în care corespondentul de presă poate
parcurge spatii şi timpuri.

216
 Monografie profesională

Controlor de calitate

1.Natura activităţii

1.9. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de controlor de calitate este considerată post cheie în toate ramurile productive. Nu
poate fi concepută o anumită producţie, fie ea realizată manual, fie cu mijloace tehnice, fără a
fi verificată corespondenţa caracteristicilor tehnice şi utilitare cu manualul tehnic şi de
utilizare al acelui produs.
Controlul calităţii se referă atât la verificarea produsele finite pentru a asigura conformitatea
acestora cu specificaţiile de calitate ale producătorului, cât şi la controlul secvenţial, pe etape
sau operaţiuni, dacă acestea se succed în procese de producţie în flux. În acest din urmă caz,
îndeplinirea condiţiilor de calitate a execuţiei fiecărei operaţii reprezintă condiţia de bază a
realizării parametrilor de calitate a produsului finit în complexitatea lui. Înţelegerea
exigenţelor de control al calităţii este facilă în cazul realizării unor articole/piese relativ
simple, cum ar fi, spre exemplu, un şurub pentru fixarea articolelor de lemn. În acest caz,
controlul calităţii se referă la încadrarea acelei producţii în parametrii de sortiment, tip şi
dimensiuni, precum şi în exigenţele de utilizare (caracteristici proiectate pentru acţionare)
În cele mai multe situaţii însă, controlul calităţii este o activitate complexă şi foarte
responsabilă. În controlul calităţii unui şurub mecanic pentru aviaţie, spre exemplu,
exigenţele de control sunt corespunzătoare nu numai caracteristicilor tehnice de realizare
înscrise în manualul tehnic al pieselor şi subansamblelor tipului de avion în cauză şi
prevederilor privind locaţia de utilizare, ci şi responsabilităţii funcţionale şi de anduranţă,
rezistenţă la solicitări fizice şi chimice etc.
Alteori, complexitatea controlului este dată de faptul că un produs poate îngloba materale
diferite, fiecare având de îndeplinit anumite exigenţe. Astfel, apariţia pe piaţă a unui produs
cosmetic prezentat într-un recipient sub presiune presupune minim 3 controale de calitate:
controlul privind forma, dimensiunile şi fiabilitatea recipientului, controlul etichetei privind
modul de utilizare, atenţionare , restricţionare şi formă grafică de prezentare, controlul
calităţilor fizico-chimice şi terapeutice a produsului comercializat.

217
 Dacă este vorba de un produs alimentar, controlul calităţii sale se referă la respectarea
reţetelor de fabricaţie, modul în care s-au respectat condiţiile igienico-sanitare de producţie,
controlul îndeplinirii condiţiilor de depozitare, transport şi comercializare a produselor
perisabile, analize toxicologice etc.
Dacă este vorba de controlul unui mijloc de transport controlul vizează producătorul,
utilizatorul şi service-ul acelui mijloc şi este urmat de informarea celor care produc,
utilizează şi întreţin mijloace de transport despre măsurile şi reglementările în vigoare
referitoare la condiţiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească vehiculele respective.
Un domeniu foarte larg în care se practică controlul calităţii este cel al serviciilor
comerciale sau de utilităţi.
Îndeplinirea exigenţelor de calitate poate fi constatată prin control direct, macroscopic, cu
aparate simple de măsurare sau cu aparatură electronică de măsurare şi control, cu
echipamente spectrometrice şi microscopice, prin analize fizico-chimice şi organoleptice.

1.10. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Principala sarcină de serviciu a controlorului de calitate este să verifice îndeplinirea
condiţiilor de calitate ale produselor sau serviciilor cuprinse în fişa sa de responsabilitate,
indiferent de domeniu de producţie sau servicii.
Urmare a constatărilor controlului, întocmeşte,după caz, note de neconformitate sau avize,
având putere de decizie asupra apririi unei producţii care nu corespunde condiţiile de
calitate.
2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Cea mai importantă activitate a controlorului de calitate se referă la evaluarea şi asimilarea
informaţiilor privind produsele sau serviciile pentru care este înzestrat cu atribuţii de control.
Obţinerea informaţiilor presupune contactul direct cu produsul realizat, identificarea
caracteristicilor sale şi compararea cu cele de catalog.
În munca sa, uneori, controlorul de calitate manevrează obiecte şi echipamente, operează pe
computer sau echipamente microscopice sau de analiză spectrală.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare practicării acestei ocupaţii sunt preponderent intelectuale, care vizează
componenta cognitivă, rapiditatea în gândire, memorarea, atenţia selectivă.

218
 Dintre abilităţile fizice, sunt necesare dexteritatea manuală, precizia mişcărilor, iar, dintre
cele senzoriale, vederea de aproape şi acuitatea auditivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele sale cu caracter general vizează monitorizarea şi analiza critică. Controlorul de
calitate trebuie să cunoască foarte bine care sunt parametrii standardizaţi ai produsului pe
care îl urmăreşte şi controlează, pentru a compara caracteristicile produsului realizat cu cele
proiectate.
Nivelul său de competenţe vizează identificarea aspectelor care ţin de calitatea produsului,
utilizarea mijloacelor tehnice şi a echipamentelor de analiză şi măsurare, monitorizarea
operaţiilor tehnice, inspecţia produsului.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Controlorul de calitate lucrează în program normal, în zilele lucrătoare (exceptând domeniile
în care se lucrează în flux continuu sau în schimburi), pe baza unui contract încheiat pe
perioadă nedeterminată.
Locul său de muncă este la punct fix, atunci când activităţile de control al calităţii se
realizează chiar în incintele de producţie. Alteori, controlul calităţii se realizează în
laboratoare de control al calităţii, în care sunt aduse mostre sau preparate de produs care
trebuie controlate. Sunt şi situaţii în care se realizează controlul calităţii în teritoriu, mai ales
când este vorba de controlul calităţii mediului, al produselor alimentare, al mijloacelor de
transport, al serviciilor către populaţie.
Munca este considerată stresantă din punct de vedere psihic, dată fiind încărcătura de
responsabilitate a acestei ocupaţii. De cele mai multe ori, de modul în care se realizează
controlul calităţii ţine imaginea firmei producătoare şi asigurarea pieţei de desfacere a
produselor ei.
Condiţiile de muncă sunt diferite în funcţie de locul de realizare a operaţiilor de control. Pot
fi condiţii de laborator sau pot fi condiţii de microclimat cu zgomot, vibraţii, umiditate sau
căldură excesivă. În ultimii 10 ani, aceste condiţii de muncă au rămas neschimbate.
În cazul acestei ocupaţii nu există boli profesionale. Nu contează sexul persoanelor care
practică această ocupaţie.

219
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Nu au intervenit schimbări în conţinutul muncii în ultimii 5 ani

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, activitatea specifică controlorului de calitate a câştigat în precizie prin
dotarea cu mijloace moderne de măsurare şi evaluare. Deci factorii care ţin de dotarea
tehnică cu echipamente sunt cei care au generat de cele mai multe ori oarecari schimbări ale
conţinutului activităţii.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Iminenta aderare la structurile europene va determina iminenta aliniere la standardele
occidentale privind calitatea produselor şi serviciilor. În caeste condiţii, este de presupus că
în imediat următoarea perioadă de timp vor exista pe piaţa forşei de muncă solicităţi privind
ocuparea acestor posturi cheie cu personal competent şi specializat, de o moralitatea
deosebită. Aceste exigenţe se vor resimţi la nivelul unităţiilor de producţie sau servicii
printr-o mai riguroasă dotare cu mijloace tehnice şi tehnologice de producţie, care să nu lase
loc la toleranţe, iar, din punctul de vedere al controlului, cu specializarea şi perfecţionarea
controlorilor de calitate pentru a asigura exigenţele de calitate ale produselor.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Controloriii de calitate au profesii foarte diferite. Ei pot fi frezori, rectificatori, lăcătuşi,
matriţeri, dar şi ingineri, chimişti, fizicieni, tehnologi.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

După caz, nivelul cunoştinţelor necesare practicării acestei ocupaţii este foarte diferit. Astfel,
în unele situaţii sunt suficiente cunoştinţele de nivel mediu de fizică şi chimie, alteori este
necesar un nivel superior de cunoştinţe în domeniul electronic, tehnologic, mecanic.
Nivelul diferă în funcţie de tipul de produs şi tehnologia de fabricaţie.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

220
 Potrivit tipului de produs şi modului de fabricaţie, precum şi locului şi rolului controlului de
calitate, nivelele minime de educaţie şcolară sunt foarte diferite. Nu poate fi făcută o
apreciere globală, pentru că este controlor de calitate şi un fizician care face analiza spectrală
a unui produs şi un strungar care măsoară piesele prelucrate prin aşchiere şi dă la o parte
rebuturile.
Totuşi se poate spune că dezideratul asigurării competitivităţii produselor va impune o
ridicare a nivelului exigenţial privind şcolaritatea celor care practică această meserie.
Specialiştii investigaţi cred că nivelul minim necesar pentru practicarea acestei meserii va
tinde în viitorul apropiat către şcolile postliceale.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Se consideră că sunt ncesare cursuri de specializare privind controlul calităţii produselor, de
scurtă durată şi cu un conţinut preponderent practic.

5.Ocupaţii înrudite
Metrolog, tehnolog

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Controlorul de calitate este instruit în ceea ce priveşte nivelul exigenţial al atribuţiilor sale de
către inginerul tehnolog, şefii de secţii şi maiştri. După verificarea calităţii produselor,
conform buletinelor de aviz sau de neconformitate, normatorii apreciază cantitatea muncii de
calitate prestate, cu influenţă asupra sancţiunilor sau stimulentelor băneşti ale executanţilor.

6.Concluzii
Ocupaţia de controlor de calitate – COR 315201 – nu şi-a schimbat în mod esenţial conţinutul
în ultimii 5 ani. Schimbările care au intervenit pe termen mai lung în ceea ce priveşte
conţinutul activităţilor se referă la autilizarea unor mijloace tehnice şi echipamente noi de
control, caracterizate printr-o mai mare acurateţe a măsurătorilor şi identificarea defectelor de
fabricaţie.
Ocupaţia de controlor de calitate este considerată post cheie în toate ramurile productive. Nu
poate fi concepută o anumită producţie, fie ea realizată manual, fie cu mijloace tehnice, fără a
fi verificată corespondenţa caracteristicilor tehnice şi utilitare cu manualul tehnic şi de utilizare
al acelui produs.

221
Controlul calităţii se referă atât la verificarea produsele finite pentru a asigura conformitatea
acestora cu specificaţiile de calitate ale producătorului, cât şi la controlul secvenţial, pe etape
sau operaţiuni, dacă acestea se succed în procese de producţie în flux.
Cea mai importantă activitate a controlorului de calitate se referă la evaluarea şi asimilarea
informaţiilor privind produsele sau serviciile pentru care este înzestrat cu atribuţii de control.
Obţinerea informaţiilor presupune contactul direct cu produsul realizat, identificarea
caracteristicilor sale şi compararea cu cele de catalog.
În munca sa, uneori, controlorul de calitate manevrează obiecte şi echipamente, operează pe
computer sau echipamente microscopice sau de analiză spectrală.
Abilităţile necesare practicării acestei ocupaţii sunt preponderent intelectuale, care vizează
componenta cognitivă, rapiditatea în gândire, memorarea, atenţia selectivă.
Controlorul de calitate lucrează în program normal, în zilele lucrătoare (exceptând domeniile
în care se lucrează în flux continuu sau în schimburi), pe baza unui contract încheiat pe
perioadă nedeterminată.
Locul său de muncă este la punct fix, atunci când activităţile de control al calităţii se
realizează chiar în incintele de producţie. Alteori, controlul calităţii se realizează în
laboratoare de control al calităţii, în care sunt aduse mostre sau preparate de produs care
trebuie controlate. Sunt şi situaţii în care se realizează controlul calităţii în teritoriu, mai ales
când este vorba de controlul calităţii mediului, al produselor alimentare, al mijloacelor de
transport, al serviciilor către populaţie.
Munca este considerată stresantă din punct de vedere psihic, dată fiind încărcătura de
responsabilitate a acestei ocupaţii. De cele mai multe ori, de modul în care se realizează
controlul calităţii ţine imaginea firmei producătoare şi asigurarea pieţei de desfacere a
produselor ei.
Condiţiile de muncă sunt diferite în funcţie de locul de realizare a operaţiilor de control. Pot
fi condiţii de laborator sau pot fi condiţii de microclimat cu zgomot, vibraţii, umiditate sau
căldură excesivă. În ultimii 10 ani, aceste condiţii de muncă au rămas neschimbate.
În cazul acestei ocupaţii nu există boli profesionale. Nu contează sexul persoanelor care
practică această ocupaţie.
Potrivit tipului de produs şi modului de fabricaţie, precum şi locului şi rolului controlului de
calitate, nivelele minime de educaţie şcolară sunt foarte diferite.
Totuşi se poate spune că dezideratul asigurării competitivităţii produselor va impune o
ridicare a nivelului exigenţial privind şcolaritatea celor care practică această meserie.
Specialiştii investigaţi cred că nivelul minim necesar pentru practicarea acestei meserii va
tinde în viitorul apropiat către şcolile postliceale.

222
 Monografie profesională

Creator, modelier mase plastice

1.Natura activităţii

1.11. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de creator modelier mase plastice se referă la activităţi care urmează operatoriei
pe maşini de injecţie mase plastice, în vederea obţinerii diferitelor piese sau articole din
mase plastice.
Ei acţionează şi urmăresc modul de funcţionare a maşinilor de injecţie mase plastice în
matriţe special realizate pentru obţinerea anumitor articole de larg consum şi execută o gamă
foarte largă de operaţii ulterioare injectării, operaţii de montare şi asamblare pentru
obţinerea articolelor dorite.
Toată gama de articole de larg consum din mase plastice expusă în standurile comerciale
trece prin mâna creatorului, modelier mase plastice.
Activităţile cuprinse în această ocupaţie sunt foarte diverse, în funcţie de produsul din mase
plastice care trebuie realizat. Dar, oricare ar fi acesta, creatorul modelier ia componentele de
la maşinile de injecţie masă plastică, le controlează calitativ debavurarea, montează pe ele
accesorii şi subansamble făcând montajul acestora, controlul şi împachetarea.
În exercitarea acestor atribuţii, creatorul modelier trebuie să se asigure de calitatea
componentelor pe care le asamblează, să respecte caracteristicile tipului de model cerut, să
strângă rebuturile pentru refolosire, să facă verificarea orară a calităţii, să detecteze erorile,
să completeze fişa de calitate şi , după caz, fişele de neîndeplinire a normei.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Principalele sarcini de producţie se referă la asamblarea elementelor şi accesoriilor pentru
producerea bunurilor din mase plastice.
Alte activităţi succed aceste atribuţii şi cuprind controale de calitate, verificări de rezistenţă.
În sfârşit, sunt completate fişe de calitate şi note justificative pentru neîndeplinirea normei.

2.Tipologia solicitărilor

223
2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei
Activităţile cuprinse în exercitarea acestei ocupaţii sunt preponderent fizice, de manevrare de
obiecte, operare cu echipamente, acţionarea echipamentelor de lucru şi controlul modului de
funcţionare a acestuia.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii, creatorul modelier mase plastice are nevoie de dexteritate
manuală, precizie şi acurateţe în mişcări, coordonare fizică şi vedere de aproape.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Principala competenţă a creatorului odelier este inspecţia produsului. În mare măsură
competenţele sale se referă la analiza critică a produsului, la monitorizarea operaţiilor, la
verificarea operaţiilor tehnice şi la organizarea timpului de lucru.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al creatorului modelier de mase plastice este foaret variat. Poate lucra şi
în program normal, dar, în funcţie de solicitări, pate lucra şi în zilele libere, în schimburi sau
poate avea un program sezonier, ocazional.
În funcţie de tipul unităţii în care lucrează şi de cererea de produse la care este angajat, acesta
poate lucra pe bază de contract pe perioadă nedeterminată, sa determinată, în program
complet.
Locul său de muncă este la punct fix.
Munca este monotonă şi plictisitoare, cu aceleaşi activităţi repetitive în care, uneori,
discernământul lasă loc activităţilor reflexe, automate.
Condiţiile de muncă sunt caracterizate prin căldură excesivă, aer poluat, zgomot.
În ultimii 10 ani condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au îmbunătăţit în mare
măsură pe seama perfecţionării utilajelor.
Nu sunt boli profesionale legat de această ocupaţie.
Nu contează sexul persoanelor care practică această ocupaţie.
Performanţele în muncă sunt stimulate prin prime şi bonuri de masă.

224
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani nu s-a schimbat conţinutul muncii specific acestei ocupaţii

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţilor au fost
reprezentaţi de schimbările tehnologice şi creşterea competiţiei în domeniu.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Schimbările aşteptate în următoarea perioadă urmăresc reducerea efortului fizic prin
creşterea gradului de automatizare a activităţilor şi mutarea polului de interes privind
monitorizarea către supravegherea maşinilor. Aceste modificări vor fi datorate dezvoltării
tehnologiilor de producţie.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Profesiile persoanelor care practică această ocupaţie sunt foarte diferite şi corespund
absolvenţilor de şcoli profesionale de diferite specialităţi

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe elementare de lucru cu
echipamente.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de educaţie iniţială nu au evoluat din 1990 până în prezent
şi se referă la şcoala profesională.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Se consideră că este necesară pregătirea prin cursuri de scurtă durată, de până la două luni,
curricula trebuind să aloce un mai mare interes instruirii practice, la locul de muncă.
Aspectele teoretice ale acestei instruire trebuie să decurgă din dotarea cu noi utilaje sau
operarea cu noi tehnologii.

225
5.Ocupaţii înrudite
Operator mase plastice, montator

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

sarcinile de lucru sunt transmise de la şeful de echipă şi tehnician către creator,modelier. În
aval sunt persoane fără calificare.

6.Concluzii
Ocupaţia de creator modelier mase plastice se referă la activităţi care urmează operatoriei
pe maşini de injecţie mase plastice, în vederea obţinerii diferitelor piese sau articole din
mase plastice.
Activităţile cuprinse în această ocupaţie sunt foarte diverse, în funcţie de produsul din mase
plastice care trebuie realizat. Dar, oricare ar fi acesta, creatorul modelier ia componentele de
la maşinile de injecţie masă plastică, le controlează calitativ debavurarea, montează pe ele
accesorii şi subansamble făcând montajul acestora, controlul şi împachetarea.
În exercitarea acestor atribuţii, creatorul modelier trebuie să se asigure de calitatea
componentelor pe care le asamblează, să respecte caracteristicile tipului de model cerut, să
strângă rebuturile pentru refolosire, să facă verificarea orară a calităţii, să detecteze erorile,
să completeze fişa de calitate şi , după caz, fişele de neîndeplinire a normei.
Activităţile cuprinse în exercitarea acestei ocupaţii sunt preponderent fizice, de manevrare de
obiecte, operare cu echipamente, acţionarea echipamentelor de lucru şi controlul modului de
funcţionare a acestuia.
Pentru practicarea acestei ocupaţii, creatorul modelier mase plastice are nevoie de dexteritate
manuală, precizie şi acurateţe în mişcări, coordonare fizică şi vedere de aproape.
Programul de lucru al creatorului modelier de mase plastice este foaret variat. Poate lucra şi
în program normal, dar, în funcţie de solicitări, pate lucra şi în zilele libere, în schimburi sau
poate avea un program sezonier, ocazional.
În funcţie de tipul unităţii în care lucrează şi de cererea de produse la care este angajat, acesta
poate lucra pe bază de contract pe perioadă nedeterminată, sa determinată, în program
complet.
Locul său de muncă este la punct fix.
Munca este monotonă şi plictisitoare, cu aceleaşi activităţi repetitive în care, uneori,
discernământul lasă loc activităţilor reflexe, automate.
Condiţiile de muncă sunt caracterizate prin căldură excesivă, aer poluat, zgomot.

226
În ultimii 10 ani condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au îmbunătăţit în mare
măsură pe seama perfecţionării utilajelor.
Exigenţele privind nivelul minim de educaţie iniţială nu au evoluat din 1990 până în prezent
şi se referă la şcoala profesională.
Se consideră că este necesară pregătirea prin cursuri de scurtă durată, de până la două luni,
curricula trebuind să aloce un mai mare interes instruirii practice, la locul de muncă.
Aspectele teoretice ale acestei instruire trebuie să decurgă din dotarea cu noi utilaje sau
operarea cu noi tehnologii.

227
 Monografie profesională

Croitor

1.Natura activităţii

1.12. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de croitor face parte din categoria ocupaţiilor dominante. Este o operaţie foarte
veche, care nu şi-a schimbat conţinutul activităţilor în ultima perioadă. Munca celor care
practică această ocupaţie constă în confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte.
În mod tradiţional, practicarea acestei meserii se face în atelierele proprii ale liber
profesioniştilor sau în firme private care au angajaţi croitori. Unele aspecte ale conţinutului
muncii practivate tradiţional diferă cănd este vorba de practicarea ocupaţiei de croitor în
unităţi cu profil industrial – fabrici de îmbrăcăminte.
Aşa cum este cunoscută în mod tradiţional, această muncă începe cu obţinerea informaţiilor
privind opţiunile clientului referitoare la tipul de articol de îmbrăcăminte, modelul preferat,
materialele necesare şi termenele de realizare.
După stabilirea acestora, operaţia imediat următoare a a croitorului este de măsurare a
dimensiunilor clientului. Uneori,croitorul sfătuieşte şi informează clientul asupra orientării
spre modele sau dimensiuni care să îl avantajeze în ceea ce priveşte constituţia şi gabaritul
acestuia, indicând cele mai potrivite amănunte legate de estetica îmbrăcăminţii în raport cu
caracteristicile corporale al clientului.
Activitatea care urmează măsurării este de pregătire a tiparelor după care urmează să fie
croit materialul din care se realizează îmbrăcămintea. De modul în care sunt pregătite
tiparele depinde în esenţă estetica respectivelor confecţii.
Odată croite subansamblele, acestea urmează să fie asamblate provizoriu şi probate pe client
pentru a face corecţiile necesare. După probe succesive, când clientul şi croitorul cad de
acord asupra corespondenţei aspectelor estetice cu exigenţele propuse, croitorul face
asamblarea finală prin coasere mecanică, apoi execută lucrările manuale de finisare a
dublurilor şi accesoriilor prevăzute de model şi convenite iniţial a se realiza şi realizează
operaţia de călcare manuală a confecţiei.
Probarea finală a confecţiei realizate reprezintă ultima etapă a activităţilor legate de
practicarea acestei ocupaţii.

228
 Ceea ce realizează cel care practică această ocupaţie este o confecţie unicat.
De foarte multe ori, practicanţii liber profesionişti şi cei din ateliere de croitorie se
confruntă cu situaţii în care solicitarea clienţilor se referă la corecţii ale dimensiunilor unor
confecţii deja realizate („de gata”) sau la efectuarea de reparaţii/recondiţionări.
În cazul prestării acestei meserii în unităţile industriale de realizare a confecţiilor, activităţile
cuprinse diferă de modul tradiţional, această diferenţă decurgând din exigenţele impuse de
fluxul tehnologic al realitării produselor de serie. În această situaţie, croitorul nu stabileşte
tipul, modelul şi dimensiunile, pentru că acestea sunt stabilite de către managerii firmei în
raport cu cererea pieţei de desfacere şi contractele încheiate. Tiparele sunt realizate pe
calculator, pentru a corespunde tipului de confecţie, modelului şi dimensiunilor de mărime
(serii de mărimi). Croirea se execută mecanic, pentru fiecare componentă sau subansamblu,
după tiparele standardizate, iar procesul de îmbinare prin coasere se realizează specializat
pentru anumite subansamble, utilizând maşini performante de coasere. Pe alte linii
tehnologice se realizează asamblarea finală şi călcarea cu utilaje de călcat adaptate la model
şi dimensiuni. Ceea ce intră în depozitele de confecţii după retuşul final este un produs de
serie – confecţii din acelaşi materia, acelaşi tip, aceeaşi dimensiune. Trecerea la fabricarea
altor confecţii este precedată de modificarea tiparelor (inclusiv ale maşinilor de călcat pentru
faza finală) şi instruirea personalului de execuţie asupra noilor exigenţe.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În practicarea tradiţională a acestei meserii se poate face o ierarhizare a importanţei
activităţilor, Astfel, esenţială este etapa de măsurare şi realizare a tiparelor. Dacă
măsurătorile sunt incorecte, tiparele vor fi greşite, iar materialele vor fi croite pentru forme şi
dimensiuni care nu corespund exigenţelor clientului. Ceea ce se va realiza în acest caz va fi o
confecţie la care se vor face foarte multe probe şi retuşuri, se va consuma multă manoperă şi
uneori se va face o risipă de material, iar produsul final este puţin probabil că va corespunde
din punct de vedere calitativ şi estetic. Aceste toate neajunsuri nu se pot produce în cazul
fabricării în regim industrial, pentru că tiparul este realizat pe computer, exact la forma şi
dimensiunile seriilor de mărime ce trebuie realizate. Specializarea pe anumite operaţii de
îmbinare, finisare, adăugare de accesorii şi control al fiecărui subansamblu elimină
posibilitatea producerii unor erori, operaţia de călcare pe utilaje specifice asigură estetica
produsului. În condiţiile realizării industriale a confecţiilor nu se face risipă de material,
productivitatea muncii este foarte mare pentru că sunt eliminate în cea mai mare parte

229
 operaţiile manuale, iar corespondenţa soro-tipo-dimensională este identică cu caracteristicile
produselor contractate.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Principalul tip de activitate legată de această profesie este reprezentat de colectarea
informaţiilor, evaluarea şi asimilarea lor pentru a putea realiza sarcina specifică de lucru.
Referirile la acest tip de activitate sunt diferite atunci când este analizată munca de tip
tradiţional faţă de cea realizată în regim industrial.
Croitorul care lucrează în regimul activităţilor independente sau în ateliere de croitorie/ case
de mode trebuie să înţeleagă cererile formulate de client şi să-şi adapteze cunoştinţele acestor
cereri, cu privire la toate aspectele (model, material, dimensiuni). În acest proces de asimilare
a informaţiilor şi analiză a corespondenţei cu cererile formulate, el poate avea propriile
soluţii, poate iniţia o consultanţă a clientului şi îşi poate etala unele iniţiative.
Croitorul care lucrează în fabricile de confecţii nu are libertatea de creaţie sau inovare. El
este informat asupra sarcinii punctuale de lucru (ce trebuie să execute la locul lui de muncă
în fluxul tehnologic) şi asupra exigenţelor de calitate privind strict lucrarea sa. El primeşte de
postul de lucru din amonte un detaliu sau subansamblu, execută mecanic lucrarea specifică
acelui loc şi predă ceea ce a relizat postului din aval. Fiecare linie tehnologică are controlorii
de calitate şi normatorii ei. Este de fapt un lucru pe bandă.
Din punctul de vedere al tipului de activitate intelectuală implicată, este deci o foarte mare
diferenţă între cele două moduri de a practica această ocupaţie în ceea ce priveşte
componentele care vizează preluarea şi prelucrarea informaţiilor, organizarea şi planificarea,
identificarea soluţiilor şi rezolvarea problemelor, inovare, actualizarea şi folosirea
cunoştinţelor.
În ceea ce priveşte tipul de activitate fizică, predomină activităţile manuale, manevrarea de
obiecte, cu efort fizic moderat.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile fizice şi senzoriale sunt cele care caracterizează această ocupaţie. Esenţiale pentru
exercitarea acestei ocupaţii sunt precizia şi acurateţea mişcărilor, dexteritatea /îndemânarea şi
vederea de aproape.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

230
 Competenţele principale ale croitorului sunt competenţe tehnice, referitoare la verificarea
operaţiilor în tot lanţul tehnologic, fie că acestea sunt realizate manual sau mecanic, precum
şi lucrul cu echipamente şi maşini specifice, competenţele în acest sens referindu-se la modul
de alimentare cu materiale a acestor dotări, modul de acţionare a acestora.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de muncă al croitorului este variabil, în funcţie de locul său de muncă şi oferta de
muncă. Cei cuprinşi în activităţi independente îşi pot adapta programul solicitărilor.
Majoritatea croitorilor din atelierele de croitorie şi case de mode lucrează numai în zilele
lucrătoare, după un program normal. Cei care lucrează înfabricile de confecţii pot lucra,
după caz, şi în schimburi.
Tot în funcţie de tipul firmei în care lucrează, croitorul poate lucra pe cont propriu, sau pe
bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată, în program complet.
Este o muncă statică, legată de un loc fix, fără deplasări, uneori monotonă sau repetitivă (în
fabricile de confecţii, la bandă), dar obositoare din punct de vedere fizic. Lucrul în poziţia
şezînd, fără deplasări, fără alternări cu ortostatismul, cu solicitarea preponderentă a braţelor
în regimul unui tonus controlat de atenţia concentrată, caracterizează această ocupaţie ca una
solicitantă ca postură şi efort.
Condiţiile de desfăşurare a muncii sunt total diferite în micile ateliere faţă de cele din
fabricile de confecţii. În acestea din urmă, dominanta microclimatului este zgomotul, iar pe
liniile de călcare umiditatea şi vaporii fierbinţi.
În ultimii 10 ani s-au îmbunătăţit în mare măsură condiţiile de muncă în fabricile de
confecţii, ca urmare a modernizării liniilor teehologice prin dotarea cu maşini de cusut mai
silenţioase şi cu mare randament, maşini de călcat performante, linii moderne de realizare
computerizată a tiparelor şi de croire după programul computerizat. Pe liniile moderne au
fost reduse toate operaţiile de coasere manuală, în atribuţiile croitorului rămânând doar
operarea pe aceste maşini şi controlul modului cum s-a realizat operaţia.
Nu sunt boli profesionale specifice acestei ocupaţii, dar există o mare incidenţă a apariţiei
afecţiunilor coloanei vertebrale (mai ales ale zonei cervicale), legată de postura de lucru.
Această ocupaţie este practicată în egală măsură de bărbaţi şi de femei.
Mijloacele stimulative ale muncii în acest domeniu sunt nesatisfăcătoare. Dezvoltarea
industriei confecţiilor la noi în ţară şi extinderea investiţiilor străine în acest domeniu se
bazează tocmai pe cheltuieli minime privind retribuţia forţei de muncă calificate din această
subramură industrială.

231
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specific acestei ocupaţii nu s-a schimbat deloc.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani se referă la
schimbările de natură tehnologică din domeniul producţiei industriale a confecţiilor,
modernizarea echipamentelor pentru creşterea productivităţii fiind impuse de creşterea
competiţiei în domeniu.
3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani se referă la reducerea
activităţilor manuale şi creşterea productivităţii muncii, acestea decurgând din nevoia de
perfecţionare tehnică care să asigure cadrul concurenţial şi dezvoltarea pieţei de desfacere.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică această ocupaţie sunt croitori şi confecţioneri

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Cunoştinţele necesare pentru practicarea acestei ocupaţii sunt din categoria celor generale şi
de nivel elementar. O exigenţă specială se referă la cunoştinţele elementare de geometrie în
cazul croitorului tradiţional, care sunt asociate nevoilor de a realiza tipare.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de educaţie iniţială pentru practicarea acestei ocupaţii nu
s-au modificat în timp şi se referă la şcoala profesională/de arte şi meserii.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Investigaţia în rândul specialiştilor a relevat necesitatea pregătirii de lungă durată a celor care
vor să se specializeze în operaţia de realizare computerizată a tiparelor şi pentru operaţiile de
încadrare a tiparelor pe materiale.

232
5.Ocupaţii înrudite
Dintre ocupaţiile înrudite sunt menţionate: costumier de scenă, garderobier de teatru sau film,
blănar, confecţioner articole din piele, cusător, muncitor în industria textilă şi/sau confecţii,
lenjereasă, brodeză, tapiţer decorator.
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
În atelierele de croitorie, croitorul primeşte sarcinile şi instrucţiunile de lucru de la şeful de
atelier sau maistrul croitor. În subordinea lui pot fi numai ucenicii sau personalul necalificat.
În fabricile de confecţii, coordonarea tehnologică aparţine inginerului tehnolog şi maiştrilor,
care transmit sarcinile către liniile de fabricaţie. În cadrul liniilor de fabricaţie, fiecare post
este instruit asupra sarcinilor de lucru şi este verificat de controlorul de calitate şi normator.
În exercitarea atribuţiilor lor, croitorii mai pot colabora, după caz, cu personalul auxiliar de
întreţinere şi reparare a echipamentelor şi maşinilor, cărore le trensmite informaţiile privind
eventualele disfuncţionalităţi.

6.Concluzii
Ocupaţia de croitor - COR 743301 - face parte din categoria ocupaţiilor dominante care şi-au
schimbat conţinutul activităţilor într-o foarte mică măsură.
Practicarea croitoriei poate fi o activitate independentă sau organizată în ateliere sau case de
creaţie/modă, în firmele de designeri vestimentari sau în fabricile de confecţii.
Activităţile desfăşurate în cadrul acestei ocupaţii au ca scop realizarea de articole de
înbrăcăminte.
Principalul tip de activitate legată de această profesie este reprezentat de colectarea
informaţiilor, evaluarea şi asimilarea lor pentru a putea realiza sarcina specifică de lucru.
Referirile la acest tip de activitate sunt diferite atunci când este analizată munca de tip
tradiţional faţă de cea realizată în regim industrial.
Croitorul care lucrează în regimul activităţilor independente sau în ateliere de croitorie/ case
de mode trebuie să înţeleagă cererile formulate de client şi să-şi adapteze cunoştinţele acestor
cereri, cu privire la toate aspectele (model, material, dimensiuni). În acest proces de asimilare
a informaţiilor şi analiză a corespondenţei cu cererile formulate, el poate avea propriile
soluţii, poate iniţia o consultanţă a clientului şi îşi poate etala unele iniţiative.
Croitorul care lucrează în fabricile de confecţii nu are libertatea de creaţie sau inovare. El
este informat asupra sarcinii punctuale de lucru (ce trebuie să execute la locul lui de muncă
în fluxul tehnologic) şi asupra exigenţelor de calitate privind strict lucrarea sa. El primeşte de
postul de lucru din amonte un detaliu sau subansamblu, execută mecanic lucrarea specifică

233
acelui loc şi predă ceea ce a relizat postului din aval. Fiecare linie tehnologică are controlorii
de calitate şi normatorii ei. Este de fapt un lucru pe bandă.
Programul de muncă al croitorului este variabil, în funcţie de locul său de muncă şi oferta de
muncă. Cei cuprinşi în activităţi independente îşi pot adapta programul solicitărilor.
Majoritatea croitorilor din atelierele de croitorie şi case de mode lucrează numai în zilele
lucrătoare, după un program normal. Cei care lucrează înfabricile de confecţii pot lucra,
după caz, şi în schimburi.
Tot în funcţie de tipul firmei în care lucrează, croitorul poate lucra pe cont propriu, sau pe
bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată, în program complet.
Este o muncă statică, legată de un loc fix, fără deplasări, uneori monotonă sau repetitivă (în
fabricile de confecţii, la bandă), dar obositoare din punct de vedere fizic. Lucrul în poziţia
şezînd, fără deplasări, fără alternări cu ortostatismul, cu solicitarea preponderentă a braţelor
în regimul unui tonus controlat de atenţia concentrată, caracterizează această ocupaţie ca una
solicitantă ca postură şi efort.
Condiţiile de desfăşurare a muncii sunt total diferite în micile ateliere faţă de cele din
fabricile de confecţii. În acestea din urmă, dominanta microclimatului este zgomotul, iar pe
liniile de călcare umiditatea şi vaporii fierbinţi.
Exigenţele privind nivelul minim de educaţie iniţială pentru practicarea acestei ocupaţii nu
s-au modificat în timp şi se referă la şcoala profesională/de arte şi meserii.
Mijloacele stimulative ale muncii în acest domeniu sunt nesatisfăcătoare. Dezvoltarea
industriei confecţiilor la noi în ţară şi extinderea investiţiilor străine în acest domeniu se
bazează tocmai pe cheltuieli minime privind retribuţia forţei de muncă calificate din această
subramură industrială.

234
 Monografie profesională

Director program

1.Natura activităţii

1.13. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de director de program se încadrează în categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat
conţinutul activităţilor. Acestea se referă la formularea politicilor economice şi sociale ale
unităţilor/firmelor pe care le conduc, la coordonarea activităţii specifice acestui palier de
lucru. Directorul de program răspunde în faţa managerului general/consiliului de
administraţie/Preşedintelui asupra condiţiilor desfăşurării activităţii de elaborare şi urmărire
a programelor antamate şi poate reprezenta unitatea/firma/Fundaţia/ONG-ul în relaţiile cu
terţii.
Este o mare diversitate a domeniilor şi a programelor specifice acestora, ceea ce face ca
această ocupaţie să poată fi întâlnită în toate ramurile şi subramurile economiei, în firme
private sau de stat, la nivelul organismelor societăţii civile.
Încercăm în cele ce urmează să definim cadrul şi tipologia acestei activităţi indiferent de
locaţie şi ţintă.
Directorul de program conduce compartimentul de profil şi întreprinde activităţi care se
referă la :
§ obţinerea fondurilor necesare derulării programelor
§ întocmirea proiectului de program
§ coordonarea echipei de proiect
§ etapizarea proiectului
§ evaluarea etapelor
§ evaluarea finală
§ mediatizarea programului
Directorul de program trebuie să ţină sub control aspectele legate de justificarea economică
a programului, de respectarea standardelor şi a procedurilor de întocmire a acestuia, de
respectarea criteriilor de calitate, să monitorizeze riscurile păstrarea liniei iniţiale a
proiectului, evitând deviaţiile de la obiectivele propuse.

235
 Pe lângă sarcinile managementului tehnic, directorul de program are şi sarcini care ţin de
domeniul administrativ, financiar şi de utilizare a resurselor umane.
Ţinând cont de elementele tehnice şi administrative implicate, sarcina esenţială a directorului
de program devine aceea de a organiza detaliile a programului, care trebuie să cuprindă
răspunsurile pe fiecare etapă la întrebările „cum”, „când”, „de către cine” va fi realizat
fiecare obiectiv de lucru în parte şi cum vor fi gospodărite resursele financiare pentru
acestea.
O altă activitate importantă a directorului de program se referă la urmărirea criteriilor de
calitate ale programului, criterii care se referă la :
§ cerinţe funcţionale
§ performanţă
§ securitate
§ compatibilitate
§ siguranţă
§ uşurinţă în întreţinere
§ flexibilitate, posibilitate de extensie
§ claritate
§ compararea cu un alt program
§ cost
§ perioada de implementare

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Cea mai importantă sarcină a Directorului de program este aceea de a se asigura că
programul se înscrie în constrângerile de timp, buget şi standarde de calitate. Rolul său nu
este acesa de a se lăsa antranat în activităţile zilnice, ci de a delega sarcini şi responsabilităţi
astfel încât obiectivele programului să fie atinse. El trebuie să păstreze viziunea de ansamblu
asupra strategiei programului şi a evoluţiei acestuia alocând timp activităţilor de planificare,
monitorizare şi control.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Activitatea de tip intelectual a directorului de progarm se referă la prelucrarea şi analiza
informaţiilor privind obiectivele şi exigenţele programului, evaluarea mentală a acestora,

236
 completarea informaţiilor privind aspectele critice ale programelor şi, pe baza acestora,
adoptarea măsurilor de organizare pe etape, de identificare a soluţiilor de rezolvare a
acestora, de reflectare şi de luare a deciziilor privind respectarea exigenţelor fiecărei etape în
parte.
Alt tip de activităţi priveşte latura relaţională, de comunicare , de interacţiune cu beneficiarii
proiectului, cu specialiştii din subordinea sa, cu care se cunsultă pe toată durata derulării
etapelor de lucru, cărora le atribuie sarcini şi responsabilităţi, pe care îi monitorizează.
Lucrul cu computerul este esenţial în munca directorului de program, în respectarea
planificării, păstrarea şi valorificarea bazelor de date, comunicarea rapidă prin E-mail,
acumularea de noi informaţii prin Internet, redactarea rapoartelor de lucru.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare practicării acestei ocupaţii sunt preponderent intelectuale. Ele vizează
aspectul cunoşterii modului în care trebuie coordonată realizarea unui program, a
caracteristicilor specifice ale acestuia în funcţie de domeniu, obiective şi ţintă, de
originalitatea adordării sau respectarea unui cadru rigid de abordare. Elementele
valorificabile sunt gândirea deductivă şi inductivă, memorarea, uşurinţa de calcul, atenţia de
tip selectiv şi distributiv

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele sale de bază sunt de coordonare şi specifice abordăriloe societale, care vizează
latura dinamicii grupurilor şi comunităţilor. Aceasta este destinaţia ţintă a marii majorităţi a
programelor.
Nivelul competenţelor directorului de program se referă şi la aspectele legate de rezolvarea
anumitor situaţii şi probleme, în care scop sunt valorificate abilităţile de identificare a
problemelor şi de găsire a soluţiiloe adecvate.
Un alt tip de competenţe care decurg din atribuţiile directorului de program se referă la cele
de tip managerial, de organizare a timpului (etape), a resurselor financiare de care dispune
proiectul, precum şi a disponibilităţilor de cadre specializate în realizarea sarcinilor
punctuale.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Directorul de program lucrează în baza unui contract de muncă încheiat pe perioadă
nedeterminată. Programul său de lucru este în regim normal, în zilele lucrătoare.

237
 Munca sa se sesfăşoară la unitatea cu punct fix, în biroul special destinat, de unde conduce şi
coordonează.
Condiţiile de muncă sunt optime, specifice spaţiilor cu microclimat controlat.
Aceste condiţii s-au îmbunătăţit continuu în ultimii 10 ani, prin preocupările managerilor de
a asigura spaţiile şi dotările relaţionale necesare. Acestea au fort posibile prin accesul creat
la surse de finanţare diverse.
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt deopotrivă indicaţi şi bărbaţii şi femeile care au
abilităţi, aptitudini manageriale.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani s-au produs schimbări foarte importante în conţinutul actifităţilor specifice
acestei ocupaţii, schimbări datorate în cea mai mare măsură modificărilor de mentalitate ale
oamenilor şi modalităţilor de finanţare.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani s-au produs schimbări majore în comportamentul oamenilor în legătură cu
accesul la programe, modul lor de realizare, valorificare şi suport de susţinere financiară.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Odată cu intrarea în Comunitatea Europeană, se aşteaptă o mobilizare majoră a fondurilor de
dezvoltare şi aliniere la standardele europene, fonduri care vor putea fi accesate numai prin
pregătirea şi susţinerea unor programe oportune şi viabile. Formularea şi implementarea lor
va deveni o sarcină de mare responsabilitate pentru directorii de programe.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Sunt foarte diverse profesiile celor care conduc programe. În general sunt persoane cu studii
superioare, specialişti în diferite domenii de activitate, sau cu pregătire managerială.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Cunoştinţele tehnice de nivel superior sunt o necesitate legată de domeniul în care lucrează
directorul de program. Oricare ar fi acesta, pentru exercitarea atribuţiilor acestei ocupaţii sunt

238
 necesare cunoştinţe de nivel superior privind comunicarea : relaţionarea, limbile străine,
lucrul cu publicul.
De asemenea sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniul afacerilor şi
managementului, din domeniile contabilităţii, marketingului, resurselor umane.
Sunt necesare şi cunoştinţe de nivel mediu de operare pe computer.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare studii superioare universitare şi
postuniversitare.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Cursuri de lungă durată : master în managementul de proiect
Cursuri de scurtă durată: work-shop, ştiinţa comunicării, perfecţionare limbi străine.

5.Ocupaţii înrudite
Director
Manager
Şef Proiect
Conducător lucrări

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: finanţatori, coordonatori de programe
În aval: echipele de lucru

6.Concluzii
Ocupaţia de director de program - COR 121013 -se încadrează în categoria ocupaţiilor care şi-au
schimbat conţinutul activităţilor. Acestea se referă la formularea politicilor economice şi sociale
ale unităţilor/firmelor pe care le conduc, la coordonarea activităţii specifice acestui palier de
lucru
Este o mare diversitate a domeniilor şi a programelor specifice acestora, ceea ce face ca această
ocupaţie să poată fi întâlnită în toate ramurile şi subramurile economiei, în firme private sau de
stat, la nivelul organismelor societăţii civile.
Cea mai importantă sarcină a Directorului de program este aceea de a se asigura că programul se
înscrie în constrângerile de timp, buget şi standarde de calitate. Rolul său nu este acesa de a se

239
lăsa antranat în activităţile zilnice, ci de a delega sarcini şi responsabilităţi astfel încât obiectivele
programului să fie atinse. El trebuie să păstreze viziunea de ansamblu asupra strategiei
programului şi a evoluţiei acestuia alocând timp activităţilor de planificare, monitorizare şi
control.
Competenţele sale de bază sunt de coordonare şi specifice abordăriloe societale, care vizează
latura dinamicii grupurilor şi comunităţilor. Aceasta este destinaţia ţintă a marii majorităţi a
programelor.
Un alt tip de competenţe care decurg din atribuţiile directorului de program se referă la cele de
tip managerial, de organizare a timpului (etape), a resurselor financiare de care dispune proiectul,
precum şi a disponibilităţilor de cadre specializate în realizarea sarcinilor punctuale.
Abilităţile necesare practicării acestei ocupaţii sunt preponderent intelectuale. Ele vizează
aspectul cunoşterii modului în care trebuie coordonată realizarea unui program, a
caracteristicilor specifice ale acestuia în funcţie de domeniu, obiective şi ţintă, de originalitatea
adordării sau respectarea unui cadru rigid de abordare. Elementele valorificabile sunt gândirea
deductivă şi inductivă, memorarea, uşurinţa de calcul, atenţia de tip selectiv şi distributiv.
Odată cu intrarea în Comunitatea Europeană, se aşteaptă o mobilizare majoră a fondurilor de
dezvoltare şi aliniere la standardele europene, fonduri care vor putea fi accesate numai prin
pregătirea şi susţinerea unor programe oportune şi viabile. Formularea şi implementarea lor va
deveni o sarcină de mare responsabilitate pentru directorii de programe.
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare studii superioare universitare şi
postuniversitare, cursuri de scurtă durată: work-shop, ştiinţa comunicării, perfecţionare limbi
străine.

240
 Monografie profesională

Expert actuar

1.Natura activităţii

1.14. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de expert actuar face parte din categoria ocupaţiilor de străpungere
Actuarul este specialist în calculestatistice şi probabilistice privitoare la asigurări şi, în
general, la probleme financiare.
Activităţile curente şi ocazionale ale unui actuar în asigurări generale sunt:
- evaluarea şi constituirea conform legislaţiei în vigoare a obligaţiilor asiguratorului,
respectiv rezervele tehnice:
§ rezerva de prime se calculează lunar
§ rezerva de daune se crează şi se acualizează lunar
§ rezerva de daune neavizate se crează şi se ajustează cel puţin la
închiderea exerciţiului financiar
§ rezerva de riscuri neexpirate
§ rezerva de egalizare se crează la închiderea exerciţiului financiar
§ rezerva de catastrofă
- analiza eficienţei actibităţii de subscriere
- analiza măririi minime de solvabilitate
- analiza calităţii informaţiilor existente în sistemul informatic
- stabilirea ipotezelor de lucru pentru calculul şi elaborarea tarifelor de primă
- colaborează la analiza şi eveluarea variantelor de protecţie pentru riscul valutar şi a
expunerii la risc a portofoliului
- elaborează studii, propuneri şi soluţii pentru îmbunătăţirea calităţii informaţiilor din
sistemul informatic
- elaborează rapoarte pentru crearea acestora în sistemul informatic astfel încât
utilizatorii sp-şi poată extrage şi să dispună de informaţia necesară
- face orice alte analize şi situaţii solicitate de acţionarii firmei, de managerul societăţii,
de reasiguratori, de comisiile de supraveghere, verificare şi control

241
1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor
Toate sarcinile de serviciu mai sus enumerate sunt considerate ca foarte importante. Nu se
poate face o ierarhizare a importanţei lor. Totuşi, se poate face o departajare a acestora în
funcţie de ponderea alocată în bugetul de timp.
Cele mai mari consumatoare de timp sunt activităţile care proivesc analiza portofoliului şi
anume:
- analiza eficienţei activităţii de subscriere şi a rezultatul subscrierii prin:
• calculul primei medii subscrise
• verificarea respectării tarifelor de prime
- analiza daunalităţii:
• calculul ratei daunei
• calculul daunei medii
• cauculul frecvenţei daunelor
- analiza costului asigurării:
• cu privire la achiziţia portofoliului – comisioanele plătite agenţilor şi
brokerilor de asigurare
• cu privire la gestionarea portofoliului – cheltuielile general administrative
Activităţile cele mai frecvente sunt întocmirea situaţiilor cu privire la rezervele tehnice,
situaţii care se creează şi se actualizează lunar, implicând operaţiuni de verificare a datelor
din sistemul informatic, de analiză şi evaluare a informaţiilor, respectiv sintetizarea acestora

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Cel mai intens solicitante sunt activităţile care se referă la colectarea şi evaluarea
informaţiilor, la interacţiunea-comunicarea cu ceilalţi (colegi, manageri, asistenţă,
consultanţă), activitatea de tip intelectual referitoare la analiza şi evaluarea informaţiilor,
organizarea-planificarea activităţii. identificarea soluţiilor de rezolvare, elaborarea
strategiilor de lucru, luarea deciziilor – toate acestea cu referire la obiectivele propuse.
Referitor la colectarea datelor, trebuie menţionat că analizele unui actuar se bazează pe date
centralizate, la nivelul întrgului portofoliu, informaţia necesară fiind extrasă din baza de date.
Departamentul de Informatică administrează baza de date, iar utilizatorii (inspectorii de
asigurare, inspectorii de daune, operatorii) au obligaţia să introducă toate datele şi să
înregistreze toate operaţiunile asupra portofoliului cu privire la poliţe şi la daune.

242
 Este extrem de important tipul de activităţi care se referă la evaluarea informaţiilor.
Actuarul interacţionează şi colaborează cu departamentele : informatic, economic,
departamentele tehnice, departamentul de daune, de reasigurare, departamentul de
marketing-vânzări, juridic.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Practicarea cu succes a acestei ocupaţii solicită în primul rând abilităţi de gândire inductivă
şi deductivă în egală măsură şi uşurinţa de a lucra cu cifrele şi computerele la nivel de
programe.
Actuarul are nevoie de uşurinţă foarte mare de lucru cu cifrele, fiind necesară cunoaşterea la
un nivel avansat cel puţin a programului EXCEL, atunci când toate datele necesare sunt
furnizate de Direcţia IT, iar, în cazul în care aceasta nu se realizează, actuarul are nevoie şi de
cunoştinţe de programare, respectiv de gestionare a bazelor de date în vederea extragerii şi
prelucrării informaţiilor necesare în analize.
Altă categorie foarte importantă de abilităţi se referă la atenţia selectivă şi distributivă,
ambele solicitate.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele necesare practicării ocupaţiei sunt:
• de monitorizare
• de prognoză
• de evaluare şi luare a deciziilor
• de coordonare
Nu sunt asociate nivelului de competenţe pentru actuar cele referitoare la persuasiune,
negociere sau manageriale.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Expertul actuar lucrează conform unui program normal, în zilele lucrătoare, pe bază de
contract de muncă încheiet pe perioadă nedeterminată.
Expertul actuar îşi desfăşoară activitatea la sediul central al firmei, acolo unde poare realiza
contactele de informare şi consultanţă de care are nevoie.
Condiţiile sale de lucru sunt deosebit de bune, camera de lucru a actuarului fiind
caracterizată prin microclimat controlat .
Solicitările sale sunt numai de tip intelectual şi relaţional
Pot practica această ocupaţie şi femeile şi bărbaţii

243
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii expertului actuar se modifică în permanenţă în ceea ce priveşte adopratea
unor forme de analiză şi se aliniază modicicărilor legislative de ultimă oră

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Tot mai multe companii de asigurări de pe piaţa românească au fost preluate de acţionari
străini, acţionari care solicită şi impun situaţii şi analize actuariale.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Aderarea la Uniunea Europeană va impune societăţilor de asigurări alinierea la Normele
Directivelor Europene cu privire la activitatea de asigurări.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Cei care exercită profesia de experţi actuari sunt economişti, statisticieni şi matematicieni.
În 1998 a absolvit prima promoţie de studenţi cu specializarea Economie Matematică din
cadrul Facultăţii de Cibernetică şi Statistică Economică a Academiei de Studii Economice din
Bucureşti. Mare parte din absolvenţii acestei specialităţi s-au angajat în societăţile de
asigurări, în cadrul Departamentului Actuariat.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei:

• cunoştinţe de matematici superioare
• cunoştinţe referitoare la probabilităţi şi statistică
• cunoştinţe economice la nivel de risc management
• cunoştinţe informatice la nivel de prelucrare a informaţiilor (ideal până la nivel de
programare şi gestionare a bazelor de date)
• cunoştinţe de limba engleză în vederea perfecţionării continue a pregătirii sale
profesionale

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

În momentul de faţă nu este reglementat prin lege nivelul minim admis de şcolarizare. În
mod normal, ar trebui să fie de studii superioare economice/matematice.

244
 După aderararea la Uniunea Europeană, actuarul va fi acreditat şi va fi înregistrat la Registrul
Actuarilor, ceea ce dovedeşte că acesta are studii actuariale de specialitate şi experienţa
profesională acumulată de cel puţin trei ani în care activitatea desfăşurată a necesitat
cunoştinţe actuariale. Acest Registru va fi ţinut şi gestionat de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Perfecţionarea şi specializarea în vederea acreditării ca actuar în acest moment se face prin
• program de master , de 2 ani, pe plan local, la ASE
• program de master, de doi ani, la Budapesta
• absolvirea Instututului/Facultăţii de Actuariat din Londra (obţinerea calificativului
„ADMIS” la un anumit număr de examene la aceste instituţii)
Diplomele acestor programe sunt agreate în vederea acreditării actuarilor de către Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor.
Expertul actuar trebuie să se perfecţioneze continuu în ceea ce priveşte pregătirea sa
profesională, prin studiu personal şi participări la conferinţe, sesiuni, seminarii, cursuri de
pregătire şi perfecţionare profesională.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Expertul actuar nu colaborează cu persoane care se ocupă de administrare şi nici cu clienţii.
În exercitarea atribuţiilor sale, el interacţionează cu colegii şi managerii în ceea ce priveşte
consultanţa. Colaboratorii săi sunt matematicieni, informaticieni, economişti, specialişti în
marketing-vânzări, jurişti.

6.Concluzii
Ocupaţia de actuar face parte din categoria ocupaţiilor noi, de străpungere – COR 212106
În toamna anului 1998 s-a înfiinţat Asociaţia Română de Actuariat, o organizaţie profesională,
neguvernamentală, apolitică, independentă, cu caracter nelucrativ, creată în scopul promovării,
dezvoltării şi recunoaşterii profesiei de actuar din România.
Expertul actuar este specialistul în calcule statustice şi probabilistice privitoare la asigurări şi
probleme financiare. El face calcule periodice care determină rezervele de prime, daune, riscuri,
rezerve de egalizare şi rezerva de catastrofe, determonări de solvabilitate, evaluează expunerea la

245
risc, face propuneri şi elaborează soluţii pentru îmbunătăţirea calităţii informaţiei şi orice alt tip
de analize solicitate de acţionarii şi managerii firmei pentru care lucrează.
Cea mai mare parte a timpului său de lucru este alocată calculelor de analiză a eficienţei, analiza
daunalităţii şi a costului asigurării.
Abilităţile sale vizează o mare uşurinţă de lucru cu cifrele, abilităţi de operare PC, atenţie
selectivă şi distributivă.
„Profilul ideal” al expertului actuar ar corespunde intelectualului cu solide cunoştinţe
matematice,statistice, probabilistice, din domeniul informaticii, cunoscător al legislaţiei şi
Directivelor Europene în domeniu, un excelent analist şi evaluator al riscului şi obligaţiilor
companiei de asigurări, un bun cunoscător al limbii engleze. În plus, actuarul trebuie să aibă o
conduită morală caracterizată prin cinste şi onestitate, astfel încât evaluările făcute de acesta să
reflecte corect şi real situaţiile analizate, în conformitate cu standardele de conduită necesare
acestei ocupaţii. Actuarul nu trebuie să ofere servicii pentru persoane sau organizaţii dacă sunt
temeri referitoare la folosirea ilegală a acestor servicii.
În primul rând, această ocupaţie este foarte interesantă prin diversitatea şi multitudinea
informaţiilor deţinute, informaţii necesare efectuării situaţiilor şi analizelor de natură actuarială.
Persoanele competente ar trebui să fie interesate în exercitarea acestei ocupaţii. Chiar dacă este o
ocupaţie cu foarte mare răspundere, este şi o meserie foarte frumoasă, plăcută prin ambientul de
lucru şi interesantă prin rezultatele obţinute în urma prelucrării informaţiilor cu privire la
portofoliile de asigurări.
Stimulentele pentru exercitarea acestei ocupaţii ar putea fi reprezentate pe de o parte de
deschiderea pentru participarea la seminarii de perfecţionare în plan profesional, iar, pe de altă
parte, prin asigurarea unui salariu atractiv, corespunzător răspunderii şi obligaţiilor sale de
serviciu care sunt foarte mari.

246
 Monografie profesională

FEMEIA DE SERVICIU

1.Natura activităţii

1.2. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activitatea profesională a unei femei de serviciu implică următoarele aspecte:
- activităţi de curăţenie şi întreţinere la sediul instituţiei:
- măturat
- aspirat
- şters praful şi lustruit mobilier
- curăţarea şi igienizarea toaletelor
- spălat geamuri
- spălat pardoseli
- spălat vase
- asigurarea de consumabile igienico-sanitare la sala de mese, toalete, birouri (şerveţele,
hârtie igienică, săpunuri, prosoape pentru măini, etc.)
- întreţinerea florilor şi a spaţiilor verzi

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În cadrul unei luni, o persoană care practică într-o instituţie ocupaţia de femeie de serviciu, are
următoarele sarcini de serviciu de realizat, în ordinea importanţei acestora:
1. asigură curătenia la sediul societăţii
2. spală vasele
3. întreţine florile
4. asigură consumabile de uz igienico-sanitar

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de femeie de serviciu, în prezent, sunt considerate ca fiind foarte
importante activităţile de ordin fizic (activităţi care implică efort fizic moderat, activităţi
manuale, activităţi de manevrare obiecte). Sunt considerate ca fiind oarecum importante sau
lipsite de importanţă activităţile care ţin în special de interacţiunea cu ceilalţi şi activităţile de
ordin intelectual. Chiar şi aşa, şi din zona activităţilor intelectuale sau de interacţiune cu ceilalţi
există o serie de activităţi importante în exercitarea ocupaţiei de femeie de serviciu

247
(înteracţiunea cu colegii, administrare/gestionare/organizare, realizare de activităţi
administrative, activităţi care implică efort fizic intens, activităţi care ţin de operarea cu
echipamente) . De menţionat este faptul că ocupaţia de femeie de serviciu nu implică activităţi
care şi-au schimbat conţinutul faţă de acum 5 ani şi nici nu anunţă schimbări majore nici pentru
următorii 5 ani. Totuşi există o serie de activităţi care şi-au modificat importanţa practicării lor.
Concret, a crescut importanţa practicării unor activităţi care ţin de: operarea cu echipamente şi
întreţinerea acestora, organizarea, monitorizarea şi controlarea resurselor. Aceleaşi activităţi se
aşteaptă să aibă o importanţă crescută faţă de trecut şi în următorii 5 ani.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare practicării ocupaţiei de femeie de serviciu ţin în principal de aspectul fizic
şi mai puţin de aspectul senzorial. Nu sunt necesare abilităţi din sfera intelectuală, decât în mică
măsură (abilităţi de exprimare orală, de rapiditate în gândire, de atenţie selectivă şi distributivă).
În schimb, abilităţile fizice sunt necesare în mare şi foarte mare măsură (dexteritate manuală,
precizie/acurateţe în mişcări, recţie în timp redus, efort fizic susţinut, efort fizic mare şi de scurtă
durată, coordonare fizică). Referitor la abilităţile senzoriale, unele dintre acestea sunt necesare
practicării ocupaţiei de femeie de serviciu în mare măsură (vedere de aproape şi de departe),
dar altele sunt necesare în mică şi foarte mică măsură (acuitate auditivă, vedere pe timp de
noapte).

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea ocupaţiei de femeie de serviciu sunt necesare competenţe care ţin de
managementul resurselor în mică măsură - managementul resurselor financiare şi al resurselor
materiale, în mare măsură – managementul timpului.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al unei persoane cu ocupaţia de femeie de serviciu este stabilit în funcţie de
programul de lucru al celorlalţi salariaţi ai instituţiei. De regulă programul este de luni până
vineri, iar intervalele orare sunt ajustate după programul de lucru al celorlalţi salariaţi. Pentru
realizarea sarcinilor specifice posturilor în care se practică ocupaţia de femeie de serviciu nu
sunt necesare delegaţiile/deplasările în interes de serviciu. În ceea ce priveşte tipurile de
contracte care se încheie pentru posturile în care se practică ocupaţia în cauză, se practică
semnarea contractelor pe perioadă nedeterminată, cu program complet sau parţial, preponderent
complet. Locul de desfăşurare a activităţii este unul singur, unitatea cu sediul fix. Activitatea
desfăşurată de o femeie de serviciu este una monotonă (implică operaţii repetitive) şi obositoare

248
din punct de vedere fizic. Condiţiile de muncă specifice posturilor în care se practică ocupaţia
pot fi: căldură excesivă, frig, umiditate, mizerie, condiţii de muncă cu disconfort fizic sporit. În
ultimii 10 ani condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au rămas neschimbate. Nu contează
sexul persoanei care practică această ocupaţie, deşi, în general, ocupaţia de femeie de serviciu
este practicată de către persoane de sex feminin.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specific ocupaţiei de femeie de serviciu s-a schimbat în mică
măsură, factorii care au contribuit la aceste schimbări ţinând în special de schimbări în
organizarea activităţii la locul de muncă (organizarea, monitorizarea şi controlarea resurselor) şi
de operarea cu echipamente şi de întreţinere a acestora.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Raportat la ultimii 10 ani nu putem spune că au existat factori care să fi contribuit semnificativ la
schimbarea conţinutului activităţii acestei ocupaţii, nu mai mult decât cei enunţaţi mai sus.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Aceleaşi activităţi care au adus deja unele modificări în conţinutul muncii se aşteaptă să aibă o
importanţă crescută faţă de trecut şi în următorii 5 ani.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Ocupaţia de femeie de serviciu poate fi practicată de către orice persoană care are statut de
muncitor necalificat.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Concret, pentru practicarea ocupaţiei de femeie de serviciu sunt necesare următoarele cunoştinţe:
cunoştinţe de nivel elementar din domeniile: ştiinţe exacte (chimie), comunicare (lucrul cu
clienţii), sănătate (medicină), legislaţie şi siguranţă publică (siguranţă şi securitate publică).

249
4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia
Nivelul minim de educaţie iniţială necesar practicării ocupaţiei defemeie de serviciu, în prezent,
este constituit de şcoala primară (4 clase). Acelaşi nivel minim de studii necesar practicării
acestei ocupaţii era necesar atât în anul 1990, cât şi în anul 2000 (nu s-au produs schimbări în
ceea ce priveşte necesarul de pregătire educaţională în şcoli în ultimii 16 ani raportat la nivelul
de studii).

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Nu sunt necesare cursuri de pregătire/specializare profesională pentru practicarea ocupaţiei de
femeie de serviciu.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Alte ocupaţii înrudite cu cea de femeie de serviciu sunt: salubrizor şi îngrijitor.

Nu au fost menţionate ocupaţiile cu care se cooperează în vederea realizării sarcinilor de
serviciu.

6.Concluzii

Pentru monografia ocupaţiei de femeie de serviciu au fost culese informaţii de la SC VECTRA

SERVICE SRL din Braşov, instituţie privată cu capital majoritar românesc care are peste 250 de
angajaţi şi îşi desfăşoară activitatea în domeniul transport/depozitare/comunicaţii începând din
anul 1994. Codul COR corespunzător acestei ocupaţii este 913201.
Postul în care se practică această ocupaţie în cadrul firmei este cel de îngrijitoare.
Ocupaţia de femeie de serviciu face parte din grupul ocupaţiilor dominante, iar persoana care
practică o asemenea ocupaţie trebuie să aibă dezvoltate în special abilităţi fizice (dexteritate
manuală, precizie/acurateţe în mişcări, recţie în timp redus, efort fizic susţinut, efort fizic mare şi
de scurtă durată, coordonare fizică) şi abilităţi senzoriale (vedere de aproape şi de departe). Nu
sunt necesare abilităţi din sfera intelectuală, decât în mică măsură (abilităţi de exprimare orală,
de rapiditate în gândire, de atenţie selectivă şi distributivă). Referitor la competenţe, o persoană
care practică ocupaţia de femeie de serviciu trebuie să aibă competenţe legate de utilizarea
materialelor cu care îşi desfăşoară activitatea precum şi competenţe legate de gestionarea
timpului de lucru.
Nivelul minim de educaţie iniţială necesar practicării ocupaţiei de femeie de serviciu este
reprezentat de şcoala primară (4 clase), iar cunoştinţele necesare practicării acestei ocupaţii

250
trebuie să acopere următoarele arii: cunoştinţe de nivel elementar din domeniile: ştiinţe exacte
(chimie), comunicare (lucrul cu clienţii), sănătate (medicină), legislaţie şi siguranţă publică
(siguranţă şi securitate publică). Concret, ocupaţia de femeie de serviciu poate fi practicată de
către orice persoană care are statut de muncitor necalificat. Acelaşi nivel minim de studii necesar
practicării acestei ocupaţii era necesar atât în anul 1990, cât şi în anul 2000 (nu s-au produs
schimbări în ceea ce priveşte necesarul de pregătire educaţională în şcoli în ultimii 16 ani
raportat la nivelul de studii).
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specific ocupaţiei de femeie de serviciu s-a schimbat în mică
măsură, factorii care au contribuit la aceste schimbări ţinând în special de schimbări în
organizarea activităţii la locul de muncă (organizarea, monitorizarea şi controlarea resurselor) şi
de operarea cu echipamente şi de întreţinere a acestora.
Raportat la ultimii 10 ani nu putem spune că au existat factori care să fi contribuit semnificativ la
schimbarea conţinutului activităţii acestei ocupaţii, nu mai mult decât cei enunţaţi mai sus şi nici
nu se aşteaptă schimbări semnificative în următorii 5 ani.
Referitor la strategiile de motivare/stimulare practicate pentru persoanele care practică ocupaţia
femeie de serviciu, în general se practică sistemele de motivare financiare (prime, bonusuri,
bonuri de masă) şi mai puţin cele morale.

251
 Monografie profesională

Fierar betonist

1.Natura activităţii

1.15. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de fierar-betonist face parte din categoria ocupaţiilor dominante, care în ultima
perioadă nu şi-au schimbat conţinutul activităţilor
Ocupaţia se referă la la activităţi pregătitoare turnării betoanelor de structură a elementelor
de construcţii.
Activităţile specifice aceastei ocupaţii cuprind sarcini de lucru legate de pregătirea structurii
metalice, a armărurilor, cuprinse în structuri de construcţii şi punerea lor în operă conform
planurilor şi detaliilor de execuţie ale respectivelor construcţii.
Fierarul betonist este un executant al sarcinilor tehnice primite de la şeful de
şantier/inginer/maistru constructor, aşa cum rezultă ele din documentaţiile tehnice şi
palnurile de execuţie ale construcţiilor.
Esenţa muncii realizate în cadrul acestei ocupaţii constă în realizarea armăturilor metalice
care reprezintă miezul structurilor de beton. După realizarea armăturilor metalice se
confecţionează cofrajele şi în acestea se toarnă betonul conform reţetelor de fabricaţie, astfel
încât, în final, se realizează o structură fier-beton care reprezintă elementul de rezistenţă la
sarcini şi cutremure a construcţiilor indiferent de destinaţia lor.
După ce inginerul sau maistrul constructor arată şefilor de echipă şi fierarilor betonişti
planurile de detaliu reprezentând armătura metalică a structurii, aceştia cer informaţii
suplimentare privind detaliile de îmbinare a elementelor de armătură, astfel încât pentru
fiecare fierar-betonist să fie foarte clare toate amănuntele legate de modul în care trebuie să
respecte aceste detalii. Ei trebuie să conştientizeze că fiecare nod sau legătură şi distanţa
acestora reprezintă elemente luate în calculul structurilor şi privesc direct rezistenţa
construcţiei, calculată şi proiectată de inginerii structurişti să reziste la un anumit grad
seismic.
Odată înţelese aceste elemente, echipa de lucru de fierar betonişti primeşte instrucţiunile
privind utilizarea materialelor stocate, respectiv fierul beton din care se fac armăturile.

252
 Echipele trec la etapele de debitare a fier-betonului respectând dimensiunile de lungime ale
materialelor prescrise spre a fi utilizate, de fasonare a acestora şi de punere în operă, adică de
plasare pe locul indicat din plan ca poziţie pentru armătură, realizând nodurile şi aspectul
final al acesteia conform detaliilor din planurile de execuţie. Înainte de realizarea cofrajelor,
fierarii betonişti împreună cu factorii responsabili privind calitatea execuţiei construcţiei
verifică fiecare detaliu al structurii metalice, în special modurile de prindere pe elementele
existente de suport.
Odată respectată acestă exigenţă, se poate trece la montarea cofrajelor şi turnarea betoanelor
pentru a se realiza structura fier-beton, iar echipele de foerar betonişti îşi pot schimba frontul
de lucru în cadrul şantierului.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Cele mai importante activităţi ale fierarilor betonişti sunt legate de pregătirea materialelor,
confecţionarea armăturilor şi punerea lor în operă conform planurilor de execuţie.
Etapele de lucru au următoarea succesiune :
• debitarea la cote a fier-betonului utilizând echipamentele de tăiere a materialelor
• fasonarea materialelor
• legarea materialelor între ele conform schiţelor de execuţie
• poziţionarea / punerea în operă conform detaţiilor de execuţie
• efectuarea nodurilor şi a legăturilor la punerea în operă
• verificarea legăturilor structurale şi a modurilor de îmbinare
Toate aceste etape de lucru sunt de cea mai mare importanţă în munca specifică acestei
ocupaţii, pentru că de calitatea execuţiei acestora depinde miezul structurii de rezistenţă a
clădirilor.
În categoria sarcinilor extrem de importante în munca pe şantierele de construcţii este
obligaţia de a respecta Normele de Tehnica Securităţii Muncii şi Pasă contra Incendiilor,
precum şi toate elementele privind aceste elemente cuprinse în instructajele făcute în acest
sens

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Condiţia de bază care trebuie îndeplinită pentru ca să se asigure calitatea muncii în acestă
ocupaţie se referă la colectarea, evaluarea şi asimilarea informaţiilor cu privire la detaliile de
execuţie ale armăturilor metalice pentru construcţii. Responsabilitatea transmiterii acestor

253
 informaţii revine inginerilor, tehnicienilor şi maiştrilor constructori, care trebuie să se asigure
de înţelegerea tuturor detaliilor şi caracteristicilor acestor piese de rezistenţă din construcţii.
Odată înţelese detaliile dimensionale şi de îmbinare a elementelor metalice, fierar betoniştii
trec la etapele de debitare şi realizare a armăturilor, apoi la punerea lor în operă.
Alte tipuri importante de activităţi sunt din categoria interrelaţiei şi comunicării. Acestea se
referă la relaţiile de lucru care se stabilesc între factorii responsabili şi executanţi, la relaţiile
între muncitorii care compun echipele de lucru, la relaţiile echipelor cu alţi muncitori care
pregătesc frontul de lucru, care transportă şi depozitează materialele, care asigură ridicarea şi
poziţionarea armăturilor. Specificul muncii în construcţii este de lucru în echipă. Sarcinile
punctuale sunt rezultatul muncii de organizare a echipei într-un complex de factori care ţin
de organizarea întregului şantier şi a fronturilor de lucru : respectarea etapelor de realizare a
construcţiei, etapizarea lucrărilor pe fiecare front, asigurarea la timp a materialelor necesare,
asigurarea echipamentelor de lucru, de ridicare şi transport, etc.
Activităţile de tip intelectual implicate în munca fierar betonistului privesc analiza şi
asimilarea informaţiilor privind detaliile de execuţie, organizarea şi planificarea etapelor de
lucru.
Componenta fizică este majoră în tipul activităţilor specifice acestei ocupaţii şi se referă la
prestarea unor sarcini de lucru în care este implicat efortul fizic intens, activităţi manuale de
manevrare a pieselor metalice, utilizarea echipamentelor de debitare a materialelor, ridicarea
şi îmbinarea acestora, prinderea în cârligere utilajelor de ridicare, fixarea legăturilor şi
realizarea nodurilor de îmbinare.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Principalele abilităţi necesare practicării acestei ocupaţii funt fizice : rezistenţa la efort
susţinut de mare intensitate şi durată, îndemânarea manuală, precizia şi acurateşea mişcărilor,
coordonarea mişcărilor, toate solicitate în foarte mare măsură.
Din categoria abilităţilor senzoriale, este menţionată exigenţa faţă de vederea de aproape şi
de departe, fără de care nu pot fi executate sarcinile de lucru.
Într-o mai mică măsură sunt solicitate abilităţile de tip intelectual, acestea referindu-se
preponderent la înţelegerea detaliilor privind modul în care trebuie realizate sarcinile de
lucru.
O atenţionare specială trebuie făcută în legătură cu tipurile de atenţie. Pentru efectuarea
sarcinilor stricte de lucru este solicitată atenţia concentrată. dar lucrul pe şantier presupune
prestare unor activităţi la înălţime, în preajma utilajelor care transportă şi ridică sau

254
 manevrează obiecte şi materiale, iar în acest contex este solicitată atenţia distributivă, ca o
abilitate care să confere siguranţă şi orientare în spaţiul de lucru.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Nivelul competenţelor pentru această ocupaţie este limitat la realizarea sarcinilor se lucru în
condiţii de calitate şi anume să debiteze materialele, să le fasoneze, să le îmbine şi să verifice
punerea în operă şi legarea elementelor structurale.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Munca pe şantierele de construcţii are un caracter sezonier.
Programul normal de muncă pe şantier este extins în sezonul cald la mai mult de 8 ore pe zi.
În cele mai frecvente cazuri, activităţile sunt desfăşurate în zilele lucrătoare, dar sunt firme
care, pentru a respecta termenele impuse de beneficiari, clienţi, pot lucra şi în zilele libere.
Munca fierar betonistului implică deplasări în interiorul şantierului, nu şi în afara lui.
Munca se desfăşoară pe bază de contract încheiat pe o perioadă nedeterminată su
determinată, în funcţie de caracterul sezonier al al muncii în construcţii şi de necesităţile
firmelor de construcţii.
Locul de lucru depinde de amplasamentul şantierului, impus de beneficiar
Munca este considerată obositoare din punct de vedere fizic
Condiţiile de muncă sunt specifice şantierelor de construcţii: căldură excesivă sau frig, praf,
zgomot.
Pentru că în şantierele de construcţii sunt posibile accidentele de muncă, şi în activitatea
fierar betonistului un loc important trebuie să îl ocupe respectarea NTSM şi PSI.
În ultimii 10 ani, schimbările condiţiilor de desfăşurare a acestei munci s-au ameliorat, ca
rezultat al dotării şantierelor cu echipamente necesare şi performante de tăiere a fier-
betonului şi de ridicare şi poziţionare a armăturilor.
Deşi nu intră în categoria bolilor profesionale legate de această ocupaţie, incidenţa în rândul
practicanţilor acestei profesii a bolilor reumatismale sau afecţiuni ale coloanei vertebrale
lombare, precum şi destul de frecventa semnalare a bolilor aparatului auditiv, se poate afirma
că acestea sunt specifice condiţiilor în care se desfăşoară această muncă şi asocierii factorilor
nocivi : frig, umezeală, curenţi de aer, şi susţinerea ridicarea de greutăţi.
Din cauza efortului fizic deosebit şi a condiţiilor de muncă specifice şantierului, pentru
munca de fierar betonist se consideră că sunt indicaţi bărbaţii.

255
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în conţinutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat în foarte mică
măsură.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările de conţinut al muncii în ultimii 10 ani pentru această ocupaţie pot fi puse doar în
legătură cu interesul mai mare al firmelor de construcţii de a satisface exigenţele clienţilor de
scurtare a termenelor de execuţie, lucru posibil printr-o dotare mai performantă cu mijloace
şi echipamente de lucru.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Investigaţia nu a relevat posibile schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Cei care practică acestă ocupaţie sunt muncitori calificaţi fierar betonişti

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel elementar din domeniul
proiectării, fizicii şi legislaţiei, precum şi cunoştinţe de nivel mediu din domeniul
construcţiilor.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de instrucţie iniţială au marcat o oarecare evoluţie, în
sensul că la nivelul anului 1990 erau acceptaţi să practice ocupaţia de fierar betonişti şi
absolvenţi ai şcolilor primare, iar începând cu anul 2000 nivelul minim admis este gimnaziul.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru practicarea acestei ocupaţii, alătturi de instrucţia şcolară în şcoli profesionale sau licee
de construcţii, este necesară calificarea la locul de muncă pe o perioadă de 6 luni.
În următorii 5 ani se estimează că nu vor fi necesare alte specializări pentru această ocupaţie.

256
5.Ocupaţii înrudite
Lăcătuş, sudor

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: inginer/tehnician/maistru constructor
În aval: muncitor necalificat

6.Concluzii
Ocupaţia de fierar betonist – COR 712302 – face parte din categoria ocupaţiilor dominante.
Conţinutul activităţilor specifice acesteia s-a schimbat în foarte mică măsură sau a rămas
acelaşi după cun a evoluat dotarea tehnică a şantierului pe care îşi desfăşoară munca.
Cele mai importante activităţi ale fierarilor betonişti sunt legate de pregătirea materialelor,
confecţionarea armăturilor şi punerea lor în operă conform planurilor de execuţie.
Etapele de lucru au următoarea succesiune :
• debitarea la cote a fier-betonului utilizând echipamentele de tăiere a materialelor
• fasonarea materialelor
• legarea materialelor între ele conform schiţelor de execuţie
• poziţionarea / punerea în operă conform detaţiilor de execuţie
• efectuarea nodurilor şi a legăturilor la punerea în operă
• verificarea legăturilor structurale şi a modurilor de îmbinare
Principalele abilităţi necesare practicării acestei ocupaţii funt fizice : rezistenţa la efort
susţinut de mare intensitate şi durată, îndemânarea manuală, precizia şi acurateşea mişcărilor,
coordonarea mişcărilor, toate solicitate în foarte mare măsură.
Din categoria abilităţilor senzoriale, este menţionată exigenţa faţă de vederea de aproape şi
de departe, fără de care nu pot fi executate sarcinile de lucru.
Nivelul competenţelor pentru această ocupaţie este limitat la realizarea sarcinilor se lucru în
condiţii de calitate şi anume să debiteze materialele, să le fasoneze, să le îmbine şi să verifice
punerea în operă şi legarea elementelor structurale.
Munca pe şantierele de construcţii are un caracter sezonier.
Programul normal de muncă pe şantier este extins în sezonul cald la mai mult de 8 ore pe zi.
În cele mai frecvente cazuri, activităţile sunt desfăşurate în zilele lucrătoare, dar sunt firme
care, pentru a respecta termenele impuse de beneficiari, clienţi, pot lucra zi în zilele libere.
Locul de lucru depinde de amplasamentul şantierului, impus de beneficiar
Munca este considerată obositoare din punct de vedere fizic

257
Condiţiile de muncă sunt specifice şantierelor de construcţii: căldură excesivă sau frig, praf,
zgomot.
Deşi nu intră în categoria bolilor profesionale legate de această ocupaţie, incidenţa în rândul
practicanţilor acestei profesii a bolilor reumatismale sau afecţiuni ale coloanei vertebrale
lombare, precum şi destul de frecventa semnalare a bolilor aparatului auditiv, se poate afirma
că acestea sunt specifice condiţiilor în care se desfăşoară această muncă şi asocierii factorilor
nocivi : frig, umezeală, curenţi de aer şi susţinerea/ridicarea de greutăţi.
Din cauza efortului fizic deosebit şi a condiţiilor de muncă specifice şantierului, pentru
munca de fierar betonist se consideră că sunt indicaţi bărbaţii.
În strategia de motivare şi stimulare nu sunt abordate decât aspectele financiare.
Profilul persoanei care practică această ocupaţie:
• bărbat
• robusteţe fizică şi rezistenţă la îmbolnăviri
• nivel minim de şcolaritate şcoala primară
• calificare la locul de muncă
• rezistenţă la efort fizic intens şi de durată
• dexteritate
• coordonare motorie
• vedere în spaţiu
• acuitate vizuală

258
 Monografie profesională

Inginer automatist

1.Natura activităţii

1.16. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

În această ocupaţie considerată dominantă, munca inginerului automatist se referă la:
§ asigurarea informaţiilor solicitate de către personalul implicat în activităţile de
specialitate ale firmei
§ discuţii prealabile cu beneficiarul proiectului
§ programarea instalaţiilor
§ conceperea programelor pentru maşini cu comandă CNC
§ proiectarea de tehnologii şi norme tehnice pentru produsele noi
§ executarea modificărilor la tehnologii şi norme tehnice de timp la produsele aflate în
fabricaţie în scopul creşterii productivităţii şi reducerii costurilor de fabricaţie
§ stabilirea datelor şi caracteristicilor necesare proiectării SDV-urilor, înaintarea
acestora către proiectantul SDV în vederea executării acestora
§ instalarea programelor pe maşinile cu comandă CNC şi urmărirea modului executării
lotului zero
§ sesizarea şefului de departament privind abaterile de la tehnologiile omologate
§ executarea sarcinilor temporare repartizate de seful de departament în cazuri speciale
§ acordarea de servicii de consultanţă în garanţie şi postgaranţie
Sarcinile inginerului automatist sunt în general diferenţiate de domeniul în care lucrează – în
fabricaţie, cercetare sau proiectare.
Cele mai solicitate intervenţii ale specialităţii de automatist privesc modul de funcţionare şi
remediere a disfuncţionalităţilor al sistemele automate în lucru – indiferent de domeniu.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În ordinea importanţei, sarcinile de serviciu privesc :
§ asigurarea informaţiilor de specialitate solicitate de cei care lucrează cu maşini
automate cu comandă numerică computerizată
§ conceperea programelor pentru maşini cu comandă CNC

259
 § proiectarea de tehnologii şi norme tehnice de timp
§ modificări la tehnologii şi norme tehnice de timp
§ acordarea suportului de cunoştinţe pentru proiectarea de scule, dispozitive şi
verificatoare
§ instalarea de programe cu comandă CNC

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Munca intelectuală este principalul tip implicat în activităţile inginerului automatist.
Proiectarea programelor pentru maşini cu comandă CNC presupune acumularea unui volum
foarte mare de informaţii din domeniul tehnologiei fabricării maşinilor, a tehnologiei
computerizate. Asimilarea acestor cunoştinţe şi evaluarea lor conduce la elaborarea unor
soluţii care trebuie verificate prin încercări pe sisteme de probă, urmate de luarea deciziei
implementării por în activitatea de proiectare a maşinilor cu comandă CNC şi a sculelor,
dispozitivelor şi verificatoarelor. Elementul de bază al muncii de tip intelectual este deci de
actualizare şi de folosire a cunoştinţelor şi de adoptare a unor strategii privind soluţiile de
proiectare
În munca sa, inginerul automatist stabileşte relaţii de comunicare a informaţiilor cu colegii
săi de lucru de aceeaşi specialitate, comunică cu cei care uilizează cunoştinţele sale de
specialitate, cu operatorii respectivelor sisteme automate, cu proiectanţii de sisteme automate
şi cu beneficiarii produselor fabricate de acest profil.
Inginerul automatist se implică în procese tehnice complexe privind asistarea computerizată a
echipamentelor şi maşinilor, pentru care are nevoie de cunoştinţe solide din domeniul
calculatoarelor.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare practicării acestei ocupaţii sunt în primul rând intelectuale – cunoaşterea
aspectelor tenice privind automatizarea proceselor tehnologice, proiectarea sistemelor
automate, elaborarea programelor la maşini cu caomandă computerizată. Gândirea inductivă
şi deductivă, uşurinţa operării matematice, atenţia de tip selectiv şi distributiv sunt abilităţi
absolut necesare muncii sale.
Dintre abilităţile senzoriale necesare în munca inginerului automatist menţionăm vederea şi
acuitatea auditivă

260
 În desfăşurarea activităţilor sale, inginerul automatist poate face chiar intervenţii de probe şi
reglări în relaţia cu sistemele la care operează. În aceste intervenţii directe sunt implicate şi
abilităţile sale fizice, dexteritatea/îndemânarea, precizia şi acurateţea mişcărilor, viteza de
reacţie, coordonarea mişcărilor.
2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei
Alături de competenţele de ordin general, munca inginerului automatist se referă la
exercitarea competenţelor sale tehnice, de analiză pe computer, de analiză tehnică a
sistemelor pe care le proiectează şi le implementează, de relaţionare cu proiectarea
tehnologică şi construcţia de maşini, de instalare şi programare a echipamentelor de
automatizare, de monitorizare şi de intervenţie de remediere în cazuri speciale.
Competenţele manageriale ale inginerului tehnolog privesc în mod special organizarea
timpului de lucru necesar rezolvării soluţiilor tehnice cu care se confruntă

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Timpul de lucru al inginerului automatist cuprinde un program normal de lucru. desfăşurat în
zilele lucrătoare. Sunt rare situaţiile din anumite firme în care din raţiuni de producţie şi
asistare de specialitate, programul acestui specialist este prelungit.
El lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată. Locul său de muncă este
la punct fix, în secţiile unde sunt proiectate sau realizate maşinile automate sau unde acestea
funcţionează şi trebuie exhipate cu programe noi.
Munca sa nu este obositoare fizic, dar este stresantă din cauza responsabilităţilor sale cu
implicaţie directă asupra productivităţii muncii şi costurilor. Sunt şi situaţii în care inginerul
automatist lucrează la sisteme automatizate pentru transporturi, în care disfuncţionalităţile
pot reprezenta un factor de risc major asupra integrităţii oamenilor şi/sau pagube materiale
mari.
Condiţiile de muncă sunt caracterizate ca optime, atâta timp cât funcţioanrea maşinilor cu
program CNC are de respectat restricţia tehnologică de funcţionare în limite de toleranţă
climatice foarte restrânse. Aceste condiţii s-au păstrat şi au fost respectate în timp.
Nu există boli profesionale legate de practicarea acestei ocupaţii
Practicanţii pot fi în egală măsură bărbaţi sau femei.
Negocierea salarială este elementul cel mai cunoscut de modalitate de stimulare a acestei
munci.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

261
3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Se consideră că, în ultimii 5 ani, conţinutul activităţilor specific acestei ocupaţii s-a schimbat
în foarte mică măsură.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, schimbările în conţinutul muncii s-au datorat în cea mai mare măsură
schimbărilor de natură tehnologică, interesului tot mai mare pentru proiectarea şi utilizarea
maşinilor şi utilajelor tehnologice performante, care să elimine munca fizică şi care să
asigure o mai mare productivitate. Pe de altă parte, asigurarea condiţiilor de calitate ale
produselor, care să satisfacă exigenţele de competiţie, solicită mai mult intervenţia acestei
specialităţi în care erorile umane să fie eliminate în mare măsură, indiferent de domeniul
încare sunt utilizate sistemele automate.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Integrarea europeană va ridica standardul de utilizare a maşinilor cu comandă CNC sau a
sistemelor automate de realizare de produse.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Automatişti

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea acestei ocupaţii sunt necesare în primul rând cunoştinţe de nivel superior
din domeniile:
- computere şi echipamente electronice
- inginerie tehnologică a sistemelor automate
- proiectarea maşinilor şi utilajelor
- mecanică, matematică şi fizică
- comunicare
- siguranţă şi securitate publică
- jurisprudenţă
- limbi străine
Mai sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domenii conexe ca administraţie şi management,
marketing

262
4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia
Această ocupaţie nu poate fi practicată decât de absolvenţi ai facultăţilor politehnice de
automatizare.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Perfecţionarea în acest domeniu înseamnă asimilarea continuă de informaţii de specialitate,
accesul la materiale informative şi publicaţii străine. Se face şi organizat astfel de
specializări, prin cursuri de scurtă durată, cu caracter preponderent teoretic.

5.Ocupaţii înrudite
Inginer electronist
Inginer mecanic
Programator

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: Şef de departament
În aval: ingineri tehnologi, mecanici, reglori

6.Concluzii

Ocupaţia de inginer automatist – COR 214402 – face parte din categoria ocupaţiilor
dominante.
Activitatea sa se referă la proiectarea şi implementarea sistemelor automate pentru maşini şi
tehnologii din cele mai diverse domenii. Sarcinile inginerului automatist sunt în general
diferenţiate de domeniul în care lucrează – în fabricaţie, cercetare sau proiectare.
Cele mai solicitate intervenţii ale specialităţii de automatist privesc modul de funcţionare şi
remediere a disfuncţionalităţilor al sistemele automate în lucru – indiferent de domeniu.
Munca intelectuală este principalul tip implicat în activităţile inginerului automatist.
Proiectarea programelor pentru maşini cu comandă CNC presupune acumularea unui volum
foarte mare de informaţii din domeniul tehnologiei fabricării maşinilor, a tehnologiei
computerizate. Asimilarea acestor cunoştinţe şi evaluarea lor conduce la elaborarea unor
soluţii care trebuie verificate prin încercări pe sisteme de probă, urmate de luarea deciziei
implementării por în activitatea de proiectare a maşinilor cu comandă CNC şi a sculelor,
dispozitivelor şi verificatoarelor. Elementul de bază al muncii de tip intelectual este deci de

263
actualizare şi de folosire a cunoştinţelor şi de adoptare a unor strategii privind soluţiile de
proiectare
Abilităţile necesare practicării acestei ocupaţii sunt în primul rând intelectuale – cunoaşterea
aspectelor tenice privind automatizarea proceselor tehnologice, proiectarea sistemelor
automate, elaborarea programelor la maşini cu caomandă computerizată. Gândirea inductivă
şi deductivă, uşurinţa operării matematice, atenţia de tip selectiv şi distributiv sunt abilităţi
absolut necesare muncii sale.
Munca sa este stresantă din cauza responsabilităţilor sale cu implicaţie directă asupra
productivităţii muncii şi costurilor. Sunt şi situaţii în care inginerul automatist lucrează la
sisteme automatizate pentru transporturi, în care disfuncţionalităţile pot reprezenta un factor
de risc major asupra integrităţii oamenilor şi/sau pagube materiale mari.
Condiţiile de muncă sunt caracterizate ca optime, atâta timp cât funcţioanrea maşinilor cu
program CNC are de respectat restricţia tehnologică de funcţionare în limite de toleranţă
climatice foarte restrânse.
Practicanţii pot fi în egală măsură bărbaţi sau femei.
Negocierea salarială este elementul cel mai cunoscut de modalitate de stimulare a acestei
munci.

264
 Monografie profesională

Inginer cercetare în electrotehnică

1.Natura activităţii

1.17. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de inginer de cercetare în domeniul electrotehnic a fost clasificată în categoria
ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul.
Domeniile abordate în cercetarea din domeniul electrotehnic vizează:
§ maşini electrice (speciale, servomotoare, motoare de cuplu, frâne, tahogeneratoare)
§ aparate electrice (întreruăîtoare ultrarapide, contactoare electromagnetice,
contactoare şi întreruptoare cu comutaţie în vid, siguranţe ultrarapide şi de înaltă
tensiune)
§ materiale şi componente electrotehnice (cabluri, componente electrice, materiale
electroizolante)
§ energii regenerabile (sisteme solare, eoliene, hibride)
§ bioelectromagnetic (elemente pentru determinări dozimetrice, instrumente de
măsurare a radiaţiei, sisteme de expunere pentru iradierea controlată a mediilor
biologice, interacţiunea câmpurilor electromagnetice, traductoare pentru protecţia
biologică
§ testări nedistructive şi computerizate pentru realizarea de prototipuri şi serii mici în
domeniul controlului şi monitorizării asistate de calculator şi realizarea de aplicaţii
ştiinţifice şi industriale, precum şi acordarea de consultanţă beneficiarilor.
Indiferent de domeniul de cercetare care trebuie abordat, cercetarea parcurge etape specifice
de lucru şi anume :
§ stabilirea temei, a sarcinilor şi obiectivelor cercetării, a termenelor de realizare
§ stabilirea echipelor de lucru
§ documentarea
§ cercetarea propriu-zisă (stabilirea ipotezelor, efectuarea de încercări şi testări
repetate, simulări, confirmarea/infirmarea ipotezelor)

265
 § finalizarea cercetării prin elaborarea rapoartelor de cerecetare, prezentarea
documentaţiilor tehnice ale elementelor sau echipamentelor propuse spre
omologare
§ aplicarea practică, testarea şi omologarea produselor de cercetare

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Cele mai importante activităţi specifice acestei ocupaţii se referă la completarea permanentă
a informaţiilor profesionale şi la documentarea specifică temei de cercetare abordate.
Documentarea este etapă obligatorie în toate domeniile cercetării, dar este esenţială în
cercetarea în domeniul electrotehnic. Aceasta aduce în faţa echipelor de cercetători informaţii
despre nivelul şi performanţele în domeniu pe plan intern şi internaţional, defineşte
câmpurile de interes şi preocupările altor cercetători, limitele actuale ale cunoaşterii în ceea
ce priveşte obiectul de cercetat, interesul şi preocupările pentru realizări similare,
performanţele ultimelor realizări privind obiectul cercetării.
Odată completată informaţia culeasă în documentare, cercetătorii din acest domeniu îşi
propun ţinte pentru etapele de cercetare, stabilesc obiectivele de lucru, ipotezele, necesarul de
echipamente tenice pentru fiecare etapă, modalităţile de testare şi materialele necesare.
Este esenţială atmosfera din cadrul echipei de cercetare, aportul şi interesul fiecăruia la
atingerea obiectivelor pe fiecare etapă de cercetare.
Fiind un domeniu aplicativ de cercetare, în care studiile se referă la materiale, echipamente şi
aparate electrice, mare parte din etapele cercetării propriu-zise sunt reprezentate de testări,
încercări şi probe sub sarcină electrică, ceea ce presupune respectarea reguluilor de protecţie
a muncii şi prevenire a incendiilor.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Activitatea de cercetare începe cu colectarea, evaluarea şi asimilarea de infirmaţii şi date
necesare, care reprezintă suportul documentar, cunoaşterea ultimelor realizări, performanţele
atinse în domeniu, dar şi întoarcerea la documentaţia de bază din capitolul tehnic de
specialitate.
Activitatea de tip intelectual reprezintă esenţa activităţii de cercetare şi se referă la analizarea
şi evaluarea informaţiilor culese în perioada de documentare, planificarea etapelor de lucru,
elaborarea obiectivelor specifice fiecărei etape şi a strategiilor de lucru, formularea
ipotezelor.

266
 Munca de cercetare în acest domeniu nu este individuală, ci de echipă. În aceste condiţii,
interacţiunea cu colegii de echipă, comunicarea pentru transmiterea tuturor informaţiilor şi
consultanţa reciprocă sunt elemente esenţiale ale muncii.
Activitatea de tip fizic se referă doar la operarea cu echipamente şi la controlul funcţionării
acestora în timpul încercărilor şi testelor de etapă.
Utilizarea computerului este un tip de activitatea foarte important. Lucrul cu acesta
facilitează accesul rapid la anumite informaţii, la baza de date, permite proiectarea
elementelor şi subansamblelor pe soft-uri specifice.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Principala abilitatea intelectuală necesară practicării muncii de cercetător în acest domeniu
priveşte latura cunoaşterii ştiinţifice în această specialitate. Fără cunoaşterea detaliilor
ştiinţifice, tehnice şi tehnologice nu poate fi abordată munca de cercetare într-un domeniu
eminamente tehnic.
În această categorie de abilităţi sunt cuprinse rapiditatea gândirii, originalitatea, gândirea
inductivă şi deductivă, uşurinţa de lucru cu cifrele, memorarea şi atenţia. Sunt procese
mentale implicate în toate activităţile cercetării propriu-zise care în esenţă este un lanţ de
încercări şi analiza efectelor din care vor rezulta alte încercări, măsurători şi analize până la
obţinerea performanţelor şi calităţii urmărite.
Într-o oarecare măsură sunt necesare practicării acestei ocupaţii şi abilităţile fizice care se
referă la dexteritate în mânuirea echipamentelor şi aparatelor, precum şi cele senzoriale –
vederea şi acuitatea auditivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În munca de cercetare în acest domeniu, principalul nivel de competenţă priveşte abordarea
sistemică - analiza cauzală, elaborarea prognozelor funcţionale, luarea deciziilor după
fiecare încercare, testare sau etapă de lucru.
Identificarea probelemelor apărute pe parcursul cercetării, elaborarea de soluţii tehnice şi de
continuare a cercetării reprezintă un alt domeniu de competenţă pentru cercetătorii din acest
domeniu.
Competenţele de bază sunt cele tehnice, de instalare a echipamentelor de lucru, de
monitorizare a modurilor de funcţionare, de inspecţie de produs şi de reproiectare
tehnologică, după caz.
Din categoria competenţelor manageriale, sunt menţionate ca necesare cele care privesc
organizarea tipului de lucru pentru fiecare etapă de cercetare, managementul resurselor

267
 materiale, felul în care sunt gestionale materialele necesare în cercetare, felul în care sunt
distribuite sarcinile şi responsabilităţile echipei de cercetare.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul normal de lucru al cercetătorului în domeniul electrotehnic cuprinde zilele
lucrătoare. El lucrează pe bază de contract încheiet pe perioadă nedeterminată, în unitate cu
sediul fix, dar face dese deplasări în teritoriu pentru supravegherea aparatelor aflate în probe
şi teste funcţionale, pentru contacte cu beneficiarii legat de consultanţa cerută.
Condiţiile de muncă sunt specifice laboratoaarelor de cercetare, condiţii restricţionate
tehnologic. Aceste condiţii s-au îmbunătăţit în mare măsură în ultimii 10 ani prin interesul
acordat dotării tehnice, cu materiale, precum şi preocupărilor privind amelioarea
microclimatului în laboratoare şi secţiile de cercetare.
Deşi nu poate fi vorba de boli profesionale, la practicanţii acestei ocupaţii este semnalată o
incidenţă majoră a cazurilor de miopie, din cauza suprasolicitării vederii.
În strategiile de motivare a muncii pentru această ocupaţie ar trebui să existe preocupări
legate de stimularea financiară, salarială.
Nu contează sexul persoanelor care practică ocupaţia de inginer cercetător în electrotehnică,
contează capacitatea intelectuală a acestora şi interesul manifestat pentru munca de cercetare.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii acestei ocupaţii s-a schimbat în foarte mare măsură în ultimii 5 ani,
datorită explotiei tehnice care s-a produs în acest intervall de timp în toate sectoarele
industriale. Aceasta a generat o schimbare majoră a tehnologiilor, ceea ce a impus găsirea şi
adoptarea de noi soluţii tehnice, pe care le poate rezolva cercetarea în acest domeniu.
Interesul mai mare pentru această muncă a determinat schimbări în ceea ce priveşte
organizarea muncii de cercetare şi dotarea cu mijloace tehnice performante.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, factorii care au condus la schimbarea activităţilor acestei ocupaţii au fors
reprezentaţi de schimbările de natură tehnologică şi de creşterea competiţiei în domeniile
productive. Reutilările şi retehnologizările din marea majoritate a ramurilor productive au
impus adoptarea unor soluţii tehnice noi, care să servească intereselor firmelor de creştere a

268
 producţivităţii şi calităţii. Multe dintre aceste noi exigenţe au putut fi rezulvate prin munca de
cercetare care a căpătat, în acest domeniu, noi dimensiuni.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Este posibil ca în următorii 5 ani, intrarea în Uniunea Europeană să solicite o aliniere la noi
standarde de producţie şi calitate, ceea ce va determina o creştere a componentelor
informatizate ale tehnologiilor. Acest fapt va determina şi o masivă creştere a novoilor de
cercetare pentru echipamente electrotehnice , precum şi pentru găsirea unor materiale
specifice noi, cu caracteristici adaptate schimbărilor tehnologice.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Inginer în domeniul electrotehnic

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel superior din domeniul
ingineresc şi tehnic de specialitate, precum şi din domeniil proiectării maşinilor
electrotehnice.
Suportul acestora pe nivelul superior de cunoştinţe matematice, din fizică şi din chimie,
reprezintă pachetul de cunoştinţe de specialitate care face posibilă munca de cercetare în
acest domeniu.
În plus, sunt necesare cunoştinţe de nivel superior privind siguranţa şi securitatea publică şi
privind legislaţia în domeniu.
Mai sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniile : comunicării, consilierii,
administraţie şi management.
Este foarte important pentru cercetătorul din acest domeniu să aibă solide cunoştinţe din
domeniul limbilor străine (în special limba engleză) pentru a avea acces direct la informaţiile
şi publicaţiile de specialitate şi pentru a comunica cu specialiştii străini în cadrul
evenimentelor ştiinţifice organizate. De asemenea, este imperios necesar un grad ridicat de
cunoaştere şi operare pe computere, cunoaşterea posibilităţilor de soft şi exploatarea lor.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

269
 Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare studii superioare de specialitate şi studii
postuniversitare.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Specializarea de lungă durată în facultatea de electrotehnică
Sunt necesare şi specializări de scurtă durată, în străinătate, pentru informare şi documentare.
Se consideră că ar mai fi necesară specializarea prin cursuri care să aibă ca obiect
cunoaşterea noutăţilor tehnice în domeniu.
Munca de cercetare în acest domeniu implică perfecţionarea continuă.

5.Ocupaţii înrudite
Profesor specialitate electrotehnică
Fizician

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: Şef de lucrări
În aval: tehnicieni, laboranţi

6.Concluzii
Ocupaţia de inginer cercetare în domeniul electrotehnic – COR 251302 – face parte din categoria
ocupaţiilor care în ultimii 10 ani şi-au schimbat conţinutul activităţilor, în sensul perfecţionării
dotării tehnice, şi organizării muncii de cercetare de a răspunde exigenţelor impuse de utilizarea
unor noi tehnologii.
Fiind un domeniu aplicativ de cercetare, în care studiile se referă la materiale, echipamente şi
aparate electrice, mare parte din etapele cercetării propriu-zise sunt reprezentate de testări,
încercări şi probe sub sarcină electrică, ceea ce presupune respectarea reguluilor de protecţie a
muncii şi prevenire a incendiilor.
Documentarea este etapă obligatorie în toate domeniile cercetării, dar este esenţială în cercetarea
în domeniul electrotehnic. Aceasta aduce în faţa echipelor de cercetători informaţii despre
nivelul şi performanţele în domeniu pe plan intern şi internaţional, defineşte câmpurile de interes
şi preocupările altor cercetători, limitele actuale ale cunoaşterii în ceea ce priveşte obiectul de
cercetat, interesul şi preocupările pentru realizări similare, performanţele ultimelor realizări
privind obiectul cercetării.

270
Odată completată informaţia culeasă în documentare, cercetătorii din acest domeniu îşi propun
ţinte pentru etapele de cercetare, stabilesc obiectivele de lucru, ipotezele, necesarul de
echipamente tenice pentru fiecare etapă, modalităţile de testare şi materialele necesare.
În munca de cercetare în acest domeniu, principalul nivel de competenţă priveşte abordarea
sistemică - analiza cauzală, elaborarea prognozelor funcţionale, luarea deciziilor după fiecare
încercare, testare sau etapă de lucru. Identificarea probelemelor apărute pe parcursul cercetării,
elaborarea de soluţii tehnice şi de continuare a cercetării reprezintă un alt domeniu de
competenţă pentru cercetătorii din acest domeniu.
Competenţele de bază sunt cele tehnice, de instalare a echipamentelor de lucru, de monitorizare a
modurilor de funcţionare, de inspecţie de produs şi de reproiectare tehnologică, după caz.
Principala abilitatea intelectuală necesară practicării muncii de cercetător în acest domeniu
priveşte latura cunoaşterii ştiinţifice în această specialitate. Fără cunoaşterea detaliilor ştiinţifice,
tehnice şi tehnologice nu poate fi abordată munca de cercetare într-un domeniu eminamente
tehnic. În această categorie de abilităţi sunt cuprinse rapiditatea gândirii, originalitatea, gândirea
inductivă şi deductivă, uşurinţa de lucru cu cifrele, memorarea şi atenţia. Sunt procese mentale
implicate în toate activităţile cercetării propriu-zise care în esenţă este un lanţ de încercări şi
analiza efectelor din care vor rezulta alte încercări, măsurători şi analize până la obţinerea
performanţelor şi calităţii urmărite.
Programul normal de lucru al cercetătorului în domeniul electrotehnic cuprinde zilele lucrătoare.
El lucrează pe bază de contract încheiet pe perioadă nedeterminată, în unitate cu sediul fix, dar
face dese deplasări în teritoriu pentru supravegherea aparatelor aflate în probe şi teste
funcţionale, pentru contacte cu beneficiarii legat de consultanţa cerută.
Condiţiile de muncă sunt specifice laboratoaarelor de cercetare, condiţii restricţionate
tehnologic. Aceste condiţii s-au îmbunătăţit în mare măsură în ultimii 10 ani prin interesul
acordat dotării tehnice, cu materiale, precum şi preocupărilor privind amelioarea microclimatului
în laboratoare şi secţiile de cercetare.
Deşi nu poate fi vorba de boli profesionale, la practicanţii acestei ocupaţii este semnalată o
incidenţă majoră a cazurilor de miopie, din cauza suprasolicitării vederii.
În strategiile de motivare a muncii pentru această ocupaţie ar trebui să existe preocupări legate de
stimularea financiară, salarială.
Nu contează sexul persoanelor care practică ocupaţia de inginer cercetător în electrotehnică,
contează capacitatea intelectuală a acestora şi interesul manifestat pentru munca de cercetare.
Elemente de profil:
§ studii superioare de specialitate din domeniul electrotehnic
§ aptitudini de cercetare : creativitate, originalitate, inventivitate

271
§ gândire de tip inductiv şi deductiv
§ atenţie concentrată şi distributivă
§ cunoscător limbi străine
§ abilităţi operare pe computer
§ aptitudini tehnice

272
 Monografie profesională

Inginer electromecanic

1. Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Inginerul electromecanic desfăşoară acţiuni de planificare, realizare, urmărire şi control a

activităţilor subsumate procesului de producţie şi furnizare a produselor şi echipamentelor
specifice.
Astfel, inginerii din domeniul electromecanicii sunt responsabili cu asigurarea materiilor
prime şi materialelor necesare procesului de producţie în acord cu planurile de execuţie şi cu
specificul produselor finite în cauză. Aprovizionarea cu materii prime este realizată pe baze
regulate în raport cu planificarea procesului tehnologic.
Responsabilităţile principale ale practicanţilor acestei ocupaţii derivă din realizarea şi/sau
supervizarea activităţilor de producţie a diferitelor produse specifice (locomotive, tramvaie,
metrouri, staţii de comandă pentru sonde, etc.).
De asemenea, inginerii electromecanici elaborează calendarele de timp ale operaţiunilor
de producţie, planificând termenele de livrare a produselor. Ei sunt responsabili pentru
respectarea acestor termene de lucru şi pentru furnizarea produselor în conformitate cu
prevederile contractuale.
Activitatea de control a produselor este planificată de către inginerii electromecanici şi
realizată sub supervizarea acestora sau chiar de către ei. De asemenea, practicanţii acestei
ocupaţii realizează sau verifică punerea în funcţiune împreună cu toate activităţile adiţionale
de predare a produselor la beneficiari.
Printre responsabilităţile conexe obiectului de activitate ale inginerilor electromecanici se
numără şi programarea şi urmărirea plăţilor către furnizori, precum şi realizarea raportărilor
periodice către superiorii ierarhici.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Activitatea celor ce practică ocupaţia de inginer electromecanic se structurează pe patru

arii majore de acţiune:

273
1. planificarea şi realizarea producţiei, a activităţii de control a produselor finite, livrare şi
punere în funcţiune;
2. urmărirea realizării indicatorilor economici ţintiţi la nivelul firmei (cifra de afaceri şi
producţia marfă);
3. asigurarea bazei materiale necesare desfăşurării optime a procesului de producţie, în
conformitate cu calendarul de lucru stabilit;
4. evitarea apariţiei stocurilor de materiale fără mişcare într-un orizont optim de timp în
raport cu fluxurile tehnologice.

1. Responsabilităţile principale ale majorităţii inginerilor electromecanici provin din zona

de producţie specifică obiectului de activitate a întreprinderii. Astfel, ei realizează
planificarea procesului de producţie, incluzând necesarul de materii prime, calendarul de
lucru, necesarul de resurse umane şi de echipamente, standardele de calitate ale produselor,
precum şi prescrierea normelor de securitate a muncii.
De asemenea, inginerii electromecanici sunt responsabili cu realizarea propriu-zisă sau cu
supervizarea producţiei. Ei urmăresc realizarea normelor de muncă, respectarea calendarului
de lucru şi a planului de consum a materiilor prime, monitorizând cantităţile de materiale
utilizate pentru obţinerea produselor finite. După finisarea produselor specifice, practicarea
acestei ocupaţii presupune realizarea sau supervizarea activităţilor de control a produselor, în
raport cu standardele de calitate prevăzute.
Responsabilitatea activităţilor de distribuire/furnizare a produselor la beneficiari aparţine
tot inginerilor electromecanici, în special în cazul celor care nu lucrează în unităţi de
producţie, ci în sfera serviciilor. Astfel, ei urmăresc distribuţia produselor, respectarea
termenelor şi condiţiilor de livrare în acord cu prevederile contractuale.
De asemenea, inginerii electromecanici realizează punerea în funcţiune a produselor
livrate la beneficiari, incluzând instructajul personalului în vederea unei funcţionări la
parametrii optimi.

2. Inginerii electromecanici participă la procesul de administrare a afacerii, în sensul

implicării lor, nu numai în activitatea de producţie propriu-zisă, ci şi în cea specifică
eficientizării economice a activităţii de producţie.
Ei sunt responsabili cu urmărirea realizării indicatorilor economici ţintiţi la nivelul firmei
(cifra de afaceri şi producţia marfă) în vederea optimizării procesului de producţie în condiţii
de eficienţă economică.

274
 3. De asemenea, conţinutul muncii acestei ocupaţii include asigurarea bazei materiale
necesare pentru buna desfăşurare a procesului de producţie. Este vorba despre evaluarea
necesarului de materii prime şi realizarea aprovizionării de la furnizori în conformitate cu
planul de producţie.

4. Având drept sarcină profesională asigurarea necesarului de materiale, inginerii

electromecanici sunt responsabili şi de evitarea apariţiei stocurilor de materiale fără mişcare
în timp optim.
Astfel, acţiunile inginerilor au în vedere circulaţia materialelor în cadrul fluxurilor de
producţie în vederea monitorizării realizării planului de lucru în condiţii de minimizare a
costurilor economice.

2. Tipologia solicitărilor

2.1. Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Inginerii electromecanici colectează şi evaluează informaţii cu privire la parametrii

procesului de producţie, la necesarul şi furnizorii de materii prime, la calitatea produselor
finite, la respectarea planului de lucru şi atingerea indicatorilor economici la nivel de firmă.
Adiţional evaluării şi analizării informaţiilor, inginerii electromecanici desfăşoară
activităţi de planificare şi supervizare a ciclurilor productive, aprovizionării cu materii prime,
precum şi a livrării produselor la beneficiari. Ei sunt, astfel, responsabili cu elaborarea
strategiilor, identificarea de soluţii la probleme, luarea deciziilor şi inovarea în vederea
optimizării activităţii productive.
Referitor la responsabilităţile legate de procesul de producţie, conţinutul muncii acestei
ocupaţii include activităţi complexe/tehnice, de organizare/gestionare, de monitorizare şi
controlare a resurselor, activităţi de operare cu echipamente, precum şi activităţi ce implică
efort fizic moderat.
Un segment important al activităţii inginerilor electromecanici este reprezentat de
interacţiunea cu clienţii, mai ales în cadrul unităţilor economice axate pe distribuţia de
produse specifice. Lucrul direct cu beneficiarii implică, deseori, negocieri, acţiuni specifice
vânzărilor, de persuasiune, acordare de consultanţă în domeniul tehnic.
Punerea în funcţiune a produselor include activităţi de control a modului de funcţionare a
utilajelor şi echipamentelor, precum şi instruirea clienţilor cu privire la utilizarea optimă a
acestor produse.

275
 Computerul este utilizat în cadrul majorităţii sarcinilor profesionale ale inginerilor
electromecanici.

2.2. Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Cele mai importante abilităţi necesare practicării ocupaţiei de inginer electromecanic

provin din sfera abilităţilor intelectuale, respectiv: abilităţi cognitive, rapiditate în gândire,
gândire inductivă, atenţie selectivă şi mai ales distributivă. În plus, abilităţile de exprimare
orală sunt utilizate, cu precădere, în interacţiunea şi lucrul direct cu beneficiarii.
De asemenea, activitatea din acest domeniu necesită abilităţi fizice cum sunt reacţia în
timp redus şi capacitate de efort moderat.
Dintre abilităţile de tip senzorial necesare activităţilor tehnice specifice participării la
procesul de producţie se remarcă acuitatea auditivă, utilizată cu privire la monitorizarea
funcţionării maşinilor şi echipamentelor.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Pentru ocupaţia de inginer electromecanic, esenţiale sunt elementele ştiinţifice de bază şi

competenţele din sfera tehnică: de analiză tehnică, lucru cu echipamentele, monitorizare şi
verificare a operaţiilor tehnice, de inspecţie produs, întreţinere şi reparare echipamente.
La fel de importante sunt şi competenţele de coordonare şi de monitorizare a resurselor,
fie că este vorba despre organizarea timpului, managementul resurselor financiare, a
resurselor umane, şi, mai ales, a resurselor materiale.
De asemenea, inginerii electromecanici necesită competenţe specifice responsabilităţii de
coordonare a activităţilor productive şi de distribuţie, aşa cum sunt capacitatea de abordare
macro/sistemică, de analiză cauzală, evaluare şi luare de decizii, identificare de probleme,
găsire şi implementare de soluţii.
Activarea în unităţile din sfera serviciilor sau responsabilităţi în distribuţia produselor
specifice reclamă deţinerea unor competenţe sociale, aşa cum sunt cele de negociere,
persuasiune, specifice actului instruirii şi furnizării serviciilor.
Nu în ultimul rând, necesitatea dezvoltării profesionale prin însuşirea noilor tehnologii şi
practici/tehnici de lucru (specifice procesului de producţie sau activităţii de distribuţie) face
ca utilizarea computerului şi învăţarea activă să devină componente importante ale activităţii
inginerilor electromecanici.

276
2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Cei mai mulţi ingineri electromecanici lucrează cu contract pe perioadă nedeterminată cu

program complet, însă această ocupaţie se practică şi prin contracte pe perioadă determinată
în cadrul unor proiecte dezvoltate pe baze temporare. În general, ei îşi desfăşoară activitatea
de luni pană vineri cu program complet şi, în mod excepţional, sâmbăta şi duminica.
Deşi majoritatea activităţilor realizate (realizarea şi urmărirea producţiei, controlul
produselor) se desfăşoară la sediul fix al unităţii economice, responsabilităţile profesionale
ale inginerilor implică şi deplasări în interes de serviciu, în special pentru a asigura baza
materială şi pentru punerea în funcţiune a produselor distribuite la beneficiari.
Activitatea specifică acestei ocupaţii este stresantă din punct de vedere psihic întrucât
implică lucrul direct cu oamenii şi îndrumarea acestora în procesul de producţie, precum şi
urmărirea realizării indicatorilor economici de performanţă stabiliţi la nivelul firmei.
În ultimii ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au cunoscut o îmbunătăţire,
în special graţie dotării cu aparatură specifică. Cu toate acestea, printre condiţiile de muncă
nefavorabile se numără zgomotul şi cele de activitate caracterizată de disconfort fizic sporit,
respectiv acţiuni desfăşurate în poziţii incomode (ce solicită organismul) pentru anumite
perioade de timp.

3. Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în conţinutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

În ultimii 5 ani, conţinutul muncii inginerilor electromecanici s-a modificat, în principal,

datorită diversificării produselor şi a creşterii cerinţelor de calitate cu privire la acestea.
Apariţia noilor solicitări şi tehnologii reclamă însuşirea unor noi tehnici, deprinderi
profesionale şi practici de lucru pentru obţinerea produselor specifice la standarde superioare
de calitate.
De asemenea, restructurările din industrie, respectiv reducerile de activitate şi personal au
fost urmate de modificări la nivelul responsabilităţilor profesionale, iar inginerul
electromecanic a preluat şi sarcini ale altor posturi, specifice monitorizării şi gestionării
resurselor, urmărirea realizării indicatorilor de performanţă economică, ş.a.

277
3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările intervenite în conţinutul muncii se datorează, în primul rând, creşterii

competiţiei în domeniu, fenomen specific trecerii de la economia centralizată la cea de piaţă.
Acest proces a făcut ca specificul activităţii acestei ocupaţii să se orienteze către piaţă, către
producţia pentru care există cerere şi către activităţi specifice sectorului vânzărilor.
În consecinţă, adaptarea la nevoile clienţilor/beneficiarilor a generat o serie de modificări
în responsabilităţile profesionale ale inginerilor din acest domeniu, concretizate mai ales în
restructurarea gamelor de produse şi diversificarea serviciilor oferite, respectiv punerea
acestora în funcţiune şi instructajul cu privire la modul de funcţionare a produselor şi
echipamentelor.
Alte schimbări au fost determinate de modificări în organizarea activităţii la locul de
muncă, prin implementarea metodelor moderne de management, precum şi de modificările
cadrului legislativ din domeniu. Este vorba, în principal, despre reglementările legate de
standardele de calitate ale produselor specifice.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

Şi pe viitor, dezvoltarea economiei de piaţă, creşterea competiţiei şi schimbările

tehnologice vor produce restructurări ale gamelor de produse. Inginerii electromecanici vor
deprinde metode şi tehnici noi de lucru pentru a răspunde noilor solicitări şi vor dezvolta mai
multe activităţi orientate către nevoile clienţilor.
De asemenea, se preconizează şi o restructurare la nivelul personalului şi a
responsabilităţilor sale. Reducerea posturilor de conducere/decizie este una dintre
potenţialele schimbări ce va determina creşterea responsabilităţii acestor posturi.

4. Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1. Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Această ocupaţie este practicată exclusiv de către persoane de profesie inginer.

4.2. Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

278
 Activitatea acestei ocupaţii necesită ample cunoştinţe de inginerie şi tehnologie,
construcţii, mecanică, precum şi din sfera prelucrării materialelor şi producţiei. De asemenea,
inginerii electromecanici au cunoştinţe de nivel mediu din domeniul computerelor şi
electronicelor, proiectării şi fizicii.
În contextul dezvoltării economiei de piaţă, inginerii utilizează, frecvent, cunoştinţe de
afaceri şi management, respectiv administraţie, vânzări şi marketing şi resurse umane. În
plus, în interacţiunea directă cu beneficiarii, ei folosesc cunoştinţe specifice lucrului cu
clienţii.
Armonizarea reglementărilor şi standardelor de calitate din domeniu cu cele existente la
nivel european îi determină pe practicanţii acestei ocupaţii să utilizeze cunoştinţe legate de
siguranţă, securitate publică şi legislaţie.

4.3. Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie pe care trebuie să îl aibă inginerii electromecanici este cel al
studiilor superioare (facultate).

4.4. Necesităţi de pregătire/specializare

Referitor la formarea continuă, inginerilor electromecanici le sunt necesare cursuri de

lungă durată, aşa cum sunt programele de masterat şi studiile aprofundate în domeniul
electrotehnicii.
Dintre programele de pregătire/specializare profesională de scurtă durată, practicanţii
acestei ocupaţii pot apela la cursuri specifice de managementul afacerilor şi a conducerii,
analiza ofertelor, comunicarea în afaceri, contracte şi legislaţie.

5. Ocupaţii înrudite

Alte ocupaţii cu conţinut apropiat al muncii şi care au în comun cu inginerii

electromecanici o parte dintre cunoştinţele, competenţele şi aptitudinile specifice acestora
sunt:
• Inginer automatist
• Electronist
• Electroenergetician
• Sub-inginer electromecanic

279
 • Inginer electronist, transporturi, telecomunicaţii.

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Lanţul ocupaţional în care este prezent inginerul electromecanic îl include în aval pe

proiectantul inginer electromecanic care realizează activităţile de cercetare şi proiectare ale
echipamentelor/produselor specifice, aşa cum sunt locomotivele, tramvaiele, metrourile,
staţiile de comandă pentru sonde, etc. În amonte, lanţul ocupaţional îl cuprinde, printre alţii,
pe revizorul pentru siguranţa circulaţiei feroviare care realizează activităţi de control cu
privire la funcţionarea locomotivelor.
Rolul definitoriu al inginerului electromecanic este de a superviza realizarea producţiei,
de a realiza controlul de calitate a produselor specifice, precum şi punerea acestora în
funcţiune.

6. Concluzii

Ocupaţia de inginer electromecanic cu codul COR 214421 se regăseşte în categoria

ocupaţiilor dominate desemnând acţiuni de planificare, realizare, urmărire şi control a
activităţilor subsumate procesului de producţie şi furnizare la beneficiari a produselor şi
echipamentelor specifice.
Printre posturile/funcţiile în care se practică ocupaţia de inginer electromecanic se
numără: inginer electromecanic, inginer sef producţie.
Tipul ideal al inginerului este reprezentat de o persoană ce posedă:
Ø solide cunoştinţe din domeniul ingineriei şi tehnologiei, administraţiei şi
marketingului;
Ø abilităţi intelectuale semnificative, de lucrul cu publicul, precum şi acuitate auditivă;
Ø competenţe din sfera tehnică, de organizare, abordare sistemică, rezolvare de
probleme;
Ø disponibilitate la efort fizic.

280
 Monografie profesională

INGINER INDUSTRIE ALIMENTARĂ

COD COR: 215 201

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Asigură dotarea necesară unităţii pentru respectarea condiţiilor în care s-a eliberat
autorizaţia de funcţionare;
Răspunde de aplicarea regulamentului intern;
Pe baza realizărilor propune biroului de producţie întocmirea programul de producţie;
Răspunde de realizarea sarcinilor ce revin unităţii din programul de producţie:
comenzi şi contracte încheiate;
Colaborează cu compartimentul aprovizionare ritmică cu materii prime al unităţii;
Ia măsuri pentru existenţa instrucţiunilor tehnologice şi tehnice pentru fiecare loc de
muncă;
Colaborează cu celelalte compartimente funcţionale pentru realizarea producţiei.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Stabileşte sarcinile de serviciu ale angajaţilor;

Organizează activitatea angajaţilor din subordine;
Soluţionează problemele legate de aprovizionare;
Verifică modul de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;
Răspunde de protecţia muncii salariaţilor din subordine.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Pentru fiecare tip de activitate a fost surprinsă importanţa acesteia în urmă cu 5 ani (codificat
prin „trecut”), în prezent şi peste 5 ani (codificat prin „viitor”).

Prezentăm în cele ce urmează activităţile necesare practicării ocupaţiei:

Identificare informaţii necesare realizării sarcinilor,

§ colectarea, evaluarea şi asimilarea de informaţii şi date necesare pentru realizarea
sarcinilor specifice (activităţi catalogate ca “foarte importante” indiferent de momentul
trecut, prezent sau viitor)

Interacţiune/comunicare cu ceilalţi
§ interacţiunea cu colegii/lucrul în echipă: foarte importantă atât în prezent cât şi în trecut,
dar şi în viitor;
§ interacţiunea cu clienţii/beneficiarii: oarecum importantă în trecut, foarte importantă în
prezent şi pe viitor;
§ supervizare/coordonare/management: importantă în trecut, foarte importantă în prezent,
dar şi în viitor;
§ descriere/explicare/instruire: foarte importantă atât în prezent cât şi în trecut, dar şi în
viitor;

281
 § negociere, gestionare/rezolvare conflict: importantă în trecut, foarte importantă în
prezent, dar şi în viitor;
§ asistarea şi îngrijirea altora, oarecum importante în trecut, importante în prezent şi în
viitor,
§ vânzare/persuasiune: oarecum importantă în trecut, foarte importantă în prezent şi viitor;
§ acordare de consultanţă, importante atât în prezent cât şi în trecut, dar şi în viitor
§ administrare/organizare/gestionare, foarte importante atât în prezent cât şi în trecut, dar
şi în viitor;
§ realizare de activităţi administrative, importantă atât în prezent cât şi în trecut, dar şi în
viitor;
§ monitorizarea şi controlarea resurselor, foarte importante atât în prezent cât şi în trecut,
dar şi în viitor;

Activitate intelectuală

§ prelucrare/analizare de informaţii: foarte importante indiferent de momentul trecut,

prezent sau viitor;
§ evaluare informaţii: foarte importante indiferent de momentul trecut, prezent sau viitor;
§ organizare/planificare: foarte importante indiferent de momentul trecut, prezent sau
viitor;
§ identificare de soluţii/rezolvare de probleme: importante în trecut, foarte importante în
prezent şi pe viitor;
§ reflecţie/luare de decizii, “ foarte importante” indiferent de momentul trecut, prezent sau
viitor;
§ inovare, “importante” indiferent de momentul trecut, prezent sau viitor;
§ actualizare şi folosire de cunoştinţe: “ foarte importante” indiferent de momentul trecut,
prezent sau viitor;
§ elaborare obiective şi strategii: importante în trecut, oarecum importante în prezent şi pe
viitor.

În ceea ce priveşte utilizarea “activităţilor fizice” iată care sunt acestea şi evoluţia lor pe
scala trecut, prezent, viitor:

§ activităţi care implică efort fizic intens, oarecum importante în trecut, importante în
prezent şi pe viitor;
§ activităţi care implică efort fizic moderat, lipsite de importanţă în trecut. Importante în
prezent şi în viitor;
§ activităţi de operare cu echipamente: oarecum importante în trecut, importante în prezent
şi în viitor;
§ lucrul cu computerul, fără importanţă în trecut, important în prezent şi foarte important în
viitor.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile intelectuale sunt „în foarte mare măsură” şi „în mare măsură” importante în
practicarea ocupaţiei:
- abilităţi cognitive;
- abilităţi de exprimare orală;
- rapiditate în gândire;
- originalitate;
- gândire deductivă;
- gândire inductivă;

282
 - uşurinţă în lucrul cu cifrele;
- atenţie selectivă;
- de memorare;
- atenţie distributivă;

Din categoria abilităţilor fizice sunt menţionate ca în mare măsură necesare:

- dexteritate manuală/îndemânare;
- precizie/acurateţe mişcări;
- reacţia în timp redus.

Din categoria abilităţilor senzoriale, acele abilităţi care fac referire la „vederea de aproape”şi
„vederea de departe” sunt foarte importante în exercitarea ocupaţiei.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În practicarea acestei ocupaţii următoarele competenţe profesionale sunt cotate ca importante în

practicarea ocupaţiei:

ü Competenţe generale (citit, scris, calcule matematice elementare,elemente ştiinţifice de

bază, de analiză critică, de învăţare activă, de monitorizare);

ü Competenţe de abordare sistemică(specifice abordărilor macro/sistemice,de prognoză,

de analiză cauzală, de evaluare şi luare de decizii);

ü Competenţe sociale (specifice abordărilor societale, sensibilitate la dinamica

grupurilor, comunităţilor, de coordonare,conviniere/persuasiune, negociere,specifice
actului de instruire, specifice furnizării de servicii);

ü Competenţe de rezolvare de probleme (de identificare de probleme, de identificare de

soluţii, de evaluare de soluţii, de implementare a soluţiilor);

ü Competenţe tehnice (de utilizare computer,de analiză tehnică,de testare, de

monitorizare operaţii tehnice, de verificare operaţii tehnice, de inspecţie produs);

ü Competenţe legate de managementul resurselor(organizarea timpului, managementul

resurselor financiare, managementul resurselor materiale, managementul resurselor
umane).

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Principalele modalităţi de organizare a timpului de lucru pentru posturile în care se

practică ocupaţia sunt „programul de lucru de luni până vineri” şi „programul de lucru de
de luni până vineri plus sâmbăta şi duminica".Ca principală modalitate de organizare a
timpului de lucru pentru posturile în care se practică ocupaţia este utilizat „programul de
lucru de luni până vineri”.
Delegaţiile/deplasările în interes de serviciu pentru realizarea sarcinilor specifice
posturilor în care se practică ocupaţia un sunt utilizate rar.
Pentru posturile în care se practică ocupaţia se utilizează contractul “pe perioadă
nedeterminată, cu program complet”.
Locurile în care îşi desfăşoară activitatea cei care practică ocupaţia re regăsesc în “unităţi
cu spaţiu fix”.

283
 Activitatea desfăşurată pe posturile în care se practică ocupaţia este “stresantă din punct
de vedere psihic”.
Condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii: zgomot.
Bolile profesionale care apar la persoanele ce practică această ocupaţie: ASTM
BRONŞIC. În ultimii 10 ani, incidenţa apariţiei acestei boli profesionale a rămas
neschimbată.
Această ocupaţie poate fi practicată mai degrabă de o bărbaţi:

“Procesul tehnologic este tot mai mare şi mai performant, cred că bărbaţii s-ar descurca mai
bine”.

(citat din monografie)

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au
generat

În ultimii 5 ani conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat „în mare măsură”.

Aceste schimbări au constat în:

Schimbări tehnologice: „au apărut o serie de modificări de ordin tehnic, linii de producţie
cu o tehnologie nouă care presupune utilizare de noi cunoştinţe”.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani „shimbările de natură tehnologică”, „creşterea competiţiei în domeniu”,

„schimbările în organizarea activităţii la locul de muncă”, „modificărilor în cadrul legislativ” şi
„adaptarea la nevoile clienţilor/beneficiarilor” au avut un rol foarte important în schimbarea
conţinutului activităţii acestei ocupaţii.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

În următorii 5 ani schimbările în conţinutul muncii acestei ocupaţii se vor datora:

Apariţiei unor noi linii de producţie care presupun utilizarea de cunoştinţe noi,
suplimentare;
Necesităţii corelării activităţilor cu indicatorii de protecţia mediului:
Modficărilor structurale specifice organizaţie( lărgire asferei de colaborări)

Principalul factor care va sta la baza acestor schimbări îl constituie „competiţia de pe piaţa”.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Acestă ocupaţie poate fi exercitată şi de către: „inginer industrie alimentară”

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

284
În practicarea ocupaţiei sunt necesare cunoştinţe din următoarele domenii de expertiză:

Inginerie şi tehnologie
- computere şi electronice, nivel superior
- inginerie şi tehnologie, nivel superior
- proiectare, nivel mediu
- construcţii, nivel elementar
- mecanică, nivel elementar

Ştiinţe exacte (matematică, nivel mediu)

- matematică, nivel mediu
- fizică, nivel mediu
- chimie, nivel superior
- biologie, nivel superior
- geografie, nivel mediu

Ştiinţe sociale (psihologie,nivel elementar)

- psihologie, nivel elementar
- sociologie şi antropologie, nivel elementar

Ştiinţe umaniste şi arte (limbi străine nivel superior)

- limba engleză, nivel mediu
- alte limbi străine, nivel mediu

Comunicare (comunicare şi media, lucrul cu clienţii/publicul, nivele superior)

- comunicare şi media, nivel elementar
- lucrul cu clienţi/public, nivel mediu

Legislaţie şi siguranţă publică (siguranţă şi securitate publică, legislaţie, guvernare,

jurisprudenţă, nivel mediu)

- siguranţă şi securitate publică, nivel mediu

- legislaţie, guvernare, nivel mediu
- jurisprudenţă, nivel mediu

Afaceri şi management (administraţie şi management, ştiinţe economice şi contabilitate,

nivel elementar)

- administraţie şi management, nivel superior

- ştiinţe economice şi contabilitate, nivel mediu
- vânzări şi marketing, nivel mediu
- resurse umane, nivel mediu

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul de educaţie minim necesar practicării acestei ocupaţii în 1990, 2000 şi 2006: învăţământ
superior

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

285
Pentru obţinerea calificării necesare practicării acesteoi ocupaţii sunt necesare, pe lângă nivelul
de educaţie minim, cursuri de scurtă durată teoretice de protecţia mediului şi de igienă.

În următorii 5 ani, pentru a face faţă schimbărilor în conţinutul muncii acestei ocupaţii sunt
necesare cursuri de instruire în noile tehnologii.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Nu a fost menţionată oc ocupaţie inrudită cu cea de „inginer industrie alimentară” (ca şi conţinut
apropiat al muncii).
Ocupaţiile cu care se coopereză în realizarea sarcinilor şi fără de care nu se pot realiza sarcinile
ocupaţiei de „inginer industrie alimentară”: în amonte, „inginer şef”, în aval, „maistru”.

6.Concluzii

OCUPAŢIE: INGINER INDUSTRIE ALIMENTARĂ

COD COR: 215201

Numele firmei: PAN GROUP S.A.

Sectorul principal de activitate al firmei: INDUSTRIE PRELUCRĂTOARE
Anul înfiinţării firmei: 1993
Forma de proprietate a firmei: PRIVATĂ, CU CAPITAL MAJORITAR ROMÂNESC
Clasa de mărime a firmei: PESTE 250 ANGAJAŢI

Posturile/funcţiile în care această ocupaţie se practică în cadrul firmei:

INGINER ŞEF SECŢIE

DIRECTOR
SEF PRODUCŢIE
LABORANT

Tiplogia ocupaţiei:
Evaluări ale personalului şi tehnologiei în contextul schimbărilor pe termen mediu şi lung:

În ultimii 5 ani conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat „în mare măsură”. Aceste
schimbări au fost în generalschimbări tehnologice: „au apărut o serie de modificări de ordin
tehnic, linii de producţie cu o tehnologie nouă care presupune utilizare de noi cunoştinţe”.

În ultimii 10 ani „shimbările de natură tehnologică”, „creşterea competiţiei în domeniu”,

„schimbările în organizarea activităţii la locul de muncă”, „modificărilor în cadrul legislativ” şi
„adaptarea la nevoile clienţilor/beneficiarilor” au avut un rol foarte important în schimbarea
conţinutului activităţii acestei ocupaţii.

În următorii 5 ani schimbările în conţinutul muncii acestei ocupaţii se vor datora: apariţiei unor
noi linii de producţie care presupun utilizarea de cunoştinţe noi, suplimentare, necesităţii
corelării activităţilor cu indicatorii de protecţia mediului, modificărilor structurale specifice
organizaţie (lărgire asferei de colaborări).

Principalul factor care va sta la baza acestor schimbări îl constituie „competiţia de pe piaţa”.

286
„Tipul ideal” pentru ocupaţia analizată

În exercitarea acestei ocupaţii sunt necesare în mod special competenţe generale, de abordare
sistemică, competenţe sociale, competenţe de rezolvare de probleme şi managementul
resurselor.

Din categoria competeneţelor tehnice sunt importante cele ce vizează utilizarea calculatorului,
de analiză tehnică, de testare şi de verificare operaţii tehnice.

Abilităţile necesare exercitării acestei ocupaţii sunt în principal cele intelectuale, urmează apoi
abilităţile senzoriale şi ultimele ca importanţă abilităţile fizice.

Strategii de ocupare, stimulare: NECONCLUDENTĂ

287
 Monografie profesională

Inginer tehnolog: elaborare, turnare, formare piese de schimb şi aliaje neferoase

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

În domeniul tehnico-economic şi de producţie:

- are în subordine şi coordonează direct activitatea unui maistru şi a şefilor de
formaţie,
- face propuneri pentru modificarea tehnologiilor date către proiectanţi,
- răspunde de realizarea cantitativă şi calitativă a sarcinilor de producţie,
- organizează planul de producţie în funcţie de termenele date,
- verifică întocmirea fişelor de turnare, cât şi de elaborare,
- verifică situaţia valorilor din stocuri.

În domeniul financiar contabil:

- verifică întocmirea bonurilor de consum şi consumul de fluide energetice,
- verifică situaţia stocurilor de materii prime şi tehnologice.

În domeniul managementului calităţii:

- verifică şi urmăreşte calitatea pieselor executate,
- răspunde de realizarea acţiunilor şi măsurilor preventive.

În domeniul securităţii muncii:

- urmăreşte aplicarea şi respectarea legislaţiei în domeniul protecţiei muncii şi în P.S. U.

În domeniul protecţiei mediului:

- asigură ca utilajele din funcţiune să corespundă normelor în vigoare de protecţie a
mediului.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Elaborare, turnare, formare piese de schimb şi aliaje neferoase

288
Urmăreşte şi respectă grafaicul de producţie pe comenzi, operaţiune care trebuie îndeplinită
lunar;
Îndeplinirea tonajului
Respectarea cu stricteţe a analizei chimice a pieselor turnate
Respectarea normelor în vigoare de protecţie a muncii şi P.S. U., cât şi cele care vizează
protecţia mediului
Respectarea P.D. şi I.L. din cadrul societăţii.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Interacţiunea cu colegii şi munca în echipă, supervizarea, coordonarea şi managementul

activităţilor altor persoane aflate în subordine, explicare, instruire, îndrumarea şi motivarea
altora, administrarea şi gestionarea resurselor, monitorizarea şi controlarea resurselor, sunt
acativităţi de intercaţiune şi comunicare foarte importante pentru ocupaţia de inginer tehnolog
care este nevoit să coordoneze munca în echipă şi să o gestioneze, să realizeze inventarul
materialelor, etc. De asemenea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor, evaluarea acestora,
organizarea şi planificarea, mai ales a resurselor, a materialelor, a oamenilor, supravegherea
echipamentului de muncă, identificarea de soluţii şi rezolvarea conflictelor, luarea de decizii în
momente importante, elaborarea de obiective şi de strategii pentru atingerea acestor obiective
sunt activităţii importante, realizate precvent în cadrul acestui tip de ocupaţie. Munca cu
computerul şi activităţi de control şi a modului de funcţionare a echipamentelor sunt activităţi
fizice deosebit de importante pentru acestă ocupaţie. Sunt necesare şi activităţile care implică
efort fizic moderat, uneori şi intens.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Sunt necesare abilităţi congnitive, de exprimare orală, rapiditate în gândire, uşurinţă în lucrul cu
cifrele, memorare, atenţie selectivă. De asemenea, sunt necesare abilităţile de reacţie rapidă în
timp scurt, de vedere de aproape, de departe şi cea pe timp de noapte. Într-o măsură mare sunt
necesare şi abilităţile din zona gândirii inductive, atenţie distributivă, dexteritate şi îndemânare,
precizie în mişcări, efort fizic susţinut şi acuitate auditivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

289
Competenţe de cunoştiinţe la nivel general: scris, citit, elemente ştiinţifice de bază, analiză
critică, monitorizare sunt necesare într-o foarte mare măsură acestui tip de ocupaţie. Sunt
deosebit de necesare competenţe din zona socială: sensibilitate la dinamica grupurilor,
comunicare, coordonare, negociere, competenţele specifice actului de instruire, copetenţele din
domeniul rezolvării problemelor, din domeniul tehnic sunt foarte relevante pentru ocupaţia de
inginer tehnolog, în zona metalurgiei, precum utilizarea computerului, analiza tehnică, proiectare
tehnologică, testare, monitorizare a operaţiunilor tehnologice, verificarea acestor operaţiuni,
inspecţia produselor, etc. Sunt necesare şi competenţele de a conduce maşini, dar acesta într-o
măsură nu atât de mare precum cele mai sus amintite.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Realizarea activităţilor ocupaţiei de inginer tehnolog se întâmplă în cadrul unui program regulat,
de luni până vineri, în cadrul unei unităţi cu sediu fix, dar în condiţii de stres din punct de vedere
psihic. Efectuarea de deplasări în alte localităţi sau străinătate nu este necesară decât foarte rar.
În ceea ce priveşte tipul de contract încheiat, acesta este unul pe perioadă nedeteminată.
Condiţiile de la locul de muncă sunt de multe oricaracterizate printr-o căldură execesivă, aer
poluat, gaze sau praf, există mizerie, zgomot, condiţii de muncă penibile. În ultima perioadă de
timp, în ultimii 10 ani, condiţiile de muncă nu s-au schimbat aproape deloc, mai degrabă au
rămas neschimbate. În acelaşi timp există boli sau apar boli profesionale, ca urmare a mediului
toxic în care se desfăşoară activitatea, dacă nu se realizează un control riguros al gradului de
toxicitate din mediu, iar incidenţa apariţiei acestor boli profesionale a rămas şi ea neschimbată în
perioada ultimilor 10 ani. În ceea ce priveşte componenţa de gen prielnică sau favorabilă acestei
meserii, evaluările se declară ca nefiind importante, adică este o ocupaţie care pot fi practicată
atât de către bărbaţi, cât şi de către femei.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

Cu siguranţă va creşte importanţa colectării, evaluării şi asimilării informaţiilor necesare pentru

realizarea sarcinilor de servici. Componenta de comunicare şi interacţiune cu colegii şi alţi
membrii va avea aceeaşi relevanţă, ca fiind foarte importante, pentru desfăşurarea acestei
ocupaţii: interacţiunea cu colegii, supervizare, coordonare, management, descriere, explicare,

290
instruire, asiatarea muncii altora, îndrumare şi motivare, administrare, organizare, gestionare,
monitorizare şi control al resurselor. Pentru că existpă posibilitatea dezvoltării tehnologiei,
activităţile fizice vor scădea în importanţă, dar va creşte importanţa activităţii de control a
modului de funcţionare a echipamentelor şi munca cu computerul.

Apoi, s-a îmbunătăţit managementul activităţilor în cadrul unităţii/firmei: s-a trasat mult mai bine
sarcinile, s-a întocmit o procedură clară de interacţiune şi de raportare a activităţilor între
departamente. Restructurarea care a apărut în întreprindere, reducerea numărului de salariaţi, a
determinat creşterea numărului de sarcini şi activităţi care revin în responsabilitatea unei funcţii
şi/ sau ocupaţii, lucru care s-a întâmplat şi în cazul ocupaţiei de inginer tehnolog. A crescut
responsabilitatea, numărul activităţilor care trebuie realizate, timpul de muncă a rîmas acelaşi,
dar s-a eficientizat.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Un rol foarte important în aceste schimbări survenite pe parcursul ultimilor 10 ani l-au avut în
mare măsură schimbărilor de natură tehnologică şi schimbărilor în organizarea activităţilor la
locul de muncă. Un alt rol important în schimbările apărute în ultimii 10 ani l-a avut creşterea
competiţiei în domeniu, unitatea de prelucarare a metalelor a devenit firmă privată, care a intrat
pe piaţa internaţională unde competiţia este dură şi intensă, ca urmare muncă şi activităţile din
cadrul firmei au trebuit modificate: a crescut numărul responsabilităţilor, intensitatea de
efectuare a comenzilor, managemntul timpului şi a resurselor umane a fost schimbat pentru a
deveni mult mai eficient.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

Investiţiile în funcţionarea utilajelor, crearea de noi locuri de muncă, siguranţa locului de muncă
sunt o serie de alţi factori care pot determina schimbări în conţinutul acestei ocupaţii.
Schimbările salariale, adică ridicarea lor sau referirea acestora pentru un confort material sporit
poate determina motivarea în menţinerea persoanelor în cadrul acestei ocupaţii.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

291
În general, profesia de inginer este cea necesară realizării ocupaţiei de inginer tehnolog. În unele
situaţii ea poate fi realizată şi de către maistru, sau persoană cu pregătire în domeniul
metalurgiei.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru realizarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştiinţe temeinice, la nivel superior, în primul
rând din domeniul ingineriei şi tehnologiei, proiectare, şi asemănător, dar nu chiar la acelaşi
nivel, cunoştiinţe din domeniul construcţiilor şi mecanică. Apoi, sunt necesare cunoştiinţe din
domeniul matematică, fizică, chimie, din domeniul prelucrare şi producţie. Apoi, dată fiind
poziţia ierarhică de coordonare şi conducere a echipelor, sunt necesare cunoştiinţe de
mamangement şi de administraţie. Cunoaşterea altor limbi străine sau doar limba engleză
reprezintă un câştig în plus, dar ele nu sunt obligatorii pentru desfăşurarea activităţilor zilnice ale
acestei ocupaţii. Sunt foarte necesare cunoştiinţe din domeniul comunicării, a muncii cu cleinţii,
realţii cu publicul.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Studiile superioare sunt necesare acestei ocupaţii, studiile de lungă durată, facultate de
specialitate. Nivelul de pregătire în ultimii ani nu s-a modificat semnifiucativ, fiind acelaşi ca şi
cerinţă. În plus, pe lângă calificarea de bază, specializată prin intermediul cursurilor de la
facultate, au fost necesare şi late cursuri de scurtă durată, precum cele din domeniul management
şi A.Q., şi cursuri de perfecţionare şi practicare în utilizarea tehnologiilor.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Probbail în viitor vor fi necesare şi alte cursuri de scurtă durată de perfecţionare pentru a
cunoaşte şi utiliza noi utilaje tehnologice. Apoi, la un moment dat vor fi necesare şi cursuri
administrative şi cursuri de organizare necesare poziţiei în cadrul unităţii. Dar pentru moment, nu
au fost identificate nici o altă serie de cursuri ca fiind necesare.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

292
Inginerul tehnolog de la staţia de preparare a amestecului de formare, inginerul tehnolog de
elaborare, formare, turnare piese de schimb oţel şi fontă.

Pentru realizarea sarcinilor de servici se cooperrează în amonte cu un şef secţie, adjunct al

secţiei, iar în aval cu un şef de formaţie de elaborare, turnare piese de schimb.

6.Concluzii

Inginerul tehnolog din domeniul metalurgic este o coupaţie tehnică, din industria prelucrătoare.
Informaţiile au fost culese în cadrul unei firme private, cu capital majoritar străin, firmă foarte
mare ca număr de angajaţi, cu un personal de peste 250 de angajaţi. Această ocupaţie este
realizată doar de către inginerii tehnologici, cu pregătire superioară, de lungă durată.

Propus:
Cod COR: 2147: Ingineri mineri, petrolişti şi metalurgişti; 214722: inginer tehnolog metalurg:
avizează tehnici palicabile la scară industrialăpt extragerea metalelor din minereu şi a
mineralelor, apei, petrolului, gazelor naturale din sol; realizează aliaje noi, produse ceramice şi
alte materiale, soluţionează probleme tehnologice legate de diferite materiale, produse sau
procese specifice.

Cel identificat: Cod COR: 721111: turnători, formatori, miezuitori: confecţionează manual sau
mecanic formele pentru turnare şi miezurile, după care execută operaţiunea de turnare a
metalului pentru realizarea piesei stabilite.

293
 Monografie profesională

Inginer reţele electrice

Cod COR 214313

1.Natura activităţii

1.18. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activitatea principală a inginerului de reţele electrice constă în stabilirea, realizarea şi punerea în
funcţiune a traseelor (reţelelor)electrice.Concret sarcinile specifice ale acestei ocupaţii sunt:
• Participă la discuţiile cu beneficiarul proiectului pentru a putea stabili traseele electrice şi
necesarul de putere, funcţie de proiect şi de echipamentele utilizate;
• Stabileşte traseele electrice;
• Supraveghează realizarea reţelelor electrice;
• Coordonează activitatea electricienilor;
• Participă la punerea în funcţiune a echipamentelor;
• Stabileşte şi coordonează lucrările de depanare.

1.19. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor sunt:

• Se ocupă de stabilirea şi realizarea traseelor electrice;
• Participă la discuţii şi consultări cu beneficiarii;
• Coordonează lucrările;
• Participă la punerea în funcţiune şi/sau lucrări de depanare.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Pentru realizarea la parametri optimi a sarcinilor specifice ocupaţiei, un inginer de reţeţe
electrice trebuie să desfăşoare o serie de activităţi intelectuale precum: prelucrare, analizare şi
evaluare de informaţii, organizarea/planificarea,coordonarea activităţilor, identificarea de soluţii
pentru rezolvarea problemelor, actualizarea permanentă a cunoştinţelor de profil. Activităţile
fizice nu implică un efort fizic susţinut, ci mai degrabă ele se concretizează în operaţii tehnice

294
,mai mult sau mai puţin complexe, cu echipamente şi controlul modului de funcţionare al
acestora. De asemenea este foarte important pentru practicarea acestei ocupaţii lucrul cu
computerul.Schiţele şi planurile se fac, din ce în ce mai mult,în sistem CAD, iar imprimarea
planurilor se face pe plotere computerizate. Fiindcă instalarea reţelelor electrice este o activitate
de echipă, cel care practică această ocupaţie trebuie sa aibă capacitatea de a interacţiona cu
ceilalţi.Un inginer de reţele electrice trebuie sa explice/descrie echipei pe care o coordonează ce
are de facut . Pe de altă parte, el intră în contact şi cu beneficiarul căruia, de asemenea, trebuie să
i se explice în ce constă proiectul şi că soluţiile de realizare alese sunt cele optime.Prin urmare
nu sunt de neglijat uşurinta în comunicare şi o anume capacitate de persuasiune.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Pentru a practica această meserie sunt necesare,în primul rând,abilităţile de ordin
intelectual(cognitive,exprimare orală,rapiditate în gândire, uşurinţa de lucru cu cifrele, o bună
atenţie distributivă), apoi ce fizice ce ţin de precizie şi acurateţe în mişcări, dar şi o bună vedere
în spaţială.Sunt necesare şi abilităţile de comunicare, de lucru în echipă.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

În marea majoritate a cazurilor, activitatea inginerului de reţele elctrice se desfăşoară în unităţi
cu sediu fix, dar şi la domiciliul clientului.Programul este de luni până vineri, fiind insă foarte
numeroase deplasările în intres de serviciu. Se apreciază că este o activitate care implică un
relativ inconfort psihic. Poate fi practicată atât de barbaţi cât şi de femei.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Se apreciază ,că în ultimii 5 ani, conţinutul specific acestei ocupaţii s-a schimbat în mică măsură,
exigenţele practicării ei rămânând relativ aceleaşi.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii care au condus la schimbări sunt determinate, în principal, de retehnologizare, de
apariţia unor utilaje performante în acest domeniu de activitate,de creşterea competiţiei în
domeniu. Cei care practică în prezent această meserie dar,mai ales, cei care o vor practica în
următorii ani trebuie să facă faţă din punct de vedere profesional cerinţelor clienţilor,
beneficiarilor interni şi/sau externi.

295
3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Potenţiale schimbări privind conţinutul muncii în următorii 5 ani vor fi dictate de integrarea în
UE, care va aduce după sine noi cerinţe în funcţie de raportul cerere-ofertă de pe piaţa serviciilor
de acest gen, creşterea exigenţelor privind calitatea,în condiţiile unei concurenţe sporite în
domeniu

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Profesia persoanelor care practică această meserie este cea de inginer de reţele electrice.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru a practica această meserie sunt necesare cunoştinţe de inginerie , tehnologie, computere şi
electrotehnică de nivel superior.Pentru asimilarea cunoştinţelor menţionate este necesară o foarte
bună pregătire în domeniul ştiinţelor exacte(matematică, fizică, chimie). Sunt necesare de
asemenea, cel puţin la un nivel satisfăcător, cunoaşterea unei limbi străine, a noţiunilor de
comunicare, de lucrul cu publicul, de coordonare a activităţii unui grup de persoane. Nu este de
neglijat cunoaşterea, măcar la un nivel minim, a notiunilor de legislaţie, siguranţă şi securitate
publică, de jurisprudenţă.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul de educaţie necesar practicării acestei meserii a fost şi este şi în prezent cel superior
(facultate).Pentru aprofundarea cunoştinţelor de specialitate sau dintr-un domeniu conex pot fi
realizate şi studii postuniversitare(masterat, doctorat)
4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
În următorii ani vor fi necesare cunoştinţe tot mai ample despre sistemele automatizate, deoarece
acestea vor fi masiv utilizate în domeniu.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Ocupaţiile înrudite cu cea de inginer de reţele electrice sunt.
• Inginer electro-mecanic
• electrician

296
Pentri îndeplinirea sarcinilor de serviciu, în mod frecvent, un inginer de reţele electrice
cooperează cu directorul tehnic şi cu electricienii pe care îi are în subordonare.

6.Concluzii
Ocupaţia inginer de reţele electrice cod COR 214313 face parte din categoria
ocupaţiilor dominante. Activitatea principală a inginerului de reţele electrice constă în stabilirea,
realizarea şi punerea în funcţiune a traseelor (reţelelor)electrice. Pentru a practica această
meserie sunt necesare cunoştinţe de inginerie , tehnologie, computereşi electrotehnică de nivel
superior.
Activitatea inginerului de reţele elctrice se desfăşoară în unităţi cu sediu fix, dar şi la domiciliul
clientului. Sunt necesare de asemenea, cel puţin la un nivel satisfăcător, cunoaşterea unei limbi
străine, a noţiunilor de comunicare, de lucrul cu publicul, de coordonare a activităţii unui grup de
persoane.
Programul este complet,de luni până vineri, fiind insă foarte numeroase deplasările în interes de
serviciu.Activitatea se poate desfăşura într-un sediu fix sau la domiciliul clientrului.Se apreciază
că este o activitate care implică un relativ inconfort psihic. Poate fi practicată atât de barbaţi cât
şi de femei. În general, pentru cointeresarea şi recrutarea pentru această ocupaţie sunt utilizate
pîrghii de ordin financiar(salarii motivante, plata orelor suplimentare ,bonuri de masă).

297
 Monografie profesională

Inspector de specialitate în administraţia publică (inspector contabil)

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activitatea inspectorului de specialitate este aceea de a controla realizarea şi îndeplinirea

obligaţiilor în domeniul respectiv de specializare. Inspectorii de specialitate supraveghează
îndeplinirea activităţilor şi muncilor altora, aflaţi în subordonare şi coordonare. Activitatea
comună a acestei ocupaţii este aceea de a verifica şi coordona acţiunile şi activităţile specifice
domeniului. Importanţa zonei de specialitate este deosebit de importantă pentru activităţile
specifice. În ceea ce urmează, activităţile descrise sunt cele specifice zonei financiare, de
cotabilitate.
Urmăreşte şi primeşte rapoarte financiare de la unităţile de trezorerie de pe teritoriul întregului
judeţ, verifică şi centralizează acestă informaţie pentru a putea redacta rapoarte financiare care
trebuie trimise la termene Ministerului Finanţelor Publice. Verificarea încasărilor, a plăţilor, din
cadrul bugetului general consolidat, a bugetului local şi al bugetului trezoreriei. Ţine balanţa de
plăţi pentru trei tipuri de bugete: bugetul general al judeţului, cel al localităţii şi cel al trezoreriei,
verifică şi întocmeşte rapoarte financiare la încheierea diverselor termene, realizazea legătura şi
colaborarea dintre ceea ce se întâmplă în teritoriu —bugete, rapoarte — le centralizează şi le
trimite la sediul central. Realizează rapoarte de audit intern, pregătirea, analizarea şi verificarea
documentelor financiare pentru a putea stabili rapoartele necesare pentru Ministerul Finanţelor

Aplicarea şi executarea legilor, controlul, consilierea, coordonarea activităţilor, elaborarea

reglementărilor în acest domeniu, conducere. Inspectorul de specialitatea în administraţia publică
este o ocupaţie din zona administraţiei publice, o funcţie de execuţie. În aval, ocupaţia de
consilier, expert sau consultant, iar în amonte este ocupaţia de inspector.

Activităţile desfăşurate de de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de

putere publică, sunt următoarele:
- punerea în executare a legilor si a celorlalte acte normative

298
- elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor regelementări specifice autorităţii sau
instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora
- elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi
statisticilor, precum şi documentaţie privind aplicarea şi executarea legilor, necesare pentru
realizarea competenţei autorităţii şi instituţiei publice
- consiliere, control şi audit public intern
- gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare
- colectarea creanţelor bugetare
- reprezentarea intereselor autorităţii şi instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane
fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor
stabilite de conducătorul autorităţii şi instituţiei publice.

Utilizează metode şi tehnici fiscale, determină impozitele şi taxele şi analizează cheltuielile

publice, clasificarea veniturilor bugetare, calcularea de impozite directe şi indirecte.
Realizează activităţi de birou: foloseşte echipamentul de birotică (fax, telefon, copiator,
calculator, imprimantă), utilizarea soft-ului informaţional specific activităţii de secretariat,
folosirea internetului pentru documentare. De asemenea, utilizează calculatorul şi realizează
prelucrarea informaţiilor prin exploatarea bayelor de adte, utilizarea soft-ului adecvat, utilizarea
editorilor de calcul ai tabelelor, strcturează şi prezintă informaţia raportată la domeniile de
activitate şi din diverse surse.
Utilizează legislaţia în administraţie: studiază şi interpretează texetele de lege, acţionează în
contextul respectării legii, rezolvă situaţii care ţin de competenţa activităţii specifice a
funcţionarului, întocmeşte documente şi intepretări ale textelor legislative, propuneri de
modificări legislative, recomandări şi propuneri de proiecte.
Stabileşte relaţii publice şi de protocol: redactează corespondenşă de protocol, derulează
corespondenşă între compartimente, face expedierea corespondenţei --- mai ales cea electronică--
-şi clasarea şi arhivarea corespondenţei; apoi, realizează şi participă la organizarea şi
desfăşurarea de venimente în cadrul instituţiei.
Urmăreşte şi verifică reflectarea în contabilitate a evenimentelor şi tranzacţiilor realizate de
unităţile verificate, supravegheate, inspectate, utilizează metode şi tehnici fiscale, realizează
monitorizarea corespondenţei şi, în unele situaţii, a evenimentelor speciale.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Să verifice evidenţa contabilă şi registrele, să verifice calculele contabile finale

299
Centralizarea raportărilor din judeţ
Transmiterea raportărilor la Ministerul Finanţelor Publice
Verificarea încasărilor şi a plăţilor bugetului general consolidat, local şi al trezoreriei

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Activităţile profesionale de o importanţă foarte mare pentru desfăşurarea ocupaţiei:

- colectarea, evaluarea şi asimilarea de informaţii şi date necesare pentru realizarea
sarcinilor specifice
În ceea ce priveşte activităţile de interacţiune, de comunicare cu alţii, negocierea,
gestionarea şi rezolvarea conflictelor, lucru cu publicul, acordare de consultanţă sunt activităţi
foarte importante pentru desfăşurarea activităţii de inspector de specialitate în administraţia
publică. Activităţile intelectuale foarte importante pentru desfăşurarea acestei ocupaţii
menţionate de către respondentă sunt prelucrarea şi analizarea de informaţii, identificarea de
soluţii şi rezolvarea de probleme, actualizarea şi folosirea de cunoştiinţe. În ceea ce priveşte
acitivitatea fizică, activitatea de operare cu echipamente, şi lucrul cu computerul. Interacţiunea
cu clienţii şi beneficiarii, descriere, explicare şi instruire antrenarea şi dezvoltarea altora sunt o
serie de alte activităţi care au importanţă în prezent pentru desfăşurarea activităţii de inspector
financiar. Evaluarea de informaţii, luarea deciziilor, elaborarea de obiective şi de strategii sunt
activităţi intelectuale considerate importante pentru ocupaţia de inspector de specialitate, în
domeniul financiar, din administraţia publică.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile intelectuale necesare într-o foarte mare măsură sunt exprimarea orală foarte bună,
rapiditate în gândire, şi uşurinţă în lucrul cu cifrele. O serie de alte abilităţi intelectuale precum
cele cognitive, de memorare, de atenţie distributivă, sunt considerate a fi necesare într-o măsură
destul de mare. La nivelul abilităţilor fizice şi senzoriale considerate a fi necesare într-o foarte
mare măsură, dexteritatea manuală, îndemânarea, şi vederea de aproape au foste cele enumerate
de către respondentă. Reacţia în timp redus, acuitatea auditivă sunt abilităţile necesare într-o
măsură mare pentru desfăşurarea activităţilor ocupaţiei de inspector de specialitate, în domeniu
financiar, din administraţia publică.

300
2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele generale, cititul, scrisul, calculele matematice elementare, analiza critică, învăţarea
activă, monitorizarea, cele referitoare la rezolvarea problemelor, de identificare de probleme,
soluţioanre, evaluare şi implementare, şi competenţe necesare managementului resurselor,
precum organizarea timpului şi mamanagemntul resurselor umane sunt competenţe evaluate ca
fiind necesare în foarte mare măsură acestui tip de ocupaţie. O serie de alte abilităţi precum cele
de abordare sistemică, evaluare, prognoză, analiză cauzală, coordonare, testare, de a conduce
maşina, managementul resurselor financiare şi a resurselor materiale sunt considerate ca fiind
necesare în mare măsură acestei ocupaţii.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de muncă pentru acestă ocupaţie este organizat de luni până vineri, situaţie
menţionată ca fiind cea dominantă, sunt necesare delegaţii destul de des pentru desfăşurarea
activităţii, contractele de muncă din zona specifică acestei ocupaţii sunt încheiate pe o perioadă
nedeterminată, cu prgram complet, activitatea desfăşurându-se de cele mai multe ori într-un
cadru fix al unităţii. Activităţile efectuate în cadrul acestei ocupaţii au fost descrise ca fiind
monotone şi cu un plus mare de stres din punct de vedere psihic, iar de multe ori activităţile se
desfăşoară în zgomot. S-au realizat îmbunătăţiri ale condiţiilor de muncă într-o foarte mare
măsură în ultimii 10 ani, iar acesta s-a datorat în cea mai mare parte modificărilor tehnice şi
dotărilor materiale de care a beneficiat direcţia de finanţe publice. Nu s-au identificat boli
profesionale specifice acestei ocupaţii. În ceea ce priveşte desfăşurarea acestei ocupaţii de către
un bărbat sau o femeie nu a fost menţionat o opţiune între cele două genuri, ea putând fi realizată
de către oricine fiindcă este o ocupaţie care nu presupune efort fizic deosebit, ci mai degrabă
unul intelectual.” Capacitate de a lucra în condiţii de efort şi stres, program prelungit, inclusiv în
zilele de repaos legal, în zona relaţiilor cu publicul.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

În perioada ultimilor 5 ani, activităţile necesare acestei ocupaţii s-au schimbat într-o foarte mare
măsură. În primul rând, dezvoltarea tehnologiei şi a informaţiei, programele de calculator şi de
calcul, au adus modificări importante în activităţile acestei ocupaţii. Au fost dezvoltate şi s-a

301
introdus sisteme electronice de plăţi, de stocare a informaţiei, care permit realizarea deconturilor
în format electronic între instituţiile financiare. Au fost introduse standarde noi de stocare a
informaţiei, a modului de analizare şi raportare a acestuia pentru a avea un sistem unitar şi mai
uşor de utilizat. Ca urmare, persoanele care au acestă ocupaţie trebuie să aibe cunoştinţe de
utilizare a calculatorului, a unei baze de date, colectarea de informaţii şi date şi realizarea de
rapoarte la tremenele stabilite.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbarea de natură tehnologică este evaluată ca fiind destul de importantă pentru schimbările
apărute în activităţile necesare acestei ocupaţii în ultimii 10 ani, dar nu ca fiind una importantă
sau foarte imortantă, deşi a fost menţionat ca unul dintre factorii care au cauzat schimbări în
conţinutul muncii acestei ocupaţii. Cerinţele clienţilor şi adaptarea la nevoile acestora este cel
mai important factor indentificat acre determinat modificarea activităţilor din cadrul acestei
ocupaţii. În plus, mult mai important decât schimbarea tehnologică, a fost modificările legislative
apărute pe parcursul ultimilor 10 ani care a determinat modificarea conţinutului activităţii
acestei ocupaţii. Competiţia în acest domeniu --- care de fapt nu este prezentă în zona serviciilor
financiare în domeniu public, al administraţiei publice --- este evaluată ca fiind foarte puţin
importantă pentru modificările survenite în conţinutul muncii acestei ocupaţii în ultimii 5 ani.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

Informatizarea accentuată a modului de lucru cu publicul din cauza noilor cerinţe ale societăţii.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Economişti, jurişti, studii medii economice, informaticieni, absolvenţi de studii de lungă durată,
facultate, în domeniul socio-uman: ştiinţe politice, administraţie publică, relaţii cu publicul.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Cunoştiinţe la nivel superior din domeniul comunicării, şi mai ales lucrul cu clienţii publici,
cunoştiinţe legislative şi de organizare administrativă, guvernare, de administraţie şi

302
management, ştiinţe eeconomice şi contabilitate şi din zona resurselor umane la nivelul superior
sunt necesare desfăşurării activităţilor specifice acestei ocupaţii. Cunoştiinţe de matematică, de
psihologie la nivelul mediu şi de utilizare a calculatorului sunt alte componente de cunoţtinţe
necesare acestei ocupaţii. Cunoştiinţe de limba engleză sunt menţionate, dar nu au o importanţă
mare în desfăşurarea activităţilor de zi cu zi pentru acestă ocupaţie.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Sunt necesare studiile superioare, facultate. Absolvenţi de licee teoretice care intră în cadrul
structurii administraţiei publice ca şi referent după care urmează cursuri de perfecţionare şi
pregătire în cadrul instituţiilor abilitate, Institutul Naţional de Administraţie, Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici, şi cumulând vechime în muncă poate ocupa şi poziţia de inspector de
specialitate. Dar în general, este nevoie de studii superioare de lungă durată şi specializări în
diverse domenii de scurtă durată, 1-2 ani la nivel de masterat sau cursuri intense, specializate, de
scurtă durată.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Este nevoie de specializări în domeniul relaţiilor cu publicul, managementul resurselor umane, şi

o mai bună perfecţionare în utilizarea programelor informatice, a bazelor de date. E nevoie de o
perfecţionare continuă în diverse programe informatice odată cu modificarea sau îmbunătăţirea
acestora.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Activităţile desfăşurate în cadrul acestei ocupaţii sunt foarte apropiate de activităţile unui
economist şi ale unui contabil. În ceea ce priveşte structura ierarhică şi lanţul ocupaţional, în aval
există ocupaţiile de referent, expert, consultant sau consilier, iar în amonte este cea de inspector.
Toate aceste ocupaţii fca parte din cadrul funcţiilor publice de execuţie.

303
6.Concluzii

Zona administraţiei publice în Romania este în plină schimbare, iar ocupaţiile din acest domeniu
se diversifică şi încep să dobândească specializare pentru diversele domenii din cadrul
administraţiei publice unde ele se execută. În ceea ce priveşte ocupaţia de inspector de
specialitate s-ar putea ca ea să fie înlocuită cu cea de inspector odată cu modificarea prevederilor
188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, unde categoria funcţionarilor publici de execuţie
este clar delimitată.

Ocupaţia de inspector de specialitate în administraţia publică este o ocupaţie care şi-a schimbat
într-o mare măsură conţinutul în ultima perioadă deoarece a intervenit dezvoltarea tehnologică
care solicită foarte mult competenţe din zona utilizării calculatorului şi prelucrarea informaţiilor.
Apoi, zona administraţiei publice şi-a modificat într-o măsură semnificativă organizarea şi
conţinutul muncii în acest domeniu. Inspectorul de specialitate din zona financiară a
administraţiei publice se aseamănă în tipuri de calificări şi competenţe cu cei care au ocupaţii din
zona financiar-bancară a zonei private, din firmele cu capital privat. Ceea ce deosebeşte acestă
ocupaţie de cele din zona privată ţine de conţinutul muncii care trebuie să fie în concordanţă cu
legislaţia din administraţia publică, înregistrarea evenimentelor şi tranzacţiilor în contabilitate,
reguli acre sunt aplicabile doar instituţiilor administraţiei publice. Este o ocupaţie care şi-a
ridicat mult cerinţele de pregătire în ultimii 15 ani. În 1990, studiile liceale erau suficiente pentru
a avea ocupaţia de inspector în administraţia financiară, spre deosebire de 2005 când studii
universitare, de lungă durată, chiar specializări de scurtă durată, nivel masterat, sunt necesare
pentru a avea o astfel de ocupaţie.

243003 COR: Inspector de specialitate în administraţia publică: centralizează şi prelucrează

date şi informaţii culese de apartul din teritoriu, elaborează metodologii şi acordă audienţe.
Încadrarea în COR este greşită: nu există 243003, codul COR fiind 247003: care defineşte
activitatea specialiştilor în administraţia publică.

Ocupaţia ar trebui să fie încadrată la nivelul grupa majoră 4, funcţionari administrativi deoarece
activitatea se desfăşoară în zona administraţiei publice, grupa minoră 412, funcţionari în
serviciile de evidenţă contabilă şi financiară.
Activităţile descrise în COR pentru acestă ocupaţie se regăsesc parţial în activităţile descrise de
către respondentă: centralizarea şi prelucrarea datelor, acordarea de audienţe. Acestă succintă
descriere a fost completată de activităţile specifice domeniului de activitate unde acestă ocupaţie

304
este exercitată: zona financiar-bancară. Activităţile descrise până acum ţin de specificitate a
domeniului în care ocupaţia de inspector de specialitate se desfăşoară: în domeniu administraţiei
publice, zona financiară. Cea mai mare parte a activităţilor descrise, capacităţile necesare
descrise sunt specifice zonei financiare şi a adeministraţiei publice, ne fiind neapărat o descriere
fidelă a tuturor posibilelor activităţi desfăşurate de către un inspector de specialitate în
administraţia publică. Pregătirea cu studii superioare, utilizarea calcualtorului, intercaţiune cu
oamenii, personal, beneficiarii serviciilor, negocierea sunt abilităţi şi competenţe necesare în
domeniul administraţiei publice, iar informaţiile culese prin intermediul acestei monografii
surprind aceste lucruri. Pe lângă aceste abilităţi şi cunoştiinţe specifice ocupaţiilor din domeniul
administraţiei publice, zona de activitate a respondentei, zona financiară, a influenţat mult
descrierea activităţilor zilnice şi a abilităţilor necesare, metode de calcul, raportare, verificare şi
intocmire de bugete, zonă specializată şi tipică activităţilor şi altor ocupaţii: contabil, trezorier,
contabil financiar bancar.
Ocupaţii existente în COR care au descriere a activităţilor realizate asemănătoare:
( 343306) Contabil: ţine evidenţa contabilă a operaţiilor financiare ale unei întreprinderi,
instituţii de stat, în conformitate cu principiile generale ale contabilităţii; verifică calitatea şi
exactitatea documentelor şi operaţiilor contabile referitoare la încasări şi vărsăminte şi a altor
operaţii financiare; întocmesc state financiare şi eveidenţe contabile pentru o perioadă
determinată de timp.
(412206) Funcţionari în activităţi financiare: contabil financiar bancar: realizează
operaţiuni financiare şi contabile, realizează operaţiuni de casă şi plăţi în numerar, culeg,
colecţionează date contabile, financiare şi alte date numerice, realizează operaţiuni financiare la
bănci sau instituţii financiare.
Domeniu de activitate preponderent pentru acestă ocupaţie este cel financiar-bancar desfăşurat în
cadrul administraţiei publice, într-o unitate publică, Direcţia generală a finanţelor publice
judeţene, care are în organizare un colectiv de peste 250 de salariaţi. Activităşile descrise în
cadrul acestei ocupaţii sunt realizate şi de către consilieri, alţi inspectori şi de către referenţi în
cadrul aceleiaşi unităţi.

305
 Monografie profesională

Inspector de asistenţă socială

1. Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Inspectorii de asistenţă socială desfăşoară activităţi de investigare şi evaluare în cazul

persoanelor aflate în dificultate sau în situaţii de risc, precum şi activităţi de acordare de
servicii sociale şi intervenţii în vederea soluţionării cazurilor luate în evidentă.
Inspectorii din acest domeniu urmăresc respectarea şi îndeplinirea drepturilor oamenilor
(drepturi prevăzute de lege), precum şi accesul la condiţiile minime propice vieţii şi
dezvoltării individuale. Prin activitatea lor, ei îi ajută pe oamenii aflaţi în dificultate şi care
nu reuşesc să iasă singuri din această situaţie. Asistenţa socială pe care inspectorii o oferă,
prin intermediul diverselor servicii şi acţiuni, este menită să le asigure persoanelor asistate
acces la condiţiile necesare satisfacerii unor nevoi minime şi să le dezvolte capacitatea
individuală de a gestiona şi depăşi situaţia dificilă în care se află în vederea unei cât mai bune
integrări şi funcţionări sociale.
În urma sesizărilor şi solicitărilor înregistrate, ei acţionează prin declanşarea unor anchete
sociale la nivelul contextului socio-familial specific fiecărui caz în parte. Ancheta socială se
finalizează cu evaluarea nevoilor de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate sau în situaţie
de risc. Pe baza rezultatelor evaluării, sunt iniţiate masuri de intervenţie şi de acordare de
servicii sociale ce sunt cuprinse într-un plan de soluţionare a cazurilor. De asemenea,
inspectorii de asistenţă socială urmăresc ameliorarea situaţiei, realizând reevaluări periodice
cu privire la condiţiile care au fundamentat instituire masurilor de asistenţă.
O mare parte din activitatea specifică acestei ocupaţii se desfăşoară în zona asistenţei
persoanelor cu venituri mici şi foarte mici. Este vorba despre identificarea familiilor aflate în
dificultate/cu risc social crescut, verificarea condiţiilor prevăzute de lege necesare întocmirii
unui dosar social, oferirea suportului necesar pentru (re)integrarea în societate şi
monitorizarea situaţiei persoanelor care beneficiază de ajutoare sociale.
În domeniul protecţiei copilului, responsabilităţile profesionale ale inspectorilor de
asistenţă socială sunt reglementate de prevederile legislaţiei în vigoare cu privire la protecţia
şi promovarea drepturilor copiilor şi constau, în principal, în asigurarea cadrului necesar

306
 oferirii de servicii sociale si intervenţii orientate către obţinerea tuturor condiţiilor necesare
unei dezvoltări psihosociale normale a copiilor. Inspectorii acţionează în vederea respectării
şi îndeplinirii drepturilor copiilor şi se asigură că legile, normele şi reglementările naţionale
în vigoare sunt respectate atât pentru copiii aflaţi în familie, cât şi în cazul intervenţiei şi
punerii acestora sub protecţie.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Activitatea inspectorilor de asistenţă socială se structurează pe trei arii majore de acţiune:

1. asistenţă pentru persoanele beneficiare de ajutoare sociale şi copiii aflaţi sub protecţie
(preluaţi de serviciile de asistenţă socială şi protecţie a copiilor);
2. investigarea şi soluţionarea cazurilor de familii şi copii aflaţi în dificultate sau în situaţie
de risc;
3. şi activităţi administrative/specifice cerinţelor instituţionale.

1. Inspectorii de asistenţă socială dezvoltă relaţii permanente/regulate cu beneficiarii de

ajutor social şi alte servicii sociale prin informarea acestora cu privire la documentele
necesare întocmirii dosarului social şi instituirii intervenţiei, oferirea de asistenţă prin
furnizarea de servicii sociale, monitorizarea evoluţiei, consiliere şi suport în vederea depăşirii
situaţiei dificile şi integrării sociale.
În cazul copiilor aflaţi sub protecţie, inspectorul, în calitatea sa de „manager de caz” este
dator să urmărească respectarea şi îndeplinirea drepturilor copiilor aflaţi în această situaţie,
beneficiari ai serviciilor sociale şi intervenţiilor. Responsabilitatea sa este să se asigure că
sunt întrunite toate condiţiile pentru dezvoltarea optimă a copilului. Pentru aceasta, este
realizată monitorizarea copilului şi a rezultatelor pe care serviciile sociale/intervenţia le induc
în evoluţia sa. De asemenea, el este se asigură că procesele de încredinţare temporară şi
definitivă a copiilor în plasament se desfăşoare în condiţiile legii şi cu respectarea tuturor
prevederilor în vigoare.
În plus, inspectorii realizează revizuirea împrejurărilor care au stat la baza stabilirii
măsurii de protecţie prin reevaluarea periodică a cazurilor. După întocmirea raportului de
reevaluare sau revizuirea planului individualizat de protecţie/planului de servicii se ia decizia
păstrării sau a revocării măsurii respective.
Inspectorul de asistenţă socială asigură respectarea cadrului legal şi a normelor
procedurale privind acordarea de asistenţă persoanelor şi copiilor aflaţi în dificultate sau în

307
situaţie de risc, menţinerea acestora sub protecţie sau ridicarea masurilor de asistenţă şi
reintegrarea lor în mediul socio-familial de provenienţă.
2. În urma sesizărilor şi solicitărilor primite, are loc identificarea şi preluarea cazurilor
persoanelor şi/sau copiilor aflaţi în dificultate sau în situaţie de risc. Inspectorii de asistenţă
socială au responsabilitatea de a investiga cazurile, realizând o evaluare comprehensivă şi
multidimensională a situaţiei subiecţilor în context socio-familial. Evaluarea iniţială a cazului
are loc într-un anumit termen de timp de la înregistrare (stabilit prin lege), finalizându-se cu
un raport sau o fişă de evaluare care stă la baza deciziei de continuare a investigaţiilor sau de
închidere a cazului. Dacă este necesar, se procedează la orientarea cazului către alte instituţii
sau servicii abilitate.
În situaţia continuării investigaţiilor, o echipă multidisciplinară de specialişti din care
face parte şi inspectorul realizează o evaluarea detaliată/complexă a cazului. Sunt analizate
nevoile specifice ale persoanei/copilului aflat in dificultate sau în situaţie de risc şi modul în
care contextul socio-familial este capabil să răspundă acestor nevoi, asigurând astfel condiţii
propice dezvoltării psihosociale a individului în cauză. Atât subiectul, cât şi familia de
provenienţa a acestuia sunt implicaţi activ în procesul de evaluare a cazului, majoritatea
acţiunilor de investigare desfăşurându-se în cadrul întâlnirilor directe în mediul de viaţă al
acestora. În plus, inspectorul colectează informaţii suplimentare despre cazul cercetat prin
apelarea şi la alte persoane ce au cunoştinţe despre situaţia investigată.
Pe baza raportului sau a fişei de evaluare detaliată/complexă, se ia decizia soluţionării
cazului. Intervenţia se realizează în baza planului individualizat de protecţie/planului de
servicii pe care echipa interdisciplinară îl elaborează în cadrul întâlnirilor de lucru cu privire
la caz.

3. Adiţional, inspectorul în asistenţă socială trebuie să îndeplinească o serie de sarcini cu

caracter administrativ, corespunzătoare postului pe care îl ocupă.
În situaţia ocupării unei funcţii de conducere, el realizează coordonarea activităţii pentru
atingerea obiectivelor specifice din cadrul serviciului/biroului pe care îl conduce, fiind
responsabil cu repartizarea sarcinilor şi a cazurilor de persoane aflate în dificultate în rândul
personalul aflat în subordine şi cu întocmirea rapoartelor de activitate specifice instituţiei din
care face parte.
De asemenea, inspectorul de asistenţă socială desfăşoară acţiuni de dezvoltare şi
menţinere a unor relaţii de comunicare/colaborare cu alte instituţii publice din zona
serviciilor sociale.

308
 În plus, el realizează activităţi de atragere de parteneri şi de dezvoltare de proiecte
împreună cu ONG-uri. De asemenea, practicanţii acestei ocupaţii acţionează în scopul
implicării comunităţii în programele desfăşurate de instituţia din care face parte prin
mobilizarea factorilor de decizie şi a resurselor existente la nivel local.

2. Tipologia solicitărilor

2.1. Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Inspectorii de asistenţă socială colectează şi evaluează informaţiile pe baza cărora sunt

luate deciziile cu privire la încadrarea cazurilor investigate şi la masurile de protecţie
necesare. Responsabilităţile lor profesionale implică, cu preponderenţă, activităţi intelectuale
de tipul rezolvării de probleme, inovării, elaborării de obiective şi strategii, planificării
dezvoltate în vederea soluţionării cazurilor de persoane aflate în dificultate sau în situaţii de
risc. În urma evaluării cazului, inspectorii de asistenţă socială iau decizia instituirii măsurilor
de asistenţă şi elaborează planurile de servicii sociale şi intervenţii.
O componentă esenţială a activităţii inspectorilor cuprinde lucrul direct cu oamenii,
respectiv cu persoanele asistate cărora le oferă servicii de consiliere, îndrumare, motivare,
precum şi responsabilităţi din sfera negocierii, gestionării/rezolvării de conflicte în situaţiile
în care măsurile de asistenţă/protecţie instituite sunt respinse/contestate de beneficiari sau de
familiile acestora.
De asemenea, inspectorii de asistenţă socială desfăşoară activităţi de
supervizare/coordonare în cadrul fiecărui caz pe care îl preiau şi pentru care proiectează şi
organizează intervenţia/acordarea serviciilor sociale, monitorizând ameliorarea cazului prin
reevaluări periodice urmate de remodelarea măsurilor în acord cu progresele/modificările
intervenite.
Deseori, inspectorii lucrează în echipe multidisciplinare în procesul de soluţionare a
cazurilor ce necesita asistenţă, precum şi în dezvoltarea de programe împreuna cu parteneri
din rândul ONG-urilor sau a comunităţii locale.

2.2. Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Cele mai multe abilităţi necesare practicării ocupaţiei de inspector de asistenţă socială
provin din sfera abilităţilor intelectuale, respectiv: cognitive, rapiditate în gândire, de

309
 memorare, de exprimare orală. De asemenea, inspectorii folosesc în mare măsură capacitatea
de gândire deductivă şi inductivă în activitatea profesională.
Singura abilitate din categoria celor fizice solicitată în vederea îndeplinirii sarcinilor
specifice este cea a capacităţii de efort fizic susţinut, utilizată, în principal, în timpul
anchetelor sociale desfăşurate la domiciliul şi în mediul social propriu subiecţilor.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Pentru ocupaţia de inspector de asistenţă socială esenţiale sunt competenţele sociale, de

persuasiune, negociere şi, în special, cele specifice abordărilor societale, sensibile la
dinamica comunităţilor şi la specificul procesului de integrare socială. Lucrul direct cu
oamenii aflaţi în dificultate presupune o anumită capacitate empatică, dublată de o abordare
sistemică: analiză cauzală, evaluare şi luare de decizii, prognoză. Intervenţia inspectorilor se
realizează la nivelul individului cu problemele sale specifice plasat, însă, în contextul
familiei/comunităţii din care provine. Scopul intervenţiei este reprezentat de facilitarea
integrării şi funcţionării sociale optime a individului asistat.
De asemenea, inspectorul utilizează în foarte mare măsură competenţele specifice
rezolvării de probleme şi de identificare şi evaluare a soluţiilor în cadrul anchetelor şi
intervenţiilor sociale pe care le realizează.
În realizarea sarcinilor sale profesionale, este utilizat în mod frecvent computerul. De
asemenea, necesitatea dezvoltării/perfecţionării profesionale prin însuşirea noilor teorii şi
practici/metode de intervenţie/evaluare face din învăţarea activă o componentă esenţială a
activităţii inspectorilor din acest domeniu.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Inspectorii de asistenţă socială lucrează, în general, cu contract pe perioadă

nedeterminată, de luni până vineri. Deplasările în interes de serviciu în scopul realizării
anchetelor sociale şi a furnizării serviciilor sociale sunt frecvente şi, de aceea, practicanţii
acestei ocupaţii îşi desfăşoară activitatea atât în cadrul unităţii cu sediu fix, cât şi pe teren sau
la domiciliul persoanei asistate. În linii mari, activitatea profesională a inspectorilor este
monotonă (formată din acţiuni repetitive) şi, într-o oarecare măsură, obositoare fizic şi
stresantă din punct de vedere psihic pentru că implică deplasări multe în medii socio-
familiale improprii unei funcţionări sociale optime.

310
 Printre condiţiile de muncă nefavorabile se numără zgomotul, condiţiile de muncă
penibile şi cu disconfort fizic sporit. De altfel, întrucât mediul în care se desfăşoară anchetele
sociale este caracterizat, deseori, de un nivel crescut de precaritate, există o incidenţă ridicată
a bolilor de piele şi a infecţiilor căilor respiratorii printre inspectorii de asistenţă socială.

3. Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în conţinutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

În ultimii 5 ani, conţinutul muncii inspectorilor de asistenţă socială s-a modificat în

privinţa tipurilor de servicii şi intervenţii specifice asistenţei persoanelor aflate în dificultate
sau în situaţii de risc. Accentul este pus pe asistenţa persoanelor/copiilor aflaţi în dificultate,
pe cât posibil, în mediul de provenienţă şi stimularea capacităţii acestora de a depăşi situaţia
de risc. De asemenea, la nivelul procedurilor de lucru, respectiv a normelor metodologice s-
au înregistrat modificări semnificative introduse de modificări ale cadrului legal în acord cu
practica în domeniu şi cu cele mai noi abordări pe plan mondial.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările intervenite în conţinutul activităţii se datorează, în primul rând, modificării şi

dezvoltării cadrului legislativ cu privire la intervenţia şi serviciile sociale destinate
persoanelor aflate în dificultate sau în situaţie de risc.
În al doilea rând, este vorba despre schimbări în organizarea activităţii la locul de
muncă generate de restructurarea instituţiilor cu competenţe în sfera serviciilor sociale în
vederea eficientizării activităţii lor.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

Pe termen mediu, principala schimbare care va interveni în conţinutul muncii

inspectorilor va fi reducerea volumului de muncă, respectiv asistarea unui număr mai redus
de cazuri de persoane aflate în dificultate sau în situaţii de risc. Acest fapt se va datora, în
general, creşterii economice şi creării de noi locuri de muncă care vor oferi posibilităţi de
angajare pentru populaţia neocupată din prezent. Astfel, îmbunătăţirea situaţiei materiale a
indivizilor va conduce la o reducere a necesarului de asistenţă şi de servicii sociale.

311
 Reducerea numărului de cazuri de persoane asistate social va fi compensat de o creştere,
în importanţă, a clasei de activităţi administrative, în special, din categoria monitorizării şi
controlului resurselor.

4. Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1. Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

• Jurist
• Economist
• Sociolog
• Asistent social

4.2. Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Activitatea inspectorilor de asistenţă socială necesită cunoştinţe de specialitate din sfera

ştiinţelor sociale, respectiv psihologie, sociologie şi asistenţă socială şi, în mai mică măsură,
filozofie şi teologie ce sunt esenţiale pentru activitatea de intervenţie în cazul persoanelor
aflate în dificultate şi situaţie de risc.
De asemenea, inspectorii trebuie să aibă cunoştinţe din domeniul comunicării şi a lucrului
cu oamenii, cunoştinţe necesare pentru implementarea măsurilor stabilite. În procesul de
ameliorare a cazurilor ce necesită asistenţă, activitatea desfăşurată implică şi cunoştinţe din
domeniul educaţiei şi a formării, în special în cazul intervenţiei şi protecţiei copiilor.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie pe care trebuie să îl aibă practicanţii acestei ocupaţii este cel al
studiilor superioare (facultate).

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Referitor la formarea continuă, inspectorilor de asistenţă socială le sunt necesare cursuri

de lungă durată, aşa cum sunt programele de masterat şi studiile aprofundate din domeniul
asistenţei sociale, psihologiei şi sociologiei.
Dintre programele de pregătire/specializare profesională de scurtă durată, practicanţii
acestei ocupaţii pot frecventa cursurile de specialitate de asistenţă socială, precum şi alte

312
 training-uri organizate în cadrul programelor şi proiectelor dezvoltate de instituţiile implicate
în domeniu pe teme legate de intervenţie socială.

5. Ocupaţii înrudite

Alte ocupaţii cu conţinut apropiat al muncii şi care au în comun cu inspectorii de asistenţă

socială o parte dintre cunoştinţele, competenţele şi aptitudinile specifice acestora sunt:
• Asistent social
• Referent de specialitate

Lanţuri „verticale” între ocupaţii

Lanţul ocupaţional în care este prezent inspectorul de asistenţă socială îl include, în

amonte, pe şeful de serviciu care coordonează activitatea globală de acordare de servicii şi
intervenţie, iar în aval, pe asistentul social care furnizează, concret, serviciile sociale.
Rolul definitoriu al inspectorului este de a se asigura că procesul de evaluare şi
soluţionare a situaţiei persoanelor aflate în dificultate se realizează în conformitate cu toate
reglementările în vigoare şi că intervenţia/acordarea de servicii sociale sunt adaptate
specificului şi evoluţiei fiecărui caz în parte.

6. Concluzii

Inspectorii de asistenţă socială desfăşoară activităţi de investigare şi evaluare în cazul

persoanelor aflate în dificultate sau în situaţii de risc, precum şi activităţi de acordare de
servicii sociale şi intervenţii în vederea soluţionării cazurilor luate în evidentă.
Ocupaţia de inspector de pensii, asigurări sociale şi asistenţă socială cu codul COR
344301 se regăseşte în categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul, în special datorită
modificărilor intervenite la nivelul cadrului legislativ şi procedural.
Printre posturile/funcţiile în care se practică ocupaţia de inspector de asistenţă socială se
numără: şef serviciu asistenţă socială, şef birou, inspector principal, asistent social, referent,
etc.
Tipul ideal al inspectorului de asistenţă socială este reprezentat de o persoană ce posedă:
Ø solide cunoştinţe din domeniul ştiinţelor sociale, cu precădere asistenţă socială;
Ø abilităţi intelectuale semnificative şi de comunicare/lucrul cu publicul;

313
Ø competenţe de organizare, abordare sistemică, intervenţie comunitară, negociere şi
persuasiune şi rezolvare de probleme;
Ø disponibilitate la efort fizic şi stres de ordin psihologic.

314
 Monografie profesională

Ocupaţia – INSPECTOR DE PENSII

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activitatea profesională a unui inspector de pensii implică un şir mai larg de operaţii care se
referă la următoarele aspecte:
- coordonarea activităţii personalului din cadrul direcţiei de pensii
- administrarea şi gestionarea fondurilor alocate pentru plata drepturilor de pensii şi de
asistenţă socială (ajutor social, indemnizaţii)
- urmărirea aplicării prevederilor actelor normative referitoare la acordarea drepturilor
financiare
- coordonarea unor studii, evaluări şi sinteze care se efectuează în ceea ce priveşte
aplicarea legii Nr. 416/2001 (privind venitul minim garantat)
- întocmeşte executivele necesare pentru aprobarea documentaţiei privind deschiderea,
sistarea sau încetarea dreptului financiar garantat de lege
- avizează documentaţia necesară
- întocmeşte fişele de post şi apreciază competenţele profesionale pentru personalul care se
află în subordinea lui

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În cadrul unei luni, o persoană care practică într-o instituţie ocupaţia de inspector de pensii, are
următoarele sarcini de serviciu de realizat, în funcţie de posturile în care se practică ocupaţia de
inspector de pensii (director, inspector, asistent social, consilier):
1. urmăreşte aplicarea prevederilor actelor normative privind acordarea drepturilor
persoanelor care solicită aceste drepturi
2. coordonează şi evaluează sintezele întocmite privind aplicarea legii nr. 416/2001
3. avizează sistarea/deschiderea/încetarea unor drepturi financiare garantate de către legea
în vigoare
4. coordonează şi realizează programe şi servicii sociale în colaborare cu serviciile
administrative publice locale
5. evaluaează calitatea serviciilor oferite de către instituţie
6. controlează respectarea standardelor de calitate privind serviciile sociale
7. coordonează activitatea ce ţine de personalul din cadrul direcţiei

315
2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de inspector de pensii sunt considerate ca fiind foarte importante
următoarele tipuri de activităţi: colectarea, evaluarea şi asimilarea de informaţii şi date
necesare pentru realizarea sarcinilor specifice, interacţiunea/comunicarea cu ceilalţi (cu
colegii/lucrul în echipă, supervizare/management, descriere/explicare/instruire, lucrul cu
publicul, acordare de consultanţă, administrare/organizare/gestionare, monitorizarea şi
controlarea resurselor), activitatea intelectuală (prelucrare/analize informaţii, evaluare
informaţii, organizare/planificare, identificare de soluţii/rezolvare de probleme, reflecţie/luare de
decizii, actualizare şi folosire de cunoştinţe, elaborare de obiective şi strategii), activitatea fizică
(lucrul cu computerul, activităţi manuale). Sunt considerate ca fiind importante activităţi
precum: interacţiunea cu clienţii şi îndrumarea şi motivarea altora din sfera activităţilor
profesionale care presupun interacţiunea/comunicarea cu ceilalţi. Oarecum importante au fost
identificate activităţi profesionale din sfera interacţiunii cu ceilalţi care ţin de asistarea şi
îngrijirea altora precum şi de vânzare/persuasiune sau realizarea de activităţi administrative, dar
şi din sfera activităţilor intelectuale (cele care ţin de inovare).
Ocupaţia de inspector de pensii nu implică activităţi care şi-au schimbat conţinutul s-au
importanţa faţă de acum 5 ani şi nici nu anunţă schimbări majore nici în ceea ce priveşte
conţinutul, nici în ceea ce priveşte importanţa pentru următorii 5 ani.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare practicării ocupaţiei de inspector de pensii ţin atât de aspectul intelectual,
cât şi de cel fizic şi senzorial. Totuşi, în foarte mare măsură sunt necesare abilităţile din zona
intelectuală (cele cognitive, de exprimare orală, de rapiditate în gândire, originalitate, gândire
deductivă, inductivă, uşurinţă în lucrul cu cifrele, de memorare, atenţie selectivă dar şi
distribuţivă) dar şi cele senzoriale (vedere de aproape, vedere de departe, acuitate auditivă).
Abilităţile fizice sunt necesare practicării ocupaţiei de inspector de pensii într-o măsură mai
mică (dexteritate manuală, precizie/acurateţe în mişcări, reacţie în timp redus) şi chiar deloc
(efort fizic susţinut, efort fizic mare de scurtă durată, coordonare fizică).

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea ocupaţiei de inspector de pensii sunt necesare în foarte mare măsură
competenţe care ţin de managementul resurselor (organizarea timpului, managementul

316
resurselor financiare, materiale şi umane), de social (coordonare, convingere/persuasiune,
negociere, specifice actului de instruire, specifice furnizării de servicii) şi de rezolvarea de
probleme (identificare de probleme, identificare de soluţii, evaluarea de soluţii, implementarea
soluţiilor), însă, în egală măsură şi competenţe generale (citit, scris, calcule matematice
elementare, de învăţare activă, de monitorizare). Într-o măsură mai mică sunt necesare
competenţe generale (elemente ştiinţifice de bază, analiză critică), tehnice (analiză tehnică,
proiectare tehnologică, de a conduce maşini, de lucru cu echipamente, de instalare şi programare
a echipamentelor, de testare, de monitorizare şi verificare operaţii tehnice, de inspecţie produs,
de întreţinere şi reparare echipamente) şi de abordare sistemică (competenţe specifice
abordărilor macro-sistemice, de prognoză, de analiză cauzală).

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al unei persoane cu ocupaţia de inspector de pensii este de luni până vineri,
în schimburi, cu preponderenţă fiind programul fix, cel de luni până vineri. Pentru realizarea
sarcinilor specifice posturilor în care se practică ocupaţia de inspector de pensii sunt necesare rar
delegaţiile/deplasările în interes de serviciu. În ceea ce priveşte tipurile de contracte care se
încheie pentru posturile în care se practică ocupaţia în cauză, este practicat un singur tip de
contract pentru ocupaţia de inspector de pensii, acela pe perioadă nedeterminată. Locul de
desfăşurare a activităţii este unul singur, unitatea cu sediul fix. Activitatea desfăşurată de un
inspector de pensii este monotonă (implică operaţii repetitive), obositoare din punct de vedere
fizic şi stresantă din punct de vedere psihic. Ca şi condiţie specifică în care se practică ocupaţia
de inspector de pensii ar fi de remarcat zgomotul. Cu toate acestea, condiţiile de muncă specifice
acestei ocupaţii s-au îmbunătăţit în ultimii 10 ani în foarte mare măsură, deoarece, pe de o parte
au avut loc creşteri salariale, iar pe de altă parte posturile în care se practică ocupaţia de
inspector de pensii au fost ierarhizate iar sarcinile de lucru au fost mult mai bine organizate şi
trasate. Nu există boli profesionale care ar putea apărea la persoanele care practică această
ocupaţie şi nici nu contează sexul persoanei care practică această ocupaţie.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani nu au existat factori care să fi condus la schimbarea conţinutului muncii specifice
acestei acupaţii.

317
3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani
Privind aceeaşi problemă prin prisma ultimilor 10 ani, au existat schimbări în conţinutul
activităţii. Astfel, factorii care au avut un rol foarte important în schimbarea acestui conţinut
sunt cei care ţin de modificări ale cadrului legislativ, de adaptarea la nevoile
clienţilor/beneficiarilor şi de schimbări în organizarea activităţii la locul de muncă.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Modificările legislative sunt aşteptate să producă schimbări în conţinutul muncii acestei ocupaţii,
în următorii 5 ani, schimbări care ar uşura şi mai mult activitatea celor care practică ocupaţia de
inspector de pensii.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care exercită ocupaţia de inspector de pensii pot avea următoarele profesii: funcţionar
public, inspector resurse, inspector de pensii, consilier.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea ocupaţiei de inspector de pensii sunt necesare următoarele cunoştinţe:
cunoştinţe de nivel mediu din domeniul ştiinţelor sociale (psihologice, sociologice), umaniste şi
arte (limbi străine) şi telecomunicaţii, cunoştinţe de nivel superior din domeniul ştiinţelor exacte
(matematică), comunicare (comunicare şi media, lucrul cu clienţii/publicul), legislaţie şi
siguranţă publică (legislaţie, guvernare), educaţie şi formare, afaceri şi management (ştiinţe
economice şi contabilitate, resurse umane).

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie iniţială necesar practicării ocupaţiei de inspector de pensii este în
prezent facultatea (studii superioare). Acelaşi nivel minim de studii necesar practicării acestei
ocupaţii era necesar atât în anul 1990, cât şi în anul 2000 (nu s-au produs schimbări în ceea ce
priveşte necesarul de pregătire educaţională în ultimii 16 ani).

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru practicarea ocupaţiei de inspector de pensii nu sunt necesare cursuri suplimentare
pregătirii profesionale dobandite în cadrul şcolii. Există însă necesitatea ca ultima şcoală
absolvită să se încadreze în şablonul studiilor superioare.

318
5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Alte ocupaţii înrudite cu cea de inspector de pensii sunt: ocupaţia de inspector resurse umane şi
ocupaţia de funcţionar public.
În ceea ce priveşte ocupaţiile cu care se cooperează în realizarea sarcinilor corespunzătoare
ocupaţiei de inspector de pensii, ocupaţii fără de care nu s-ar putea realiza sarcinile ocupaţiei în
speţă, un inspector de pensii cooperează în amonte cu directorul executiv al instituţiei, iar în aval
cu funcţionarul public.

6.Concluzii

Ocupaţia de inspector de pensii se practică în cadrul caselor de pensii (locale sau judeţene),
instituţii publice, care au drept misiune administratrea şi gestionarea sistemului public de pensii
şi alte drepturi de asigurări sociale şi a sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale. Codul COR corespunzător acestei ocupaţii este 344301. Datele acestei monografii
au fost culese de la Casa Judeţeană de Pensii din Craiova, Judeţul Dolj, instituţie publică cu 50-
249 de salariaţi.
Posturile/funcţiile în care se mai practică această ocupaţie sunt următoarele: director, inspector,
asistent social, consilier.
Ocupaţia de inspector de pensii face parte din grupul ocupaţiilor dominante, iar persoana care
practică o asemenea ocupaţie trebuie să aibă dezvoltate abilităţi intelectuale şi senzoriale
precum şi o serie de competenţe care ţin în special de managementul resurselor, de social, de
rezolvarea de probleme, însă, în egală măsură şi competenţe generale.
Nivelul minim de educaţie iniţială necesar practicării ocupaţiei de inspector de pensii este în
prezent facultatea (studii superioare), iar cunoştinţele necesare practicării acestei ocupaţii
trebuie să acopere următoarele arii: cunoştinţe de nivel mediu din domeniul ştiinţelor sociale
(psihologice, sociologice), umaniste şi arte (limbi străine) şi telecomunicaţii, cunoştinţe de nivel
superior din domeniul ştiinţelor exacte (matematică), comunicare (comunicare şi media, lucrul
cu clienţii/publicul), legislaţie şi siguranţă publică (legislaţie, guvernare), educaţie şi formare,
afaceri şi management (ştiinţe economice şi contabilitate, resurse umane). Acelaşi nivel minim
de studii necesar practicării acestei ocupaţii era necesar atât în anul 1990, cât şi în anul 2000 (nu
s-au produs schimbări în ceea ce priveşte necesarul de pregătire educaţională în ultimii 16 ani).
Ultimii 10 ani au adus schimbări semnificative în ceea ce priveşte conţinutul muncii, schimbări
care fac referire în primul rând la modificările ale cadrului legislativ, fapt ce a generat şi alte
schimbări care fac referire la adaptarea la nevoile clienţilor/beneficiarilor precum şi la

319
organizarea activităţii la locul de muncă. Organizarea activităţii la locul de muncă alături de
mărirea salariilor au condus implicit şi la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă specifice acestei
ocupaţii. Schimbările survenite în conţinutul muncii ocupaţiei de inspector de pensii, dar şi cele
care se aşteaptă a mai surveni şi în următorii ani necesită o serie de cursuri de formare pentru
personalul implicat în activitatea de inspector de pensii, chiar dacă nivelul de studii şi conţinutul
studiilor nu s-a modificat şi nici nu se cere a se modifica în următorii 5 ani.
Strategii de motivare – nu avem informaţii

320
 Monografie profesională

Ocupaţia – INSPECTOR RESURSE UMANE

1.Natura activităţii

1.3. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activitatea profesională a unui inspector resurse umane implică următoarele aspecte:
- se ocupă de anunţurile de recrutare de personal
- verifică cv-urile şi programează interviurile
- întocmeşte dosarele de personal
- întocmeşte contractele individuale de muncă şi le vizează la Inspecţia Muncii
- întocmeşte formele legale de desfacere a contractelor de muncă şi le prezintă la Inspecţia
Muncii pentru certificare
- ţine evidenţa corectă a dosarelor de personal şi operează înscrierile în carnetele de muncă
-eliberează adeverinţele de venit
- efectuează copii după contracte, carnete de muncă, la solicitarea angajaţilor
- întocmeşte liste lunare cu noii angajaţi ai societăţii, liste care cuprind toate datele personale,
CNP, salariul, depunându-le la serviciul financiar, pentru întocmirea programelor de salarii
- întocmeşte liste lunare cu persoanele care părăsesc societatea pentru a fi scoase din evidenţă
- întocmeşte dosarele de pensii
- întocmeşte şi ţine evidenţa contractelor de muncă cu timp parţial
- întocmeşte forme necesare pentru ajutorul de şomaj
- ţine permanent legătura cu Inspecţia Muncii pentru diferite situaţii care apar în legătură cu
salariaţii firmei
-întocmeşte procesele verbale de renegociere a salariilor la propunerea Directorului General
- întocmeşte decizii de schimbare a funcţiei la propunerea Directorului General
- răspunde diferitelor instituţii care cer informaţii, date privind salariaţii societăţii
- întocmeşte şi preia de la angajaţi actele necesare pentru deducerea personală (persoane în
întreţinere) şi înaintează aceste dosare biroului financiar

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În cadrul unei luni, o persoană care practică într-o instituţie ocupaţia de inspector resurse
umane, are următoarele sarcini de serviciu de realizat, în ordinea importanţei acestora:
5. întocmeşte dosarele de personal la angajare
6. eliberează adeverinţe pentru angajaţii societăţii

321
 7. ţine evidenţa angajărilor/lichidărilor lunare
8. întomeşte formele de lichidare
9. activităţi de recrutare şi selectare de personal
10. relaţionează cu Inspecţia Muncii

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de inspector resurse umane, în prezent, sunt considerate ca fiind
foarte importante următoarele tipuri de activităţi: colectarea, evaluarea şi asimilarea de
informaţii şi date necesare pentru realizarea sarcinilor specifice, interacţiunea/comunicarea
cu ceilalţi (cu colegii/lucrul în echipă, interacţiunea cu clienţii/beneficiarii,
negociere/gestionare/rezolvare de conflicte, lucrul cu publicul, acordare de consultanţă,
îndrumarea şi motivarea altora, administrare/gestionare/organizare, realizare de activităţi
administrative, monitorizarea şi controlarea resurselor), activitatea intelectuală
(prelucrare/analizare informaţii, evaluare informaţii). Sunt considerate ca fiind lipsite de
importanţă activităţile fizice, mai puţin cele legate de lucrul cu computerul şi alte tipuri de
activităţi manuale. Importante şi oarecum importante pentru practicarea ocupaţiei de inspector
resurse umane sunt o serie de activităţi precum: activităţi intelectuale (organizare/planificare,
identificare de soluţii/rezolvare de probleme, reflecţie/luare de decizii, actualizare şi folosire de
cunoştinţe. De menţionat este faptul că ocupaţia de inpector resurse umane nu implică activităţi
care şi-au schimbat conţinutul sau importanţa faţă de acum 5 ani şi nici nu anunţă schimbări
majore nici în ceea ce priveşte conţinutul, nici în ceea ce priveşte importanţa pentru următorii 5
ani. O singură activitate şi-a schimbat importanţa comparativ cu ultimii 5 ani şi îşi anunţă în
acelaşi timp o creştere a importanţei: lucrul cu computerul, care în urmă cu 5 ani constituia o
activitate oarecum importantă, în prezent este o activitate importantă, în vreme ce peste alţi 5 ani
va fi o activitate foarte importantă pentru îndeplinirea sarcinilor ce revin unui inspector resurse
umane.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare practicării ocupaţiei de inspector resurse umane ţin în principal de aspectul
intelectual şi de cel senzorial. Astfel, în foarte mare măsură sunt necesare aproape toate
abilităţile din zona intelectuală (cele cognitive, de exprimare orală, de rapiditate în gândire,
gândire deductivă, inductivă, de memorare, atenţie selectivă dar şi distributivă) dar şi cele
senzoriale (vedere de aproape, vedere de departe, acuitate auditivă). Abilităţile fizice sunt
necesare practicării ocupaţiei de inspector resurse umane în mică măsură.

322
2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei
Pentru practicarea ocupaţiei de inspector resurse umane sunt necesare în foarte mare măsură
competenţe care ţin în special de managementul resurselor (organizarea timpului,
managementul resurselor umane), dar şi competenţe generale (citit, scris, calcule matematice
elementare, analiză critică, învăţare activă) precum şi competenţe sociale (specifice abordărilor
societale) şi competenţe tehnice (utilizare computer). În mare măsură sunt necesare
competenţe sociale (de coordonare, de negociere, specifice actului de instruire, specifice
furnizării de servicii), de rezolvare de probleme (de identificare de probleme, de identificare de
soluţii, de evaluare de soluţii şi de implementare a soluţiilor), precum şi competenţe care ţin de
abordarea sistemică (specifice abordărilor macrosistemice, de analiză cauzală, de evaluare şi
luare de decizii) sau competenţe generale (elemente ştiinţifice de bază). În foarte mică măsură
sau deloc sunt necesare competenţele tehnice (de analiză tehnică, proiectare tehnologică, de a
conduce maşini, de testare, de monitorizare operaţii tehnice, de inspecţie de produs, de
întreţinere şi reparare echipamente).

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al unei persoane cu ocupaţia de inspector resurse umane este de luni până
vineri. Pentru realizarea sarcinilor specifice posturilor în care se practică ocupaţia de inspector
resurse umane sunt necesare rar delegaţiile/deplasările în interes de serviciu. În ceea ce priveşte
tipurile de contracte care se încheie pentru posturile în care se practică ocupaţia în cauză, se
practică atât contractele pe perioadă nedeterminată, cu program complet cât şi cele cu program
parţial, însă fără a exista o preponderenţă a unuia sau altuia dintre tipurile de contracte practicate.
Locul de desfăşurare a activităţii este unul singur, unitatea cu sediul fix. Activitatea desfăşurată
de un inspector resurse umane este nu este una monotonă şi nici obositoare din punct de vedere
fizic, dar este stresantă din punct de vedere psihic. Nu există condiţii de muncă specifice
posturilor în care se practică ocupaţia de inspector resurse umane (căldură excesivă, frig,
mizerie, zgomot, etc.). Cu toate acestea, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au
îmbunătăţit în ultimii 10 ani în mare măsură datorită dezvoltării unor programe performante
de gestionare a resurselor umane (îmbunătăţiri de ordin tehnologic). Nu contează sexul persoanei
care practică această ocupaţie. Totuşi, la capitolul „boli profesionale” ar fi de menţionat faptul că
unele persoane care practică ocupaţia de inspector resurse umane sunt expuse unor boli de natură
infecto-contagioase ca urmare a faptului că activitatea lor profesională implică şi interacţiunea cu
publicul/lucrul cu publicul, incidenţa apariţiei acestor boli profesionale rămânând neschimbată în
ultimii 10 ani.

323
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specific ocupaţiei de inspector resurse umane s-a schimbat în
mare măsură, schimbările care au intervenit fiind cauzate în special de evoluţia tehnicii şi a
sistemelor informaţionale. Aceste schimbări au permis o mai bună gestionare a resurselor umane
prin intermediul programelor informatice performante (s-au redus procedurile birocratice şi
volumul activităţilor mecanice - scriere manuală - de gestionare a resurselor umane).

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Privind aceeaşi problemă prin prisma ultimilor 10 ani, pe lângă modificările de ordin tehnologic
produse în activitatea unui inspector resurse umane, au existat şi alte schimbări în conţinutul
activităţii ocupaţiei. Astfel, factorii care au avut un rol foarte important în schimbarea acestui
conţinut sunt cei care ţin de: schimbări de natură tehnologică, de creşterea competiţiei în
domeniu, precum şi de schimbări în organizarea activităţii la locul de muncă. Alţi factori cu un
rol important în schimbarea conţinutului activităţii de inspector resurse umane sunt cei care ţin
de modificări ale cadrului legislativ şi de adaptarea la nevoile clienţilor/beneficiarilor.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Chiar dacă evoluţia tehnologică a adus deja schimbări în conţinutul muncii de inspector resurse
umane, se aşteaptă ca şi în următorii 5 ani să se producă astfel de modificări de natură
tehnologică, schimbări care se aşteaptă să uşureze şi mai mult activitatea ocupaţiei în speţă.
Concret, se discută despre renunţarea la carnetele de muncă, fapt ce va implica trecerea la un nou
sistem informatic cu implicaţii directe asupra conţinutului muncii de inspector resurse umane.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Ocupaţia de inspector resurse umane poate fi practicată cu succes de către persoane care au la
baza meseriei/profesiei cursuri de formare profesională de inspector de resurse umane.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Concret, pentru practicarea ocupaţiei de inspector resurse umane sunt necesare următoarele
cunoştinţe: cunoştinţe de nivel elementar din domeniul ştiinţelor exacte (matematică, biologie)
şi din domeniul sănătăţii, cunoştinţe de nivel mediu din domeniile: comunicare şi utilizare
computer, psihologie, sociologie, educaţie şi formare, administraţie şi management, ştiinţe
economice şi contabilitate, cunoştinţe de nivel superior din domeniul comunicării (lucrul cu
clienţii/publicul), din domeniul telecomunicaţiilor, al legislaţiei şi siguranţei publice (siguranţă

324
şi securitate publică, legislaţie/guvernare, jurisprudenţă), dar şi din domeniul afaceri şi
management (resurse umane).

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie iniţială necesar practicării ocupaţiei de inspector resurse umane, în
prezent, este constituit de liceul teoretic. Acelaşi nivel minim de studii necesar practicării acestei
ocupaţii era necesar atât în anul 1990, cât şi în anul 2000 (nu s-au produs schimbări în ceea ce
priveşte necesarul de pregătire educaţională în şcoli în ultimii 16 ani raportat la nivelul de studii).

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Totuşi, pentru a-şi dezvolta cunoştinţele şi abilităţile necesare practicării ocupaţiei de şef serviciu
resurse umane, sunt necesare cursuri de pregătire/specializare de lungă durată (cursuri de
inspector (referent) resurse umane care să cuprindă atât elemente de pregătire teoretică, cât şi
elemente de pregătire practică şi organizatorică). În lumina următorilor 5 ani, se preconizează
necesitatea unor cursuri de specializare profesională în domeniul informatic (utilizarea noilor
programe informatice).

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Alte ocupaţii înrudite cu cea de inspector resurse umane sunt: consilier resurse umane, referent
salarizare.
În ceea ce priveşte ocupaţiile cu care se cooperează în realizarea sarcinilor corespunzătoare
ocupaţiei de inspector resurse umane, ocupaţii fără de care nu s-ar putea realiza sarcinile
ocupaţiei în speţă, un inspector resurse umane cooperează în amonte cu un contabil din cadrul
instituţiei (în special pentru realizarea activităţilor care ţin de salarizarea angajaţilor), iar în aval
cu un medic de medicina muncii precum şi cu un referent protecţia muncii, în funcţie de
dimensiunea şi complexitatea departamentului de resurse umane în care îşi desfăşoară activitatea
inspectorul.

6.Concluzii

Ocupaţia de inspector resurse umane se practică fie în cadrul unor instituţii specializate în
desfăşurarea de activităţi care ţin de întregul proces de recrutare de personal, fie în cadrul
departamentului de resurse umane al instituţiilor care şi-au dezvoltat un astfel de departament.
Informaţiile pentru această monografie au fost culese de la SC VECTRA SERVICE SRL din

325
Braşov, instituţie privată cu capital majoritar românesc care are peste 250 de angajaţi şi îşi
desfăşoară activitatea în domeniul transport/depozitare/comunicaţii. Codul COR corespunzător
acestei ocupaţii este 342304.
Postul în care se practică această ocupaţie în cadrul firmei este cel de inspector resurse umane.
Ocupaţia de inspector resurse umane face parte din grupul ocupaţiilor dominante, iar persoana
care practică o asemenea ocupaţie trebuie să aibă dezvoltate în special abilităţi intelectuale şi
senzoriale precum şi o serie de competenţe care ţin în special de managementul resurselor dar
şi competenţe generale precum şi competenţe sociale şi competenţe tehnice.
Nivelul minim de educaţie iniţială necesar practicării ocupaţiei de inspector resurse umane este
în prezent liceul teoretic, iar cunoştinţele necesare practicării acestei ocupaţii trebuie să acopere
următoarele arii: cunoştinţe de nivel elementar din domeniul matematică, biologie şi din
domeniul sănătăţii, cunoştinţe de nivel mediu din domeniile: comunicare şi utilizare computer,
psihologie, sociologie, educaţie şi formare, administraţie şi management, ştiinţe economice şi
contabilitate, cunoştinţe de nivel superior din domeniul comunicării (lucrul cu clienţii/publicul),
din domeniile: siguranţă şi securitate publică, legislaţie/guvernare, jurisprudenţă, dar şi din
domeniul afaceri şi management (resurse umane). Acelaşi nivel minim de studii necesar
practicării acestei ocupaţii era necesar atât în anul 1990, cât şi în anul 2000 (nu s-au produs
schimbări în ceea ce priveşte necesarul de pregătire educaţională în ultimii 16 ani).
Totuşi, pentru a-şi dezvolta cunoştinţele şi abilităţile necesare practicării ocupaţiei de inspector
resurse umane, un inspector resurse umane are nevoie de cursuri de pregătire/specializare de
lungă durată (cursuri de inspector (referent) resurse umane care să cuprindă atât elemente de
pregătire teoretică, cât şi elemente de pregătire practică şi organizatorică). Mai mult, în lumina
următorilor 5 ani, se preconizează necesitatea unor cursuri de specializare profesională în
domeniul informatic (utilizarea noilor programe informatice).
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specific ocupaţiei de inspector resurse umane s-a schimbat în
mare măsură, schimbările care au intervenit fiind cauzate în special de evoluţia tehnicii şi a
sistemelor informaţionale. Aceste schimbări au permis o mai bună gestionare a resurselor umane
prin intermediul programelor informatice performante (s-au redus procedurile birocratice şi
volumul activităţilor mecanice - scriere manuală - de gestionare a resurselor umane).
Modificările de ordin tehnologic produse în activitatea unui inspector resurse umane, au condus
implicit la creşterea competiţiei în domeniu şi au generat şi alte schimbări în conţinutul activităţii
ocupaţiei, schimbări cu referire în special la organizarea activităţii la locul de muncă. Alţi factori
cu un rol important în schimbarea conţinutului activităţii de inspector resurse umane din ultimii
ani sunt cei care ţin de modificări ale cadrului legislativ şi de adaptarea la nevoile
clienţilor/beneficiarilor. Mai mult, chiar dacă evoluţia tehnologică a adus deja schimbări în

326
conţinutul muncii de inspector resurse umane, se aşteaptă ca şi în următorii 5 ani să se producă
astfel de modificări de natură tehnologică, care se să uşureze şi mai mult activitatea ocupaţiei în
speţă. Concret, se discută despre renunţarea la carnetele de muncă, fapt ce va implica trecerea la
un nou sistem informatic cu implicaţii directe asupra conţinutului muncii de inspector resurse
umane şi, mai mult, vor fi necesare cursuri de perfecţionare în domeniu.
Referitor la strategiile de motivare/stimulare practicate pentru persoanele care practică ocupaţia
de inspector resurse umane, în general se practică sistemele de motivare financiare (prime,
bonusuri, bonuri de masă), însă în egală măsură se asigură partciparea la cursurile de
perfecţionare şi accesul la informaţiile de specialitate.

327
 Monografie profesională

INSTRUCTOR/PREPARATOR FORMARE
COD COR: 342309

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Întocmirea necesarului de materii prime şi materiale necesare desfăşurării procesului de

predare şi practică;
Asigurarea echipamentului de protecţie pentru practică;
Întocmirea catalogului pnetru cursanţi;
Întocmirea condicilor de prezenţă a instructorilor pentru instruirea teoretică şi practică;
Asigurarea rechizitelor pentru cursanţi;
Întocmirea orarului pe toată durata desfăşurării cursului;
Asigurarea procesului de instruire teoretică şi practică;
Evaluarea cursanţilor la final de module. Corectare şi notare;
Întocmirea testelor de final module;
Întocmirea actelor necesare pentru examenele de final de program (tabelele de notare la
proba teoretică şi practică, catalogul de examene, stabilirea variantelor de examen, etc.)

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Modificarea programei de formare profesională;

Dezvoltarea de standarde ocupaţionale;
Monitorizare cursanţi;
Instruire cursanţi;
Pregătire programe cerute pe piaţa muncii;
Dezvoltarea materiale necesare;
Informarea şi consilerea profesională.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Pentru fiecare tip de activitate a fost surprinsă importanţa acesteia în urmă cu 5 ani (codificat
prin „trecut”), în prezent şi peste 5 ani (codificat prin „viitor”).

În practicarea acestei ocupaţii următoarele activităţi profesionale au fost, sunt şi vor fi cotate ca
„foarte importante” :

ü Identificare informaţii necesare realizării sarcinilor

- colectarea, evaluarea şi asimilarea de informaţii şi date necesare pentru realizarea
sarcinilor specifice.

ü Interacţiune/comunicare cu ceilalţi
- interacţiunea cu colegii/lucrul în echipă;
- interacţiunea cu clienţii/beneficiarii;

328
 - supervizare/coordonare/management;
- descriere/explicare/instruire;
- negociere, gestionare/rezolvare conflicte;
- asistarea şi îngrijirea altora;
- vânzare/persuasiune;
- lucru cu publicul;
- acordare de consultanţă;
- îndrumarea şi motivarea altora;
- antrenarea/dezvoltarea altora;
- administrare/organizare/gestionare;
- realizare de activităţi administrative;
- monitorizarea şi controlarea resurselor.

ü Activitate intelectuală
- prelucrare/analizare de informaţii;
- evaluare informaţii;
- organizare/planificare;
- identificare de soluţii/rezolvare de probleme;
- reflecţie/luare de decizii;
- inovare;
- actualizare şi folosire de cunoştinţe;
- elaborare obiective şi strategii.

ü Activitate fizică

- activităţi care implică efort fizic intens;

- activităţi care implică efort fizic moderat;
- activităţi manuale;
- manevrare obiecte;
- activităţi de operare cu echipamente;
- activităţi de control a modului de funcţionare a echipamentelor;
- reparare şi întreţinere echipamente;
- activităţi complexe/tehnice;
- lucrul cu computerul.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile intelectuale sunt foarte „în foarte mare măsură” importante în practicarea ocupaţiei:
- abilităţi cognitive
- abilităţi de exprimare orală
- rapiditate în gândire
- originalitate
- gândire deductivă
- gândire inductivă
- uşurinţă în lucrul cu cifrele
- de memorare
- atenţie distributivă
- atenţie selectivă

De asemenea, şi abilităţile fizice sunt foarte importante:

- dexteritate manuală/îndemânare
- de precizie/acurateţe mişcări

329
 - de reacţie în timp redus
- efort fizic susţinut
- efort fizic mare de scurtă durată
- coordonare fizică

Abilităţilor senzoriale sunt in mică măsură importante în exercitarea ocupaţiei.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În practicarea acestei ocupaţii următoarele competenţe profesionale sunt cotate ca importante în
practicarea ocupaţiei:

ü Competenţe generale (citit, scris, calcule matematice elementare,elemente ştiinţifice de

bază, de analiză critică, de învăţare activă, de monitorizare);

ü Competenţe de abordare sistemică (specifice abordărilor macro/sistemice, de

prognoza, de analiză cauzală, de evaluare şi luare de decizii);

ü Competenţe sociale (specifice abordărilor societale: sensibilitate la dinamica

grupurilor, comunităţilor, de coordonare, de convingere/ persuasiune, de negociere,
specifice actului de instruire,specifice furnizării de servicii);

ü Competenţe de rezolvare de probleme (de identificare de probleme, de identificare de

soluţii, de evaluare de soluţii, de implementare a soluţiilor);

ü Competenţe tehnice (de utilizare computer);

ü Competenţe legate de managementul resurselor (organizarea timpului)

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Modalităţile de organizare a timpului de lucru pentru posturile în care se practică

ocupaţia sunt: „programul de lucru de luni pînă vineri” şi „în schimburi”. Principală
modalitate de organizare a timpului de lucru este însă „programul de lucru de luni pînă
vineri”.
Pentru posturile în care se practică ocupaţia se utilizează contractul “pe perioadă
nedeterminată” şi contractul “pe perioadă determinată”. Principalul tip de contract este
însă cel pe perioada “determinată de timp”.
Locurile în care îşi desfăşoară activitatea cei care practică ocupaţia re regăsesc în “unităţi
cu spaţiu fix”.
Activitatea desfăşurată pe posturile în care se practică ocupaţia este “monotonă (“implică
operaţii repetitive”).
În ceea ce privesc condiţiile de muncă specifice posturilor în care se practică ocupaţia pot
fi nominalizate următoarle caracteristici: “condiţii de muncă penibile”, “condiţii de
muncă cu disconfort fizic sporit”.
În decursul ultimilor 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au
îmbunătăţit în foarte mare măsură.
Nu există boli profesionale care apar la persoanele care practică această ocupaţie.
Această ocupaţie poate fi practicată mai degrabă de femei

“pentru că au mai multă răbdare.”

(citat din monografie).

330
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în conţinutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au
generat

În ultimii 5 ani conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat „în mare măsură”.

Aceste schimbări au cosntat în:

Creşterea importanţei care se acordă pregătirii practice:
„de la a şti şi a cunoaşte s-a trecut concret la a face”
(citat din monografie).

Dotarea laboratoarelor cu echipamente tehnologice performante asemănătoare cu cele din

producţie.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani „modificările în cadrul legislativ”,„adaptarea la nevoile

clienţilor/beneficiarilor”, „creşterea competiţiei în domeniu” şi „schimbările în organizarea
activităţii la locul de muncă” au avut un rol foarte important în schimbarea conţinutului
activităţii acestei ocupaţii. Rolul „schimbărilor de natură tehnologică” a fost şi el destul de
important.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

În următorii 5 ani schimbările în conţinutul muncii acestei ocupaţii vor avea ca punct de pornire
modificările sistemului legislativ.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Acestă ocupaţie poate fi exercitată de către: „inginer” , „jurist”, „economist” (citat monografie).
Se poate spune că acestă coupaţie poate fi exercitată de orice persoană cu nivel minim de
pregătire „învăţămînt superior” care deţin şi competenţele necesare acestei ocupaţii.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei sunt necesare cunoştinţe din următoarele domenii de expertiză la nivel
superior:

Inginerie şi tehnologie (computere şi electronice);

Ştiinţe sociale (psihologie, sociologie, antropologie);
Ştiinţe umaniste şi arte (arte);
Comunicare (comunicare şi media, lucrul cu clienţii/publicul);
Educaţie şi formare.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul de educaţie minim necesar practicării acestei ocupaţii în 1990, 2000 şi 2006: învăţământ
superior.

331
4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Pentru practicarea acestei ocupaţii, pe lângă nivelul de educaţie minim necesar, sunt necesare
cursuri de formare profesionalăîn domeniu.

În următorii 5 ani, pentru a face faţă schimbărilor în conţinutul muncii acestei ocupaţii sunt
necesare cursuri care să reflecte conţinutul noilor schimbări în domeniu.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

„Profesorul” şi „Consilierul” sunt cele două ocupaţii înrudite cu ocupaţia de „Instructor pregătire
profesională” (ca şi conţinut apropiat al muncii).

„Directorul” şi „Asistentul instructorului pregătire profesională” sunt alte două ocupaţii cu care
se coopereză în realizarea sarcinilor şi fără de care nu se pot realiza sarcinile ocupaţiei de
„instructor pregătire profesională” .

6.Concluzii

OCUPAŢIE: INSTRUCTOR PREGĂTIRE PROFESIONALĂ

COD COR: 342 309

Numele firmei: CENTRUL REGIONAL DE FORMARE PROFESIONALĂ A ADULŢILOR

Sectorul principal de activitate al firmei: EDUCAŢIE
Anul înfiinţării firmei: 2002
Forma de proprietate a firmei: PUBLICĂ
Clasa de mărime a firmei: 50-249 ANGAJAŢI

Posturile/funcţiile în care această ocupaţie se practică în cadrul firmei:

CONSILIER SUPERIOR
INSPECTOR ASISTENT
ASISTENT PRINCIPAL

Tiplogia ocupaţiei:

Evaluări ale personalului şi tehnologiei în contextul schimbărilor pe termen mediu şi lung:

În ultimii 5 ani conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat „în mare măsură”.
Aceste schimbări au cosntat în: creşterea importanţei care se acordă pregătirii practice („de la a
şti şi a cunoaşte s-a trecut concret la a face”)şi dotarea laboratoarelor cu echipamente
tehnologice performante asemănătoare cu cele din producţie.

În ultimii 10 ani „modificările în cadrul legislativ”,„adaptarea la nevoile

clienţilor/beneficiarilor”, „creşterea competiţiei în domeniu” şi „schimbările în organizarea
activităţii la locul de muncă” au avut un rol foarte important în schimbarea conţinutului
activităţii acestei ocupaţii. Rolul „schimbărilor de natură tehnologică” a fost şi el destul de
important.

În următorii 5 ani schimbările în conţinutul muncii acestei ocupaţii vor avea ca punct de pornire
modificările sistemului legislativ.

332
„Tipul ideal” pentru ocupaţia analizată

În exercitarea acestei ocupaţii sunt necesare în mod special competenţe generale, de abordare
sistemică, competenţe sociale şi competenţe de rezolvare de probleme.

Din categoria competeneţelor tehnice sunt importante cele ce vizează utilizarea calculatorului.

Din categoria comptetenţelor ce fac referire la managementul resurselor cele mai importante ţin
de organizarea timpului.

Abilităţile necesare exercitării acestei ocupaţii sunt în principal cele intelectuale, urmează apoi
abilităţile fizice şi ultimele ca importanţă abilităţile senzoriale.

Strategii de ocupare, stimulare: nu se folosesc.

333
 Monografie profesională

Îngrijitor bătrâni la domiciliu

1.Natura activităţii

1.20. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de îngrijitor de bătrâni la domiciliu intră în categoria ocupaţiilor noi, de
străpungere.
Activităţile specifice acestei ocupaţii se prestează la domiciliul bătrânilor şi se referă la :
• supravegherea bătrânilor
• contactarea medicului în cazul modificării stării pacienţilor
• apelarea, după caz, la serviciul de ambulanţă
• efectuarea tratamentelor prescrise de medic cu respectarea posologiei
• toaletarea bătrânilor şi asigurarea condiţiilor de igienă corporală
• schimbarea lenjeriei
• ajutor acordat bătrânilor la îmbrăcat sau dezbrăcat, după caz şi solicitări
• efectuarea menajului necesar bătrânilor
• ia toate măsurile pentru protejarea şi siguranţa bătrânilor

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Sarcinile acestei ocupaţii sunt legate de prestarea activitpţilor de :
• supraveghere
• toaletare şi păstrarea igienei corporale şi în încăperile unde locuiesc bătrâni
• menaj
• aplicarea de tratamente conform prescripţiilor medicale.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

334
 Principalul tip de activitate prestată se referă la asistarea şi îngrijirea altor persoane. Aici este
inclusă observaţia permanentă a stării de sănătate, igienă şi tonus psihic al bătrânilor,
intervenţii de toaletare, menajul, admiistrarea hranei şi a medicamentelor.
Persoana care prestează o astfel de activitate trebuie să comunice cu pacienţii supravegheaţi,
să evalueze starea lor de sănătate şi să ia decizii de intervenţie medicală de urgenţă dacă este
cazul.
În exercitarea obligaţiilor sale, îngrijitorul de bătrâni la domiciliu depune efort fizic moderat
în anumite activităţi de tip gospodăresc, manevrează obiecte.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În desfăşurarea activităţilor sale, îngrijitorul de bătrâni are nevoie de dexteritate, de precizie
şi fineţe în mişcări, de capacitate de reacţie în timp scurt, de rezistenţă la efort şi de
coordonare fizică. Pe lângă abilităţile fizice mai sunt necesare cele de tip senzorial, vederea
şi acuitatea auditivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele practicanţilor acestei ocupaţii se referă la monitorizarea stării persoanelor
îngrijite, la comunicarea cu acestea şi medicul terapeut, la administrarea medicamentelor
conform prescripţiilor medicale, la păstrarea stării de igienă corporală, la administrarea
hranei şi la manevrele de port al vestimentaţiei.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al îngrijitorilor bătrânilor la domiciliu este non-stop, zi şi noapte, în toate
zilele, inclusiv în cele de sărbători legale.
El poate lucra pe bază de contract încheiet pe o perioadă nedeterminată sau pe o perioadă de
terminată, în regim de program complet.
Locul desfăşurării activităţilor sale este la domiciliul clienţilor.
Munca sa este considerată obositoare fizic şi stresantă psihic din cauza alertei continue.
Persoanele care au angajat în astfel de contract au nevoi permanente şi speciale, iar starea
sănătăţii lor se poate schimba în orice moment, chiar şi în somn.
Condiţiile de lucru sunt cele din încăperile de la domiciliul clienţilor, deci condiţii obişnuite
de locuire.
Această ocupaţie fiind practicată de puţin timp, nu se poate vorbi de o schimbare a condiţiilor
de lucru.
Nu se cunosc boli profesionale în legătură cu practicarea acesteo ocupaţii.

335
 Practicanţii acestei ocupaţii sunt bărbaţi sau femei.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În intervalul de timp de referinţă nu au intervenit schimbări în conţinutul acestei munci

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

factorii care au generat posibilele schimbări în ultimii 10 ani tin de adaptarea la nevoile
beneficiarilor / clienţilor.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Nu se întrevăd schimbări în conţinutul acestei munci în următoarea perioadă de timp.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Profesiile celor care practică această ocupaţie pot fi foarte diferite sau pot fi oameni fără o
pregătire profesională anumită, oameni care şi-au pierdut locul de muncă sau care sunt în
căutarea unui loc de muncă, persoane care nu au un alt venit.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt suficiente cunoştinţe de nivel elementar de păstrare a
igienei, terapie, consiliere.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nu sunt restrângeri exigenţiale privind nivelul minim de pregătire şcolară pentru practicarea
acestei ocupaţii.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru practicarea acestei ocupaţii este necesară specializarea în cadrul unor cursuri de scurtă
durată, pentru dobândirea unor cunoştinţe minime privind exigenţele vâstei a treia.

5.Ocupaţii înrudite
Menajeră, îngrijitoare

336
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
În amontele acestei ocupaţii sunt medicii şi asistenţii medicali, iar în aval persoanele din
anturajul familiei.

6.Concluzii
Apărută de curând pe piaţa forţei de muncă, ocupaţia de îngrijitor bătrâni la domiciliu – COR
513301 – cuprinde activităţile legate de supravegherea, îngrijirea corporală, tratarea bătrânilor
şi asigurarea nevoilor de hrană.
Date fiind exigenţele specifice vârstei a treia, persoanele care practică această ocupaţie trebuie
să fie înzestrate cu rezistenţă la efort fizic şi psihic, să fie persoane atente şi agile, dar tolerante
şi răbdătoare. pot fi persoane cu anumite profesii sau fără o altă pregătire, cu spirit de
discernământ şi animate de dorinţa de a satisface exigenţele pentru care au fost angajate.

337
 Monografie profesională

Îngrijitor la unităţi de ocrotire socială şi sanitară

1.Natura activităţii

1.21. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de îngrijitor în unităţi de ocrotire socială şi sanitară cuprinde următoarele
activităţi:
• toaletarea persoanelor imobilizate
• ajutor acordat persoanelor care se deplasează cu dificultate sau care au dizabilităţi
sau handicap locomotor
• transportul persoanelor de la o secţie de terapie la alta pentru efectuarea
investigaţiilor medicale
• curăţenia şi dezinfectarea saloanelor
• acordarea sprijinului persoanelor care nu se pot hrăni singure sau care nu-şi pot lua
medicamentele conform prescripţiilor medicale.
• ececutarea oricăror alte sarcini care privesc mutarea mobilierului în saloane, dotarea
cu lenjerie, îndepărtarea materialelor rezultate din aplicarea tratamentelor, solicitarea
personalului medical în caz de necesitate.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

sarcinile de bază ale acestei ocupaţii sunt de supravegherea şi întreţinerea persoanelor
nedeplasabile, transportul în alte secţii a bolnavilor, întreţinerea stării de curăţenie.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Principalul tip de activitate prestată se referă la asistarea şi îngrijirea persoane internate în
respectivele unităţi medicale sau de ocrotire. Aici este inclusă observaţia permanentă a stării
de sănătate, igienă, intervenţii de toaletare, administrarea hranei şi a medicamentelor dacă
persoanele îngrijite au anumite disabilităţi.

338
 Persoana care prestează o astfel de activitate trebuie să comunice cu pacienţii supravegheaţi,
să evalueze starea lor de sănătate şi să ia decizii de intervenţie medicală de urgenţă dacă este
cazul.
În exercitarea obligaţiilor sale, îngrijitorul depune efort fizic în activităţi de manevrare a
unor obiecte, paturi, supurturi pentru transportul hranei, distribuţia hranei, deplasarea
bolnavilor de la o secţie la alta, întreţinerea curăţeniei în saloane, schimbarea lenjeriei şi
toaletarea pacienţilor.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Îngrijitorul în unităţile de ocrotire socială şi sanitară trebuie să fie o persoană amabilă, care
să răspundă solicitărilor cu promptitudine, să aibă disponibilităţi fizice la efort, să aibă
capacitatea de monitorizare a bolnavilor pentru a percepe informaţiile referitoare la nevoile
acestora.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În competenţa îngrijitorului intră toaletarea bolnavilor care nu se pot deplasa, întreţinerea
stării de curăţenie ori de câte ori este nevoie, transportul hranei până la patul bolnavilor,
transportul pacienţilor între secţii.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Munca este organizată în schimburi, indiferent de zilele săptămânii, inclusiv în progra de
noapte.
Îngrijitorii din aceste unităţi de ocrotire sunt angajaţi pe bază de contract încheiat pe perioadă
nedeterminată. Munca se desfăşoară la punct fix, acilo unde sunt secţiile în care sunt
spitalizaţi pacienţii.
Munca este considerată obositoare din punct de vedere fizic.
Deşi munca se desfăşoară în unităţi sanitare, condiţiile de desfăşurare a unor activităţi de
toaletare şi întreţinerea stării de igienă sunt considerate condiţii penibile.
Condiţiile de muncă pentru practicarea acestei ocupaţii au rămas aceleaşi în timp.
În exercitarea acesteia nu se cunosc boli profesionale.
Deşi această ocupaţie se poate practica şi de bărbaţi şi de femei, se apreciază că femeile sunt
mai indicate datorită priceperii şi îndemânării lor.

339
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii nu s-a schimbat în ultimii 5 ani.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Eventualele schimbări în conţinutul activităţilor specifice acestei ocupaţii în ultimii 10 ani
sunt puse pe seama adaptării la nevoile persoanelor spitalizate

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Nu sunt estimate posivile schimbări ale conţinutului acestei ocupaţii în următorii 5 ani.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică această ocupaţie sunt îngrijitori sau persoane necalificate

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Cunoştinţele necesare practicării acestei ocupaţii sunt de nivel elementar şi privesc
elementele de igienă şi întreţinerea curăţeniei, cunoaşterea materialelor de dezinfecţie şi a
modului lor de utilizare.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nu sunt exigenţe privind nivelul minim de instrucţie şcolară pentru practicarea ocupaţiei.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Îngrijitorii din unităţile de ocrotire socială şi sanitară trebuie instruiţi periodic asupra
respectării exigenţelor de igienă.

5.Ocupaţii înrudite
Muncitori necalificaţi, femei de serviciu, brancardieri
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
Ocupaţia din amonte este cea de asistent medical. Lanţul ocupaţional este încheiat la nivelul
îngrijitorului.

340
6.Concluzii
Ocupaţia de îngrijitor în unităţi de ocrotire socială şi sanitară – COR 513205 – este ultima
verigă din lanţul ocupaţional înplicat în îngrijirea bolnavilor spitalizaţi.
Munca sa constă în întreţinerea stării de curăţenie în saloane, schimbarea lenjeriei, ajutorul dat
persoanelor dedeplasabile, transportul persoanelor la alte secţii, după caz, îndepărtarea
deşeurilor materiale rezultate de la aplicarea tratamentelor.
Este o muncă obositoare fizic, în care sunt manevrate obiecte de întreţinerea curăţeniei,
transportul scaunelor pentru bolnavi şi a tărgilor, transportul bolnavilor nedeplasabili,
transportul hranei în saloane.
Întreţinerea stării de igienă prin toaletarea bolbavilor cu dizabilităţi este adesea o muncă în
condiţii penibile.
Pentru practicarea acesteia nu sunt exigenţe speciale de instrucţie şcolară sau de specializare,
dar persoanele care o practică trebuie să aibă o anumită robusteţe, rezistenţă la muncă fizică.
Trebuie să răspundă cu solicitudine apelurilor de ajutor în caz de nevoie.

341
 Monografie profesională

Îngrijitor Spaţii Verzi

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Îngrijitorii Spaţii Verzi desfăşoară activităţi în domeniul plantării şi întreţinerii

spaţiilor verzi şi conservării mediului: execută lucrări de întreţinere şi extindere a spaţiilor verzi,
protejarea şi dezvoltarea fondului dendro–floricol existent, execută lucrări pentru combaterea
dăunătorilor fondului vegetal împreună cu firme specializate, asigură, prin forţe proprii sau din
pepinierele specializate, necesarul de pomi, arbuşti, material floricol şi plantarea acestuia în
funcţie de sezon, pe spaţiile verzi din sector, asigură cadrul ambiental şi montează mobilier
stradal, identifică arborii în declin biologic sau care prezintă pericol de prăbuşire, asigură tăierea
acestora, şi plantarea de material pomicol nou, amenajeaza parcuri, grădini sau locuri de joacă
pentru copii, acţionează pentru refacerea spaţiilor verzi degradate, execută lucrări de evacuare a
resturilor vegetale rezultate din procesul tehnologic, de pe suprafeţele spaţiilor verzi, asigură
estetica spaţiului verde prin tunderea ierbii, tunderea gardului viu, îngrijirea florei existente.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În ordinea importanţei sarcinilor, acestea sunt: sarcini de întreţinere a fondului

dendro–floricol, sarcini de înnoire a fondului dendro–floricol, sarcini adiţionale.

1) sarcini de întreţinere a fondului dendro–floricol

- execută lucrări pentru combaterea dăunătorilor fondului vegetal

- execută tunderea ierbii
- execută tunderea gardului viu
- execută toaletarea arborilor
- asigură irigarea spaţiului verde

342
 - asigură colectarea resturilor vegetale

2) sarcini de înnoire a fondului dendro–floricol

- execută lucrări de plantare flori

- execută lucrări de plantare arbori

3) sarcini adiţionale

- execută lucrări de montare ghivece stradale (pe stâlpi)

- execută lucrări de montare mobilier stradal (bănci)
- asigură necesarul de flori şi arbuşti în vederea plantării
- execută lucrări de amenajare a spaţiului fizic necesar plantării florilor si arborilor
(săpat, curăţat teren etc.)
- execută lucrări de identificare a arborilor în declin biologic
- realizează lucrări de amenajare parcuri, spaţii de joacă, grădini publice.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Ocupaţia de Îngrijitor Spaţii Verzi este, preponderent, o ocupaţie care presupune

activităţi de natură fizică. Efortul fizic depus de Îngrijitorul Spaţii Verzi este, în general, unul
moderat, deşi unele dintre activităţile prestate în cadrul acestei ocupaţii implică un efort fizic
intens. Făcând totuşi un raport între tipurile de efort presupuse de activitatea Îngrijitorului Spaţii
Verzi, trebuie remarcat faptul că efortul este în mare parte moderat şi, mai rar, intens.
Activităţile îndeplinite de către persoanele ce prestează în cadrul ocupaţiei sunt, în
foarte mare măsură, de natură manuală, concentrându-se, de asemenea, în foarte mare măsură, în
jurul manipulării de obiecte şi echipamente de tăiat, tuns, toaletat.
Deoarece activitatea specifică ocupaţiei presupune, în foarte mare măsură manevrarea
de echipamente, un aspect important ce ţine de cotidianul sarcinilor Îngrijitorului Spaţii Verzi
este aceea de control al modului de funcţionare a echipamentelor folosite. In aceeaşi direcţie, o
importanţa similara o au activităţile de reparare şi întreţinere a echipamentelor.
În privinţa activităţilor intelectuale, acestea sunt specifice ocupaţiei în mai mică
măsură decât activităţile fizice. Prezintă totuşi importanţă activităţile de organizare şi planificare

343
a propriei munci, şi de identificare de soluţii pentru problemele apărute. Importantă este şi
actualizarea cunoştinţelor de utilizare a echipamentelor şi folosirea acestora. De o importanţă
mai scăzută, deşi nu lipsite de importanţă, sunt activităţile de reflecţie şi selectare a celor mai
bune alternative pentru îndeplinirea sarcinilor specifice ocupaţiei. Echivalente în importanţă cu
activităţile de reflecţie\decizie sunt şi activităţile ce presupun inovarea. Data fiind natura
practică\fizică a activităţii sale, Îngrijitorul Spaţii Verzi se poate confrunta cu probleme ce-i pot
solicita capacitatea de a inova, de a descoperi noi solutii pentru dificultăţile întâmpinate.
Activităţile caracteristice ocupaţiei au şi o dimensiune de interacţiune şi comunicare
cu ceilalţi, aceasta se concentrându-se ca importanţă în jurul interacţiunii cu colegii şi cu
beneficiarii.

2.2. Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Deoarece specificul ocupaţiei indică o frecventa crescuta a activităţilor fizice, şi

abilităţile necesare pentru realizarea acestor activităţi sunt, de asemenea, preponderent de natură
fizică. Îngrijitorului Spaţii Verzi îi sunt necesare în foarte mare măsură dexteritatea manuala şi
îndemânarea, acurateţea în mişcări, reacţia în timp redus, coordonarea fizică. Efortul fizic
susţinut şi efortul fizic intens de scurta durată, sunt necesare ocupaţiei în mare măsură.
Din sfera abilităţilor senzoriale, ocupaţia pretinde persoanelor ce activeaza în cadrul
ei, în foarte mare măsură, vederea de aproape şi în mare măsură acuitatea auditivă. În mică
măsură este necesara vederea la depărtare. Fiind o activitate diurna, vederea pe timp de noapte
este o abilitate ce nu este necesara Îngrijitorului Spaţii Verzi.
In privinta abilităţilor intelectuale, ocupaţia presupune abilităţi de atenţie distributivă
în mare măsură, deoarece, spre exemplu, în activitatea de toaletare a copacilor pot apărea
probleme neprevăzute care solicită timp de reacţie redus, timp condiţionat de capacitatea de
cuprindere simultana in campul conştiinţei clare a unei diversităţi de fapte, procese şi
manifestări. De asemenea, în mare măsură sunt necesare şi abilităţile de atenţie selectivă,
deoarece lucrul în condiţii de siguranţă cu echipamentele de tăiat şi tuns este posibil numai dacă
practicantul are abilitatea de a-şi concentra atenţia asupra activităţilor pe care le întreprinde cu
aceste instrumente.
Într-o mai mică măsură este necesara abilitatea de memorare, abilitate ce-şi găseşte
utilizarea, în special, în învăţarea folosirii echipamentelor de tăiat şi tuns.

344
2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

.Pentru ocupaţia de Îngrijitor Spaţii Verzi competenţele care reţin o mai mare
importanţă sunt cele tehnice. În îndeplinirea sarcinilor sale, Îngrijitorul Spaţii Verzi foloseşte, în
mare măsură, competenţele sale de lucru cu echipamente. Dat fiind specificul ocupaţiei, şi date
fiind îmbunătăţirile tehnologice, persoanele ce activează în posturile în care se practică această
ocupaţie au nevoie de competenţe în folosirea şi întreţinerea echipamentelor utilizate în sarcinile
de serviciu.
Alături de aceste competenţe tehnice, Îngrijitorul Spaţii Verzi are nevoie de
competenţe în sfera managementului resurselor, mai precis, în cea a organizării timpului, în
foarte mare măsură, şi in mica măsură în cea a managementului resurselor materiale.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Organizarea timpului de lucru specifică ocupaţiei de Îngrijitor Spaţii Verzi este, în

general, de luni până vineri, deşi acestui interval i se aduga şi ziua de sâmbătă sau duminică.
Preponderent însă, ca modalitate de organizare a timpului de lucru, este primul interval
menţionat.
Natura activităţilor prestate în cadrul ocupaţiei de Îngrijitor Spaţii Verzi, presupune,
într-o foarte mare măsură, delegaţiile şi deplasările în interes de serviciu, locurile în care îşi
desfăşoară activitatea cei care practică ocupaţia fiind fără amplasament fix. Acest din urma
aspect este valabil şi pentru activitatea predominantă pentru posturile în care se practică
ocupaţia.
Activitatea Îngrijitorilor Spaţii Verzi este, în general, monotonă, sarcinile fiind
repetitive şi într-un număr redus, lipsind variaţia. O alta caracteristică a activităţii desfăşurate de
către practicanţii ocupaţiei constă în faptul că sarcinile de serviciu sunt obositoare din punct de
vedere fizic.
Printre condiţiile de munca nefavorabile, specifice posturilor în care se practică
ocupaţia, se pot enumera căldura excesiva, frigul şi umiditatea. Toate acestea sunt cauzate de
faptul ca activitatea se desfăşoară în aer liber, indiferent de condiţiile meteorologice. Alături de
aceste condiţii, se adaugă faptul că activitatea se desfăşoară în zgomotul cauzat de funcţionarea
echipamentelor de tăiere şi tundere folosite în cadrul sarcinilor zilnice. Toate acestea duc la
concluzia ca activităţile prestate in cadrul ocupaţiei presupun un disconfort fizic sporit. În plus,
frecvente sunt şi situaţiile în care Îngrijitorul Spaţii Verzi se confrunta cu murdaria produsă de

345
echipamentele folosite (gunoaie vegetale), cea produsă de săpături realizate în vederea plantării
de flori si arbori, dar şi cu cea existentă în locurile în care îşi desfăşoară activitatea.
În ciuda acestor neajunsuri, se constată, în mare măsură, o îmbunătăţire a condiţiilor
de munca în ultimii zece ani. Această îmbunătăţire este datorată, în special, utilajelor şi
echipamentelor noi introduse în activitate.
Deoarece solicitarea fizica este relativ crescută, această ocupaţie poate fi practicată,
mai degrabă, de persoane de sex masculin.
Nu sunt indicate boli profesionale asociate ocupaţiei.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

În ultimii 5 ani conţinutul muncii specifice ocupaţiei de Îngrijitor Spaţii Verzi s-a
schimbat în foarte mare măsură, iar principala cauză a acestei schimbari este modernizarea
tehnologică a instrumentelor folosite. Introducerea de utilaje şi echipamente noi precum coasa
electrică, drujba, (incluzând şi drujbele speciale pentru toaletat\tăiat arborii), maşina de tuns
iarba etc., a condus la apariţia altor activităţi şi la dispariţia unora dintre cele vechi. Un exemplu
relevant este acela legat de activităţile de învăţare presupuse de utilizarea echipamentelor
anterior amintite. Un alt exemplu este legat de noile oportunitati deschise de eficienţa crescută a
acestor echipamente.
În plus, prin modernizarea instrumentelor de lucru s-au produs îmbunătăţiri nu numai
în conţinutul muncii, dar şi în condiţiile de muncă, deoarece s-a redus timpul şi gradul de efort
fizic depus în activităţile caracteristice ocupaţiei.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbarile produse în ultimii zece ani în conţinutul activităţii Îngrijitorilor Spaţii

Verzi se datorează, în foarte mare măsură, aşa cum a fost deja aratat în secţiunea anterioară,
schimbărilor de natură tehnologică. Alături de acest factor, în schimbarea conţinutului activităţii,
un rol important l-au avut şi schimbările în organizarea activităţii la locul de muncă.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

346
 Schimbările posibile pe termen mediu – cca cinci ani – sunt relaţionate cu o
continuare a îmbunătăţirilor şi modernizărilor echipamentelor utilizate în activităţile specifice
ocupaţiei. Aceste îmbunătăţiri pot conduce la o scadere în necesităţile de efort fizic susţinut, şi
pot conduce la o creştere a necesităţilor de învăţare în utilizarea acestor echipamente.
De asemenea, datorita creşterii autonomiei (cauzată de îmbunătăţirea echipamentelor
folosite) se poate preconiza o creştere în necesităţile de monitorizare şi control al resurselor.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

• Îngrijitor Spaţii Verzi

• Îngrijitor Pomi
• Grădinar
• Alpinist Utilitar

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Activitatea Îngrijitorilor Spaţii Verzi necesită cunoştinţe elementare de biologie

botanică, deoarece, în sarcinile de serviciu pe care le pot primi aceştia, intră activităţi ce necesită
cunoaşterea diferitelor tipuri de plante, şi a diferitelor moduri în care acestea trebuiesc îngrijite.
Acelaşi aspect motivează şi cerinţa cunoştinţelor elementare în privinţa solurilor,
îngrăşămintelor, antiparazitantelor, necesare întreţinerii plantelor.
Deoarece activităţile care caracterizează în mare măsură ocupaţia presupun riscuri,
persoanele ce practică meseriile din cadrul acestei ocupaţii trebuie să cunoască normele de
protecţie a muncii şi normele PSI. Aceste riscuri se datorează, în special, utilizării de
echipamente concepute pentru a tăia materiale dure (lemn). O utilizare improprie a acestor
echipamente poate conduce la vatamari corporale grave şi la mutilari. De asemenea, în
activităţile de toaletare\tăiere a arborilor, Îngrijitorii Spaţii Verzi pot întâmpina riscul de a cădea
de la înălţime sau de a fi striviti de obiecte în cădere (crengi, echipamente).

347
4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul de educaţie în care se încadrează ocupanţii posturilor in care se practică

ocupaţia de Îngrijitor Spaţii Verzi, este acela corespondent studiilor gimnaziale – intre 7-10
clase.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Practicării ocupaţiei îi sunt necesare cursuri de scurtă durată (până în 2 luni) referitoare la:
• utilizarea şi îngrijirea echipamentelor – dată fiind complexitatea tehnică a acestora, este
necesară o instruire prealabilă utilizarii,
• îngrijirea florilor si pomilor – data fiind varietatea speciilor îngrijite, este necesară
participarea la cursuri de scurtă durată,
• norme de protectie a muncii si norme PSI – date fiind riscurile specifice ocupaţiei (răniri
datorate utilizării improprii a echipamentelor, răniri cauzate de căderi de la înălţime sau
de strivirea cu obiecte căzute de la înălţime (în special ramuri de copac si echipamente).

5.Ocupaţii înrudite

Înrudite cu ocupaţia de Îngrijitor Spaţii Verzi sunt alte trei ocupaţii ale căror conţinut
al muncii, cunoştinţe, aptitudini şi competenţe specifice sunt asemănătoare.

• Îngrijitor Pomi
• Grădinar

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Ocupaţia de Îngrijitor Spaţii Verzi poate fi pusă în legătură cu ocupaţia de horticultor

situata in amonte. De la acesta, Îngrijitorul Spaţii Verzi îşi asigură necesarul de plante utilizat in
vederea înnoirii fondului dendro–floricol. În aval poate fi situată ocupaţia de măturător stradal
deoarece, în activităţile acestei ocupaţii intra şi curăţarea spaţiului verde de resturi vegetale şi
nonvegetale. În amonte mai poate fi situată şi ocupaţia de tehnician ecolog.

348
6.Concluzii
Ocupaţia de Îngrijitor Spaţii Verzi, având codul COR931202, se află în clasa
ocupaţiilor care şi-au schimbat în foarte mare măsură conţinutul, modificările fiind cauzate de
către modernizarea şi introducerea de noi echipamente (precum coasa electrica, drujba -
incluzând şi drujbele speciale pentru toaletat arbori -, maşina de tuns iarba etc.)
Activitatea curentă a Îngrijitorului Spaţii Verzi cuprinde activităţi de
îngrijire\întreţinere a fondului dendro–floricol, precum lucrările de combatere a dăunătorilor
fondului vegetal, tunderea gardului viu, tunderea ierbii, toaletarea arborilor, irigarea spaţiului
verde, colectarea resturilor vegetale. O a doua categorie de activităţi este cea de înnoire a
fondului dendro–floricol (plantare flori şi arbori). De asemenea, Îngrijitorul Spaţii Verzi execută
sarcini relaţionate cu acelea din primele doua categorii, şi câteva sarcini suplimentare: lucrări de
montare ghivece stradale, lucrări de montare mobilier stradal, lucrări de amenajare a spaţiului
fizic necesar plantării florilor, identifica arborii în declin biologic, lucrări de amenajare parcuri,
amenajare spaţii de joacă, amenajare grădini publice, asigurare a necesarului de flori şi arbuşti în
vederea plantării.
Tipul ideal al Îngrijitorului Spaţii Verzi este reprezentat de o persoana care posedă, în
special, abilităţi fizice: dexteritatea manuală şi îndemânarea, acurateţea în mişcări, reacţia în timp
redus, coordonarea fizica. De asemenea, necesară Îngrijitorului Spaţii Verzi, este capacitatea de
efort fizic. Din sfera abilităţilor senzoriale este necesara vederea de aproape, iar din sfera
abilităţilor intelectuale ii sunt, în principal, necesare atenţia distributivă şi atenţia selectivă. În
privinţa competenţelor necesare persoanelor ce activează în cadrul posturilor din interiorul
acestei ocupaţii, în mare măsură sunt necesare competenţele de lucru cu echipamente şi de
întreţinere a acestor echipamente. Îngrijitorul Spaţii Verzi trebuie să aibă cunoştinţe elementare
de botanică şi îngrijire a plantelor şi arborilor (incluzând cunoştinţele despre fertilizanţi,
antiparazitante etc.)
Motivarea este preponderent extrinsecă şi vizează stimulentele financiare sub forma
măririlor salariale şi primelor ocazionale.

349
 Monografie profesională

Invăţător

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Importanta pe care o are invatatorul in scoala si societate este corelata cu doua tipuri
fundamentale de activitati, si anume: activitatea scolara si activitatea extrascolara.
In scoala, invatatorul organizeaza si conduce activitatile didactice si educative ce se
desfasoara aici, avand in vedere obiectivele formulate de programa scolara, care sunt
specifice invatamantului primar.
Invatatorul este persoana din sistemul de invatamant responsabila cu instruirea si educarea
copiilor cu varste cuprinse intre 6 si 10 ani, in conformitate cu cerintele idealului
educational. Astfel, invatatorul instruieste si educa prin tipuri de activitate specifice,
urmarind obiective cognitive, de limbaj, psihomotorii, afective, estetice.
Cunostintele cuprinse in programele si manualele scolare constituie doar niste premise
latente, din punctul de vedere al formarii si educarii copiilor. Invatatorul este cel care le da
forta formativ-educativa in urma prelucrarii si transmiterii lor. Tot la fel se intampla si cu
mijloacele de invatamant. Oricat de perfectionate sau de moderne ar fi ele, invatatorul este
cel care pune in valoare intregul lor potential. El da viata manualului pe care il foloseste la
clasa.
Prin ceea ce face si prin exemplul personalitatii sale, invatatorul este modelator al structurii
personalitatii copilului, in stadiul cel mai important al devenirii sale. Activitatile sale se
materializeaza si in contributia pe care o aduce in sprijinirea altor factori educativi ce se
asociaza eforturilor scolii: familie, mass-media. El se poate transpune in rolul de inlocuitor al
parintilor, de consilier si sfatuitor al copilului.
Acestor atributii generale li se adauga o serie de activitati de organizare a activităţii, cum ar
fi spre exemplu activitatile specifice ocupatiei de invatator, care se desfasoara atat in afara
orelor de curs, cat si la clasa.
Invatatorul intocmeste planificarile anuale, semestriale, saptamanale, planurile de lectii;
realizeaza si selecteaza materialul didactic adecvat fiecarei ore de predare; intocmeste
planuri si teste de evaluare si feedback pentru verificarea si aprofundarea cunostintelor. La

350
 clasa, invatatorul efectueaza prezenta elevilor, verifica cunostintele si aprofundarea acestora,
preda si explica lectiile noi, efectueaza exercitii, explica si utilizeaza materialul didactic,
stabileste temele de casa si le verifica. Stimuleaza elevii si ii recompenseaza prin metode
specifice, depisteaza problemele de comprehensie si acumulare ale elevilor si le elimina prin
explicatii suplimentare.
Invatatorul primeste catalogul clasei, pe care il completeaza la inceputul anului scolar. La
sfarsitul fiecarui semestru si la sfarsitul anului scolar incheie mediile si motiveaza absentele.
O mare importanta acorda invatatorul pastrarii unei legaturi permanente de comunicare cu
parintii, prin metode specifice:
• Ore de consultanta
• Vizite la domiciliu
• Convocari speciale
• Sedinte cu parintii.
Prin acestea ii informeaza pe parinti despre rezultatele scolare obtinute la invatatura,
disciplina, comportament, ale copiilor lor, sau despre rezultatele din cadrul activitatilor
extracurriculare.
Invatatorul colaboreaza cu directorul scolii si consiliul de administratie pentru acordarea de
burse si alocatii. De asemenea, propune spre aprobare participarea organizata a elevilor la
activitati extracurriculare, si anume: manifestari cultural-artistice, sportive, stiintifice,
excursii, vizite, etc.
Invatatorul are in vedere, de asemenea, depistarea elevilor cu probleme si nevoi speciale, pe
care ii indruma apoi catre specialisti: logopezi, psihologi, oftalmologi.
Educarea permanenta a elevilor in spiritul competitivitatii, a dorintei si placerii de a dobandi
noi cunostinte si de a le utiliza in domenii diverse sunt activitati specifice invatatorului.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Oricat de variate si de complexe ar fi sarcinile de serviciu ale invatorului, cea mai importanta
si mai distinctiva este cea didactica. De modul cum isi indelplineste el acest rol didactic
depind:
• Structura activitatilor de invatare la care participa elevii
• Gradul de implicare al acestora in procesul de invatare
• Participarea activa si responsabila a copiilor la indeplinirea sarcinilor scolare
• Consistenta raporturilor invatator-elevi
• Efectele imediate si pe termen lung ale actului de instruire si al educatiei scolare.
Se pot descrie apoi următoarele sarcini de serviciu ale invatatorului:

351
 • Programarea activitatii de invatare
• Analizarea planului de invatamant si a programei scolare
• Alegerea manualului si a materialelor auxiliare
• Intocmirea planificarilor calendaristice semestriale si anuale
• Elaborarea proiectului didactic
• Organizarea activitatilor de invatare
• Organizarea activitatii de dezvoltare fizica
• Organizarea activitatilor practice complementare procesului de transmitere de
cunostinte
• Utilizarea materialelor didactice
• Elaborarea instrumentelor de evaluare
• Evaluarea cunostintelor elevului
• Evaluarea parametrilor psiho- pedagogici
• Dezvoltarea comportamentului social
• Dezvoltarea de curriculum optional
• Comunicarea invatator-elev
• Implicarea familiei in activitatile formativ-educative

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Identificarea informaţiilor necesare realizarii procesului de instruire si educare este foarte
importanta in practicarea ocupatiei de invatator in invatamantul primar. Acesta este in mod
constant in situatia de a acumula informatii, date fiind conditiile impuse de reforma
invatamantului.
In acest sens, intregul demers in care este implicat invatatorul presupune o pemanenta
activitate de perfectionare. Respectarea programei scolare elaborata de Ministerul Educatiei
impune invatatorului un studiu aprofundat al manualelor scolare, pe care le preda la clasa.
Familiarizarea cu informatia acestora este esentiala in interactiunea care se stabileste la orele
de clasa cu elevii. Pe baza acestor manuale si in concordanta cu programa scolara, vor fi
intocmite planificarile pe clase, anuale, semestriale, la fiecare ora in parte, tinand cont de
obiectivele de referinta si de tipurile de invatare.
La inceputul fiecarui an scolar invatatorul participa la Consfatuiri, care au loc in prezenta
inspectorului scolar de specialitate si a formatorilor de specialitate. Ultimele noutati in

352
 domeniul disciplinelor predate de invatator sunt discutate la acest nivel si urmeaza apoi sa
fie aplicate de catre acesta si asimilate de clasa de elevi.
Din categoria activitatilor care tin de interactiune si comunicare, o importanta foarte mare o
are modul de implicare in interactiunea cu elevii. Prin activitatile specifice de predare,
invatare si aprofundare a cunostintelor invatatorul participa la instruirea, indrumarea,
antrenarea, coordonarea si supervizarea copiilor.
Invatatorul desfasoara activitati importante in managementul clasei, in administrarea,
gestionarea si organizarea reurselor umane, financiare si materiale ale clasei pe care o
indruma. Motivarea elevilor pentru obtinerea de rezultate bune si performante exceptionale,
acordarea de consultanta, mentinerea legaturii cu parintii si rezolvarea conflictelor care se
ivesc sunt foarte frecvente. De asemenea, mentinerea unui climat de cooperare la clasa, in
relatiile cu ceilelati invatatori, din corpul profesoral al scolii, este un factor important si
necesar.
O alta categorie de activitati specifice invatatorului este cea de natura intelectuala. Zilnic,
invatatorul intocmeste planuri de lectie pe clase, analizand si evaluand informatiile din
manuale. Formuleaza obiective operationale in termeni de performanta si adecvat scopului
urmarit. Selectaza informatia pe criterii de esentialitate, coreland detaliile informationale cu
particularitatile grupului instruit si gradul de interes manifestat de elevi. Organizeaza
procesul de transmitere de cunostinte, transmite cunostinte si formeaza si dezvolta
deprinderi.
Utilizeaza strategii didactice de tip activ, participativ, formativ, care transforma elevul intr-
un factor activ al propriei formari. In functie de nivelul clasei elaboreaza strategii, identifica
solutii, rezolva probleme. De asemenea, stabileste obiectivele evaluarii si formuleaza
instrumentele evaluarii, decizand asupra baremului si conditiilor de evaluare, astfel incat
aceasta sa fie cat mai obiectiva.
Actualizarea si folosirea cunostintelor se impun in cazul in care apar noi informatii, iar
acestea trebuie adaptate in asa fel incat sa fie conforme cu strategia reformei invatamantului.
Activitatile de operare pe calculator sunt tot mai importante in conditiile in care exista
programe de predare de lectii pe calculator la unele discipline. In alta ordine de idei,
informatia vehiculata de invatator se gaseste in mare masura pe suport electronic.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Data fiind complexitatea solicitarilor pentru rezolvarea atributiilor de serviciu, rezolvarea cu
succes a acestora depinde de abilitatile persoanei care are aceasta functie. De aceea,
activitatile invatatorului presupun, in primul rand, abilitati intelectuale, cognitive. In mare

353
 masura exprimarea orala si rapiditatea in gandire sunt abilitati necesare invatatorului. Unul
dintre puctele tari detinute de aceasta profesie este originalitatea. Modul ingenios in care un
invatator transmite informatiile elevilor poate face invatarea mai usoara si sa motiveze intr-o
mai mare masura. Lucrul cu elevii presupune din partea celui care ii instruieste abilitati
legate de atentie, atat selectiva, cat si distribuitiva, o gandire deductiva si inductiva, usurinta
de a lucra cu cifrele, dar si o buna capacitate de memorare.
In ceea ce priveste abilitatile fizice, invatatorul trebuie sa aiba dexteritate si o buna
coordonare fizica. Acuitatea auditiva, vederea de aproape si de departe sunt necesare
exercitarii in bune conditii a muncii de invatator.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele necesare pentru practicarea acestei ocupaţii se referă la metodicile speciale ale
predarii obiectelor de invatamant specifice invatamantului primar: scris, citit, calcule
matematice, dezvoltarea vorbirii, muzicii si desenului, educatiei fizice si lucrului manual,
analiza critica a situatiilor contextuale cu care vine in contact invatatorul la clasa sau cu
parintii elevilor.
O foarte mare importanta in practicarea acestei ocupatii o au invatarea activa, elementele
stiintifice de baza, capacitatea de analiza si intelegere a elementelor care genereaza
neintelegeri si capacitatea de a lua decizii oportune.
Invatatorul trebuie sa fie o persoana capabila sa negocieze, sa convinga, sa coordoneze.
Competentele de natura sociala necesare unui invatator sunt cele specifice actului de instruire
si furnizarii de servicii.
Componentele necesare succesului activitatii sale se refera la identificarea problemelor,
evaluarea eficientei solutiilor posibile si implementarea acestora. Invatatorul are calitatile
necesare organizarii timpului, un factor extrem de important in munca sa.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Invatatorul îşi desfăşoară activitatea la sediul fix al unităţii de invatamant, de obicei în zilele
de lucru ale săptămânii, în cadrul unui program normal de lucru, în condiţii specifice muncii
de intr-un spatiu inchis.
Pentru posturile în care se practică această ocupaţie se încheie contract de muncă pe
perioadă nedeterminată, in cazul invatatorului titular pe post, si contract pe perioada
determinata, in cazul invatatorului suplinitor sau detasat. Astfel, nu in toate cazurile se
confera continuitate postului de invatator. Un alt tip de contract care se incheie pentru postul

354
 de invatator este acela cu program complet, adica o catedra de minimum 18 ore pe saptamana
sau un contract cu program partial.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au ramas neschimbate.
Temperatura din salile de clasa este influentata de cea din mediul extern: caldura excesiva
vara, frig si umezeala iarna.
In scolile care beneficiaza de finantari din diferite fonduri sau autofinantari, sponsorizari,
schimbarile sunt evidente, datorita interesului pentru asigurarea confortului de microclimat.
Acesta este de obicei controlat, curat şi adesea climatizat, în spaţiile de lucru ale
invatatorului sunt dotări tehnice si electronice şi echipamente de comunicare. Nu poate fi
vorba de pericolul unor boli profesionale, ci, doar, de incidenţa unor afecţiuni de tip psihic,
cauzate de stresul generat de dificultatile muncii cu copiii.

3.Evalări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
In ultimii 5 ani au intervenit schimbări majore în conţinutul muncii acestei ocupaţii.
Deşi sarcinile şi responsabilităţile au rămas aceleaşi, modul de lucru s-a schimbat în mare
măsură. Noutatea decurge din faptul ca sistemul mostenit a fost deconstruit, au fost eliberate
initiativele de schimbare si inovare institutionala. In alta ordine de idei, peisajul diversificat
al invatamantului a fost regularizat prin „Legea Invatamantului si Statutul Cadrului
Didactic”.
Reforma evaluarii elevilor din invatamantul primar s-a dovedit a fi o reforma de substanta,
care a avut ca scop schimbarea completa a sistemului existent pana atunci si nu simpla
revizuire. Pentru prima data in tara noastra s-a trecut de la evaluarea cantitativa la evaluarea
calitativa. Noul sistem are la baza criterii unitare, de apreciere a performantelor elevilor
numite descriptori de performanta. Acestia sporesc considerabil obiectivitatea evaluarii, dar
mai cu seama, furnizeaza elevilor si parintilor informatii relevante despre nivelul de
pregatire la care au ajuns. Notele reprezinta simple simboluri, fara sa aiba o baza stiintifica
bine conturata.
Cauzele care au au stat la baza acestor schimbari au constat in faptul ca s-au aplicat programe
sumar decongestionate. O alta noutate in invatamantul romanesc este accea a lansarii pe
piata a manualelor alternative.

355
3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani
Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani sunt atat de
natura tehnologica, fiind rezultatul schimbarilor intervenite in dotarea scolilor cu
calculatoare, cat si de natura legislativa. Reforma invatamantului a avut in vedere legitatile
economiei de piata. Accentuarea problemelor economice, constituirea conjuncturala a fortei
de munca, absenta unor certitudini privind evolutia viitoare, dezvoltarea sectorului privat,
restrangerea activitatilor industriale, restituirea proprietatilor agricole, sunt repere esentiale in
directionarea finalitatilor educative.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Schimbarile potentiale care vor avea loc vor fi consecinta a reformei care incheie tranzitia de
la sistemul educational autoritarist si centralizat, la sistemul educational adecvat unei
societati bazate pe libertati individuale, economie de piata, competentele valorilor, stat de
drept.
Cu alte cuvinte, se va face trecerea efectiva de la reforma de tranzitie la masuri de reforma
avansata, care sunt aplicate deja in tari ale Uniunii Europene. Reducerea incarcarii
programelor de invatamant si compatibilizarea cu curricula europeana va fi un alt obiectiv al
continutului acestei activitati.
Ritmurile si stilurile de invatare vor fi variate, si se vor referi la invatarea prin rezolvare de
probleme, gandire critica, focalizarea va fi pe performante, scoala se va adapta la
caracteristicile elevului.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie trebuie sa aiba pregatire de specialitate,
sa fie titular pe post sau suplinitor. Invatatorii titulari pot sa fie cu definitivat in invatamant
sau sa aiba gradele didactice II, resprectiv I. La inceputul carierei sale invatatorul este
debutant.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Indeplinirea in cele mai bune conditii a functiilor didactice si educative, culturale si sociale
ce ii revin invatatorului este determinata de personalitatea si competenta acestuia.
Munca de raspundere pe care o indeplineste, cere invatatorului sa dovedeasca un larg orizont
cultural, sa aiba cunostinte bogate de literatura si arta, din diferite domenii ale stiintei si

356
 tehnicii, sa cunoasca evenimentele vietii social-politice. Acest fapt il va ajuta sa stabileasca o
buna corelatie intre diferitele obiecte de invatamnt, sa dea mai multa culoare si personalitate
lectiilor sale. In mod evident, el trebuie sa stapaneasca, in mod temeinic, numeroase si
variate cunostinte din domeniile pe care le preda si o inalta cultura pedagogica. Invatatorul
trebuie sa stapaneasca bine teoria instruirii si a educatiei, sa posede serioase cunostinte de
psihologia copilului, de igiena scolara si din alte discipline inrudite cu psihologia.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

În perioada din anul 1990 până în prezent, nivelul minim de educaţie necesar practicării
ocupaţiei a rămas acelaşi. Persoanele cu această ocupaţie au pregătirea şcolară care atestă
competenţa necesară practicării ei. În unitatile de invatamant sunt angajate ca invatatori
persoane care au absolvit liceul pedagogic, profilul invatator/ educator.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Formarea continua a invatatorului nu mai este inteleasa ca o remediere a carentelor din
formarea initiala, ci este conceputa ca un proces de lunga durata, de invatare permanenta.
Astfel, prin invatare permanenta se intelege ansamblul de activitati si practici care cer
implicarea invatatorului in vederea largirii orizontului de cunostinte, perfectionarea
abilitatilor didactice.
Modelul invatatorului profesionist necesita formarea si dezvoltarea competentelor legate de:
• Responsabilizarea pentru proiectarea si organizarea activitatilor curriculare in
perspectiva novatoare, strategica si procedurala
• Utilizarea maximala a tuturor resurselor de invatare
• Tratarea diferentiata a elevilor
• Insusirea cunostintelor si operatiilor necesare utilizarii tehnologiei informatiei si a
comunicatiei in educatie.
Mai mult, apropiata intergrare in structurile europene aduce modificari de adaptare si a
acestui domeniu de activitati, ceea ce va impune ca, in completarea pregatirii profesionale
dobandite in cadrul liceului pedagogic sa fie necesara organizarea de cursuri de perfectionare
de scurta durata pentru diferite competente.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

357
In realizarea sarcinilor acestei ocupatii, invatatorul coopereaza in egala masura cu directorul
unitatii de invatamant, directorul adjunct, seful comisiei metodice, colegii din corpul profesoral.
Conlucrarea cu personalul didactic auxiliar (bibliotecar, informatician, laborant, pedagog,
asistent social) este de asemenea importanta.

6.Concluzii
Ocupaţia de invatator este încadrată în COR cu codul 331001 şi este cuprinsă în
categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul.
Această ocupaţie se practică în invatamantul primar şi este specifică unităţilor care
funcţionează cu un număr mai mare de personal.
Informaţiile necesare elaborării acestei monografii au fost culese de la un liceu teoretic,
persoanele investigate depăşind cadrul oferit de ghidul de interviu.
Persoanele care au această ocupaţie sunt absolvenţi ai liceelor pedagogice, profilul
invatator/ educator. Ei au incheiat contract pe o durata nedeterminata sau determinata si pot avea
un program complet sau partial.
Activitatea invatatorului se refera in primul rand la buna organizare si desfasurare a
activitatii de educare si instruire pe care o are in responsabilitate. Rolul invatatorului este acela
de conducator al procesului de invatamant. El este nevoit prin natura activitatilor pe care le
desfasoara sa intuiasca sau sa identifice probleme de genul: proiectarii si structurarii unor
activitati instructiv-educative; alegerii si precizarii cu claritate a unor obiective de atins;
identificarii unor alternative si aprecierea lor in procesul de predare-invatare; alcatuirii unor
probe de verificare, de evaluare; evaluarii propriu-zise a unor rezultate.
Un element esential al practicarii acestei ocupatii este tactul pedagogic. Tactul presupune
o anumita suplete pshihologica, capacitatea de a vedea in fiecare copil un exemplar unic si in
fiecare situatie de instruire ceva nou si original.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea invatatorul este scoala. Munca acestuia se
desfăşoară în cadrul unui program obişnuit de lucru, dar, în funcţie de necesităţile de soluţionare
rapidă a unor situaţii, poate lucra şi în afara orelor de program şi chiar sâmbăta sau duminica.
Munca invatatorului este de tip intelectual şi, prin responsabilităţile sale, este considerată o
muncă stresantă.
Conţinutul muncii invatatorului s-a schimbat datorită lansarii noii reforme a
invatamantului. Perfecţionarea tipului de activitate pe care o desfasoara, ca şi perfecţionarea
pentru această specialitate, ridică problema unei pregătiri de tip continuu şi necesitatea
organizării unor cursuri de scurtă durată menite să clarifice modificările aparute şi
particularităţile de curricula.

358
 Persoanele care exercită această ocupaţie sunt bărbaţi sau femei, carora le place sa
lucreze cu copiii, sunt buni organizatori si stiu sa comunice.

359
 Monografie profesională

KINETOTERAPEUT

1.Natura activităţii

1.3. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activităţile specifice ocupaţiei de kinetoterapeut au ca scop recuperarea funcţională a unor
segmente sau părţi ale organismului uman care au suferit traume accidentale fizice sau
neurologice sau intervenţii chirurgicale în urma cărora s-au creat anumite disfuncţionalităţi.
Ceea ce deosebeşte kinetoterapia de alte căi şi mijloace terapeutice este modalitatea de
realizare a acestui scop şi anume prin mişcare, prin exerciţiul fizic ales şi condus de
kinetoterapeut prin metode şi tehnici care au ca suport cunoaşterea mecanismelor biofizice şi
biochimice prin care pot fi restabilite căile funcţionale ale părţilor din organism afectate.
Kinetoterapia are pacienţi din toate grupele de vârstă, de la copii născuţi cu deficienţe fizice,
adulţi ale căror segmente au suferit intervenţii chirurgicale şi la care trebuie restabilite şi
reeducate funcţionalităţile segmentelor traumatizate, persoane de vârsta a treia, la care
incidenţa accidentelor neurologice este mai mare şi a căror efecte este pierderea într-o
anumită proporţie a coordonării neurolocomotorii. În alte cazuri sunt manifeste forme de
deteriorare funcţională specifice sau nespecifice vârstei, cum ar fi artrozele sau pierderea
tonicităţii musculare.
Cazuistica în care este implicat tratamentul kinetoterapeutic este deci foarte variată, putând
avea cauze accidentale, ortopedice sau neurologice, iar pacienţii pot fi de toate vâstele.
Tratamentul, însă, are un factor comun : recuperarea prin exerciţiul fizic, prin mişcare. Ce
anume exerciţiu fizic trebuie practicat, când şi cum, cât de gradat, care sunt etapele necesar a
fi parcurse pentru a obţine rezultatele dorite, ce aparatură trebuie utilizată, ce exerciţii sunt
indicate şi particularizate cazuisticii foarte variate şi pe ce durată se întind şedinţele de
recuperare sunt elemente obligatorii a fi stabilite de specialistul în cultură fizică medicală, a
cărui ocupaţie este numită kinetoterapeut.
Kinetoterapeutul este cel care continuă munca medicului specialist care a înlăturat cauza
generatoare a disfuncţionalităţilor. Intervenţia medicală de specialitate poate corecta în cele
mai multe cazuri deficienţele fizice, nu insă, in totalitate şi pe cele funcţionale ale
segmentelor afectate. Eficienţa intervenţiei terapeutice neurologice sau ortopedice depinde

360
apoi de efortul comun al kinetoterapeutului şi al pacientului în cauză, care trebuie să suporte
acest tratament, de cele mai multe ori dureros şi de durată.
În kinetoterapie fiecare pacient este un caz aparte. Nu există similitudini ale tratamentelor de
recuperare adoptate, pentru că fiecare organism este unic în ceea ce priveşte particularităţile
sale funcţionale şi a modului de a răspunde unui tip de tratament. Mai mult, fiecare pacient
are particularităţile sale specifice de vârstă, o anumită stare generală de sănătate şi
particularităţi psihice proprii de care trebuie să se ţină seama. Necesitatea de a adopta cele
mai indicate tratamente prin mişcare, tipul de exerciţiu fizic potrivit fiecărui caz în parte,
programul de recuperare, modul de dozare a intensităţii efortului, durata tratamentului şi
estimarea efectelor terapiei prin mişcare sunt elementele care impun o anumită succesiune de
activităţi în practicarea acestei ocupaţii.
Astfel, prima verigă în această ocupaţie se referă la contactul şi relaţia cu pacientul, etapă
esenţială în demersul terapeutic pentru că, pe de o parte, specialistul kinetoterapeut trebuie să
se informeze asupra datelor obiective privind afecţiunea care trebuie tratată consultând
detaliile fişei de observaţie mediacală/de externare după caz, care definesc diagnosticul şi
starea de moment a pacientului, iar, pe de altă parte, trebuie să afle detaliile legate de
particularităţile individuale ale pacientului – date de vârsta acestuia, afecţiunile de care acesta
mai suferă, „forma” lui fizică şi psihică, contextul motivaţional al recuperării, stabilirea
încrederii în eficienţa tratamentului, ca suport esenţial al depăşirii momentelor de criză
inerente tratamentelor dureroase şi de durată.
Cazuistica strict particularizată face ca tratamentul kinetoterapeutic să se realizeze
individual. În kinetoterapie nu se lucrează în grup.
Veriga imediat următoare studiului documentelor medicale şi a stabilirii relaţiei cu pacientul
este aceea a stabilirii tratamentului recuperator. Acesta include stabilirea exerciţiilor iniţiale,
elaborarea programului de dozare a efortului, succesiunea etapelor de recuperare, tipul de
aparat ajutător.
Etapa propriu-zisă de recuperare constă în lucrul efectiv cu pacientul. Kinetoterapeutul
exemplifică fiecare tip de mişcare, conduce fiecare segment al pacientului pe momente şi
etape, ajutând pacientul prin manevrarea segmentelor acestuia astfel încât mişcarea să fie
înţeleasă şi executată corect, apoi stimulează, pe cât posibil executarea mişcărilor fără ajutor,
modul în care trebuie utilizată aparatura ajutătoare, dozarea efortului şi durata acestuia,
frecvenţa pauzelor şi a repetiţiilor. Kinetoterapeutul ţine permanent sub control modul de
reactivitate al pacientului şi adoptă, după caz, modificări în etapele programului de
recuperare.

361
 Kinetoterapeutul stabileşte eficienţa finală a tratamentului prin studiul şi monitorizarea
parametrilor funcţionali de reactivitate, defineşte momentul oportunităţii încetării
tratamentului sub supraveghere şi indică procedurile necesare a fi urmate de pacient prin
practici comportamentale de conservare a stării de funcţionalitate a elementelor recuperate.
Păstrează în timp legătura cu pacienţii, urmărind starea lor funcţională conform
particularizării cazuistice a fiecăruia.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În munca kinetoterapeutului nu sunt activităţi mai importante şi mai puţin importante. Toate
sunt la fel de importante. Programul de recuperare nu poate fi stabilit corect dacă nu se
cunosc foarte bine datele de diagnostic, dacă nu se cunoaşte bine starea fizică şi psihică a
pacientului, dacă între kinetoterapeut şi pacient nu s-a stabilit acea relaţie care să permită o
motivare suficient de mare a pacientului de a persevera pentru atingerea scopului propus.
Mai mult, monitorizarea fiecărui exerciţiu şi a fiecărei şedinţe determină adaptarea etapelor
de tratament – ca tip de exerciţiu, intensitate şi durată – în funcţie de reactivitatea
pacientului. Chiar şi etapa finală a tratamentului este foarte importantă, când, deşi sunt
evidente semnele recuperării, trebuie stabilite modalităţile viitoare comportamentale ale
pacientului, menite să cultive stimularea şi conservarea stării funcţionale prin exerciţiu fizic
de durată.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Pentru reuşita tratamentului kinetoterapeutic, cel care practică această ocupaţie trebuie să
aibă la dispoziţie datele din fişa de diagnostic a pacientului. Odată cunoscute aceste
elemente, ele trebuie evaluate şi puse în contextul particularităţilor individuale psihice,
fizico-dinamice şi de vârstă ale pacientului, ca suport absolut necesar pentru eficientizarea
comunicării cu acesta.
Analiza informaţiilor din fişa medicală sau alte documente care atestă starea de moment a
pacientului presupune cunoaşterea amănuntelor legate de intervenţiile medicale practicate, în
urma cărora este necesar tratamentul de recuperare kinetoterapeutic. Odată evaluate aceste
informaţii, specialistul kinetoterapeut cunoaşte cu precizie segmentul asupra căruia se va
practica exerciţiul fizic specific de recuperare. Programul de recuperare, deci eşalonarea
etapelor, durata lor, intensitatea fiecărei etape, depind de vârstă, de tonicitatea musculaturii

362
 fiecărui pacient, de starea lui fiziologică, dar mai ales de cea mentală, de cât de pregătit şi de
motivat este pacientul pentru a suporta tratamentul pe toată durata lui.
Monitorizarea pacientului în fiecare etapă a tratamentului şi evaluarea permanentă a
eficienţei acestuia ridică problema identificării de soluţii care să contribuie la optizarea
tratamentului, inclusiv decizia de schimba, după necesităţi, durata şi intensitatea efortului,
corespunzător sistemului proprie de reactivitate al fiecărui pacient.
În munca kinetoterapeutului sunt implicate activităţi fizice de exemplificare a mişcărilor.
Kinetoterapeutul nu numai că arată cum trebuie executată o anumită mişcare, ci, după caz,
ajută şi conduce fiecare mişcare a pacientului până când pacientul înţelege şi execută corect
acea mişcare.
Kinetoterapeutul se foloseşte de echipamente (aparate) pe care trebuie să le verifice şi să le
regleze. El trebuie să înţeleagă semnificaţia aparaturii de măsură a parametrilor funcţionali
indicaţi de aparate, pentru a lua decizia eventualelor modificări privind dozarea efortului.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Kinetoterapeutul trebuie să fie o persoană care are solide cunoştinţe în această specialitate şi,
în plus, să aibă o ţinută fizică agreabilă, la care exeplificarea mişcărilor să dovedească
precizie, acurateţe şi coordonare fizică. El trebuie săînsoţească exemplificarea mişcării de
explicaţiile verbale necesare şi chiar să conducă mişcările pacientului pentru ca acesta să
înţeleagă care sunt exigenţele impuse în această terapie. Mai mult, în munca
kinetoterapeutului sunt foarte utile abilităţile sale psiho-pedagogice, care să-i permită
adaptarea continuă a tratamentului la particularităţile individuale şi de vârstă ale pacientului.
Puterea sa de convingere că disfuncţionalităţile se pot corecta prin tratament, în timp şi cu
răbdare, reprezintă un element al succesului în practicarea acestei ocupaţii.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În desfăşurarea activităţilor specifice acestei ocupaţii, reuşita ţine de modul în care
kinetoterapeutul decelează elementele relaţionale ale cauzelor care au generat
disfuncţionalităţile şi efectele pe care trebuie să le aibă terapia prin mişcare pentru
remedierea acestora. Specialistul cu această ocupaţie trebuie să monitorizeze fiecare
element de mişcare şi să-i studieze efectul, pentru o abordare sistemică a programului de
terapie şi a elabora chiar o prognoză privind eficienţa în timp a tratamentului. Deciziile sale
privind corecţia duratei şi intensitatăţii exerciţiilor fizico-terapeutice sunt rezultatul evaluării
permanente a raportului cauză-efect, raport specific fiecărui individ în parte, conform tipului
propriu de reactivitate.

363
 Kinetoterapeutul trebuie să fie o persoană care să-şi organizeze foarte bine timpul pentru a
coordona programele terapeutice ale pacienţilor pe care îi are. Mai mult, ca şi medicul, el
trebuie, după caz, să-şi modifice propriul program de viaţă, adaptându-l la solicitările de
moment ale persoanelor care au nevoie şi solicită ajutorul său de specialitate.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al kinetoterapeutului este permanent şi decurge din solicitările de
asistenţă de specialitate pe care le primeşte. Tratamentul kinetoterapeutic este o verigă de
completare a muncii medicului, în care respectarea şedinţelor de terapie urmăreşte
programul riguros construit şi specific pentru fiecare pacient în parte. Din acest motiv,
tratamentul kinetoterapeutic nu se realizează în cadrul şedinţelor organizate în grup, ci
individual. Ori, din acest motiv, programul kinetoterapeutului este stabilit de comun acord cu
fiecare pacient în parte. În funcţie de locul de desfăşurare a activităţii, în spital, policlinică
sau cabinet specializat, programul de lucru al kinetoterapeutului este programul instituţiei
medicale pe care o deserveşte şi, uneori, în cazuri speciale, şedinţele de terapie se desfăşoară
chiar la domiciliul pacienţilor, indiferent de momentul din zi sau săptămână.
De cele mai multe ori, munca kinetoterapeutului se desfăşoară în spitale, pentru că terapia
prin mişcare face parte din tratamentul de recuperare imediat aplicabil după intervenţia
medicului. Tratamentul poate continua şi în afara spitalului, în cabinete specializate sau la
domiciliul pacienţilor, de cele mai multe ori tratamentul fiind de durată, efectele benefice ale
terapiei prin mişcare, uneori parţiale, trebuind conservate prin exerciţii care trebuie
continuate şi după încetarea programului propriu-zis de recuperare. Ceea ce leagă munca
kinetoterapeutului de un anume loc de muncă este impus de necesitatea dotării cu aparatură
specifică terapiei prin mişcare. Ideal ar fi ca spaţiile alocate kinetoterapiei să aibă aparatura
completă pentru practicarea exerciţiilor de recuperare şi obligatoriu bazin de înot, în care
terapia prin mişcare se poate realiza cu implicarea unui minim efort fizic şi maxim de
randament.
Munca kinetoterapeutului nu poate fi caracterizată prin monotonie. Din contră, este
dinamică. Deşi repetarea unor exerciţii ar conduce la ideea repetitivităţii, aceasta este anulată
de alerta continuă de monitorizare a efectelor percepute la nivelul fiecărui pacient, care după
caz, poate determina schimbarea solicitărilor privind elementele mişcării, intensitatea şi
durata mişcărilor. Fiecare pacient are propriul program de recuperare kinetoterapeutic.

364
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii ani şi cauzele care le-au generat
Schimbările intervenite în conţinutul muncii în ultima perioadă nu se referă la activităţile
specifice acestei ocupaţii, ci sunt determinate de evoluţia dotării tehnice, înzestrarea cu
aparatură pentru practicarea exerciţiilor fizice de recuperare. Tendinţa de modernizare a
dotărilor este resimţită şi în munca kinetoterapeutului, care trebuie să cunoască parametrii
tehnici şi funcţionali ai noilor aparate, modul lor de reglare şi utilizare, pentru adaptarea
funcţionalităţii acestora la particularităţile individuale ale pacienţilor. Este nevoie şi de
imaginaţie privind utilizarea aparaturii şi a alegerii mişcărilor adecvate particularităţilor
individuale ale fiecărui pacient. Precaritatea dotării tehnice a spaţiilor destinate tratamentului
kinoterapeutic este resimţită în ceea ce priveşte prelungirea programelor de recuperare şi
implicit prin mărirea costurilor de recuperare.

3.2. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Este de aşteptat viitorul apropiat să aducă schimbări esenţiale în ceea ce priveşte dotarea
clinicilor medicale cu aparatură de ultimă generaţie destinată recuperării prin kinetoterapie.
Apropiata intrare în Uniunea Europeană va conduce fără îndoială la adaptarea exigenţelor la
standardele statelor europene inclusiv în domeniul medical, şi, implicit, în tratamentul
complementar kinetoterapeutic. Ceea ce deosebeşte în acest moment ţara noastră de clinicile
ţărilor europene nu este calitatea actului medical, ci dotarea cu tehnică medicală de ultimă
generaţie. În domeniul kinetoterapeutic, decalajul esenţial al dotărilor se referă la bazinele
de recuperare. Executarea exerciţiilor fizice de recuperare prin mişcare în apă este potrivită
tuturor vârstelor, întregii cazuistici medicale unde este nevoie de recuperare, în apă efortul
fizic este mult diminuat, mişcările sunt mai uşor de realizat, exerciţiile sunt mai puţin
dureroase şi tratamentul este de mai scurtă durată.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică această ocupaţie sunt cu calificarea de kinetoterapeut. Practicanţii din
generaţiile mai vechi sunt absolvenţi ai facultăţilor de Cultură Fizică Medicală. Generaţiile
mai noi sunt calificate prin cursuri de specialitate cu durata de 3 ani, organizate în cadrul
secţiilor de kinetoterapie din instituţiile de învăţământ superior pentru educaţie fizică. Cei
care practică această ocupaţie sunt cu nivelul de pregătire profesională care să permită

365
 exercitarea atribuţiilor specifice în munca de continuare a intervenţiei medicale. Pregătirea
profesională pentru această ocupaţie trebuie să permită o permanentă colaborare cu medicul
specialist şi cu pacientul, în cadrul unui tratament individualizat şi particularizat.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pregătirea de specialitate se referă la însuşirea cunoştinţelor generale din domeniile
anatomiei, fiziologiei, biomecanicii şi biochimiei. Acestea sunt completate de cursuri
privind bazele kinetoterapiei, bazele teoretice ale exerciţiului fizic, cursuri de masaj. Aceste
cursuri cu caracter general sunt completate de cursuri de specialitate pe cazuri clinice, cu
referire la kinetoterapia în afecţiunile respiratorii, ortopedico-traumatice, neurologice,
reumatologice, cardiovasculare, precum şi în cadrul unor discipline opţionale cum ar fi
kinetoterapia în activităţile sportive, în afecţiunile pediatrice, kinetoprofilaxie, kinetoterapia
în geriatrie.
Toate aceste cunoştinţe au ca scop inţelegerea proceselor patologice şi a metodelor de
recuperare prin exerciţii fizice ca acte supuse reglării prin parcurgerea unor etape de formare
a deprinderilor motrice prin repetare, trecând de la exerciţiul cu caracter pasiv la cel activ.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Kinetoterapeutul trebuie să aibă nivel de pregătire superior. Înţelegerea patologiei, a
cazuisticii şi a mecanismelor fiziologice presupune instruirea de specialitate cu cadrele
universitare ale facultăţilor de medicină, lături de specialiştii în cultura fizică medicală.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Interviurile realizate cu specialiştii kinetoterapeuţi aduc în discuţie reconsiderarea catedrelor
de Cultură Fizică Medicală, prin cursuri de pregătire cu durata de 4 ani, în cadrul cărora se
poate realiza pregătirea profesională de cea mai înaltă calificare a personalului practicant al
acestei ocupaţii. Alături de pregătirea profesională de durată, mai sunt necesare cursuri de
perfecţionare de scurtă durată pentru cunoaşterea caracteristicilor tehnice şi a modului de
utilizare a aparaturii specifice nou apărute.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Kinoterapeutul primeşte pacienţii de la medicul specialist. Acesta a definit un diagnostic, a
intervenit medical şi a emis o fişă de observaţie medicală, care sunt documentele pe care le preia

366
kinetoterapeutul odată cu pacientul căruia medicul i-a recomandat un astfel de tratament. Pe
toată durata tratamentului, kinetoterapeutul colaborează cu medicul, informându-l asupra
stadiului tratamentului de recuperare, asupra modului în care pacientul răspunde acestui
tratament, stabilind împreună programul kinetoterapeutic, etapizarea şi durata acestuia.
Mai pot conlucra în tratamentul recuperator fizioterapeutul, balneofizioterapeutul, maseurul.

6.Concluzii
Ocupaţia de kinetoterapeut este clasificată în cadrul ocupaţiilor de străpungere, având
codul COR 222905.
Kinetoterapia este tratamentul recuperator prin mişcare prin exerciţiul fizic ales şi
condus de kinetoterapeut prin metode şi tehnici care au ca suport cunoaşterea mecanismelor
biofizice şi biochimice prin care pot fi restabilite căile funcţionale ale părţilor din organism
afectate.
Kinetoterapia are pacienţi din toate grupele de vârstă, de la copii născuţi cu deficienţe
fizice sau funcţionale, adulţi ale căror segmente au suferit intervenţii chirurgicale şi la care
trebuie restabilite şi reeducate funcţionalităţile segmentelor traumatizate, persoane de vârsta a
treia, la care incidenţa accidentelor neurologice este mai mare având ca efect pierderea într-o
anumită proporţie a coordonării neurolocomotorii. În alte cazuri sunt manifeste forme de
deteriorare funcţională specifice sau nespecifice vârstei, cum ar fi artrozele sau pierderea
tonicităţii musculare.
Kinetoterapeutul este un specialist cu studii superioare care completează munca de
vindecare începută de medic. Sunt maladii pe care medicul ştie că le poate vindeca numai
dacă intervenţia sa este completată de munca plină de pricepere, răbdare şi perseverenţă a
kinetoterapeutului. Sunt cazuri în care chirurgul afirmă „nu operez fără să am după mine un
kinetoterapeut”. Din nefericire, nivelul cultural scăzut al unor pacienţi, ignoranţa,
superficialitatea sau comoditatea acestora sunt sursele celor mai dese cazuri de abandon al
acestei foarte importante etape de vindecare. Destul de mulţi pacienţi care au trecut de
intervenţia medicală de specialitate şi, uneori, de trauma intervenţiilor chirurgicale, consideră
că trecerea timpului este suficientă pentru vindecarea completă, ignorând îndrumarea
medicală recuperatorie prin tratament kinetoterapeutic care presupune timp, bani, dar mai
ales răbdare,tenacitate şi voinţă pentru a parcurge etape plicticoase şi dureroase.
Kinetoterapeutul trebuie să înţeleagă deopotrivă şi esenţa actului medical la care s-a
supus pacientul şi particularităţile individuale ale acestuia, somatice şi psihice. Pacientul
kinetoterapeutului este de obicei o persoană panicată de durata mare a tratamentului şi de
nesiguranţa eficienţei lui. Persuasiunea kinetoterapeutului trebuie să creeze cadrul mental al

367
colaborării sale cu pacientul, pentru ca acesta să se supună tratamentului uneori îndelungat şi
dureros cu convingerea că, în final, se va bucura de succesul redobândirii funcţionalităţii
segmentelor corporale afectate.
Kinetoterapeutul trebuie să fie o persoană agreabilă, cu o ţinută fizică corespunzătoare,
un model al efectelor benefice ale mişcării, cu abilităţi fizice, dar şi de comunicare, bun
cunoscător al caracteristicilor legate de vârsta pacienţilor, înzestrat cu răbdare şi înţelegere,
capabil să ia decizii rapide în ceea ce priveşte tratamentul de recuperare în funcţie de
reactivitatea pacientului.
Kinetoterapeutul îşi poate desfăşura activitatea în spitale, clinici sau cabinete de
specialitate, policlinici, în săli special amenajate şi dotate cu aparatură specifică pentru
practicarea exerciţiilor fizice recuperatorii sau chiar la domiciliul pacienţilor în cazuri
extreme. Programul său de lucru este dependent de instituţia pe care o deserveşte şi de
programul pacienţilor.
Munca kinetoterapeutului este caracterizată prin dinamism. Deşi repetarea unor exerciţii ar
conduce la ideea monotoniei, această părere este contrazisă de alerta continuă a actului de
monitorizare a efectelor exerciţiilor la nivelul fiecărui pacient, care după caz, poate
determina schimbarea programului de recuperare, schimbarea exerciţiilor, a solicitărilor
privind elementele mişcării, intensitatea şi durata acestora.
Fiecare pacient are propriul program de recuperare kinetoterapeutic. În kinetoterapie nu
se lucrează în grup, ci individual.
Nu este de neglijat nivelul de dotarea cu aparate specifice, dar munca kinetoterapeutului
ar trebui să se desfăşoare în săli cu bazin de înot.

368
 Monografie profesională

Laminator sârmă

1.Natura activităţii

1.4. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de laminator sârmă face parte din categoria ocupaţiilor dominante.
Laminarea sârmei se obţine prin trecerea ţaglelor (semifabricatului), în prealabil încălzite,
printr-o serie de calibre cu secţiuni cu diferite reduceri până la obţinerea profilului.
Tehnologia de laminare a sârmelor diferă de la o dimensiune la alta după planul de treceri,
regimuri de reducţie şi după tipul laminorului, fapt care deosebeşte complexitatea muncii
prin complexitatea montării ghidajelor, reglarea liniei şi îndemânarea prinderii materialului
în vederea introducerii între cilindri.
Dificultatea de laminare (prinderea şi introducerea în calibre) creşte pe măsura apropierii de
liniile finisoare.
Lucrările principale se referă la :
• Pregătirea liniei de laminare după specificul fiecărui laminor, în conformitate cu
schemele de laminare, montarea corectă a aparatelor de conducere, centrarea,
montarea armăturilor şi ghidajelor
• Prelucrarea materialului încălzit de la cuptor cu ajutorul dispozitivelor de transport şi
introducerea lui în prima caje de lucru, trecerea manuală sau automată a barelor sau
firelor de profile diferite de la o cajă la alta şi introducerea lor în calibrul următor;
reglarea vitezei de laminare între caje pentru evitarea întinderii materialului;
manevrarea instalaţiilor auxiliare (transportor de colaci, vârtelniţe pentru colaci,
instalaţii hidraulice, etc.)
Productivitatea laminorului depinde de executarea corectă a lucrărilor şi de îndemânarea
muncitorilor, deoarece timpul de laminare nu depinde numai de timpul de trecere a
materialului printre cilindri, ci şi de durata trecerii lui de la un calibru la altul.
Toate aceste operaţii tehnologice sunt executate de muncitorii care au calificarea de
laminatori sârmă. Sunt decelate două nivele de acţionare a celor care practică această
ocupaţie, fiecare nivel de laminator desfăşurând activităţi specifice nivelului din care face
parte.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

369
 Laminatorul - nivel I – indiferent că acţionează în zoa trenului pregătitor sau finisor,
execută:
• fixarea înălţimii şi orizontalităţii grinzilor şi armăturilor de laminare
• reglarea axială şi radială a cilindrilor
• măsurarea prizelor de intrare-ieşire
• verificarea montării şi centrării ghidajelor
• reglează înălţimea rolelor de laminare din blocul finisor
• depistează defecte de laminare şi determină cauzele producerii lor
• verifică întinderile dintre caje pentru a observa corelarea turaţiilor şi modul cum au
fost puse salturile
• ia amprenta materialului după fiecare cajă pentru a ferifica aşezarea ghidajelor şi
corectarea salturilor.
Laminatorul – nivel II - :
• execută manevre la aparate pentru înlăturarea tendinţei de buclare sau întindere
• schimbă turaţia motoarelor de la caje în timpul laminării
• acţionează foarfecele
• execută manevre în caz de avarii, respectiv oprirea şi pornirea motoarelor
• montează, centrează şi demontează armăturile şi ghidajele
• măsoară materialul, conform schemei de laminare
• masoară pânzele de la intrarea în caje şi, după caz, schimbă cilindrii
• face reglaje la mecanismul de echilibrare pentru cilindrul superior.
Activităţile au complexităţi diferite şi solicită pregătiri şi experianţă de lucru specială

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În exercitarea sarcinilor specifice acestei oupaţii sunt cuprinse diferite tipuri de activităţi şi
anume: de identificarea informaţiilor, de interacţiune şi comunicare, activitate de tip fizic dar
şi de tip intelectual
Activitate de identificare a informaţiilor se referă la colectare, evaluarea şi asimilarea tuturor
informaţiilor necesare realizării sarcinilor specifice de lucru. În ambele nivele de acţionare a
laminatorului de sârmă, el trebuie să supravegheze modul în care se desfăşoară procesul de
laminare şi să evalueze,conform observaţiilor sale, care ar putea fi eventualele erori, defecte

370
 sau neconformităţi, pentru a lua decizia de reglare sau oprire a instalaţiilor în vederea
remedierii acestor disfuncţionalităţi.
În tupul de activităţi de interacţiune şi comunicare sunt soarte importante relaţiile cu colegii
din echpa de lucru, coordonarea activităţii personale cu activităţile acestora.
Tipul dominant de activitate este fizică, activităţi ce implică efort fizic intens, activităţi
manuale, manevrări de obiecte, activităţi de cuplare, decuplare la echipamente, de control a
modului de funcţionare a echipamentelor, repararea şi întreţinerea echipamentelor
Pentru exercitarea acestor activităţi este necesară actualizarea cunoştinţelor, care să permită
rapida identificare a problemelor şi găsirea rapidă a soluţiilor de remediere (decizie).

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În practicarea acestei ocupaţii sunt solicitate abilităţile cognitive ( nu poţi identifica o
disfuncţionalitate fără să cunoşti amănuntele tehnologiwei de fabricaţie, tipologia defectului
legată de fiecare secvenţă tehnologică), gândirea deductivă (observaţia stării materialelor pe
parcursul fabricaţiei este rezultatul modului normal sau disfuncţional de operare a
echipamentelor, caz în care trebuie făcute anumite reglage), atenţia de tip selectiv, dar şi cea
distributivă.
Dintre abilităţile fizice, sunt solicitate în foarte mare măsură îndemânarea (dexteritatea
manuală), coordonarea, precizia şi acurateţea mişcărilor, reacţia de acţionare în timp redus
(viteza de reacţie), rezistenţa la efort fizic de durată.
Dintre abilităţile senzoriale, cele mai solicitante în exercitarea acestei ocupaţii sunt vederea
şi acuitatea auditivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Principalul nivel de competenţă este cel tehnic şi anume de a conduce modul de funcţionare a
echipamentelor şi maşinilor în desfăşurarea procesului tehnologic. Laminatorul de sârmă
verifică fiecare operaţie tehnică şi inspectează produsul pentru a deduce care sunt măsurile de
reglaj necesare sau ce măsuri de reparare şi întreţinere se impun. Aceasta înseamnă o
monitorizare continuă a modului de funcţionare a echipamentelor tehnice, testări şi reglaje
care se impun.
Competenţele tehnice sunt grfate pe cunoaşterea elementelor de bază ale tehnologiilor de
fabricaţie, analiza cauzală a disfuncţionalităţilor, evaluarea soluţiilor probabile şi luarea
deciziilor de implementare a soluţiilor care să conducă la remedierea disfuncţionalităţilor.
În exercitarea atribuţiilor sale, laminatorul de sârmă trebuie să aibă necesarul de cunoştinţe
privind manageriatul timpului şi al resurselor materiale. Productivitatea şi eficienţa muncii

371
 de laminator sârmă este în parte dată de viteza de lucru a liniilor tehnologice, dar, în mare
parte, şi de atenţia, îndemânarea şi spiritul de observaţie şi viteza de reacţie a operatorului
uman.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Regimul de lucru în laminarea produselor de sârmă este „foc continuu”, deci se lucrează în
schimburi.
Activităţile specifice ocupaţiei de laminator de sârmă sunt legate de un punct fix, de locul din
unitate unde sunt liniile tehnologice de fabricaţie
Laminatorul de sârmă lucrează pe bază de contract de muncă încheiat pe o perioadă
nedeterminată.
Munca sa este caracterizată ca obositoare din punct de vedere fizic şi stresantă din punct de
vedere psihic.
Condiţiile de muncă sunt caracterizate prin temperatură excesivă (foarte cad sau foarte frig),
mediu cu umiditatea ridicată, curenţi de aer, aer poluat, gaze, vapori nocivi, praf, murdărie şi
foarte mult zgomot şi vibraţii. Acest cumul de factori conduc la aprecierea condiţiilor de
muncă drept condiţii cu disconfort fizic sporit.
Evaluarea condiţiilor de muncă specifice acestei ocupaţii serveşte ca bază de calcul pentru
indemnizaţiile de lucru, care pot fi revizuite periodic în funcţie de starea condiţiilor de lucru,
indiferent de calificare cerută pentru postul respectiv de lucru.
Condiţiile de muncă pentru această ocupaţie fiind apreciate ca dificile prin efortul fizic
continuu implicat, gradul de risc, solicitarea vizuală permanentă şi auditivă,
responsabilităţile, toate acestea conduc la ideea necesităţii unei perioade de adaptare la locul
de muncă în practicarea acestei ocupaţii.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au rămas neschimbate.
Nu se cunosc precizări legate de boli profesionale în practicarea acesteia, dar condiţiile
dificile de lucru care caracterizează microclimatul şi gradul ridicat de solicitare fizică
măresc incidenţa unor boli reumatismale, afecţiuni pulmonare, scăderea acuităţii auditive.
Dată fiind existenţa condiţiilor foarte dificile de lucru şi a efortului fizic foarte mare, pentru
practicarea acestei ocupaţii sunt indicaţi bărbaţii.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

372
 În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specific acestei ocupaţii a suferit foarte mici schimbări
datorită limitării la atribuţiile de supraveghere şi manevrare a liniilor tehnologice de
fabricaţie.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările tehnologice realizate în ultimii 10 ani sunt cele care au influenţat modicâficarea
conţinutului unor activităţi specifece acestei ocupaţii. Modul de manevrare a obiectelor şi de
acţionare a maşinilor este rezultanta instrucţiunilor de exploatare a liniilor tehnologice de
fabricaţie, a căror supraveghere cade în atribuţia practicantului acestei ocupaţii.
Tot perfecţionarea dotării tehnice a influenţat şi efectuarea unor schimbări organizatorice
ale locului de muncă.
Modernizarea proceselor tehnologice în laminoarele de sârmă este urmarea firească a
adaptărilor la exigenţele pieţei şi creşterii competiţiei în domeniu.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În următorii 5 ani se estimează că anumite activităţi manuale, mari consumatoare de efort şi
cu risc mare de producere a unor accidente, se vor diminua prin creşterea gradului de
automatizare a proceselor tehnologice. Acestea vor fi inerent a fe petrece fiind generate de
necesitatea creşterii productivităţii muncii.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică această ocupaţie sunt laminatori şi lăcătuşi specializaţi în
întreţinerea, supravegherea şi reglajul echipamentelor tehnologice.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea activităţilor acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel elementar de
fizică, de matematică şi de proiectare tehnologică, precum şi cunoştinţe de nivel mediu
privind operarea pe calculatoare sau echipamente electronice, cunoştinţe mecanice şi
tehnologice specifice.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de instrucţie şcolară necesar practicării acestei ocupaţii nu s-a
modificat în intervalul de timp 1990-2006. În acest interval de timp, practicanţii acestei

373
 ocupaţii au fost absolvenţi de minim şcoală profesională, dar şi de licei indistrial cu profil
diferit. Se estimează, că în viitor, odată cu creşterea gradului de automatizare a proceselor
tehnologice şi diminuarea solicitărilor factorului uman, exigenţele privind nivelul minim
necesar de şcolaritate vor scade, practicarea acestei meserii put-nd a fi realizată, prin
specializare şi practică, şi de către absolvenţii de şcoli de ucenici sau de arte şi meserii.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru specializarea muncitorilor care practică această ocupaţie sunt necesare cursuri de scurtă
durată, de până la 2 luni, în care să fie dobândite cunoştinţele teoretice de bază privind modul
de fucţionare a liniilor tehnologice şi esenţa procesului de laminare, precum şi formarea
deprinderilor practice de acţionare a echipamentelor de lucru. Practica la locul de muncă va
contribui în mare măsură şi la satisfacerea exigenţei de acomodare cu condiţiilr de lucru.
Dacă evoluţia dotării tehnice va conduce la creşterea componentei de supraveghere, odată cu
creşterea gradului de automatizare, atunci va fi obsolut necesară dobândirea cunoştinţelor
elementare de operare pe calculator.

5.Ocupaţii înrudite
Dintre ocupaţile înrudite sunt de menţionat cele de trefilator şi de termist-tratamentist.
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
Operaţiile din amontele acestei meserii sunt cele realizate de lăcătuş, iar cele din aval, de
trefilator.

6.Concluzii
Ocupaţia de laminator sârmă – COR 812204 – face parte din categoria ocupaţiilor dominante
care în ultina perioadă şi-au schimbat în foarte mică măsură caracterul activităţilor, fiind o
ocupaţie legată strict de procese tehnologice mecanizate şi, în parte, automatizate.
Ocupaţia de laminator sârmă face parte din categoria ocupaţiilor dominante.
Laminarea sârmei se obţine prin trecerea ţaglelor (semifabricatului), în prealabil încălzite,
printr-o serie de calibre cu secţiuni cu diferite reduceri până la obţinerea profilului.
Tehnologia de laminare a sârmelor diferă de la o dimensiune la alta după planul de treceri,
regimuri de reducţie şi după tipul laminorului, fapt care deosebeşte complexitatea muncii prin
complexitatea montării ghidajelor, reglarea liniei şi îndemânarea prinderii materialului în
vederea introducerii între cilindri.

374
 Productivitatea laminorului depinde de executarea corectă a lucrărilor şi de îndemânarea
muncitorilor, deoarece timpul de laminare nu depinde numai de timpul de trecere a
materialului printre cilindri, ci şi de durata trecerii lui de la un calibru la altul.
Toate aceste operaţii tehnologice sunt executate de muncitorii care au calificarea de laminatori
sârmă. Sunt decelate două nivele de acţionare a celor care practică această ocupaţie, fiecare
nivel de laminator desfăşurând activităţi specifice nivelului din care face parte.
Regimul de lucru în laminarea produselor de sârmă este „foc continuu”, deci se lucrează în
schimburi.
Activităţile specifice ocupaţiei de laminator de sârmă sunt legate de un punct fix, de locul din
unitate unde sunt liniile tehnologice de fabricaţie
Laminatorul de sârmă lucrează pe bază de contract de muncă încheiat pe o perioadă
nedeterminată.
Munca sa este caracterizată ca obositoare din punct de vedere fizic şi stresantă din punct de
vedere psihic.
Condiţiile de muncă sunt caracterizate prin temperatură excesivă (foarte cad sau foarte frig),
mediu cu umiditatea ridicată, curenţi de aer, aer poluat, gaze, vapori nocivi, praf, murdărie şi
foarte mult zgomot şi vibraţii. Acest cumul de factori conduc la aprecierea condiţiilor de
muncă drept condiţii cu disconfort fizic sporit.
Evaluarea condiţiilor de muncă specifice acestei ocupaţii serveşte ca bază de calcul pentru
indemnizaţiile de lucru, care pot fi revizuite periodic în funcţie de starea condiţiilor de lucru,
indiferent de calificare cerută pentru postul respectiv de lucru.
Condiţiile de muncă pentru această ocupaţie fiind apreciate ca dificile prin efortul fizic
continuu implicat, gradul de risc, solicitarea vizuală permanentă şi auditivă,
responsabilităţile, toate acestea conduc la ideea necesităţii unei perioade de adaptare la locul
de muncă în practicarea acestei ocupaţii.
Nu se cunosc precizări legate de boli profesionale în practicarea acesteia, dar condiţiile
dificile de lucru care caracterizează microclimatul şi gradul ridicat de solicitare fizică
măresc incidenţa unor boli reumatismale, afecţiuni pulmonare, scăderea acuităţii auditive.
Dată fiind existenţa condiţiilor foarte dificile de lucru şi a efortului fizic foarte mare, pentru
practicarea acestei ocupaţii sunt indicaţi bărbaţii.
În practicarea acestei ocupaţii sunt solicitate abilităţile cognitive ( nu poţi identifica o
disfuncţionalitate fără să cunoşti amănuntele tehnologiwei de fabricaţie, tipologia defectului
legată de fiecare secvenţă tehnologică), gândirea deductivă (observaţia stării materialelor pe
parcursul fabricaţiei este rezultatul modului normal sau disfuncţional de operare a

375
echipamentelor, caz în care trebuie făcute anumite reglage), atenţia de tip selectiv, dar şi cea
distributivă.
Dintre abilităţile fizice, sunt solicitate în foarte mare măsură îndemânarea (dexteritatea
manuală), coordonarea, precizia şi acurateţea mişcărilor, reacţia de acţionare în timp redus
(viteza de reacţie), rezistenţa la efort fizic de durată.
Dintre abilităţile senzoriale, cele mai solicitante în exercitarea acestei ocupaţii sunt vederea
şi acuitatea auditivă.
Profilul „tipului ideal” de practicant al acestei ocupaţii ar putea fi caracterizat de :
• nivel sub mediu de instrucţie şcolară
• disponibilităţi la efort fizic susţinut, de lungă durată
• dexteritate / îndemânare
• coordonare motorie
• atenţie concentrată şi distributivă
• acuitate vizuală şi auditivă
• adaptabilitate la microclimat caracterizat prin zgomot şi vibraţii, noxe, perculozitate,
temperaturi extreme
Pentru practicanţii acestei ocupaţii trebuie găsite metode de stimulare şi motivare care
să compenseze dificultăţile condiţiilor de lucru. Suplimentele de salariu reprezentate
de indemnizaţii pentru efort practicat în condiţii de mediu cu nocivităţi şi lucru în
schimburi, bonuri de masă.

376
 Monografie profesională

LĂCĂTUŞ MECANIC

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Munca de lăcătuş mecanic include o gamă largă de activităţi legate de intervenţiile asupra
maşinilor din dotarea tehnică a unei unităţi, fie ele de prelucrare, de distribuţie sau de
transport.
Lăcătuşul mecanic face inspecţia stării tehnice a funcţionalităţii acestor maşini şi, după caz,
le repară sau le reglează parametrii funcţionali, după care face teste de funcţionalitate. La
nevoie înlocuieşte piese sau componente de maşini şi echipamente asigurând funcţionalitatea
acestora la nivelul exigenţelor de utilizare, reglând maşinile conform indicatorilor de
toleranţă specifici.
Obiectul activităţilor sale sunt maşinile din dotare, fie ele cu comandă manuală,
semiautomate sau automate, indiferent de profilul de producţie al unităţilor/firmelor în care
îşi desfăşoară activitatea. În unităţile cu profil de prelucrări mecanice reglează şi asigură
buna funcţionare a strungurilor, frezelor, rabotezelor, maşinilor de ascuţit, găurit şi
debavurat; în unităţiele de industrie textilă contrilează buna funcţionare, remediază şi
reglează maşinite de filat sau ţesut; în industria de prelucrare a produselor alimentare
asugură buna funcţionare a maşinilor de mărunţire, malaxare şi ambalare pe tot fluxul
tehnologic de fabricaţie, indiferent de produsele realizate şi exemplele pot continua în toate
ramurile şi subramurile în care tehnologiile sunt legate de utilizarea maşinilor şi
echipamentelor de lucru.
Indiferent de ramura sau domeniul de activitate în care îşi desfăşoară munca lăcătuşul
mecanic, activităţile acestuia se pot cuprinde sintetic în următoarele tipuri :
§ supravegherea şi controlul maşinilor
§ verificarea parametrilor funcţionali
§ reglarea parametrilor funcţionali
§ înlocuirea pieselor uzate
§ verificarea remedierilor şi realizarea de teste funcţionale

377
 § întreţinerea şi curăţarea maşinilor de lucru
O componentă importantă a activităţilor sale se referă şi la confecţionarea sau ajustarea unor
piese funcţionale pentru remedieri rapide ale funcţionalităţii. Pentru situaţii de urgenţă,
lăcătuşul mecanic trebuie să fabrice anumite piese sau componente, trebuind să definească
elementele de cotă ale acelor piese şi să ştie să utilizeze maşinile unelte pentru realizarea
componentelor dorite. Odată realizate, înainte de montarea lor, lăcătuţul mecanic trebuie să le
verifice calibrarea, să le măsoare cu dispozitive speciale şi să practice anumite corecţii. Odată
realizate, acele componente trebuie montate şi testate, în contextul respectării parametrilor de
funcţionalitate din cartea tehnică a maşinilor.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În executarea activităţilor specifice muncii de lăcătuş mecanic este greu de realizat o ierarhie
a acestora după importanţa lor, întrucât fiecare tip de activitate îşi are rolul său. Activitatea
de remediere a defecţiunilor sau de reglare a bunei funcţionări a unor maşini este precedată
de rigoarea controlului modului de funcţionare a acesteia. Realizarea remedierilor presupune
o bună organizare a muncii, în special privind aprovizionarea cu materiale, apoi citirea
desenelor tenice care definesc profilul şi cotele pieselor sau subansamblelor care trebuie
remediate sau înlocuite, apoi realizarea propriu-zisă a acelor piese dacă este cazul şi
montarea lor în ansamblul maşinii. În final, dar nu ultimul ca importanţă, este reglajul maşinii
asupra căreia s-a practicat reparaţia şi controlul funcţionalităţii sale în limitele de toleranţă
admise.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipologia solicitărilor în practicarea ocupaţiei

În realizarea activităţilor specifice ocupaţiei de lăcătuş mecanic sunt intens solicitante atât
activităţi de tip intelectual cât şi de tip fizic şi de interacţiune/comunicare.
Dintre solicitările de tip intelectual, sunt de menţionat cele referitoare la evaluarea
informaţiilor privind modul de funcţionare a maşinilor pe care le supraveghează,
identificarea soluţiilor de remediere care se impun, luarea deciziilor cele mai potrivite privind
oprirea maşinilor pentru remediere, înlocuirea sau remedierea pieselor defecte, astfel încât
fluxul tehnologic şi/ sau calitatea produselor să nu aibe de suferit.
Munca lăcătuşului mecanic cuprinde activităţi tehnice complexe, solicitante din punct de
vedere fizic, dominante fiind activităţile manuale de demontare şi montare, precum şi cele de

378
 realizare a unor noi repere. Mânuirea sculelor şi dispozitivelor în posturi de lucru de cele mai
multe ori incomode presupune implicarea efortului fizic moderat.
Buna desfăşurare a activităţilor desfăşurate în cadrul acestei ocupaţii este de cele mai multe
ori dependentă de conlucrarea cu colegii de muncă. Informarea şi comunicarea sunt esenţiale
pentru depistarea maşinilor a căror funcţionalitate trebuie remediată. Uneori, pentru aducerea
maşinilor la standardul de funcţionalitate trebuie , lăcătuşul mecanic trebuie să lucreze cu
achipa de intervenţii din care face parte.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Exercitarea acestei ocupaţii presupune abilităţi intelectuale, fizice şi senzoriale.
Din categoria abilităţilor intelectuale sunt de menţionat gândirea deductivă şi rapiditatea
gândirii. Din categoria abilităţilor fizice, sunt solicitate dexteritatea şi acurateţea mişcărilor,
rezistenţa la efort fizic şi coordonarea motorie, iar dintre abilităţile senzoriale vederea şi
acuitatea auditivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Principalele competenţe ale acestei ocupaţii sunt tehnice, de lucru cu maşini şi echipamente,
pentru întreţinerea şi repararea lor, precum şi pentru monitorizarea bunei lor funcţionări. Alte
nivele de competenţă pentru munca lăcătuşului mecanic sunt cele care decurg din modul de
rezolvare a problemelor specifice acestei munci şi anume de identificare a defecţiunilor,
stabilirea cauzelor care le-au generat şi găsirea soluţiilor de remediere a bunului mers al
maşinii sau echipamentului avut în întreţinere.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Lăcătuşul mecanic lucrează în mod obişnuit în schimburi desfăşurate în zilele normale de
lucru. Sunt totuşi cazuri în care acesta lucrează şi în zilele de sâmbătă sau duminică, dar
numai atunci când face parte din echipe de intervenţie în tehnologii cu „foc continuu”.
Munca sa este desfăşurată în unităţi cu sediul fix, acolo unde sunt spaţii destinate maşinilor
şi echipamentelor productive, dar şi în ateliere uzinale, întreprinderi cu profil agricol (pentru
repararea urilajelor agricole), în firme de service. Se poate lucra şi în spaţii închise şi în spaţii
deschise, în funcţie de solicitarea sarcinii de lucru, deci în condiţii de căldură excesivă sau
frig. Postura specifică de lucru este ortostatismul, în anumite activităţi de montare-
demontare în locuri greu accesibile, fiind necesară desfăşurarea activităţii în posturi nefireşti
şi dificile.

379
 Microclimatul situaţiilor obişnuite de lucru este dominat de zgomot, praf sau substanţe
chimice utilizate la intreţinere (produse petroliere, lubrifianţi) .
Lăcătuşul mecanic lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată, cu
program de lucru complet.
Munca sa nu are caracter monoton sau repetitiv, situaţiile în care este solicitat pentru
remedieri sau reglaje fiind foarte diverse. Dominanta solicitărilor este efortul fizic implicat în
realizarea sarcinilor de lucru.
Investigaţia a relevat că în ultimii 10 ani, condiţiile specifice desfăşurării acestei ocupaţii nu
au suferit schimbări majore.
Datele de statistică medicală nu fac o legătură directă între practicarea acestei ocupaţii o
anume stare patologică profesională. Totuşi, datorită condiţiilor mediului de muncă
(temperaturi extreme, umititate, efort fizic în posturi de lucru dificile) se pot face remarci
privind predispoziţia la îmbolnăviri reumatice şi incidenţa mai mare a acestora la persoanele
care practică această ocupaţie.
Date fiind condiţiile de lucru şi solicitările preponderent fizice, munca de lăcătuş mecanic se
consideră că poate fi practicată mai degrabă de bărbaţi, mai robuşti şi mai rezistenţi.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii ani nu au intervenit schimbări majore în conţinutul activităţilor specifice acestei
meserii. Totuşi, practicanţii acestei meserii beneficiază în ultima vreme de dotări cu scule,
dispozitive şi verificatoare sau echipamente de testare de ultimă generaţie, ceea ce determină
o mai mare uşurinţă în ceea ce priveşte controlul modului de exploatare şi înreţinere a
maşinilor şi echipamentelor aflate în supraveghere sau pentru care se asigură sercice-ul
uzinal.
3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani
Într-o perioadă mai mare de timp activităţile specifice ocupaţiei de lăcătuş mecanic au suferit
modificări care nu se referă în esenţă la schimbarea conţinutului muncii, ci la adaptarea la
schimbările rapide ale tehnologiilor, la nevoile exigenţele de exploatare a maşinilor şi
echipamentelor, generate de creşterea competiţiei. De fapt, aceşti factori au generat exigenţe
sporite în ceea ce priveşte cunoaşterea parametrilor funcţionali ai noilor generaţii de maşini şi
a modului lor de exploatare, o mai bună organizare a muncii în echipa de intervenţii şi o mai
bună aprovizionare cu materialele necesare.

380
 Trebuie menţionat faptul că maşinile, utilajele şi echipamentele de ultimă generaţie limitează
intervenţia lăcătuşului mecanic în ceea ce priveşte repararea propriu-zisă a componentelor, în
intervenţiile de remediere a defecţiunilor fiind manifestă tot mai pregnant tendinţa de
schimbare a seturilor sau subansamblelor cu elemente componente produse de fabricantul
respectivelor maşini. Pe măsură ce dotarea tehnică devine tot mai performantă, sunt tot mai
rare cazurile în care lăcătuşul mecanic îşi construieşte piese de înlocuit după modelul pieselor
originale. Există şi un mare avantaj al acestui mod nou de asigurare a service-ului în sensul
că înlocuirea subansamblelor nefuncţionale sau cu abateri funcţionale este mult mai rapidă şi
nici nu mai ridică problema reglajelor după intervenţie, asigurându-se respectarea
parametrilor tehnologici funcţionali.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Se estimează că tendinţa de evoluţie foarte rapidă a tehnologiilor de fabricaţie va genera în
viitoarea perioadă o mai mare uşurinţă în exercitarea atribuţiilor specifice acestei ocupaţii.
Tendinţa de tehnologizare, de automatizare a proceselor de fabricaţie vor conduce în viitor la
diminuarea sau chiar dispariţia unor activităţi în care este implicat efortul fizic şi limitarea
intervenţiilor de remediere a funcţionalităţii la reglaje specifice menţiunilor din cartea tehnică
a respectivelor maşini. Aceasta va conduce la sporirea gradului de intelectualizare a muncii.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie
Cei care au ocupaţia de lăcătuş mecanic sunt de profesie lăcătuşi mecanici. Specificul
activităţilor acestei ocupaţii impune calificarea în această meserie.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea ocupaţiei de lăcătuş mecamic este necesară însuşirea unor cunoştinţe de
bază din domeniul mecanic, la nivel mediu, precum şi cunoştinţe elementare de fizică, desen
tehnic şi mod de operare cu computerul şi echipamentele electronice de măsurare şi control.
De asemenea, lăcătuşul mecanic trebuie să aibă cunoştinţele necesare privind siguranţa în
exploatare a maşinilor pe care le deserveşte.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Lăcătuşii mecanici se pregătesc în şcoli profesionale cu specific pentru această meserie. În
ultimii 15 ani cu s-au schimbat exigenţele privind nivelul de pregătire pentru această
meserie. Mai pot ieşi cu calificarea de lăcătuşi mecanici şi absolvenţii liceelor industriale cu

381
 acest profil, dar proaspeţii abseolvenţi ai acestei forme de învăţământ au mai mult noţiuni
teoretice necesare practicării acestei meserii, evident un mai elevat bagaj de cunoştinţe
generale de bază din domeniul fizicii mecanice, a desenului tehnic şi poate o mai mare
uşurinţă în operarea cu calculatorul. Randamentul lor pentru practicarea acestei meserii
poate fi sensibil înbunătăţit pe masura acumulării deprinderilor practice.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Practicanţii acestei ocupaţii sunt absolvenţi ai cursurilor de lungă durată din şcolile
profesionale sau absolvenţi de liceu industrial cu acest profil. Perfecţionarea pregătirii lor nu
este absolut necesar a se realiza prin organizarea unor cursuri de scurtă durată, dar se impune
a se realiza chiar la locul de muncă, sub supravegherea tehnologilor de specialitate, când are
loc o retehnologizare sau o înlocuire a unor echipamente cu altele de ultimă generaţie, care
presupune cunoaşterea caracteristicilor şi a parametrilor de funcţionalitate, însuşirea
prescripţiilor din noile cărţi tehnice ale acestor maşini.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Lăcătuşul mecanic preia sarcinile de lucru de la inginerul mecanic şi tehnologul de
specialitate, precum şi de la maistrul mecanic care coordonează activitatea de întrţinere şi
reparare a maşinilor şi echipamentelor de lucru. În desfăşurarea activităţilor sale, el
conlucrează cu muncitorii din echipa sa de lucru, precum şi cu persoane care au alte ocupaţii,
cum ar fi: mecanici, sudori, debitatori, rectificatori, iar, în avalul activităţilor sale, chiar şi cu
muncitori necalificaţi.

6.Concluzii
Ocupaţia de lăcătuş mecanic face parte din categoria ocupaţiilor dominante şi are codul
721410.
Lăcătuşul mecanic face inspecţia stării tehnice a funcţionalităţii acestor maşini şi, după caz,
le repară sau le reglează parametrii funcţionali, după care face teste de funcţionalitate. La
nevoie înlocuieşte piese sau componente de maşini şi echipamente asigurând funcţionalitatea
acestora la nivelul exigenţelor de utilizare, reglând maşinile conform indicatorilor de
toleranţă specifici.

382
Obiectul activităţilor sale sunt maşinile din dotare, fie ele cu comandă manuală,
semiautomate sau automate, indiferent de profilul de producţie al unităţilor/firmelor în care
îşi desfăşoară activitatea
Activitatea de remediere a defecţiunilor sau de reglare a bunei funcţionări a unor maşini este
precedată de rigoarea controlului modului de funcţionare a acesteia. Realizarea remedierilor
presupune o bună organizare a muncii, în special privind aprovizionarea cu materiale, apoi
citirea desenelor tenice care definesc profilul şi cotele pieselor sau subansamblelor care
trebuie remediate sau înlocuite, apoi realizarea propriu-zisă a acelor piese dacă este cazul şi
montarea lor în ansamblul maşinii. În final, dar nu ultimul ca importanţă, este reglajul maşinii
asupra căreia s-a practicat reparaţia şi controlul funcţionalităţii sale în limitele de toleranţă
admise.
Munca lăcătuşului mecanic cuprinde activităţi tehnice complexe, solicitante din punct de
vedere fizic, dominante fiind activităţile manuale de demontare şi montare, precum şi cele de
realizare a unor noi repere. Mânuirea sculelor şi dispozitivelor în posturi de lucru de cele mai
multe ori incomode presupune implicarea efortului fizic moderat. Solicitările de tip
intelectual se referă la identificarea şi diagnosticarea disfuncţionalităţilor, înţelegerea
mecanismelor mecanice funcţionale, rapiditatea gândirii în folosul deciziilor tenice adecvate
situaţiilor în care este solicitată intervenţia sa.
Din categoria abilităţilor intelectuale sunt de menţionat gândirea deductivă şi rapiditatea
gândirii. Din categoria abilităţilor fizice, sunt solicitate dexteritatea şi acurateţea mişcărilor,
rezistenţa la efort fizic şi coordonarea motorie, iar dintre abilităţile senzoriale vederea şi
acuitatea auditivă.
Lăcătuşul mecanic lucrează în mod obişnuit în schimburi desfăşurate în zilele normale de
lucru. Sunt totuşi cazuri în care acesta lucrează şi în zilele de sâmbătă sau duminică, dar
numai atunci când face parte din echipe de intervenţie în tehnologii cu „foc continuu”.
Munca sa este desfăşurată în unităţi cu sediul fix, acolo unde sunt spaţii destinate maşinilor
şi echipamentelor productive, dar şi în ateliere uzinale, întreprinderi cu profil agricol (pentru
repararea urilajelor agricole), în firme de service. Se poate lucra şi în spaţii închise şi în spaţii
deschise, în funcţie de solicitarea sarcinii de lucru, deci în condiţii de căldură excesivă sau
frig. Postura specifică de lucru este ortostatismul, în anumite activităţi de montare-
demontare în locuri greu accesibile, fiind necesară desfăşurarea activităţii în posturi nefireşti
şi dificile.
Microclimatul situaţiilor obişnuite de lucru este dominat de zgomot, praf sau substanţe
chimice utilizate la intreţinere (produse petroliere, lubrifianţi) .

383
Lăcătuşul mecanic lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată, cu
program de lucru complet. Activităţile specifice acestei meserii se por realiza individual sau
în echipă.
Practicanţii acestei ocupaţii sunt absolvenţi ai cursurilor de lungă durată din şcolile
profesionale sau absolvenţi de liceu industrial cu acest profil. Perfecţionarea pregătirii lor nu
este absolut necesar a se realiza prin organizarea unor cursuri de scurtă durată, dar se impune
a se realiza chiar la locul de muncă, sub supravegherea tehnologilor de specialitate, când are
loc o retehnologizare sau o înlocuire a unor echipamente cu altele de ultimă generaţie, care
presupune cunoaşterea caracteristicilor şi a parametrilor de funcţionalitate, însuşirea
prescripţiilor din noile cărţi tehnice ale acestor maşini.
Lăcătuşul mecanic este subordonat inginerului mecanic şi tehnologului care conduce
activitatea productivă. El poate conlucra cu mecanici, lăcătuşi, prelucrători prin aşchiere,
rectificatori, specialişti în aparate de masură şi control. Poate avea în subordine muncitori
necalificaţi.

384
 Monografie profesională

Lăcătuş montator
pentru utilaje industriale, de construcţii şi agricole

1.Natura activităţii

1.22. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de lăcătuş montator pentru utilaje industriale, de construcţii şi agricole face parte
din categoria ocupaţiilor dominante. Este un tip aparte de specialitate de lăcătuşerie în care
nivelul competenţelor este limitat la intervenţii de montat şi demontat elemente,
subansamble
şi obiecte fără a interveni la partea mecanico-funcţională.
În funcţie de domeniul în care lucrează, practicantul acestei ocupaţii face lucrări care
cuprind următoarele activităţi:
- pentru utilaje industriale:
§ montări şi demontări de bene, cupe pentru utilaje, sape pentru instalaţii de
forare, îmbinări de tubulaturi, echiparea utilajelor cu subansamble de
acţionare, forare, decapare, ridicare
§ asamblări de elemente ale utilajelor tehnologice
§ asamblare de înprejmuiri ale zonelor de lucru
- pentru utilaje de construcţii :
§ montarea de schele de acces fixe şi mobile
§ montarea de socluri
§ fixări ale elementelor de construcţii metalice prin bolţiri şi colţare
§ montarea şi demontarea de mijloace de ridicare, transportoare bandă,
elevatoare, elemente de prindere pentru mijloacele de ridicare şi transport
- pentru utilaje agricole:
§ echiparea tractoarelor cu semănători, sape, mijloace de ridicare,
cultivatoare, dozatoare, sape
§ îmbinări ale elementelor de irigaţii şi cuplări la pompe
§ fixarea elementelor de susţinere a spalierelor
§ îmbinarea structurilor de susţinere la sere, silozuri
§ lucrări de întreţinere şi reparaţii la excipamentele auxiliare

385
1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor
• montarea de structuri metalice
• echiparea utilajelor şi a mijloacelor de ridicare şi transport
• montarea accesoriilor la utilaje
• dezasamblări
• executarea dispoziţiilor de lucru

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Activităţile specifice acestei ocupaţii se realizează în echipă. Conlucrarea în realizarea
sarcinilor de lucru ale echipei este principalul element de interacţiune. Un alt aspect din
acest tip de activitate se referă la receptarea sarcinilor distribuite de persoanele care au
ocupaţii în amonte, şefi de chipe, maiştri, specialişti tehnologi.
Activitatea de tip intelectual este reprezentată de evaluarea sarcinilor şi dispoziţiilor de lucru
şi de identificare a soluţiilor de rezolvare a acestora, precum şi de programarea pe etape de
lucru pentru încadrarea în termenele stabilite.
Activitatea de tip fizic este predominantă şi se referă la manevrare de obiect, poziţionare,
fixare de elemente şi subansamble, operaţii care necesită un mare efort fizic, precum şi riscul
de posibile accidentări.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare practicării ocupaţiei sunt preponderent fizice: îndemânarea, precizia
mişcărilor, reacţie în timp redus, coordonare motorie, rezistenţă la efort fizic intens.
Abilităţile senzoriale necesare : vederea de aproape şi de departe, acuitatea auditivă
Abilităţile intelectuale sunt mai puţin solicitate. Totuşi, pentru practicarea acestei ocupaţii
sunt necesare cunoştinţe specifice lăcătuşeriei de montaj, aptitudini tehnice care privesc
vederea în spaţiu şi intuiţia tehnică.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Principalele competenţe ale acestei munci sunt de natură tehnică, de lucru cu echipamente,
referitoare la montare-demontare, verificarea operaţiilor realizate, întreţinerea şi repararea
acestora.
Alte competenţe privesc identificarea de probleme, evaluarea soluţiilor de rezolvare.

386
2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă
Programul de lucru al lăcătuşului montator este variabil în funcţie de domeniu sau firma în
care lucrează. În mod obişnuit el are un program normal de lucru, în zilele lucrătoare. Dacă
lucrează în construcţii, poate avea program prelungit sau sezonier. Dacă lucrează în extracţie,
poate lucra în schimburi. În agricultură se lucrează zi-lumină.
De cele mai multe ori, lăcătuşul montator execută sarcinile de serviciu în unităţi la punct fix,
la sediul firmei, dar se poate deplasa în teritoriu pentru lucrări specifice la utilaje. Poziţia de
lucru este ortostatică.
El lucrează pe bază de contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată.
Munca sa este obositoare din punct de vedere fizic
Condiţiile sale de muncă sunt foarte variate, caracterizate prin temperaturi extrebe, umezeală
aer poluat, zgomot. Aceste condiţii au rămas neschimbate în ultimii 10 ani. Nu se cunosc
mijloace de stimulare sau motivare a muncii, dar sunt expres cerute salarii mai mari, bonuri
de masă.
Pentru această muncă sunt mai indicaţi bărbaţii, întrucât este considerată o muncă grea,
obositoare fizic şi în condiţii grele de desfăşurare.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii specific acestei ocupaţii nu s-a schimbat în ultimii 5 ani

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani s-au schimbat doar unele aspecte legate de organizarea locurilor de muncă şi
dotarea cu scule.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Nu se previzionează a se petrece vreo schimbare majoră în conţinutul muncii specific acestei
ocupaţii în următorii 5 ani.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Mecanici
Tinichigii

387
4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare studii elementare din domeniul
construcţiilor şi medii din domeniul mecanicii şi transportului (mai ales atunci când meseria
este practicată în domeniul transporturilor sau agriculturii)
De asemenea , mai sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniile ştiinţelor exacte
(matematică, fizică), prelucrarea şi producţie, siguranţă şi securitate, legislaţie, administraţie,
resurse umane.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de instrucţie şcolară necesar practicării acestei meserii nu
au evoluat în timp, acesta fiind şcoala profesională cu profil : lăcătuş montator, lăcătuş
construcţii metalice, lăcătuş mecanic

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pregătirea în şcoli profesionale precum şi experienţa dobândită sunt suficiente practicării
acestei ocupaţii. Totuşi, în funcţie de domeniul în care este practicată aceasta, sunt necesare
specializări pe domenii, de scurtp durată, axate mai mult pe dobândirea deprinderilor
pracţice legate de respectivele domenii.

5.Ocupaţii înrudite

Lăcătuş
Lăcătuş mecanic
Tinichigiu

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: Maistru, mecanic
În aval: Tinichigii, muncitori necalificaţi

6.Concluzii

Ocupaţia de lăcătuş montator utilaje industriale de construcţii şi agricole este o ocupaţie

dominantă, al cărei conţinut al activităţilor cuprinse nu s-a schimbat în ultima perioadă.
Activităţile cuprinse în această ocupaţie se referă la montarea de structuri metalice, echiparea
utilajelor şi a mijloacelor de ridicare şi transport, montarea accesoriilor la utilaje, dezasamblări,

388
executarea dispoziţiilor de lucru, respectarea normelor de siguranţă a muncii şi de prevenire a
incendiilor.
Activităţile specifice acestei ocupaţii se realizează în echipă. Conlucrarea în realizarea
sarcinilor de lucru ale echipei este principalul element de interacţiune. Un alt aspect din
acest tip de activitate se referă la receptarea sarcinilor distribuite de persoanele care au
ocupaţii în amonte, şefi de chipe, maiştri, specialişti tehnologi.
Activitatea de tip fizic este predominantă şi se referă la manevrare de obiecte, poziţionare,
fixare de elemente şi subansamble, operaţii care necesită un mare efort fizic, precum şi riscul
de posibile accidentări.
Abilităţile necesare practicării ocupaţiei sunt preponderent fizice: îndemânarea, precizia
mişcărilor, reacţie în timp redus, coordonare motorie, rezistenţă la efort fizic intens.
Abilităţile senzoriale necesare : vederea de aproape şi de departe, acuitatea auditivă
Abilităţile intelectuale sunt mai puţin solicitate. Totuşi, pentru practicarea acestei ocupaţii
sunt necesare cunoştinţe specifice lăcătuşeriei de montaj, aptitudini tehnice care privesc
vederea în spaţiu şi intuiţia tehnică.
Programul de lucru al lăcătuşului montator este variabil în funcţie de domeniu sau firma în
care lucrează. În mod obişnuit el are un program normal de lucru, în zilele lucrătoare. Dacă
lucrează în construcţii, poate avea program prelungit sau sezonier. Dacă lucrează în extracţie,
poate lucra în schimburi. În agricultură se lucrează zi-lumină.
De cele mai multe ori, lăcătuşul montator execută sarcinile de serviciu în unităţi la punct fix,
la sediul firmei, dar se poate deplasa în teritoriu pentru lucrări specifice la utilaje. Poziţia de
lucru este ortostatică.
El lucrează pe bază de contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată.
Munca sa este obositoare din punct de vedere fizic
Condiţiile sale de muncă sunt foarte variate, caracterizate prin temperaturi extrebe, umezeală
aer poluat, zgomot. Aceste condiţii au rămas neschimbate în ultimii 10 ani. Nu se cunosc
mijloace de stimulare sau motivare a muncii, dar sunt expres cerute salarii mai mari, bonuri
de masă.
Pentru această muncă sunt mai indicaţi bărbaţii, întrucât este considerată o muncă grea,
obositoare fizic şi în condiţii grele de desfăşurare.

Elemente de prrofil :
• bărbat
• şcoală profesională
• rezistenţă la efort fizic

389
• vedere bună de aproape şi la distanţă
• îndemânare
• coordonare motorie
• aptitudini tehnice
• vedere în spaţiu tridimensional

390
 Monografie profesională
Legumicultor

1.Natura activităţii

1.23. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de legumicultor este o ocupaţie agricolă dominantă, marcată de o specializare
pentru cultivarea legumelor în vederea comercializării.
Specializarea în producţia de legume vizează nu numai producţia în câmp, ci şi cea realizată
în condiţii controlate, în spaţii închise.
Eşalonarea producţiilor care să acopere şi extrasezonier nevoile pieţei a impus folosirea
integrală a timpului, indiferent de anotimp şi sezon. Astfel, unele activităţi premergătoare
etapelor de vegetaţie referitoare la dezvoltare, înflorire, dezvoltarea fructului sunt comune
pentru ambele categorii de producţii legumicole. Acestea se referă la selectarea seminţelor,
pregătirea lor pentru stimularea vegetaţiei în răsadniţe, obţinerea răsadurilor şi repicarea lor.
Răsadurile astfel obţinute sunt transplantate în spaţii special amenagate în sere, dacă
vegetaţia este în extrasezon sau în câmp, dacă etapele bilogice de vegetaţie corespund
sezonului natural de cultură.
Ocupaţia de legumicultor cuprinde activităţi legate de parcurgerea ciclurilor biologice de
vegetaţie, corespunzător soiurilor cultivate de legume şi anume:
§ selecţionarea seminţelor potrivit scopului realizării producţiei : producţie timpurie,
sezonieră sau de extrasezon
§ selecţionarea seminţelor pentru asigurarea randamentelor în producţie
§ aplicarea tratamentelor specifice seminţelor în vederea stimulării biologice şi a
intrării în vegetaţie, precum şi pentru asigurarea rezistenţei la boli şi dăunători
§ semănatul seminţelor pentru prima etapa de vegetaţie, în spaţii închise, cu
asigurarea parametrilor de microclimat (temperatură, umiditate, aer) controlat şi
specific soiului care se cultivă
§ supravegherea dezvoltării răsadurilor
§ repicarea (rărirea răsadurilor şi replantarea lor pe un alt suport nutritiv) în vederea
dezvoltării şi maturizării mor
§ plantarea răsadurilor în sere sau în câmp
§ îngrijirea plantelor şi supravegherea dezvoltării lor prin asigurarea condiţiilor de
microclimat specifice şi aplicarea lucrărilor de întreţinere legumicolă după caz

391
 (plivit, cultivat, arăcit, copilit, aplicarea tratamentelor chimice de combatere a
bolilor şi dăunătorilor)
§ recoltarea legumelor la atingerea stadiului de comercializare
§ depozitarea legumelor în condiţii specifice care să asigure păstrarea prospeţimii şi
evitarea deprecierilor (marea majoritate sunt produse perisabile)

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Sarcinile care revin legumicultorului sunt sarcini care decurg din exigenţele de vegetaţie ale
materialelor biologice cultivate. Ele pot fi definite ca exigenţe agrofitotehnice specifice
cultivării legumelor. Chiar dacă legumele sunt cultivate în sere sau în câmp, ciclul biologic
este acelaşi şi exigenţele de temperatură, aer, umiditate, expunere la lumină ale fiecărui ciclu
trebuie respectate. Astfel, etapelor prezentate la punctul anterior le corespund activităţi ce
trebuie realizate la timpul şi momentul de dezvoltare optim. Limitele de toleranţă ale
parametrilor de microclimat sunt minime, fiecare abatere de la acestea însemnând o
compromitere a volumului şi/sau calităţii producţiei. Din acest punct de vedere nu se poate
spune că unele activităţi ale acestei ocupaţii sunt mai importante ca altele. Se poate afirma că
fiecare activitate îşi are importanţa ei şi este hotărâtoare (ca mod de realizare şi moment)
pentru obţinerea producţiei legumicole.
Se poate face totuşi o departajare a sarcinilor impuse de cultivarea legumelor şi anume:
sarcini permanente şi sarcini de moment.
Activitatea iniţială de cultivere se poate spune că are totuşi cea mai mare importanţă, pentru
că de calitatea ei depinde întregul sanţ al producţiei. Aceasta se referă la pregătirea terenului,
fertilizarea lui, pregătirea paturilor calde pentru răsaduri, semănatul, repicatul răsadurilor în
lădiţe, plantarea în solar sau câmp.
Lucrările hotărâtoare din sezonul de vară sunt lucrările de întreţinere (plivit, rărit, irigat), de
recoltare şi de comercializare.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Ocupaţia de legumicultor este o ocupaţie în care este destul de importantă experienţa, dar
care solicită o permanentă completare a cunoştinţelor. Actualizarea şi folosirea noilor
cunoştinţe se referă la completarea cunoştinţelor de biologie a plantelor, a exigenţelor
etapelor de vegetaţie, de cunoaşterea modurilor de administrare a substanţelor stimilative sau
de combatere a bolilor şi dăunătorilor.

392
 Preponderente sunt totuşi activităţile de tip fizic, caracterizate prin efortul fizic intens şi de
durată, activităţi manuale de manevrare.
Dintre activităţile de interacţiune şi comunicare, caracteristică ultimei etape este
vânzarea/persuasiunea, modul în care îşi prezintă şi îşi etalează produsele legumicultorul
pentru a avea succes în comercializarea lor.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea ocupaţiei de legumicultor sunt necesare abilităţi intelectuale de tipul
memorării, atenţiei selective şi uşurinţei de lucru cu cifrele.
Dintre abilităţile fizice, foarte importante sunt dexteritatea manuală/îndemânarea,
precizia/acurateţea mişcărilor, rezistenţa la efort fizic susţinut şi coordonarea fizică.
Dintre abilităţile senzoriale, în practicarea acestei ocupaţii sunt necesare vederea de aproape
şi acuitatea auditivă

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea ocupaţiei de legumicultor sunt necesare competenţele de ordin general
referitoare la nevoia minimă de informare (citit, scris, calcule elementare), deasemenea
competenţe de tip social referitoare la negocierea materialelor biologice utilizate, a
substanţelor şi echipamentelor de lucru.
Dacă legumicultorul este o persoană cu instrucţie superioară, care are nu numai cunoştinţe de
specialitate, ci şi obişnuinţa de a folosi informaţii recente, sunt utile abilităţile de utilizare a
computerului.
Nu lipsite de importanţă sunt şi abilităţile care ţin de organizarea timpului de lucru
(planificarea lucrărilor) şi de manageriat al resurselor materiale şi umane.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

În munca legumicultorului programul de lucru este zi lumină şi are un pronnţat caracter
sezonier.
Procurarea materialelor biologice, a substanţelor chimice necesare şi comercializarea
produselor fac necesare multiple deplasări în teritoriu. Dacă spaţiul aferent culturii este
depărtat, atunci asigurarea continuă a supravegherii şi întreţinerii culturilor face ca
deplasările să fie foarte frecvente.
Pentru exercitarea acestei ocupaţii nu se încheie contract de muncă.
Locul de desfăşurarea a muncii este la domiciliul practicantului acestei ocupaţii şi la punct
fix, acolo unde este solarul, sera sau terenul pe care se cultivă legumele.

393
 Munca este considerată obositoare din punct de vedere fizic şi stresantă din punct de vedere
psihic. Stresul este cauzat de variabilitatea climatică, nesiguranţa viabilităţii materialelor
biologice, posibilitatea producerii unor evenimente climatice extreme (vânt,grindină, ploi
torenţiale) , nesiguranţa obţinerii unor produse conform standardelor de calitate prognozate,
nesiguranţa desfacerii produselor, oscilaţiile preţurilor pe piaţa produselor legumicole etc.
Munca legumicultorului se desfăşoară pe căldură excesivă sau frig, în condiţii de secetă sau
umiditate, în condiţii de murdărie, uneori condiţii penibile (asigurarea patului germinativ cald
prin utilizarea materialelor biologice degradabile).
În ultimii 10 ani condiţiile de practicare a acestei ocupaţii se poate afirma că s-au
îmbunătăţit în situaţiile în care au existat preocupări legate de investiţii în materiale şi dotări.
Astfel, acolo unde s-au construit solare sau sere, s-au extins reţelele de irigaţii şi s-au utilizat
aparate de pompare a apei, condiţiile de muncă s-au ameliorat simţitor.
În această ocupaţie, eludarea necesităţii investiţiilor face munca grea şi nerentabilă.
Nu sunt semnalate cazuri de boli profesionale în practicarea acestei ocupaţii.
Legumicultori pot fi în egală măsură şi bărbaţi şi femei.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, în practicarea acestei ocupaţii nu s-a schimbat conţinutul muncii. Se poate
vorbi de o diminuare a efortului fizic implicat în anumite activităţi, doar în măsura în care
preocupările investiţionale au sporit dotările cu echipamente de lucru pentru pregătirea
patului germinativ, arat, cultivat, irigat. Dacă nu s-a îmbunătăţit dotarea tehnică, conţinutul
muncii a rămas neschimbat.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, schimbările de natură tehnologică a reprezentat un factor important al
modificărilor în conţinutul muncii agricultorului.
Alţi factori foarte importanţi au fost determinaţi de nevoile de adaptare la nevoile clienţilor şi
de creşterea competiţiei pe piaţa producătorilor de legume. Există o concurenţă acerbă chiar
între posibilităţile de asigurare a unui raport acceptabil între preţul de producţie şi desfacere
al produselor legumicole indigene şi oferta de preţ/calitate a pieţei străine.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

394
 Investigaţia a relevat că în perioada imediat următoare de timp, pentru a rezista pieţei
concurenţiape, producătorii de legume trebuie să-şi reorganizeze producţia pentru asigurarea
condiţiilor de calitate şi preţ. Acestea se pot realiza numai în condiţiile unor investiţii majore
privind dotarea tehnică, extinderea şi modernizarea spaţiilor de producţie. Nerealizarea în
scurt timp a acestui deziderat, va conduce la scoaterea de pe piaţă a micilor legumicultori sau
limitarea producţiei lor la nevoile personale de consum.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

În cele mai multe situaţii, ocupaţia de legumicultor este practicată de persoane care nu au o
calificare specială, de lucrători familiali.
Sunt, însă, şi practicanţi legumicultori persoane cu pregătire superioară în domeniul agricol,
care şi-au extins suprafeţele de cultură sau spaţiile închise (solare, sere), care au investit în
dotări până la atingerea performanţelor de productivitate şi profitabilitate această ocupaţie şi
care lucrează în regim privat încercând o acaparare tot mai mare a pieţelor de desfacere cu
produse legumicole proaspete.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Legumicultorul are nevoie cunoştinţe elementare tehnice de realizare a construcţiilor pentru
aşi putea amenaja spaţiile artificiale de producţie (construire de solare, sere). De asemenea
sunt necesare cunoştinţe medii de mecanică, pentru înţelegerea modului de funcţionare a unor
echipamente de întreţinere a culturilor..
Dacă producătorul legumicol are piaţă de desfacere externă, sunt ansolut necesare cunoştinţe
de limbi străine necesare pentru stabilirea relaţiilor de colaborare cu parteneri străini.
Practicarea ocupaţiei de legumicultor presupune cunoştinţe de nivel mediu din domeniul
comunicării (lucrul cu clienţi), cunoştinţe de legislaţie, de administraţie şi de marketing.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nu se poate spune că practicarea acestei ocupaţii este legată neapărat de un nivel minim de
şcolaritate. O pot practica şi oameni fără instrucţie şcolară, dar şi persoane care au absolbit
instituţii de învăţământ cu profil agricol. Ceea ce este însă sigur este că experienţa nu este
suficientă pentru a fi considerat mare producător. Micii legumicultori care produc pentru
satisfacerea nevoilor personale şi care vând surplusul de produse pe piaţă pot fi şi oameni cu
un minim de pregătire. Dar, este evident că marile producţii, destinate marilor pieţe, trebuie

395
 să fie profesioniştii acestei ocupaţii , cu un suport solid şi elevat de cunoştinţe în domeniul
producţiei şi comercializării.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cursuri de perfecţionare de scurtă durată din
domeniul legumicol. Conţinutul acestor cursuri trebuie să se refere dobândirea cunoştinţelor
necesare pentru înţelegerea proceselor biologice de creştere şi vegetaţie, de înţelegere a
necesităţilor privind satisfacerea exigenţelor de întreţinere a culturilor, specific fiecărei
perioade de vegetaţie, dobândirea cunoştinţelor privind calitatea depozitării şi transportului
produselor perisabile.

5.Ocupaţii înrudite
Meserii înrudite cu cea de legumicultor sunt : floricultor, pomicultor, viticultor.
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
Legumicultorul primeşte materialul biodegradabil necesar realizării patului cald germinativ de
la zootehnist, de la îngrijitorul de animale. Dacă lucrează într-o unitate privată sau de stat mai
mare, legumicultorul primeşte informaţiile şi instrucţiunile de lucru de la inginerul agronom
sau tehnicianul agronom specializat pe legumicultură.
În subordinea sa, legumicultorul are personal necalificat din domeniul agricol.

6.Concluzii
Ocupaţia de legumicultor face parte din categoria ocupaţiilor dominante, COR 611103, care
în România nu şi-a schimbat conţinutul muncii în ultima perioadă decât în măsura uşurării
efortului fizic, în unele cazuri ca rezultat la investiţiilor în dotări tehnice.
Legumicultorul este profesionistul care produce legume pentru folosul personal şi pentru
desfacerea acestor produse pe piaţă.
Activităţile implicate în practicarea acestei ocupaţii sunt legate de satisfacerea exigenţelor
specifice parcurgerii stadiilor vegetative ale plantelor din categoria legumelor, exigenţe care se
referă la selectarea seminţelor, tratarea lor, însămânţat, cultura răsadurilor, plantarea în spaţii
închise sau în câmp şi asigurarea condiţiilor de vegetaţie. Ultima verigă a muncii
legumicultorului este recoltarea, depozitarea, transportul şi comercializarea produselor.
În munca legumicultorului programul de lucru este zi lumină şi are un pronnţat caracter
sezonier.
Procurarea materialelor biologice, a substanţelor chimice necesare şi comercializarea
produselor fac necesare multiple deplasări în teritoriu. Dacă spaţiul aferent culturii este

396
depărtat, atunci asigurarea continuă a supravegherii şi întreţinerii culturilor face ca
deplasările să fie foarte frecvente.
Pentru exercitarea acestei ocupaţii nu se încheie contract de muncă.
Locul de desfăşurarea a muncii este la domiciliul practicantului acestei ocupaţii şi la punct
fix, acolo unde este solarul, sera sau terenul pe care se cultivă legumele.
Munca este considerată obositoare din punct de vedere fizic şi stresantă din punct de vedere
psihic. Stresul este cauzat de variabilitatea climatică, nesiguranţa viabilităţii materialelor
biologice, posibilitatea producerii unor evenimente climatice extreme (vânt,grindină, ploi
torenţiale) , nesiguranţa obţinerii unor produse conform standardelor de calitate prognozate,
nesiguranţa desfacerii produselor, oscilaţiile preţurilor pe piaţa produselor legumicole etc.
Munca legumicultorului se desfăşoară pe căldură excesivă sau frig, în condiţii de secetă sau
umiditate, în condiţii de murdărie, uneori condiţii penibile (asigurarea patului germinativ cald
prin utilizarea materialelor biologice degradabile).
Nu se poate spune că practicarea acestei ocupaţii este legată neapărat de un nivel minim de
şcolaritate. O pot practica şi oameni fără instrucţie şcolară, dar şi persoane care au absolbit
instituţii de învăţământ cu profil agricol. Ceea ce este însă sigur este că experienţa nu este
suficientă pentru a fi considerat mare producător. Micii legumicultori care produc pentru
satisfacerea nevoilor personale şi care vând surplusul de produse pe piaţă pot fi şi oameni cu
un minim de pregătire. Dar, este evident că marile producţii, destinate marilor pieţe, trebuie
să fie profesioniştii acestei ocupaţii , cu un suport solid şi elevat de cunoştinţe în domeniul
producţiei şi comercializării.
În contextul schimbărilor pe termen scurt şi mediu generate de alinierea la exigenţele pieţei
de desfacere a Comunităţii Europene, se apreciază că practicarea empirică a acestei ocupaţii,
fără suportul ştiinţific adecvat şi fără perspectiva mai largă a posibilităţilor de pătrundere pe
piaţa, va restrânge activitatea legumicultorului la asigurarea nevoilor personale.
Practicarea acestei ocupaţii pe suprafeţe mari, construirea de spaţii închise pentru asigurarea
cu produse legumicole tot timpul anului, investiţiile majore în echipamente şi utilaje şi
creşterea producţivităţii muncii prin eliminarea pe cât posibil a muncii fizice manuale, vor
genere creşterea calităţii produselor, raporturi optime preţ/calitate şi satisfacerea exigenţelor
de cucerire a pieţelor de desfacere a acestor produse, caalemente stimulative ale muncii în
acest domeniu.

397
 Monografie profesională

Lider sindical

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Blocul Naţional Sindical este o confederaţie sindicală şi anume una dintre cele 5 reprezentative. -
Diferenţele dintre federaţii şi confederaţii sunt stabilite de lege, unde se precizează că mai multe
sindicate din aceeaşi branşă pot forma o federaţie. Mai multe federaţii din ramuri diferite, cel
puţin două ramuri diferite, pot forma o confederaţie sindicală.
Şi BNS-ul este o confederaţie sindicală reprezentativă. Prin lege s-a consacrat această menţiune
pentru termenul de reprezentativitate: un cumul de elemente caracteristice grupării: să existe filiale
într-un anumit număr de judeţe din ţară, să există un anumit număr de membri (procent din total
salariaţi, din populaţia activă din economia naţională); şi în cazul federaţiei, pentru a fi considerată
reprezentativă trebuie să deţină un anumit procent din populaţia activă din ramura respectivă.
Sindicatele afiliate la BNS sunt din următoarele ramuri economice:energie, transporturi, poştă şi
telecomunicaţii, sănătate, prelucrarea metalului, finanţe-bănci, (bănci în sensul că este afiliată
federaţia din CEC). În prezent cei mai mulţi membri sunt din poştă şi telecomunicaţii, metal şi
energie.
În cazul Blocului Naţional Sindical există un document programatic, numit Strategia BNS-ului
pentru perioada 2003 – 2007, document adoptat de Congres, cea mai înaltă formă de conducere
colectivă, ales la 4 ani. Consiliul Naţional, format din conducătorii situaţi imediat pe etajul
inferior, realizează în urma dezbaterilor, în primul an după congres, un plan de acţiune, pe acelaşi
interval de timp. Şi pe direcţiie respective fiecare domeniu se regăseşte cu câte ceva. Şi liderul X
se uită în planul de acţiune şi îşi fixează linii directoare de politici în domeniile de care el
răspunde. Colegii comunică între ei în privinţa a celor ce vor face, le asamblează într-un tot unitar
şi capitolul s-ar numi Elaborarea de politici anuale, multianuale dacă se poate , în domeniul strict
de activitate.
La Congres este stabilită o anumită structură. Persoanele care sunt în funcţie atunci, aleg această
structură. Preşedintele este o funcţie politică. Există un secretar general şi 4 vicepreşedinţi. Unul
dintre ei se ocupă de problematica legislativă, de piaţa muncii, de proiecte de legi, de
amendamente, de conflicte de muncă, rezolvări. E jurist. Un altul se ocupă de departamentul
economic, care analizează politicile economice ale Guvernului, costul minim de consum, inflaţie,

398
trend economic, dezvoltarea ramurii economice. Un altul se ocupă de învăţământ-programe şi al
patrulea de social.
În departamentul învăţământ-programe se derulează proiecte în care sindicatul intră în calitate de
partener, proiecte pe care la derulează în calitate de aplicant sau de semnatar.
Pot fi proiecte de sporire a abilităţilor şi a cunoaşterii, proiecte de învăţat lucrul în reţea, derulări
de strategii de ocupare mai amplă. Au fost diverse proiecte, inclusiv proiecte Phare. Finanţarea
organizaţiei sindicale s-a făcut prin proiectele pe care cei de la organizaţiile sindicale au fost
parteneri, de la fondurile Phare şi mai rar de la Guvern.
Ce intră în acest portofoliu la departamentul social?. S-ar putea ca deşi denumită la fel, în altă
organizaţie sindicală să existe altceva. La BNS acest domeniu include: problematica care ţine de
sănătatea locurilor de muncă, mai precis protecţia muncii sau mai noul concept de sănătate şi
securitate în muncă şi protecţia mediului; aici intră şi medicina muncii; problematica care ţine de
pensii, de asigurări sociale de toate felurile, fie că e vorba de asigurări la riscuri sau asigurări la
accidente şi boli profesionale şi celelalte tipuri de asigurări (pensiile, sănătatea, asigurările de
sănătate). Şi CES-ul mai este inclus aici.
Cum se ajunge la formulare politicilor din domeniul social? Există mai multe posibilităţi. Una
dintre ele este susţinută de un instrument statutar, care spune că, în funcţie de necesităţi, la cererea
oricui vrea, se pot înfiinţa grupuri de lucru pentru a lămuri o problemă, pentru a scrie o politică
într-un domeniu. Şi în cadrul departamentului social există un grup de lucru pe educaţie şi unul pe
sănătate şi securitate în muncă. Şi vicepreşedintele pe social consultă materiale, stă de vorbă cu
oamenii, ia ce este de luat din ceea ce e cheamă dialogul social la nivel naţional, la nivel sectorial,
la nivel de ministere. Dacă simte neapărat nevoia să se informeze despre ce se întâmplă la nivel de
judeţe, poate fi realizat şi un astfel de dialog social. Dialogul social este definit de liderul de
sindicat ca un dialog între partenerii sociali reprezentativi dintr-un anumit sector de activitate.
Există două tipuri de dialog social: tripartit şi bipartit. Dialogul social bipartit nu prea e reglat pe
hârtie, e doar o iniţiativă reclamată mai mult de sindicate, mai puţin de patronat şi a început să-şi
producă efecte şi pe piaţa românească. Acest dialog social este desfăşurat la nivel naţional, la nivel
de ramură, asta înţelegând ministerul, şi la nivel de judeţ. La nivel naţional se consideră a fi formă
de dialog social ceea ce se întâmplă în Consiliul Economic şi Social. Reprezentaţi ai
confederaţiilor sindicale reprezentative, ai confederaţiilor patronale reprezentative, după legile
care funcţionează în România şi reprezentaţi conform legii CES-ului, numiţi doar de Guvern,
Preşedenţie se întâlnesc şi dezbat, astfel că nu pleacă niciun act normativ neanalizat, nefiltrat,
neavizat de CES. Dar în realitate mai pleacă, că sunt urgenţe. La nivel de ministere, reprezentanţi
ai federaţiilor reprezentative şi ai patronilor care fac parte din federaţii sau confederaţii
reprezentative se întâlnesc cu reprezentanţii ministerelor pe diferite bucăţele, se vorbeşte despre

399
strategia şi dezvoltarea. La acest nivel, din partea sindicatelor participă, de regulă, oameni care fac
parte din Biroul Executiv al Confederaţie. Aceştia sunt numiţi în funcţie de aptitudi sau pur şi
simplu că a trebuit acoperit câte un loc, s-a spus că nu e nimeni priceput câtuşi de puţin şi atunci
soluţia este de a alege un om de la federaţii. Se consideră dialog social bipartid şi ceea ce se
întâmplă în Consiliul de Administraţie la Casa de Pensii, la Casa de Asigurări de Sănătate, la casa
de Pensii cu apendicele ei numit Fondul de asigurări de risc, accidente de muncă şi boli
profesionale şi tot aşa. La judeţe tot aşa. La Casele judeţene de pensii nu există.
Nu prea se iau decizii la nivelul CES-ului. Se avizează doar. Rolul CES-ului ar trebui să fie, dar nu
prea apelează nimeni la ei, de tampon sau de condensator pentru stările de conflict social major. Ei
încearcă să medieze.
Dacă analiza se face pe filonul economic lucrurile nu sunt reglate în acest fel. Există un contract
negociat între toţi partenerii reprezentativi, contract de muncă negociat la nivel naţional, tripartit.
Aceste prevederi, care se referă la tot ce e în peisaj social şi în peisaj economic, devin minime şi
obligatorii pentru contractele de ramură. Acolo se întrunesc partenerii reprezentativi şi vin cu
partea de specificitate, adâncesc un pic lucrurile şi prevederile de acolo, după ce s-a încheiat, s-a
parafat şi s-a depus lucrarea respectivă produc efecte asupra tuturor salariaţilor din ramura cu
pricina şi devin minime şi obligatorii pentru agenţii economici care fac parte, sunt afiliaţi la
patronate, sindicate.
Care sunt paşii concreţi care se fac în situaţia cu grupurile de lucru: unul pe educaţie, unul pe
sănătate şi unul pe securitate în muncă. Dacă se pregăteşte strategia pentru 2007 , atunci
vicepreşedintele de la social convoacă grupul de lucru pe sănătate şi securitate în muncă – de
exemplu şi le cere să spună ce nu lea-a plăcut, le cere să vorbească cu oamenii din ţară. Ei vin cu
câteva idei, vicepreşedintele le filtrează şi le dă o formă finală. Este posibil ca vicepreşedintele să
fie ajutat şi de un alt coleg. Rezultă un document care va fi supus unei analize în Biroul Executiv
format din preşedinte, secretarul general şi cei vicepreşedinţi plus încă 19 reprezentanţi ai ramurii,
câte un secretar confederal. Poate să fie reprezentantul unei singure federaţii, dacă în ramura
respectivă este o singură federaţie sau a unui grup de federaţii, dacă există mai multe federaţii în
ramura respectivă. Se face o lectură a documentului la acest nivel, se mai adaugă alte idei (unele
idei noi, preluate de la diverse seminarii). Rezultă un document care se aprobă în primul Consiliu
şi acesta devine document de lucru pentru Congres, ca să nu mai dureze foarte mult dezbaterile
acolo. Invers, dacă planul de acţiune a fost derivat din strategie, fiecare conducător preia datele
pentru segmentul său şi, unde simte nevoia, solicită expertiza şi ajutorul comitetului de lucru. De
exemplu, se va modifica legea asigurărilor de risc (dar poate fi cu totul altceva), atunci se trimit
invitaţii pentru a participa într-o anumită perioadă la o dezbatere. Invitaţii se întâlnesc, dezbat,
fiecare vine cu exemple, cu ce ştie. De multe ori nu vin prea bine pregătiţi şi atunci se află despre

400
ce este vorba, se duc acasă, mai se informează şi trimit ulterior un material, rezultă un document.
Şi iarăşi documentul respectiv, înainte de a pleca spre forumul X, înainte de a trimite poziţia BNS-
ului, ce amendamente se aduc la proiectul de lege în discuţie, dacă e timp, numai dacă e timp –
pentru că sunt bianuale Consiliile Naţionale, se ia şi o aprobare de la Consiliul Naţional. Dacă nu,
se transmite documentul şi se informează. În raportul de activitate se informează despre această
dezbatere.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Sarcini zilnice : verificarea corespondenţei zilnice; elemente de relaţionare în interiorul echipei
de conducere, fie că este vorba de executiv, de Consiliu
Activitatea se desfăşoară din ce în ce mai haotic. Cam 30% reprezintă timpul alocat să iei
legătura cu ceilalţi, să vezi ce se întâmplă, să te informezi, să lucrezi în echipă. Pentru că nu e
numai informarea reciprocă, unii simt nevoia să se consulte cu ceilalţi. Răspunsul care trebuie să
plece este din partea echipei ; sau apare un articol în presă şi trebuie să fie toţi când se hotărăşte
o anumită linie a răspunsului şamd. Chiar răspunsurile la intervenţii pe site sau când vine cineva
cu o problemă se dau de către echipă. În România pentru cel mai elementar drept trebuie să faci
o mică mişcare de protest, să pichetezi o prefectură, să spargi geamuri la guvern, să dai foc la 2
maşini ca să te bage cineva în seamă şi să stea de vorbă cu tine, nepunând nimic în practică din
ce aude de la tine, că poate nici nu e cazul. Se întocmeşte agenda, dar nimeni nu se străduişte să
scrie pe hârtie.
Dacă e vorba de un Consiliu de administraţie, acolo se mai scrie - în ultima zi de luni din lună,
de regulă în partea a doua a zilei. Dar se primeşte invitaţia astăzi la orele 18.30 şi se înştiinţează
că mâine la sala x, de la Ministerul y, dialog social pe următoarele puncte. Sunt anexate
următoarele materialele. De regulă la ora 18, 19 nu mai ai cu cine dicuta, iar a doua zi la ora
9,30 – 10 e întâlnirea. Liderul de sindicat reuşeşte să citească ceva, să se documenteze, dar poate
un este în cea mai bună formă. Au fost nemulţumiri şi proteste pentru a primi înştiinţarea mai
devreme, pentru a fi timp suficient pentru documentare, mai ales că materialul informativ primit
cu siguranţă era gata cu 2 zile înainte.Dar fără rezultate.
10% din unitatea de timp la care ne referim ar reveni rezolvării corespondenţei, urmăririi,
monitorizării acţiunilor în derulare.
Din planul de acţiune au derivat nişte elemente, iar un departament poate începe scrierea unui
manual de comunicare în interiorul organizaţiei. Începe activitatea, discuţiile cu colegii (unde s-a
ajuns, solicitare de lămuriri şa). Pentru această problematică ar reveni 15-20% din unitatea de
timp la care ne referim.
Activităţilor de dezvoltare personală, în sensul de studiu individual reprezintă cam 20%.
Un mic procent, 0,00 nu ştiu cât, ar reveni celor neprevăzute.

401
Organizarea şi participarea la mitinguri la acest nivel poate reprezenta 30%; la nivel de fabrică şi
la nivel de federaţie procentele poate că nu se menţin la aceleaşi valori.
re.
Programul de lucru este destul de mare pe timpul zilei, nu e între 8 şi 16.
Contractele de muncă la majoritatea angajaţilor sunt cu termen nelimitat. Poate şi din cauza
inerţiei organizaţiei. În clipa în care se scria că e contract pe 4 ani de zile persoana respectivă
avea deja – acum câţiva ani - reprezentarea clară că după 4 ani de zile, indiferent dacă
candidează, nu-l mai vrea poporul. Dar mai degrabă inerţia.
Activitatea nu e monotonă, se stă la birou (unii mai puţin).

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei – 7 in prezent,

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei - 14

Portofoliul abilităţilor trebuie să fie amplu. Liderul de sindicat trebuie să ştie să gestioneze foarte
bine capitolele comunicare şi relaţionare interumană. Liderul trebuie permanent să se
perfecţioneze şi să adauge la abilităţile iniţiale abilităţi de bun negociator. Trebuie să fie câtuşi
de puţin gospodar cu privire la gestionarea tuturor resurselor: umană, financiară, resursa de
inventar larg, să fie preocupat de aspectele moderne ale vieţii. Este necesară adaptarea la stilul,
intensitatea şi raporturile de muncă de pe lângă propriile formaţiunile. Dacă Guvernul trimite la
negocieri băieţi cu nod mare la cravată şi care sunt cunoscători a şapte limbi străine şi care au
devalizat 3 bănci în folosul personal, liderul de sindicat trebuie să se prezinte şi el onorabil.
Trebuie să încerce să se pună la punct cu tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor moderne şi să
tragă după sine în acest sens factorii reprezentativi din organizaţie, indiferent de etajul la care se
află. Să fie prins într-o reţea şi să schimbe cu rapiditate informaţia. Să aibă capacitatea de a
atrage expertiza în câteva domenii, când consideră că e important sau pentru acele domenii care
nu pot fi acoperite prin forţele propri. Să fie deschis către exterior. Să fie în echilibru, să ştie în
primul rând cine este, care îi este misiunea, să realizeze un dozaj savant între cele spirituale şi
cele materiale.
Dintre calităţile fizice necesare pentru a exercita ocupaţia aceasta se impun: o sănătate măcar
superficială, care să permită liderului să se prezinte în faţa unui grup de oameni şi să-i determine,
uzând de anumite mijloace, să îl asculte şi să nu-i bufnească râsul. Că dacă are anumite defecte
fizice, până se acomodează, pe oameni îi cam bufneşte râsul. În cazul unor defecte fizice minore,
acestea trebuie corijate, eventual camuflate. De exemplu, un lider cu un strabism la ochiul drept,
convergent. În clipa în care este foarte obosit, stressat sau emoţionat puternic acest aspect se
observă. Dar a învăţat să mintă, să corijeze, deşi nu întotdeauna reuşeşte. Dacă priveşte către un

402
interlocutor , în loc să privească pe axa corpului alunecă cu privirea 10-15 grade către stânga.
Altă soluţie ar fi ochelarii fumurii. Astfel de aspecte trebuie discutate, uneori fiind grave şi
serioase.
Alte calităţi fizice: o înălţime medie ajută, o preocupare pentru o ţinută relativ îngrijită, evitarea
exceselor de toate felurile. Sunt lideri de sindicat cu ţinute neglijente, cu un nasture lipsă, cu
cămaşa purtată pe deasupra pantalonului, desfăcută încât se vede buricul, care nici nu sesizează,
nu se uită foarte atent la chestiile astea . S-ar putea să se găsească un ziarist sau un băiat plătit
pentru aşa ceva care să scrie despre “ciocoii noi”.
E importante şi o armonie a mişcărilor, este foarte important ca să existe o armonie între faptă şi
vorbă şi este foarte, foarte importantă puţină educaţie şi în domeniul comunicării nonverbale:
gesturi, amplitudinea mişcărilor, chiar voce, metalimbaj şi altele.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei -13

Identificarea problemelor, soluţii pentru probleme, capacitatea de a pune în practică soluţiile
respective, monitorizarea şi revenire elastică asupra deciziei – sunt câteva dintre competenţele
necesare.
Poate punctul nevralgic la capitolul gestionării resurselor umane se resimte cel mai puternic la
nivel de agent economic. Acolo este posibil de a cunoaşte în criză directă atât elementele oficiale
cât şi mai puţin oficiale de gospodărire a resurselor. De multe ori reprezentanţii sindicatului se
duc fără să stăpânească acest capitol nici măcar satisfăcător. Şi sunt carnea de tun pentru patronat
în legătură cu încheierea contractelor de muncă. Şi se ajunge iarăşi la bani. Că banul se răsfrânge
şi asupra resurselor umane şi asupra resurselor materiale. În cazul organizaţiilor sindicale există
nişte intrări care pot fi din cotizaţii, din sponsorizări, surse atrase, proiecte, plasamente. Şi dacă
sunt folosite numai pentru excursii pentru hotare şi cadouri la Crăciun şi la Paşti pot pot fi
epuizate rapid.
Legat de resursele umane, trebuie să ai buni colaboratori, dacă vrei să ai parte de o expertiză cât
de cât sănătoasă, să nu te faci de ruşine. Cine ocupă o funcţie de conducere, în afară de ce se
pregăteşte individual, mai primeşte ajutor poate de la fraţi, surori, mai participă la seminarii,
citeşte, se pregăteşte, mai plăteşte pentru o diplomă, dar trebuie să aibă colaboratori de nădejdeşi
pentru aceasta trebuie să fie pătiţi corespunzător. Pentru că omul vine la început pentru că te
arată pe tine la televizor mare lider, te baţi cu pumnul şi-şi spune că acolo e şi pentru el, cel cu
ataşament faţă de social, că-şi doreşte să facă România curată în 24 d eore. Vine şi stă o lună,
două, trei şi când se întâlneşte la o bere sau la un biliard cu colegul lui de grupă care era de 10 ori
mai prost sau mai slab ca performanţe şcolare şi află câte milioane ia, pleacă.
E foarte mare nevoie şi de competenţe tehnice. Şi nu e vorba numai de IT, ci şi de însuşirea de
cunoştinţe de specialitate din alte domenii tehnice. De exemplu un lider de sindicat se poate simţi

403
pe domeniul său când e vorba de sănătatea şi securitatea în muncă care se aplică prelucrărilor
metalice, dar când e vorba de energie deja nu mai este atât de stăpân pe sine. Poate avea
informaţii generale referitoare la ce spune legea, la ce spune norma generală, dar când e
problema de analiză mai adâncă trebuie să apeleze neapărat la unul dintre colegi sau dacă există
în acel Comitet de sănătate şi securitate să-l roage să-l ajute sau să-i recomande un specialist.
După consultări, se merge mai departe. Prin dialog social, cu miniştri sau alte persoane, se
lămuresc fenomenele ca atare. Sau din dialogul cu oamenii, pentru că liderul mai merge prin
fabrică sau la câte un consiliu, un congres sau mai vin oamenii şi povestesc ce păţesc într-o
anumită ramură industrială. E important şi cu cine se poartă conversaţia. Unii lideri sindicali se
descurcă pentru că au asimilat mult într-un timp relativ scurt.
Un lider de sindicat ar trebui să aibă cel puţin nivelul mediu de cunoaştere teoretică a mass-
mediei şi în acelaşi timp cel puţin nivelul mediu de experiment, de trăire practică. « E dificil să
stai faţă în faţă cu duşmanul. Dar tot ţi se pune un nod în gât când eşti la prima conferinţă de
presă sau la miting, să vezi piaţa plină de oameni, 25-30 de mii, toţi scandând la un moment dat.
ceva Nici nu mai judeci normal, la un moment dat. Dacă nu eşti cât de puţin antrenat. Sau
vorbeşte gura fără creier ». O altă competenţă care ar trebui să fie generală, la orice domeniu ne-
am referi, vizează curajul şi capacitate de a atrage expertiză complementară sau consiliere. De
regulă se evită acest lucru, pentru că se porneşte de la premisa că « noi le ştim pe toate, noi
suntem cei mai buni în toate domeniile ». « Şi în clipa în care te pricepi cât de puţin în ceea ce
priveşte parşivenia oamenilor din media şi-ţi dai seama că un copil care vine şi se stropşeşte la
tine nu e decât un instrument ! De asta sunt vânaţi, sunt foarte vânaţi oamenii din sindicate.
Pentru că în regimul autodidact sau plecând de la o şcoală la alta, de unii s-a lipit câte ceva din
multe domenii. E adevărat că dacă îi scuturi bine, nu cade mare lucru. Dar pentru politician,
omul care e o marionetă în sistem şi trebuie să aibă ieşire la rampă frumoasă faţă de spectatori,
telespectatori, televiziuni, e mană cerească. Nu-l mai formezi pe banii tăi, el e format gata. Doar
dacă-i dai caşcavalul acolo, cum trebuie”.
2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă- 15---23, 29
O boală profesională este stressul. Şi din nefercire au fost lideri desindicat care au decedat din
acest motiv. Aceşti oameni au decedat pentru că nu au fost în stare să gestioneze o muncă de
această complexitate şi au rămas ataşaţi de ideea că trebuie să facă lucrul perfect. Şi consumul
energetic pe care l-au pus în slujba acestei idei, acestei linii generatoare de activitate, i-a făcut să
ajungă în impas, să piardă energia necontrolat şi după aceea să nu mai aibă să se împrumute. La
fel cum au fost şi sunt accidente vasculare, sunt probleme de paralizii.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

404
3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat -6
si 6a
Schimbările au fost destul de multe, semnificative. Şi impactul cel mai mare este dat de
cantitatea de informaţii vehiculată. Cantitatea de informaţii colectată astăzi este aproape dublă
faţă de datele procesate în 2000 sau 2001. Dublarea volumului de informaţii poate fi pusă pe
seama posibilităţii de a transmite mai multă informaţie într-un timp foarte scurt. Este rezultatul
impactului tehnologiei informaţiei. În al doilea rând, ritmul de înnoire legislativă, fie că e vorba
de alinierea legislaţiei naţionale la ce înseamnă minimele prevederi ale UE, fie modificări
impuse de nota evidentă de originalitate a legilor româneşti (şi ni s-a spus că e prea originală, c-
ar trebui preluată traducerea.
Sau sindicatul a făcut nişte recomandări şi ulterior au fost chemaţi reprezentanţii sindicali la
dialogul social pentru a mai modifica. Şi mai ales în ultimii 2 ani, de când în mare parte dintre
sectoare au cam dispărut agenţii economici cu capital majoritar de stat şi au venit fel de fel de
patroni, acolo oamenii au coştientizat într-o măsură mult mai mare şi cer mai mult şi diversificat,
începând cu educaţia şi terminând cu solicitări de ajutor acolo, la faţa locului, în negocieri
efective sau în realizare de strategii şi de planuri de acţiune. Şi liderul de sindicat este chemat să
negocieze în numele lor, ca un om priceput, cu competenţă. De fapt este chemat nu neapărat să
negocieze în numele lor, deşi în practică cam aşa se întâmplă de destule ori, ci mai ales să îi
consilieze în faza de prenegociere şi chiar în timpul negocierii propriu-zise.
Odată cu trecerea întreprinderilor de la setorul public la cel privat oamenii au început să
conştientizeze că e nevoie mult mai mult de sindicat. Şi asta pentru că gospodărirea resurselor de
orice fel se produce într-un alt mod şi sunt foarte multe zone unde patronii sunt apucaţi brusc de
turbare şi de fapte antisociale în clipa în care ajung să fie ei stăpâni cu acte în regulă peste bucata
aia de pământ, se consideră stăpâni şi peste oameni şi peste utilaje şi peste tot. Şi se întâmplă de
multe ori să apară conflictul interorganizaţii pentru că raportarea se face la ceva existent, la un
bun câştigat cu arme legale, perfecte şi scrise acolo, se caută a fi modificate. Ce s-a semnat ieri,
astăzi nu mai e valabil. Şi apare o presiune foarte mare prin liderii de sindicat. Şi din nefericire,
slaba coeziune şi solidaritate existentă în interiorul organizaţiei face ca aceşti oameni să fie cam
singuri în bătaia puştii acolo. Rar se întâmplă să existe organizaţie care să răspundă ca
organizaţie, măcar 50% dintre cazuri şi la 50% din randament, din potenţial. Atunci oamenii
aceştia conştientizează brusc, datorită fricii lor că e nevoie de un ajutor pe care nu-l pot căpăta,
din diverse motive. Nu numai că lipseşte solidaritatea, dar lipseşte o expertiză calificată. De
exemplu e mai puţin probabil să vină de la un colectiv de strungari o solicitare pentru pilonul
doi de pénsil. Pentru că ei nu ştiu şi n-au ştiut niciodată. Pilonul doi de pensii înseamnă un sistem
de pensii alternativ la sistemul public, la sistemul naţional de stat şi care înseamnă că se

405
cotizează de către nişte fonduri complementare, aşa-numitele fonduri ocupaţionale, în care pe
branşe, pe ocupaţii oamenii să cotizeze prin înţelegerea dintre patroni şi sindicat din fondul de
salarii, o anumită sumă ; un anumit timp nu lua nimeni nimic, după care se foloseau banii. Şi se
realizau plasamente. Peste tot în lume e aşa ceva. Şi profitul realizat s-ar fi întors în fond şi sub
forma unor bonificaţii la cei care s-au înscris.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani -24
Condiţiile de lucru pentru un lider de sindicat s-au îmbunătăţit în ultimii 10 ani, în sensul s-a
produs o benefică disciplinare a relaţiilor de muncă şi în interiorul organizaţiei, şi în exteriorul ei.
De exemplu un vicepreşedinte are un mandat, fişa postului. Relaţionează cu cei 6 colegi. Cei 20
de membri ai Biroului executiv relaţionează cu preşedinţii de federaţie, cu preşedinţii de filiale,
cu comitetele de lucru, cu proprii salariaţi.
Pe de altă parte ajută foarte mult o documentare făcută repede cu ajutorul calculatorului, este
transmisă o cantitate mare de informaţie la minut.
Nu se stă foarte bine (la modul general) cu expertiaă şi consilieri pe absolut toate domeniile, din
mai multe motive, unele dintre ele au fost enumerate. Asta înseamnă că în clipa în care lucrurile
sunt relative în noutate, cei care dau informaţia, dacă ei o trimit la ora 14 şi ajunge la orele 14 şi
10 şi unii se pregătesc de plecat acasă, puţini mai reuşesc să adune Biroul executiv al
sindicatului; asta se întâmplă a doua zi. Când sunt contra cronometru nu e un lucru bun. Este
posibil ca Biroul executiv să considere că nu are competenţă pentru unele probleme şi că trebuie
apelat la cineva de la alt departament pentru lămuri. Şi în felul acesta se obţine o informaţie cât
de cât pertinentă .
Dintre factorii care au schimbat conţinutul activităţii au fost menţionaţi cei de natură
tehnologică. De asemenea se poate vorbi şi de o avalanşă de informaţii . Importante au fost şi
modificările de cadru legislativ. Se poate vorbi şi de o creştere a competiţiei în domeniu, în
interiorul organizaţiei şi interorganizaţii, a competiţiei în rândul celor care exercită o asemenea
ocupaţie. În interiorul organizaţiei pe primul loc se pot situa conflictele ce decurg dintr-o
atitudine puternic egoistă. Pe locul 2- incapacitatea de a gestiona crizele, conflictele în interiorul
organizaţiei sau chiar şi conflictele externe şi pe locul 3 acea mândrie a aparteneţei la un anumit
grup socio-economic. Pentru că dacă eşti reprezentantul unei federaţii care plăteşte cei mai mulţi
bani la bugetul confederaţiei şi ai fost ales preşedinte, vicepreşedinte este pentru unii absolut
normal ca toată lumea să-ţi dea bună ziua, tot ce spui tu e bun de pus pe lista meritoşilor ştiu eu
naţionali şi internaţionali chiar, chiar premiul Nobel sau ceva de genul.

406
În ultimii 10 ani nu prea au avut loc schimbări în organizarea activităţii la organizaţiile sindicale,
procentul de modernizare organizaţională este nepermis de mic pentru scurgerea de 10 ani în
acest tumult economic şi social, în peisajul globalizării din ce în ce mai accentuat.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora -25,26

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie- 4

Nu există o condiţie în privinţa profesiilor. Oamenii care sunt pe o anumită funcţie în sindicat pot
avea diverse pregătiri. Poporul alege, este funcţie politică. Hotărâtor este bagajul de cunoştinţe,
de abilităţi, de posibilităţi de relaţionare ale persoanei respective.
Iată un exemplu de traseu profesional al unui inginer mecanic către ocupaţia de lider sindical.
“În periplul meu în economia românească, ca să pot intra într-un oraş închis a trebuit să fac o
jonglerie, fiind maistru instructor într-o şcoală o perioadă de 4-5 ani de zile, lucru care mi-a
folosit extraordinar în viaţă şi bune bucăţi de acolo, relaţia de acolo, disciplina învăţământului
din perioada lui Ceauşescu m-au ajutat şi-n meseria aceasta de lider sindical. Am făcut şi un curs
de psihologie – pedagogie. Aceste lucruri s-au transformat într-un magnet personal pentru ce
înseamnă educaţia adulţilor şi am intrat pe felia aceasta cu toată inima şi pentru că am asimilat
destul de repede – dacă faci cu dragoste, repede merge totul şi performanţa se apropie urgent - şi
am devenit în mediul în care mă mişcam relativ performant. Dacă oamenii au văzut că sunt bun
educator şi se simţeau bine într-un seminar de 4,5 zile şi nu mă lăsau să plec acasă au zis
domnule ăsta e băiat bun, e de-al nostru, trebuie implicat. N-am ţinut cont de chestiile ăstea în
hotărârile pe care le-am luat, dar am intrat dintr-un semijoc. Nu am avut niciun fel de contribuţie
în fabrică, nici la scrierea statutului, a fost o chestie de conjunctură. După primul an de stat în
fabrică, am conştientizat că poate fi nevoie, e nevoie şi de efortul meu pe drumul acesta. Şi am
venit vicepreşedinte la o federaţie. Eu locuiesc în Braşov, am plecat de la fabrică. În 89 am păzit
fabrica să nu ne-o fure teroriştii, atunci oamenii au înţeles ei nu ştiu ce şi când a venit marele
Front al Salvării Naţionale am fost băgat şi eu în seamă. De aici a venit apetitul pentru sindicat.
Structura sindicatului din fabrică era gândită astfel: era un preşedinte şi un secretar – eu.
Preşedinte a fost cineva care a beneficiat de decretul acela cu pensionarea repede. Până să ne
dumirim noi cum e cu actele, să ne iasă statutul de la judecătorie el s-a pensionat. Poporul a zis
că alte alegeri durează. Ne iei din timpul nostru liber, treci tu de pe poziţia 2 pe poziţia 1, din
Biroul Executiv alegem pe cineva, votăm noi între noi, ce trebuie să mai ştie poporul. A mai
venit cineva pe poziţia a doua.Iar eu mâncam televizor şi cărţi pe pâine din dorinţa de a nu mă
face de ruşine. Unele lucruri s-au aşezat frumos în mine, altele mai strâmb, aşa. Cert este că mi s-
a deschis apetitul. Şi când am primit invitaţia, pentru că a fost într-adevăr o invitaţie – să vin la

407
Federaţie, am acceptat. Federaţia era construită într-un anume fel pe scheletul centralei
industriale – tractoare,automobile, autoturisme care avea sediul la Braşov ; oamenii se cunoşteau
din facultăţi, din relaţii de colaborare. Sediul acestei federaţii, care a fost puternică la început, a
fost la Braşov. Şi pentru că eram braşovean şi pentru că prestaţia mea se apropia câtuşi de puţin
am primit o invitaţie. M-am gândit, am discutat cu colegii în care aveam încredere din fabrică, cu
conducătorii economici şi administrativi ai fabricii din vremea respectivă. Cineva mi-a spus:
domnule, hotărăşte-te pentru ceva: ori rămâi aici şi urmezi cariera asta; noi am văzut că poţi, n-
am bănuit, dar vrem să te folosim în interesul fabricii sau dacă îţi place mai mult ca lider. Dar nu
poţi face şi aici şi acolo, îţi baţi joc şi vei ajunge să-ţi displacă. Şi am optat pentru partea asta.
Am stat acolo un mandat, două şi a apărut iarăşi o invitaţie, a fost o conjunctură, era un coleg de-
al meu înscris pe o listă pe funcţia de vicepreşedinte pe portofoliul ăla şi a renunţat nu ştiu din ce
motive şi colegii mei mi-au citit mie lista cu candidaţi. Şi aşa a apărut şi candidatura mea şi
reuşita în toamna lui 99 şi am venit primvicepreşedinte la BNS ».

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei -12

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia-10

Nu e neapărat nevoie de un om cu studii universitare, postuniversitare în astfel deocupaţii. Dar
depinde la ce ne referim, pentru că sunt două standarde. Există un standard care se cheamă
delegat sindical de întreprindere şi delegat sindical la nivel naţional. Prin delegat sindical de
înreprindere se înţelege orice activist sindical ales sau care munceşte, este angajatul unui sindicat
la nivel de întreprindere, mai puţin liderul de sindicat de întreprindere care este asimilat celeilalte
categorii, delegat sindical la nivel naţional. Deci de la el în sus până la liderul de confederaţie şi
toţi angajaţii federaţiilor, confederaţiilor sindicale sunt asimilabile delegatului sindical de nivel
naţional.
Nu apare impunerea privind studiile superioare nicăieri. Probabil că ar fi foarte bine dacă ar avea
cel puţin studii liceale. Deşi sunt oameni care au numai 7 clase, 8 sau 8 clase şi o şcoală de
maiştri, care sunt gospodari, care gândesc simplu, fără artificii şi indiferent de vârstă sunt
deschişi la învăţare. Şi asimilează puţinul care îi trebuie acolo, participă cu toată dragostea la tot
ceea ce face şi învaţă încet, încet.
4.4.Necesităţi de pregătire/specializare -11,11 prim,27
Pe de o parte ar fi cursuri de scurtă durată, definite prin terminologia de abc sindical, în care
liderul capătă puţine noţiuni de organizare sindicală şi informaţii bugetare, legate de activitatea
sindicatului, puţine noţiuni de comunicare mai degrabă în interiorul decât în exteriorul

408
organizaţiei, de negociere colectivă şi de reprezentare a intereselor membrilor şi de interpretare a
legilor, sau de citire a legilor.
Dintre cursurile de lungă durată necesare ar fi: managementul sindical, comunicarea în interiorul
şi în exteriorul organizaţiei, negocierea colectivă şi administrarea eforturilor colective, politici
sociale. Aceste cursuri ar trebui introduse în ceea ce se cheamă parcursul de formare cu adevărat,
obligatorii ,care ar fi reglementate de structură. Dar din păcate, organizaţia nu funcţionează
după acest sistem. Ar trebui management sindical de nivelul 1, 2, 3, crescând în intensitate;
importante sunt comunicarea şi relaţionarea interumană cu segmentele principale, comunicare
aîn interiorul organizaţiei, comunicarea în exteriorul organizaţiei. Şi aici o porţiune substanţială
ar trebui dedidactă antrenamentului de lucru cu mass-media. Şi încă o secvenţă a început să fie
introdusă, foarte necesară: stressul ocupaţional, în sensul de gestionare a resurselor.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale -3,3.1

Biroul de Coducere este format din vicepreşedinţi, secretarul gen şi preşedintele. Acesta
colaborează cu departamentele. Ar trebui să existe peste tot un şef de departament şi acesta ar fi
persoana de legătură. Numai că nu se stă foarte bine la popularea departamentelor. Şi atunci
există unul, doi colegi, cunoscuţi drept consilieri pe diverse probleme. Şi acela ar fi de fapt un
şef de departament sau membru în depatamentul respectiv.

6.Concluzii

Ocupaţia de lider este încadrată în COR cu codul 114206.

Sarcinile de serviciu din unitatea de timp luată în considerare se distribuie astfel: cam 30%
reprezintă timpul alocat pentru lucrul în echipă; 10% revine rezolvării corespondenţei şi
monitorizării acţiunilor în derulare; 15-20% reprezintă acşiunile derivate din planul multianual,
20% - studiu individual, organizarea şi participarea la mitinguri poate reprezenta 30%; un mic
procent revine pentru probleme neprevăzute.
Liderul de sindicat trebuie să ştie să gestioneze foarte bine capitolele comunicare şi relaţionare
interumană. Liderul trebuie permanent să se perfecţioneze şi să adauge la abilităţile iniţiale
abilităţi de bun negociator. Trebuie să fie un bun gospodar cu privire la gestionarea tuturor
resurselor: umană, financiară, resursa de inventar larg, să fie preocupat de aspectele moderne ale
vieţii. Trebuie să încerce să se pună la punct cu tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor
moderne, să fie prins într-o reţea şi să schimbe cu rapiditate informaţia. Să fie deschis către
exterior..

409
Ocupaţia aceasta impune o sănătate măcar aparentă, fără handicapuri vizibile. E importantă o
preocupare pentru o ţinută relativ îngrijită. Este necesară şi puţină educaţie şi în domeniul
comunicării nonverbale: gesturi, amplitudinea mişcărilor, chiar voce, metalimbaj.
Un lider de sindicat trebuie să aibă buni colaboratori, tebuie să aibă competenţe tehnice - şi nu e
vorba numai de IT, ci şi de însuşirea de cunoştinţe de specialitate din alte domenii tehnice.
Un lider de sindicat ar trebui să aibă cel puţin nivelul mediu de cunoaştere teoretică a mass-
mediei şi în acelaşi timp cel puţin nivelul mediu de experiment, de trăire practică.
O boală profesională este stressul.
Pentru o activitate performantă, liderul de sindicat trebuie să aibă buni colaboratori, competenţe
tehnice - şi nu e vorba numai de IT, ci şi de însuşirea de cunoştinţe de specialitate din alte
domenii tehnice. Un lider de sindicat ar trebui să aibă cel puţin nivelul mediu de cunoaştere
teoretică a mass-mediei şi în acelaşi timp cel puţin nivelul mediu de experiment, de trăire
practică.
O boală profesională este stressul.
Printre cele mai însemnate schimbări intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani: cantitatea
foarte mare de informaţii vehiculată (se poate vorbi de o dublare a volumului). Ca urmare a
perfecţionării tehnologice, dar şi a schimbărilor legislative. Pe de altă parte, pe măsura trecerii
întreprinderilor de la sectorul public la cel privat oamenii au început să conştientizeze că e
nevoie mult mai mult de sindicat.
Condiţiile de lucru pentru un lider de sindicat s-au îmbunătăţit în ultimii 10 ani, în sensul că s-a
produs o benefică disciplinare a relaţiilor de muncă şi în interiorul organizaţiei, şi în exteriorul ei.
Se poate vorbi şi de o creştere a competiţiei în domeniu, în interiorul organizaţiei şi
interorganizaţii, a competiţiei în rândul celor care exercită o asemenea ocupaţie.
În ultimii 10 ani nu prea au avut loc schimbări în organizarea activităţii la organizaţiile sindicale,
procentul de modernizare organizaţională este nepermis de mic pentru scurgerea de 10 ani în
acest tumult economic şi social, în peisajul globalizării din ce în ce mai accentuat.
Oamenii care sunt pe o anumită funcţie în sindicat pot avea diverse pregătiri. Hotărâtor este
bagajul de cunoştinţe, de abilităţi, de posibilităţi de relaţionare ale persoanei respective.
Nu e neapărat nevoie de un om cu studii universitare, postuniversitare în această ocupaţie, însă
sunt standarde diferite pentru un delegat sindical de întreprindere şi unul naţional
Sunt necesare cursuri de scurtă durată, definite prin terminologia de abc sindical, în care liderul
capătă puţine noţiuni de organizare sindicală şi date despre buget. Dintre cursurile de lungă
durată necesare ar fi: managementul sindical, comunicarea în interiorul şi în exteriorul
organizaţiei, negocierea colectivă şi administrarea eforturilor colective, politici sociale.

410
 Monografie profesională

Magaziner

1.Natura activităţii

1.24. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de magaziner face parte din categoria ocupaţiilor dominante. Activităţile specifice
acestei meserii sunt de tip funcţionăresc şi privesc evidenţa de materiale, materii prime,
produse semifabricare sau finite, alimente sau de altă natură constituite în stocuri în magazii
şi depozite, de unde sunt expediate conform cererilor de distribuţie.
Sunt două domenii de activitate în cadrul acestei ocupaţie: unul este specific numai
activităţilor de depozitare şi se referă exclusiv la recepţia, stocarea şi distribuţia produselor;
altul – specific domeniilor productive se referă la activităţile de ţinerea evidenţei materiilor
prime şi materiale necesare producerii de bunuri, precum şi la depozitarea produselor finite.
În acest din urmă caz, magazinerul este o verigă în stabilirea şi controlul necesităţilor
materiale necesare în producerea de bunuri.
Din aceste puncte de vedere, activităţile magazinerului sunt diferite şi anume:
- magazinerul din activitatea exclusivă de depozitare :
§ primeşte marfa în depozit pe bază de factură
§ face inventarul mărfii facturate
§ distribuie marfa diferiţilor agenţi economici şi încasează contravaloarea
sau ordinele de plată
- magazinerul din depozitele întreprinderilor sau firmelor productive:
§ preia în stoc materiile prime şi materialele necesare producţiei
§ distribuie aceste materiale pe bază de dispoziţii de livrare către secţiile de
producţie
§ preia produsele finite din secţiile de producţie,compartimente,ateliere
§ ţine evidenţa stocurilor de produse finite
§ eliberează produse finite din stoc pe bază de comandă, întocmind avize
de expediţie, facturi şi certificate de calitate
§ informează factorii de decizie asupra stocurilor de produse necesare,
livrate şi care nu au desfacere

411
 În ambele situaţii, magazinerul organizează sistemul de primire şi expediere a produselor,
procesează şi ţine evidenţa computerizată a intrărilor şi ieşirilor pentru evidenţierea
stocurilor, participă la inventarieri, la instructaje NTSM şi PSI

1.25. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

§ primirea pe bază de documente a produselor finite, materiilor prime şi materialelor
§ înregistrarea primirilor în fişele de evidenţă
§ asigurarea depozitării şi protejării produselor depozitate
§ livrarea preduselor către beneficiari pe bază de dispoziţie de livrare şi avize de
expediţie
§ completarea certificatului de cakitate a produselor
§ completarea facturilor pentru marfa expediată
§ colaborează la arhivarea documentelor în conformitate cu nomenclatorul de arhivă al
societăţii
§ asigură culegerea şi gestionarea informaţiilor despre piaţa concurenţială, furnizori,
riscuri
§ participă la inventarierea periodică a mărfurilor aflate în gestiune
§ participă la lucrări de întreţinere a spaţiilor de depozitare
§ poate face încasări sau înregistrări ale ordinelor de plată pentru produsele livrate

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Principalul tip de activitate este de colectare a mărfurilor sau produselor, de depozitare şi de
livrare a lor. Aceste activităţi presupun organizarea spaţiilor de depozitare, înregistrarea
documentelor de mişcare a materialelor, procesarea computerizată a datelor, gestionarea
stocurilor, asigurarea măsurilor de protecţie a calităţii materialelor depozitate.
În această activitate, magazinerul cooperează cu alte persoane pentru organizarea spaţiilor,
transportul şi plasarea mecanizată a mărfii în depozit, întocmirea documentelor şi arhivarea
lor.
În munca magazinerului este implicat şi efortul intelectual şi cel fizic.
Activităţile de tip intelectual se referă la analiza informaţiilor din documente, la organizarea
şi planificarea depozitării.
Activităţile în care este inplicată munca fizică sunt cele de manipulare de obiecte şi
materiale.

412
 Trebuie menţionat totuşi că aceste activităţi fizice nu sunt extrem de solicitante, pentru că în
depozite sunt folosite mijloace şi echipamente de transport şi depozitare.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile de tip intelectual necesare în munca magazinerului privesc uşurinţa lucrului cu
cifrele, memorarea, atenţia selectivă, gândirea deductivă şi rapiditatea în gândire. Toate
acestea trebuie asociate cunoştinţelor necesare privind tehnologia depozitării şi gestionea
materialelor.
Dintre abilităţile fizice, sunt necesare rezistenţa la efort de scurtă durată, manipulări de
obiecte, coordonarea mişcărilor, precizia şi acurateţea mişcărilor.
Magazinerul trebuie să fie înzestrat cu vedere de aproape şi de departe şi cu acuitate auditivă.
Vigilenţa este o dominantă a acestei munci.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele sale de ordin general privesc calcule matematice elementare şi monitorizarea
Alte competenţe forte importante privesc organizarea spaţiului de depozitare şi timpului
pentru primirea – distribuirea mărfurilor.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Munca magazinerului este organizată în regim normal de muncă, în zilele lucrătoare. Sunt
firme sau unităţi de depozitare în care activitatea este extinsă şi la zilele de repaus.
Magazinerul lucrează pe bază de contract de muncă încheiat pe perioadă determinată. Locul
său de muncă este fix, legat de depozit. Eventualele deplasări sunt numai în incinta acestuia.
Munca sa face parte din categoria celor monotone, cu caracter repetitiv.
Condiţiile microclimatului din depozite sunt foarte variate. În general sunt cele specifice
impuse de păstrarea în bune condiţii a produselor depozitate. Din acest motiv, sunt situaţii în
care microclimatul poate fi caracterizat ca oferind condiţii de disconfort.
Condiţiile de muncă pentru această ocupaţie nu s-au schimbat în ultimii ani.
Acolo unde dotarea tehnică de depozitare cu mijloace de ridicare şi transport este precară şi
în care magazinerul participă la operaţii de manipulare, incidenţa afecţiunilor reumatismale
ale coloanei de tip lombosciatic este foarte mare, mai ales dacă în respectivele spaţii este frig
sau sunt curenţi de aer (ca în marea majoritate a spaţiilor de depozitare).
Magazineri pot fi şi bărbaţi şi femei. Dar în depozitele cu condiţii de frig, curenţi şi unde
este implicat şi efortul de ridicare şi transport manual sunt mai indicaţi să lucreze bărbaţii.

413
 În practicarea acestei ocupaţii sunt uzitate acordările de stimulente materiale băneşti, mai ales
dacă se lucrează în condiţii de microclimat impropriu şi unde vigilenţa pentru păstrarea
produselor trebuie să fie alertă.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat în foarte mică măsură în ultimii 5
ani

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani s-au extins activităţile de depozitare şi deci solicitările pentru magazineri.
Acestea s-au aliniat noilor necesităţi concurenţiale, în sensul eficientizării muncii, creşterea
rapidităţii de stocare şi distribuţie, ca urmare a satisfacerii exigenţelor impuse de beneficiari.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Concurenţa acerbă va determina extinderea spaţiilor de depozitare, construirea altora în
apropierea punctelor de distribuţie sau a pieţelor de desfacere, creşterea performanţelor
mijloacelor de depozitare şi transport intern, pergecţionarea soft-ului de gestiune şi utilozarea
mijloacelor computerizate de evidenţă şi control.
Pe de altă parte, vor fi sporite mijloacele de protecţie din depozite şi supravegherea prin
echipamente video a spaţiilor de depozitare.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Maiştri, tehnicieni, absolvenţi de liceu, contabili

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel elementar din ştiinţele
exacte şi din domeniul economiei, contabilităţii şi vânzărilor
Mai sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniul operării pe computer, legislaţiei şi
jurisprudenţei.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

414
 Exigenţele privind nivelul minim de instrucţie şcolară necesar practicării acestei ocupaţii au
evoluat în timp de la nivelul liceului (anii 1990, 2000) către şcolile postliceale (în prezent)

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
În prezent nu există cursuri pentru meseria de magaziner.
Investigaţia a relevat că ar fi necesare cursuri de scurtă durată de merketing , tehnologia
depozitării, gestiune economică şi operare pe computer.

5.Ocupaţii înrudite
Gestionar
Primito-distriuitor
Agent vânzări
Funcţionar livrări
Asistent vânzări

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: merceolog
În aval: primitori-distribuitori

6.Concluzii
Ocupaţia de magaziner – COR 413102 - face parte din categoria ocupaţiilor dominante.
Activităţile specifice acestei meserii privesc evidenţa de materiale, materii prime, produse
semifabricare sau finite, alimente sau de altă natură constituite în stocuri în magazii şi
depozite, de unde sunt expediate conform cererilor de distribuţie.
Sunt două domenii de activitate în cadrul acestei ocupaţie: unul este specific numai
activităţilor de depozitare şi se referă exclusiv la recepţia, stocarea şi distribuţia produselor;
altul – specific domeniilor productive se referă la activităţile de ţinerea evidenţei materiilor
prime şi materiale necesare producerii de bunuri, precum şi la depozitarea produselor finite.
În acest din urmă caz, magazinerul este o verigă în stabilirea şi controlul necesităţilor
materiale necesare în producerea de bunuri.
Principalul tip de activitate este de colectare a mărfurilor sau produselor, de depozitare şi de
livrare a lor. Aceste activităţi presupun organizarea spaţiilor de depozitare, înregistrarea
documentelor de mişcare a materialelor, procesarea computerizată a datelor, gestionarea
stocurilor, asigurarea măsurilor de protecţie a calităţii materialelor depozitate.

415
În această activitate, magazinerul cooperează cu alte persoane pentru organizarea spaţiilor,
transportul şi plasarea mecanizată a mărfii în depozit, întocmirea documentelor şi arhivarea
lor.
Abilităţile de tip intelectual necesare în munca magazinerului privesc uşurinţa lucrului cu
cifrele, memorarea, atenţia selectivă, gândirea deductivă şi rapiditatea în gândire. Toate
acestea trebuie asociate cunoştinţelor necesare privind tehnologia depozitării şi gestionea
materialelor.
Dintre abilităţile fizice, sunt necesare rezistenţa la efort de scurtă durată, manipulări de
obiecte, coordonarea mişcărilor, precizia şi acurateţea mişcărilor.
Magazinerul trebuie să fie înzestrat cu vedere de aproape şi de departe şi cu acuitate auditivă.
Vigilenţa este o dominantă a acestei munci.
Munca magazinerului este organizată în regim normal de muncă, în zilele lucrătoare. Sunt
firme sau unităţi de depozitare în care activitatea este extinsă şi la zilele de repaus.
Magazinerul lucrează pe bază de contract de muncă încheiat pe perioadă determinată. Locul
său de muncă este fix, legat de depozit. Munca sa face parte din categoria celor monotone, cu
caracter repetitiv.
Condiţiile microclimatului din depozite sunt foarte variate. În general sunt cele specifice
impuse de păstrarea în bune condiţii a produselor depozitate. Din acest motiv, sunt situaţii în
care microclimatul poate fi caracterizat ca oferind condiţii de disconfort.
Acolo unde dotarea tehnică de depozitare cu mijloace de ridicare şi transport este precară şi
în care magazinerul participă la operaţii de manipulare, incidenţa afecţiunilor reumatismale
ale coloanei de tip lombosciatic este foarte mare, mai ales dacă în respectivele spaţii este frig
sau sunt curenţi de aer (ca în marea majoritate a spaţiilor de depozitare).
Magazineri pot fi şi bărbaţi şi femei. Dar în depozitele cu condiţii de frig, curenţi şi unde
este implicat şi efortul de ridicare şi transport manual sunt mai indicaţi să lucreze bărbaţii.
În practicarea acestei ocupaţii sunt uzitate acordările de stimulente materiale băneşti
Concurenţa acerbă va determina extinderea spaţiilor de depozitare, construirea altora în
apropierea punctelor de distribuţie sau a pieţelor de desfacere, creşterea performanţelor
mijloacelor de depozitare şi transport intern, pergecţionarea soft-ului de gestiune şi utilozarea
mijloacelor computerizate de evidenţă şi control.
Pe de altă parte, vor fi sporite mijloacele de protecţie din depozite şi supravegherea prin
echipamente video a spaţiilor de depozitare.

Elemente de profil:
§ bărbaţi

416
§ nivel de instrucţie minim
§ abilităţi de lucru cu computerul
§ cunoştinţe de nivel mediu economice şi legislative
§ atenţie de tip concentrat şi distributiv
§ vigilenţă

417
 Monografie profesională

Maistru în industria textilă, pielărie

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de maistru în industria textilă, pielărie implică activităţile de organizare a muncii
din aceste industrii, de asigurare a materiilor prime şi materialelor necesare introducerii în
fabricaţie a produselor, de organizare a locurilor de muncă, de instruire şi supraveghere a
personalului muncitor din subordine, de control al calităţii produselor.
Maistrul controlează încadrarea în consumurile specifice de materii prime şi materiale,
asigură frontul de lucru pentru echipele subordonate, face instructajul la locul de muncă
privind exigenţele tehnologice, modul de lucru cu aparatura şi privind respectarea normelor
de securitate a muncii, a pazei şi securităţii contara incendiilor.
Maistrul tehnolog asigură legătura profesională între inginerul tehnolog sef de secţie - care
hotărăşte asupra caracteristicilor tehnice care trebuie respectate pentru realizarea tipulrilor de
produs ce trebuie fabricate – şi personalul din subordinea sa, muncitori sau confecţioneri,
care reprezintă ocupaţiile din veriga de execuţie.
Atribuţiile maistrului privesc ansamblul activităţilor menite să organizeze fiecare lor de
muncă, să se asigure că fiecare muncitor ăşi cunoaşte sarcinile şi obligaţiile legate de
produsul care se lansează, să asigure aprovizionarea cu materiile prime şi materialer
mecesare realizării producţiei, să controloze modul în care sunt respectate exigenţele tehnice
şi tehnologice precum şi cele privind calitatea produselor. Maistrul hotărăşte asupra folosirii
personalului în situaţiile în care fluxul tehnologic nu are acoperite toate posturile, el avizează
programul de eşalonare a concediilor, el vizează fişele de pontaj ale personalului din
subordine şi propune măsuri de stimulare a muncitorilor.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

§ Principala sa atribuţie se referă la asigurarea frontului de lucru pentruu echipele pe
care le coordonează
§ Asigură materiile prime şi materiale auxiliare producţiei

418
 § Întocmeşte fişa de instructaj la locul de muncă privind normele de tehnica securităţii
muncii şi pază contra incendiilor
§ Explică toate fazele tehnologice, cum trebuie executate pentru a se asigura standardul
de calitate
§ Controlează prin sondaj modul cum sunt respectate criteriile de calitate
§ Completează zilnic pontajul lucrătorilor din subordine cu numărul de ore muncă
realizate
§ Controlează dacă muncitorilor li s-a asigurat laptele antidot şi apa minerală (ca
măsuri obligatorii în industria textilă, pielărie de contracarare a efectelor nocive
reprezentate de substanţele chimice cu care sunt tratate materialele de lucru, precum
şi a căldurii şi unidităţii excesive – restricţionate tehnologic în aceste industrii.
§ Controlează buna funcţionare a fluxului de realizare a producţiei
§ Se preocupă de creşterea productivităţii muncii, păstrând o legătură permanentă între
tehnicienii de la creaţie şi cei de la normarea muncii

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Interacţiune / comunicarea reprezintă principalul tip de activităţi cuprinse în sfera
ocupaţională a maistrului din industria textilă, pielărie. El păstrează legătura între nivelul
ierarhic superior reprezentat de inginerul tehnolog/Şeful de secţie de producţie şi personalul
aflat în subordine. El coordonează întreaga activitate a muncitorilor, din fiecare post de
lucru, el instruieşte personalul, gestionează şi rezolvă stările conflictuale, acordă consultanţă,
administrează şi gestionează locurile de muncă, monitorizează etapele de realizare a
producţiei şi respectarea exigenţelor de calitate a produselor care se fabrică.
În munca sa, maistrul din aceste subramuri industriale realizează activităţii care vizează
componenta intelectuală a muncii. El analizează informaţiile privind tipurile şi sortimentele
de produse care trebuie realizate, indicii lor de calitate, materialele din care vor fi realizate
produsele, termenele finale ale realizării diferitolor produse. De la muncitorii din subordine
primeşte informaţii care privesc starea tehnică a locurilor de muncă şi disponibilităţile de
personal, în vederea planificării muncii. Urmare a analizelor de tip complex ale tuturor
factorilor implicaţi în realizarea producţiei, ia deciziile care se impun pentru bunul mers al
producţiei. Maistrul din aceste subramuri industriale controlează modul de funcţionare a
echipamentelor de lucru şi alew maşinilor, hotărând asupra momentului întervenţiilor de
reglaj sau reparaţii.

419
2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei
Pentru buna desfăşurare a activităţilor sale, maistrul din industria textilă, pielărie trebuie să
aibă abilităţi intelectuale, senzoriale şi fizice.
Din categoria abilităţilor intelectuale,exercitarea atribuţiilor acestei ocupaţii necesită uşurinţa
de a înţelege care sunt exigenţele tehnologice faţă de gama de produse (cognitive),
rapiditatea de gândire, uşurinţa de a lucra cu cifrele, capacitate de memorare şi atenţie
selectivă.
Din categoria abilităţilor senzoriale, acuitatea vizuală este absolut necesară
Din categoria abilităţilor fizice, maistrul din aceste subramuri industriale trebuie să aibă
îndemânare / dexteritate manuală.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În cea mai mare măsură, competenţele maistrului sunt din categoria manageriatului
resurselor, cu referire la organizarea timpului de lucru, manageriatul resurselor materiale şi
umane de care dispune pentru realizarea sarcinilor de producţie în condiţiile respectării
calităţii producesor.
Din categoria competenţelor tehnice, sunt de menţionat cele referitoare la analiza tehnică,
instalarea şi programarea echipamentelor, monitorizarea echipamentelor tehnice, inspecţia
pentru respectarea calităţii produselor.
Din categoria competenţelor sociale, în mare măsură sunt vizate cele referitoare la
coordonarea activităţii, instruirea şi consultanţa acordată subordonaţilor ori de câte ori aceştia
solicită acest lucru.
Din categoria competenţelor generale, pentru această ocupaţie sunt de menţionat cele
referitoare la analiza critică şi capacitatea de monitorizare.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

În mod obişnuit, programul de lucru al maistrului este de luni până vineri, dar sunt situaţii
generate din raţiuni de producţie, în care programul de lucru poate fi extins si la yilele de
sambata si duminica, sau se poate lucra in 3 schimburi. Referitor la acest aspect, trebuie
menţionat faptul că munca in 3 schimburi ridica probleme majore in ceea ce priveste
abilitatile executantilor, atenţia şi rezistenţa muncitorilor pe care maistrul îi are în subordine.
Lucrul în schimburi pune probleme speciale maistrului din industria textilă, pielărie,
probleme care se referă la asogurarea exigenţelor de calitate a produselor realizate în
schimburile 2 şi 3 de lucru, când, în mod normal fiziologic, oboseala este mai intens resimţită
şi scade atenţia.

420
 Condiţiile de muncă ale maistrului sunt cele care caracterizează microclimatul din secţia de
producţie a cărei activitate o coordonează: căldură şi umiditate excesive, zgomot şi vibraţii.
Nivelul parametrilor de microclimat este diferit în industria texilă faţă de industria fabricării
articolelor din piele, dar în ambele situaţii este vorba de parametri de microclimat impuşi de
exigenţele tehnologice.
Maistrul din aceste subramuri industriale lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă
nedeterminată. El îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţii, secţiei şi, uneori, are amenajat
un spaţie special.
Munca sa poate fi considerată monotonă, prin caracterul repetitiv al activităţilor şi obositoare
din punct de vedere fizic.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă s-au îmbunătăţit în mică măsură şi aceasta datorită
exigenţelor de microclimat impuse tehnologic.
Practicarea acestei ocupaţii nu generează boli profesionale. Practicanţii pot fi în egală
măsură bărbaţi sau femei.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Ocupaţia de maistru în industria textilă, pielărie nu a suferit modificări de conţinut în ceea ce
priveşte activităţile implicate. Foarte puţinele schimbări ale conţinutului muncii pentru
aceasta ocupaţie se referă la organizarea mai judicioasă a muncii, la planificarea pentru
respectarea termenelor contractuale ale comenzilor

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările în conţinutul activităţii în ultimii 10 ani se referă la adaptarea la exigenţele
de calitate ale clienţilor, precum şi la termenele impuse. Acestea decurg din creşterea
competiţiei în domeniu şi se referă doar la schimbări în organizarea locurilor de muncă.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Se estimează că în următoarea perioadă se va produce o reorientare a beneficiarilor şi pieţelor
de desfacere către Uniunea Europeană. Această mutare a polului de interes privind piaţa
produselor va conduce cu siguranţă la o sporire a exigenţelor privind productivitatea muncii
şi noi exigenţe privind calitatea produselor.
Aceste schimbări vor urma modificărilor de ordin legislativ şi organizatoric care decurg din integrarea
în noile structuri europene.

421
4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Pentru practicarea acestei meserii sunt angajate numai persoane care au calificarea şi
specializarea de maistru în industria textilă sau a pielăriei.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Maistrul din aceste subramuri industriale trebuie să aibă cunoştinţe generale de nivel mediu,
din domeniul matematicii,fizicii şi chimiei.
Colaborarea cu firme şi clienţă din afara ţării ridică şi abilităţi de comunicare în limbi de
curculaţie internaţională, pentru a înţelege exigenţile clienţilor şi a da explicaţiile necesare, de
profil, privind realizarea exigenţelor contractuale.
Cele mai mari exigenţe privind nivelul cunoştinţelor sale se referă la aspectele tehnologice de
prelucrare şi realizare a produselor. Nivelul acestor cunoştinţe trebuie să permită instruirea
oamenilor din subordine şi trebuie să asigure parametrii de calitate ai produselor.
În munca sa de coordonare a muncitorilor, maistrul are nevoie de cunoştinţe de nivel mediu
de administraţie şi managementul resurselor materiale şi umane.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul exigenţial privind educaţia necesară practicării acestei ocupaţii nu s-a modificat în
timp. Maiştri din aceste subramuri industriale trebuie să fie absolvenţi ai şcolilor de maiştri
cu profil textil sau pielărie

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Nevoile privind specializarea se referă la organizarea unor cursuri de scurtă durată, al căror
conţinut să se refere la dobândirea cunoştinţelor tehnologice necesare în cazul fabricării unor
produse noi, precum şi la managementul organizatoric al muncii.
Cursuri de pregătire teoretică, tehnică, tehnologică şi organizatorică, precum şi pentru
dobândirea deprinderilor practice devin necesare în situaţiile de reprofilare a unităţilor
productive din aceste ramuri industriale.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

422
 Maistrul din industria textilă, pielărie primeşte informaţii de la inginerii tehnologi şi de la
tehnicianul de creaţie. Produsele muncii personalului din subordine sunt evaluate şi
cuantificate de tehnicianul de normare.
În categoria ocupaţiilor înrudite sunt maistrul filator, maistru la fabricarea încălţămintei,
maistrul la fabricarea produselor de marochinărie.

6.Concluzii

Ocupaţia de maistru în industria textilă, pielărie face parte din categoria ocupaţiilor
dominante, cod COR 316101, şi implică activităţile de organizare a muncii din aceste
industrii, de asigurare a materiilor prime şi materialelor necesare introducerii în fabricaţie a
produselor, de organizare a locurilor de muncă, de instruire şi supraveghere a personalului
muncitor din subordine, de control al calităţii produselor.
Maistrul controlează încadrarea în consumurile specifice de materii prime şi materiale,
asigură frontul de lucru pentru echipele subordonate, face instructajul la locul de muncă
privind exigenţele tehnologice, modul de lucru cu aparatura şi privind respectarea normelor
de securitate a muncii, a pazei şi securităţii contara incendiilor.
Maistrul tehnolog asigură legătura profesională între inginerul tehnolog sef de secţie - care
hotărăşte asupra caracteristicilor tehnice care trebuie respectate pentru realizarea tipulrilor de
produs ce trebuie fabricate – şi personalul din subordinea sa, muncitori sau confecţioneri,
care reprezintă ocupaţiile din veriga de execuţie.
El coordonează întreaga activitate a muncitorilor, din fiecare post de lucru, el instruieşte
personalul, gestionează şi rezolvă stările conflictuale, acordă consultanţă, administrează şi
gestionează locurile de muncă, monitorizează etapele de realizare a producţiei şi respectarea
exigenţelor de calitate a produselor care se fabrică.
În cea mai mare măsură, competenţele maistrului sunt din categoria manageriatului
resurselor, cu referire la organizarea timpului de lucru, manageriatul resurselor materiale şi
umane de care dispune pentru realizarea sarcinilor de producţie în condiţiile respectării
calităţii producesor.
Din categoria competenţelor tehnice, sunt de menţionat cele referitoare la analiza tehnică,
instalarea şi programarea echipamentelor, monitorizarea echipamentelor tehnice, inspecţia
pentru respectarea calităţii produselor.
Din categoria competenţelor sociale, în mare măsură sunt vizate cele referitoare la
coordonarea activităţii, instruirea şi consultanţa acordată subordonaţilor ori de câte ori aceştia
solicită acest lucru.

423
Din categoria competenţelor generale, pentru această ocupaţie sunt de menţionat cele
referitoare la analiza critică şi capacitatea de monitorizare.
Abilităţile necesare satisfacerii acestor competenţe sunt (exercitarea atribuţiilor acestei
ocupaţii necesită uşurinţa de a înţelege care sunt exigenţele tehnologice faţă de gama de
produse (cognitive), rapiditatea de gândire, uşurinţa de a lucra cu cifrele, capacitate de
memorare şi atenţie selectivă), senzoriale (acuitatea vizuală este absolut necesară) şi fizice
(maistrul din aceste subramuri industriale trebuie să aibă îndemânare / dexteritate manuală).
Cele mai mari exigenţe privind nivelul cunoştinţelor sale se referă la aspectele tehnologice de
prelucrare şi realizare a produselor. Nivelul acestor cunoştinţe trebuie să permită instruirea
oamenilor din subordine şi trebuie să asigure parametrii de calitate ai produselor.
În munca sa de coordonare a muncitorilor, maistrul are nevoie de cunoştinţe de nivel mediu
de administraţie şi managementul resurselor materiale şi umane.
Nivelul exigenţial privind educaţia necesară practicării acestei ocupaţii nu s-a modificat în
timp. Maiştri din aceste subramuri industriale trebuie să fie absolvenţi ai şcolilor de maiştri
cu profil textil sau pielărie.
Nevoile privind specializarea se referă la organizarea unor cursuri de scurtă durată, al căror
conţinut să se refere la dobândirea cunoştinţelor tehnologice necesare în cazul fabricării unor
produse noi, precum şi la managementul organizatoric al muncii.

424
 Monografie profesională

Maistru instructor

1. Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Maiştrii instructori desfăşoară activităţi de instruire/formare pentru dezvoltarea sferei de

cunoştinţe şi competenţe practice specifice diferitelor meserii în care este realizată pregătirea
profesională. Rolul lor este de a transfera, către participanţii la cursuri, elementele practice
necesare practicării meseriei respective.
De fapt, maiştrii instructori sunt responsabili de corelarea cunoştinţelor teoretice cu
activitatea practică în cadrul procesului de formare. Astfel, procesul pregătirii profesionale
este întregit de aceştia prin instruirea în tehnicile concrete de lucru şi în modalităţile de
aplicare a teoriei în practica curentă.
O componentă importantă din activitate maiştrilor instructori constă în prezentarea şi
descrierea utilajelor şi echipamentelor de lucru. Cursanţii sunt familiarizaţi cu modul în care
acestea funcţionează, utilitatea lor, precum şi cu normele de securitate a muncii specifice
lucrului cu aceste utilaje.
O altă dimensiune esenţială a activităţii instructorilor în cadrul procesului de formare este
iniţierea şi asistarea în vederea realizării de exerciţii orientate către dobândirea deprinderilor.
Exerciţiile realizate cresc în dificultate pe măsură ce participanţii la formare îşi însuşesc
competenţele necesare.
De asemenea, prin realizarea sarcinilor de lucru propuse, maiştrii inspectori urmăresc
stimularea creativităţii şi a altor competenţe profesionale necesare practicării meseriei în care
este realizată formarea.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Activitatea maiştrilor instructori din cadrul procesului de formare profesională se

structurează pe cinci arii majore de acţiune:
1. pregătirea practică a cursanţilor;
2. formarea unei mentalităţi profesionale;

425
3. elaborarea programei de instruire;
4. întreţinerea relaţiilor cu partenerii şcolari (întreprinderi);
5. raportări către conducere.

1. Maiştrii instructori desfăşoară activităţi de iniţiere a cursanţilor pentru dobândirea

cunoştinţelor şi competenţelor practice necesare practicării meseriei respective. Formarea
practică se realizează prin transferul informaţiei privitoare la tehnologie şi exersarea
elementelor referitoare la funcţionarea utilajelor de lucru, utilitatea acestora, procedurile de
lucru cu ele, precum şi la normele de securitate a muncii specifice acestor activităţi. De
asemenea, cursanţii sunt învăţaţi să pregătească şi sa prelucreze materiile prime folosite, să
selecteze şi să utilizeze metodele şi tehnicile de lucru adecvate fiecărei sarcini profesionale în
parte.
În funcţie de meseria/specializarea în care se realizează formarea, maiştrii inspectori
realizează pregătirea practică cu privire la produsele sau serviciile specifice meseriilor
respective, standardelor de calitate asociate acestora, metodelor de control a calităţii lor,
precum şi tehnicilor de lucru cu publicul/clienţii/beneficiarii (acolo unde este cazul).

2. O altă componentă importantă a formării profesionale pe care maiştrii instructori o

realizează constă în dezvoltarea unei mentalităţi profesionale. Este vorba despre însuşirea
elementelor ce ţin de deontologia profesională şi de aspectele constitutive unei atitudini
profesionale necesare practicării meseriilor respective.
Dezvoltarea unei astfel de mentalităţi la nivelul participanţilor la formare implică
însuşirea unei responsabilităţi/conştiinţe din punct de vedere profesional prin orientarea
acestora spre obţinerea calităţii şi a eficienţei.

3. De asemenea, maiştrii instructori sunt responsabili cu elaborarea pachetelor de formare

practică, respectiv programa de instruire. Aceasta cuprinde obiectivele generale şi specifice
ale sesiunilor de instruire, programul cursurilor, metodele şi tehnicile de instruire.
Pe lângă aceste elemente cadru, programa de instruire prevede conţinutul informaţional
pe care formatorul îl transferă cursanţilor, competenţele şi deprinderile profesionale
dobândite prin intermediul sesiunilor de pregătire practică, precum şi elemente constitutive
ale metodologiei de evaluare.

426
 4. Activitatea specifică acestei ocupaţii include dezvoltarea unor relaţii parteneriale cu
unităţi economice ce reprezintă potenţiali angajatori pentru participanţii la formare şi a căror
obiect de activitate include domeniul de pregătire profesională în care este realizată formarea.
Această colaborare are drept scop îmbunătăţirea compatibilităţii dintre elementele
specifice formării profesionale şi exigenţele de pe piaţa muncii, respectiv cerinţele
angajatorilor. De aceea, maiştrii instructori includ astfel de aspecte în programa de pregătire
practică, mai ales cu privire la noile produse şi tehnologii care apar pe piaţă în domeniul
respectiv.
De altfel, cursanţii realizează sesiuni de practică în cadrul unităţilor economice partenere
sub îndrumarea maiştrilor instructori, incluzând activităţi specifice meseriei în care este
realizată formarea, lucrul direct cu utilajele şi echipamentele corespunzătoare, precum şi alte
acţiuni în vederea deprinderii competenţelor profesionale necesare.

5. Adiţional, maiştrii instructori îndeplinesc o serie de sarcini cu caracter administrativ

corespunzătoare postului pe care îl ocupă, aşa cum sunt raportările periodice către
conducerea unităţii de învăţământ/formare.

2. Tipologia solicitărilor

2.1. Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Maiştrii instructori colectează şi evaluează informaţii necesare activităţilor de elaborare a

programei de pregătire practică (inclusiv exerciţiile specifice), de instruire în acord cu
nevoile specifice ale cursanţilor şi evaluare a performanţelor acestora. Astfel, pentru a-şi
îndeplini toate aceste responsabilităţile profesionale, maiştrii instructori desfăşoară activităţi
intelectuale de tipul organizării/planificării, reflecţiei, identificării de soluţii, elaborării de
obiective şi strategii, inovării şi luării de decizii.
Actualizarea cunoştinţelor cu privire la evoluţia/diversificarea tehnologiilor şi produselor
specifice domeniului de pregătire, precum şi în legătură cu noile metode şi tehnici de
instruire face parte din îndatoririle practicanţilor acestei ocupaţii.
Componenta centrală a activităţii maiştrilor instructori constă în lucrul direct cu cursanţii,
cuprinzând activităţi de descriere/explicare, supervizarea acestora în realizarea exerciţiilor,
asistenţa pentru deprinderea noilor competenţe, îndrumarea şi motivarea lor, dezvoltare de
cunoştinţe şi deprinderi profesionale.

427
 De asemenea, procesul de instruire practică implică activităţi manuale, manevrare
obiecte, operare şi control a modului de funcţionare a echipamentelor în activitatea de
exemplificare şi supervizare a punerii în practică a cunoştinţelor însuşite.

2.2. Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Activitatea de dezvoltare a competenţelor practice a participanţilor la formare necesită

atât abilităţi intelectuale, cât şi fizice. Din prima categorie, maiştrii instructori folosesc
abilităţi cognitive, de exprimare orală, originalitate, gândire deductivă şi inductivă, uşurinţă
în lucrul cu cifrele, memorare, atenţie distributivă şi selectivă, abilităţi importante pentru
orice ocupaţie cu caracter didactic.
Natura practică a instruirii (desfăşurare de exerciţii, sesiuni de practică) şi lucrul cu
utilajele şi echipamentele specifice reclamă şi o serie de abilităţi fizice, aşa cum sunt
dexteritatea manuală/îndemânarea, precizia/acurateţea în mişcări, coordonarea fizică,
capacitatea de reacţie în timp redus şi de efort fizic moderat.
Dintre abilităţile senzoriale, activitatea maiştrilor instructori necesită vedere de aproape
şi, în mai mică măsură, acuitate auditivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Cele mai importante competenţe pe care le reclamă activitatea maiştrilor instructori sunt
cele specifice actului de instruire şi cele specifice abordărilor la nivelul grupurilor (lucrul cu
grupuri de oameni).
Din categoria competenţelor tehnice, această ocupaţie necesită capacitate de analiză
tehnică, de lucru cu echipamentele, monitorizare şi verificare operaţii tehnice, precum şi de
inspecţie produs.
De asemenea, managementul timpului şi a resurselor materiale alături de capacitatea de
identificare de probleme, găsire şi implementare de soluţii se numără, şi ele, printre
competenţele necesare practicării ocupaţiei.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Cei mai mulţi maiştrii instructori lucrează cu contract pe perioadă nedeterminată. În

general, ei îşi desfăşoară activitatea de luni pană vineri, având program complet, iar
deplasările/delegaţiile în interes de serviciu sunt realizate în mod accidental.

428
 Atât activitatea propriu-zisă de instruire practică, cât şi cea de pregătire a conţinutului
didactic şi a altor elemente specifice se desfăşoară la sediul fix al unităţii de învăţământ în
sălile de atelier/laboratoarele special amenajate în acest scop. De aceea, nu există condiţii
nefavorabile de muncă.
Activitatea specifică acestei ocupaţii este monotonă, implicând operaţii repetitive şi, într-
o mică măsură, stresantă din punct de vedere psihic întrucât implică lucrul direct cu oamenii
şi instruirea acestora.

3. Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în conţinutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

Transformarea pieţelor şi a cerinţelor de calitate au determinat restructurarea gamelor de

produse şi servicii, iar odată cu acest fenomen are loc şi o restructurare a procesului de
formare profesională iniţială în acord cu noile cerinţe de la nivelul pieţei. Astfel, în ultimii 5
ani, evoluţiile economice şi tehnologice au condus la modificări în conţinutul muncii
maiştrilor instructori, în primul rând, la nivelul conţinutului informaţional care este transferat
cursanţilor.
De asemenea, însuşirea unor metode şi tehnici noi de instruire/pregătire bazate pe
principiul interactivităţii şi mai ales pe orientarea către un proces educaţional cu accent pe
componenta practică au indus şi alte modificări în munca maiştrilor instructori.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Cele mai importante schimbări în conţinutul muncii maiştrilor instructori au fost induse
de creşterea competiţiei în domeniu şi de schimbări în organizarea activităţii la locul de
muncă.
Odată cu evoluţiile economice, restructurările tehnologice şi de personal şi cu schimbările
intervenite la nivelul pieţei locurilor de muncă, s-au modificat nu numai
meseriile/specializările în care se realizează formarea, ci şi aspecte ce ţin de cunoştinţele,
competenţele şi deprinderile dezvoltate în acord cu cerinţele existente la nivelul pieţei.
De asemenea, reformele repetate ale sistemului de învăţământ şi ale organizării
procesului de pregătire practică au indus schimbări importante în cadrul de desfăşurare a
activităţii maiştrilor instructori.

429
 Alte modificări au fost determinate de adaptarea la nevoile clienţilor/beneficiarilor şi, mai
ales, de schimbări de natură tehnologică.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

Pe termen mediu, principala schimbare care se prefigurează la nivelul conţinutului

muncii maiştrilor instructori se datorează tot evoluţiilor economice şi tehnologice. Formarea
profesională va fi modelată de noile cerinţe de pe piaţa forţei de muncă, precum şi de noile
produse şi tehnologii folosite în diferitele sectoare economice.
Reducerea efortului uman prin utilizarea unor tehnologii mai performante va conduce la
creşterea necesarului de forţă de muncă calificată în lucrul cu astfel de utilaje şi echipamente
de lucru.

4. Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1. Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Ocupaţia de maistru instructor nu poate fi practicată decât de persoane cu meseria sau

specializate în domeniul profesional în care se realizează formarea.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Realizarea responsabilităţilor profesionale ale maiştrilor instructori reclamă cunoştinţe

importante din domeniul în care se realizează formarea, dar şi alte cunoştinţe de nivel mediu
din celelalte domenii înrudite, aşa cum sunt ingineria şi tehnologia, construcţiile, mecanica,
şi din sfera prelucrării materialelor şi producţiei.
În plus, activitatea de instruire profesională necesită vaste cunoştinţe din psihologia
copilului şi pedagogie, consiliere în carieră, comunicare de masă şi din domeniul lucrului
direct cu oamenii.
De asemenea, maiştrii instructori necesită cunoştinţe din domeniul computerelor,
administraţiei, precum şi din domeniul siguranţei şi securităţii publice, elemente importante
pentru buna desfăşurare a actului de pregătire practică.

430
4.3. Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Dacă în trecut nivelul minim de educaţie necesar pentru practicarea acestei ocupaţii era
cel liceal, respectiv liceul industrial, agricol sau alte specialităţi, în prezent cerinţele s-au
modificat în sensul că nivelul minim de educaţie este cel al studiilor postliceale.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Referitor la formarea continuă, maiştrilor instructori le sunt necesare cursuri de lungă

durată, aşa cum sunt programele de studii postliceale desfăşurate în unităţile de învăţământ
cu profilul domeniului în care va fi realizată formarea.
Dintre programele de pregătire/specializare profesională de scurtă durată, practicanţii
acestei ocupaţii pot apela la cursuri specifice de lucru cu echipamentele de calcul, cu noile
tehnologii apărute în domeniu, precum şi cursuri de pedagogie, consiliere şi orientare
profesională.

5. Ocupaţii înrudite

Alte ocupaţii cu conţinut apropiat al muncii şi care au în comun cu maiştrii instructori o parte
dintre cunoştinţele, competenţele şi aptitudinile specifice acestora sunt:
• Formator de adulţi
• Profesor
• Consilier de orientare şcolară
• Învăţător

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Lanţul ocupaţional în care este prezent maistrul instructor îi include în amonte pe

consilierul de orientare şcolară care furnizează servicii de informare, consiliere şi îndrumare
profesională în şcoli cu privire la oportunităţile/necesităţile de formare în procesul alegerii
unei meserii. În aval, lanţul ocupaţional se continuă cu inspector (referent) resurse umane
care realizează recrutare de personal sau desfăşoară activităţi în cadrul departamentelor de
resurse umane ale unităţilor economice.

431
6. Concluzii

Ocupaţia de maistru instructor cu codul COR 334003 se regăseşte în categoria ocupaţiilor

care şi-au schimbat conţinutul muncii, în special datorită restructurărilor economice şi a
evoluţiilor tehnologice. Maiştrii instructori desfăşoară activităţi de instruire/formare pentru
dezvoltarea sferei de cunoştinţe şi competenţe practice specifice diferitelor meserii în care
este realizată pregătirea profesională.
Printre posturile/funcţiile în care se practică ocupaţia de maistru instructor se numără:
maistru instructor şi diriginte.
Tipul ideal al maistrului instructor este reprezentat de o persoană ce posedă:
Ø solide cunoştinţe din domeniul specific calificării/meseriei în care este realizată
formarea, precum şi cunoştinţe de psihologia copilului, pedagogie, comunicare şi
administrare;
Ø abilităţi intelectuale semnificative specifice ocupaţiilor cu caracter didactic, aşa
cum sunt cele cognitive, de exprimare orală, gândirea deductivă şi inductivă, de memorare şi
atenţie distributivă şi selectivă; abilităţi fizice precum dexteritatea manuală, de precizie a
mişcărilor, reacţie în timp redus şi coordonare fizică; precum şi vedere de aproape şi acuitate
auditivă;
Ø competenţe specifice actului de instruire, din sfera tehnică (proprie domeniului de
formare), de organizare, abordare socială (specifice lucrului cu grupuri de oameni), rezolvare
de probleme;
Ø disponibilitate la activităţi caracterizate de o oarecare monotonie (implică operaţii
repetitive), de efort fizic moderat şi stresante din punct de vedere psihic.

432
 Monografie profesională

Maistru mecanic auto

1.Natura activităţii

1.26. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupatia de maistrul mecanic auto a fost cuprinsă în categoria ocupaţiilor dominante, in
care conţinutul muncii a rămas aproape neschimbat în ultimii 10 ani. Maistrul mecanic îşi
desfăşoară activitate în unităţile autorizate pentru prestarea service-ului aută, în atelierele de
reparaţii autovehicule din unităţi economice sau firme, în unităţi de specialitate subordonate
Registrului Auto Român pentru verificarea stării tehnice, în unităţi cu profil agricol care au
ateliere de întreţinere şi reparaţii mecanice.
Activităţile cuprinse în această meserie se referă la activitatea se organizare şi supraveghere
a muncii mecanicilor auto pe care îi are în subordine.
Maistrul mecanic auto analizează şi decide dacă sunt corecte constatările făcute de mecanici
referitor la starea tehnică a autovehiculelor, decide asupra modului de intervenţie pentru
remedierea defecţiunilor, hotărăşte asupra pieselor sau subansamblelor care pot fi reparate
sau înlocuite, se consultă cu clientul asupra stării maşinii care trebuie reparate şi asupra
termenelor de remediere a defecţiunilor.
Maistrul mecanic auto organizează munca mecanicilor stabilind sarcini precise pentru
fiecare în funcţie de volumul lucrărilor şi termenele de realizare, verifică starea tehnică a
echipamentelor de lucru, sculelor şi dispozitivelor fiecărui post de lucru, organizează, după
caz, echipele de lucru, se asigură de aprovizionarea locurilor de muncă cu piesele sau
subansamlele necesare realizării reparaţiilor, verifică dacă s-au asigurat condiţiile de
calitate la lucrările realizate, controlează modul de funcţionare al autovehiculului depanat,
face ultimele reglaje ale acestuia şi predă beneficiarului maşina reparată.
În mod suplimentar, maistrul mecanic din service auto poate colabora cu inspectorul de
asigurări pentru completarea fişelor cuprinzând daunele maşinilor avariate şi încadrarea
lucrărilor de reparaţii în normativele de muncă şi tarifele reglementate prin norme.
Maistrul mecanic auto face pontajul mecanicilor din subordine şi hotărăşte asupra modului
de stimulare sau sancţionare a acestora. El este autoritatea tehnică şi tehnologică a secţiei

433
 mecanice, dar în exercitarea atribuţiilor sale se consultă cu inginerul mecanic care conduce
secţia de lucru.
Sunt situaţii în care activităţile maistrului mecanic depăşesc cadrul organizatoric
preponderent al muncii sale şi intervine pentru a se asigura că anumite operaţii mai dificile,
care pot influenţa starea de siguranţă a autivehiculului în circulaţie, au fost corect şi de
calitate realizate.
Maistrul mecanic auto răspunde de calitatea muncii mecanicilor aflaţi în subordine.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Sarcina principală a maistrului mecanic este să asigure buna desfăşurare a muncii
mecanicilor din subordine, să le organizeze munca şi să verifice modul în care sunt realizate
reparaţiile.
Alte activităţi importante se referă la constatarea defecţiunilor funcţionale, diagnosticarea lor
şi luarea deciziilor privind modul de remediere, ce anume se poate repara şi ce piese trebuie
înlocuite, care sunt termenele de realizare a lucrărilor de reparaţii.
În sarcina maistrului mecanic intra şi controlul modului în care s-au realizat remedierile. În
urma testării şi probelor funcţionale, el poate hotărâ chiar asupra unor noi intervenţii de
remediere, pentru ca autovehiculul să părăsească unitate de reparaţii în condiţii de
funcţionalitate şi parametrii calitativi optimi.
Activităţile administrative sunt în planul secundar al muncii maistrului mecanic, dar îi
solicită acstuia o destul de mare perioadă din timpul total de lucru. Constatările, fişele
tehnologice, normarea lucrărilor, avizarea bonurilor de materiale, încadrarea în normele de
consum intern, semnarea documentelor de realizare a lucrărilor de reparaţii care atestă starea
tehnică a maşinilor sunt doar unele din activităţile administrative în care este implicat
maistrul mecanic auto. Dar el mai trebuie să facă şi instructajul personalului din subordine
privind respectarea normelor de tehnica securităţii muncii şi pazei contra incendiilor, să
repete periodic acest instructaj şi să se asigure de respectarea acestor prevederi.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Principalele activităţi ale muncii maistrului mecanic auto intră în categoria interacţiunii şi
comunicării. Acestea se referă la contactul cu beneficiarul/clienţii, colaborarea cu personalul
din subordine în ceea ce priveşte instruirea acestuia, modul în care gestionează anumite
conflicte sau stări conflictuale în cadrul colectivului, modul în care acţionează pentru

434
 îndrumarea şi motivarea mecanicilor, modul în care administrează munca şi organizează
fiecare loc de muncă, modul în care colaborează în relaţiile administrative cu alte persoane
din alte compartimente.
Principalele solicitări intelectuale se referă la identificarea / diagnosticarea defecţiunilor,
stabilirea cauzelor care au generat disfuncţionalităţile şi găsirea de soluţii pentru remedierea
lor. maistrul mecanic auto trebuie să fie la curent cu noile date tehnice apărute în domeniul
construcţiilor auto, pe care trebuie să le înţeleagă sub aspectul funcţionalităţii şi parametrilor
tehnici, mai mult, el trebuie să acorde consultanţă referitoare la aceste probleme atunci când
personalul din subordine solicită acest lucru.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile cognitive reprezintă principalele calităţi solicitate în munca maistrului mecanic.
Cunoaşterea tehnologiilor mecanice specifice tipurilor de motoare sau mărci reprezintă
suportul cunoştinţelor de bază al acestei ocupaţii.
În munca sa, sunt solicitate gândirea inductivă, memoria şi atenţia de tip selectiv.
Maistrul mecanic trebuie să aibă o vedere bună şi o acuitate auditivă deosebită. De cele mai
multe ori, disfuncţionalităţile mecanice sunt depistate ascultând modul de funcţionare al
motoarelor, zgomotele care pot indica abateri de la parametrii optimi de funcţionalitate.
În activitatea sa, maistrul mecanic auto se poate confrunta şi cu situaţii în care sunt solicitate
calităţile sale fizice, abilitatea, dexteritatea, coordonarea şi rezistenţa la efort.
Nu în ultimul rând sunt necesare abilităţile de operare pe computer, din ce în ce mai solicitat
pentru operaţii de reglare a parametrilor de funcţionalitate a autovehiculelor.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Principalele competenţe ale muncii maistrului mecanic auto sunt legate de identificarea
disfuncţionalităţilor, găsirea soluţiilor de remediere şi evaluarea lor, implementarea soluţiilor
cele mai adecvate pentru remedierea acelor defecţiuni.
Competenţele sale tehnice se referă la lucrul cu echipamente, istalarea şi programarea
funcţionalităţii acestora, testări, monitorizări ale modului în care sunt realizate operaţiile
tehnice, inspecţiile produsului, întreţinerea şi repararea echipamentelor de lucru din secţia
mecanică de care răspunde.
Din categoria competenţelor manageriale trebuie menţionate cele care privesc organizatea
timpului de lucru şi managementul resurselor materiale şi umane de care dispune (utilizarea
eficiantă a materiilor prime şi materiale conform normativelor interne, utilizarea eficientă,
conform specializării, a personalului din subordine pentru realizarea lucrărilor de bună

435
 calitate şi respectarea termenelor de realizare). În acest sens trebuie menţionată
responsabilitatea maistrului mecanic auto de a distribui sarcinile de lucru conform nivelelor
de pregătire şi specializare ale personalului

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Maistrul mecanic auto are program normal de lucru, în zilele lucrătoare ale săptămânii. Ăn
munca sa, el nu face deplasări în teritoriu pentru că activitatea sa se desfăşoară la un sediu
fix, acolo unde este atelierul mecanic pe care îl coordonează.
Maistrul mecanic auto lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată.
Solicitările sale fizice sunt numai ocazionale, dar munca sa este considerată stresantă din
punct de vedre psihic, sub presiunea responsabilităţilor care decurg din exercitarea
atribuţiilor sale de conducător al activităţilor din secţia mecanică.
Condiţiile de muncă sunt specifice atelierelor mecanice – căldură excesivă, frig, curent,
umiditate, aer poluat cu praf, gaze de ardere, murdărie rezultată din scurgerile de uleiuri şi
carburanţi.
Deşi poate dispune de un spaţiu special amenajat în cadrul secţiilor mecanice, maistrul
mecanic auto îşi desfăşoară activitatea preponderent în secţia de reparaţii, pentru aâşi putea
monitoriza subordonaţii.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii maistrului mecanic auto s-a schimbat în foarte mică măsură în ultimii 5
ani, puţinele elemente de schimbare în acest interval de timp datorându-se exigenţelor
impuse de utilizarea aparaturilor moderne de control al parametrilor fucţionali sau de operaţii
de reglaj asistate de calculator.
Cu toate acestea, în munca maistrului auto pot interveni situaţii noi în care se confruntă cu
caracteristici funcţionale ale unor noi tipuri de maşini, situaţii în care trebuie să apeleze la
cunoştinţele sale dobândite prin preocupări sistematice de cunoaştere a detaliilor noi, de
marcă sau tip, apărute pe piaţa autovehiculelor.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările apărute în conţinutul muncii în ultimii 10 ani sunt datorate, pe de o parte
evoluţiei dotării tehnice din atelierele mecanice, iar, pe de altă parte de nevoile
organizaţionale ale muncii pentru a putea face faţă sistemului concurenţial în domeniu. Cele

436
 mai multe investiţii în dotarea cu aparatură performantă sunt realizate în marile firme de
service, în reprezentanţele locale ale firmelor auto, în unităţile autorizate care atestă dreptul
de circulaţie pe drumurile publice şi mai puţin un unităţile mici de reparaţii auto. Un singur
exemplu de dotare minimă este elocvent pentru e ilustra efectele unei dotări: dacă atelierul
mecanic dispune de elevator hidraulic, ansamblul auto este ridicat în deplină siguranţă şi fără
nici un efort pentru ca operaţiile de remediere să se poată face în poziţii normale şi fireşti de
lucru, cu ligertatea mişcărilor şi cu asigurarea câmpului vizual optim. Dacă atelierul mecanic
nu dispune de elevator, munca se realizează sub rampă, fără vizibilitate bună, în locuri
strâmte care îngrădesc mişcările, iar dacă nu se dispune de rampă, maşina se ridică pre cric,
există risc de accidente, se lucrează în poziţii incomode, fără asigurarea vizibilităţii, mai mult
pe pipăite, ci o intensă solicitare dată de posturile incomode şi efortul static implicat.
Componentele legate de conţinutul muncii se schimbă radical dacă elementele de dotare se
referă la echipamente electronice de control sau operaţii asistate pe calculator.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Schimbarea aşteptată în următoarea perioadă privind conţinutul muncii decurge din
adoptarea unor noi norme de lucru şi obligativitatea utilizării unui minim de echipamente de
lucru. Acestea se pot produce odată cu implementarea normelor Uniunii Europene.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Practicanţii acestei ocupaţii sunt maiştri mecanici auto, adică persoane instruite în şcoli
tehnice sau de maiştri cu acest profil.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea activităţilor specifice acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel
mediu privind utilizarea echipamentelor electronice şi a computerelor, cunoştinţe de
tehnologie şi inginerie mecanică, de proiectare şi construire a autovehiculelor.
Un nivel superior de cunoştinţe este necesar în domeniul legislaţiei privind siguranţa şi
responsabilităţile care revin prin asumarea corespondenţei cu calitatea lucrărilor de remediere
a defecţiunilor la maşini, cunoaşterea elementelor economice care decurg din mormarea
muncii şi managementul locului de muncă.

437
 Mai sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniul comunicării, eventual pentru
discuţiile cu clienţii într-o altă limbă, pentru a satisface cerinţele clienţilor străini care au
nevoie de asistenţă în acest domeniu.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de pregătire prin instrucţie şcolară pentru practicarea
acestei ocupaţii a evoluat în timp. Dacă la nivelul anului 1990 erau acceptaţi pentru aceste
posturi şi absolvenţi ai şcolilor profesionale cu profil mecanic şi cu experienţă de lucru, în
anul 2000 şi în prezent nu mai pot ocupa posturi de maistru mecanici nici absolvenţii liceelor
de profil mecanic, exigenţele ridicându-se la nivelul studiilor postliceale, şcoli de maiştri sau
tehnice cu profil mecanic şi experienţă în muncă.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pregătirea de lungă durată pentru dobândirea cunoştinţelor necesare practicării ocupaţiei de
maistru mecanic auto se realizează în instituţii şcolare de nivel postliceal – şcoli tehnice şi de
maiştri cu profil mecanic.
Pregătirea de scurtă durată, prin cursuri de până la două luni este necesară pentru dobândirea
cunoştinţelor privind noile tehnlogii de fabricaţie a maşinilor şi particularităţile tehnice şi
funcţionale ale acestora, precum şi pentru dobândirea uşurinţei de operare pe computer şi
comunicare într-o limbă de circulaţie internaţională.

5.Ocupaţii înrudite
Meserii înrudite : tehnician auto, lăcătuş mecanic, tinichigiu auto , vopsitor auto, maistru
reglor pentru utilaje şi echipamente, şef atelier mecanizare, şef atelier utilaje de construcţii şi
transport
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
Maistrul mecanic auto este subordonat inginerului mecanic şi administratorului firmei. În
subordinea lui sunt mecanicii auto şi personalul fără calificare din atelierele mecanice.

6.Concluzii

Ocupatia de maistrul mecanic auto - COR 311509 -a fost cuprinsă în categoria ocupaţiilor
dominante, in care conţinutul muncii a rămas aproape neschimbat în ultimii 10 ani. Maistrul
mecanic îşi desfăşoară activitate în unităţile autorizate pentru prestarea service-ului aută, în
atelierele de reparaţii autovehicule din unităţi economice sau firme, în unităţi de specialitate

438
subordonate Registrului Auto Român pentru verificarea stării tehnice, în unităţi cu profil
agricol care au ateliere de întreţinere şi reparaţii mecanice.
Activităţile cuprinse în această meserie se referă la activitatea se organizare şi supraveghere
a muncii mecanicilor auto pe care îi are în subordine.
Principalele activităţi ale muncii maistrului mecanic auto intră în categoria interacţiunii şi
comunicării. Acestea se referă la contactul cu beneficiarul/clienţii, colaborarea cu personalul
din subordine în ceea ce priveşte instruirea acestuia, modul în care gestionează anumite
conflicte sau stări conflictuale în cadrul colectivului, modul în care acţionează pentru
îndrumarea şi motivarea mecanicilor, modul în care administrează munca şi organizează
fiecare loc de muncă, modul în care colaborează în relaţiile administrative cu alte persoane
din alte compartimente.
Principalele solicitări intelectuale se referă la identificarea / diagnosticarea defecţiunilor,
stabilirea cauzelor care au generat disfuncţionalităţile şi găsirea de soluţii pentru remedierea
lor. maistrul mecanic auto trebuie să fie la curent cu noile date tehnice apărute în domeniul
construcţiilor auto, pe care trebuie să le înţeleagă sub aspectul funcţionalităţii şi parametrilor
tehnici, mai mult, el trebuie să acorde consultanţă referitoare la aceste probleme atunci când
personalul din subordine solicită acest lucru.
Principalele competenţe ale muncii maistrului mecanic auto sunt legate de identificarea
disfuncţionalităţilor, găsirea soluţiilor de remediere şi evaluarea lor, implementarea soluţiilor
cele mai adecvate pentru remedierea acelor defecţiuni.
Competenţele sale tehnice se referă la lucrul cu echipamente, istalarea şi programarea
funcţionalităţii acestora, testări, monitorizări ale modului în care sunt realizate operaţiile
tehnice, inspecţiile produsului, întreţinerea şi repararea echipamentelor de lucru din secţia
mecanică de care răspunde.
Din categoria competenţelor manageriale trebuie menţionate cele care privesc organizatea
timpului de lucru şi managementul resurselor materiale şi umane de care dispune (utilizarea
eficiantă a materiilor prime şi materiale conform normativelor interne, utilizarea eficientă,
conform specializării, a personalului din subordine pentru realizarea lucrărilor de bună
calitate şi respectarea termenelor de realizare).
Condiţiile de muncă sunt specifice atelierelor mecanice – căldură excesivă, frig, curent,
umiditate, aer poluat cu praf, gaze de ardere, murdărie rezultată din scurgerile de uleiuri şi
carburanţi.
Deşi poate dispune de un spaţiu special amenajat în cadrul secţiilor mecanice, maistrul
mecanic auto îşi desfăşoară activitatea preponderent în secţia de reparaţii, pentru aâşi putea
monitoriza subordonaţii.

439
Pregătirea de lungă durată pentru dobândirea cunoştinţelor necesare practicării ocupaţiei de
maistru mecanic auto se realizează în instituţii şcolare de nivel postliceal – şcoli tehnice şi de
maiştri cu profil mecanic.
Pregătirea de scurtă durată, prin cursuri de până la două luni este necesară pentru dobândirea
cunoştinţelor privind noile tehnlogii de fabricaţie a maşinilor şi particularităţile tehnice şi
funcţionale ale acestora, precum şi pentru dobândirea uşurinţei de operare pe computer şi
comunicare într-o limbă de circulaţie internaţională.
Tipul ideal pentru practicarea acestei ocupaţii este reprezentat de persoane cu un potenţial
ridicat de comunicare, cu abilităţi de organizare a muncii şi a echipelor de lucru, cu un
pronunţat spiric critic şi exigenţial, care pot comunica şi într-o altă limbă, abili în ceea ce
priveşte lucrul cu mijloace tehnice, echipamente electronice şi chiar operare PC, cu
disponibilităţi în ceea ce priveşte transmiterea cunoştinţelor şi verificarea modului în care
acestea au fost însuşite şi puse în practică. Maistrul mecanic auto trebuie să fie un excelent
practician, care să valorifice cunoştinţele sale de specialitate, să ştie să negocieze stările
conflictuale şi să stimuleze, după caz, calitatea şi volumul muncii subordonaţilor.

440
 Monografie profesională
Măcelar

1.Natura activităţii

1.27. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Clasificată în categoria ocupaţiilor dominante, ocupaţia de măcelar se referă la activităţile
celor care sacrifică, porţionează, prelucrează şi (uneori) vând carne şi produse din carne.
Sunt trei etape distincte în acest lanţ de activităţi şi pentru fiecare s-au creat specializări: unii
fac numai activitatea de sacrificare, alţii fac numai porţionarea (tranşarea cărnii), alţii sunt
specializaţi în prelucrarea produselor de carne. Calificarea de măcelar, însă, cuprinde toate
aceste activităţi.
Activitatea de sacrificare, făcută la scară industrială în abatoare, cuprinde două activităţi:
asomarea, adică aplicarea unor şocuri electrice pentru ca animalul să poată fi manipulat către
linia de sacrificare şi sacrificarea propriu-zisă, adică suprimarea funcţiilor vitale prin
jugulare (la porci, păsări, oi) sau prin percuţia craniană cu aparate speciale (la bovine).
Activitatea de sacrificare este considerată post cheie în industria alimentară şi presupune
abilităţi fizice şi psihice mai speciale.
Activitatea de tranşare se referă la:
§ înlăturarea pielii animalelor sacrificate
§ eviscerarea, adică secţionarea longitudinală a cavităţii abdominoalo-toracice şi
scoaterea organelor interne din aceste calităţi
§ îndepărtarea capului
§ pregătirea semicarcaselor, adică secţionarea longitudinală în lungul coloanei
vertebrale
§ îndepărtarea straturilor adipoase în vederea prelucrării grăsimilor
§ refrigerarea semicarcaselor, adică păstrarea lor la temperaturi de precongelare până la
momentul prelucrării sau livrării către unităţile de desfacere a cărnii
§ porţionarea carcaselor pe porţiuni topo-anatomice şi specialităţi de prelucrare (post
cheie)
§ prelucrarea cărnii prin procedee de tehnologia fabricării de semiconsere, conserve,
sau fabricarea produselor semipreparate sau preparate.
Pe acest parcurs de la asomare la preparare inervin şi alte activităţi care nu privesc ocupaţia de
măcelar, dar de care măcelarul trebuie să ţină seama şi anume recoltarea de probe şi eşantioane

441
biologice din anumite zone ale musculaturii semicarcaselor pentru analiza sanitară a cărnii,
activitate realizată de personalul compartimentului sanitar-veterinar din abatoare şi controlul
microbiologic de laborator sanitar-veterinar făcut de medici sau bilologi specializaţi. Alte
activităţi privesc separarea şi pregătirea pentru prelucrarea organelor, intestinelor,
pieilor,copitelor etc.
Acestea sunt activităţile complete ale muncii măcelarilor care lucrează în abatoare sau sacrifică
animalele în cadrul unor activităţi private.
Activităţile măcelarului din unităţile de desfacere şi comercializare a cărnii se referă numai la
tranşarea seminarcaselor pe porţiuni topo-anatomice de specialitate măcelărescă şi cu destinaţii
de prelucrare, adică aducerea produselor la dimensiuni utilizabile pentru consum , refrigerarea şi
vânzarea lor (dacă unităţile de comercializare nu au angajaţi special numai pentru vânzare). Din
punct de vedere al normelor igienico-sanitare, vânzarea produselor de carne nu este o activitate
pe care trebuie să o facă măcelarul, pentru că vânzarea propriu-zisă reprezintă un contact direct
cu bani şi persoane, deci posibilităţi de contaminare a stocurilor manipulate.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Sunt două activităţi foarte importante (considerate posturi cheie) şi anume sacrificarea şi
tranşarea.
Sacrificare este foarte importantă pentru că de modul în care este realizată (inclusiv
sângerarea) depind calităţile şi caracteristicile calitative de comercializare a cărnii.
Noile norme europene, care vor intra în vigoare de la 1 ianuarie 2007, prevăd chiar standarde
de sacrificare.
Tranşarea este o activitate care necesită nu numai cunoaşterea anatomiei animalelor, ci şi o
anumită specializare şi îndemânare în separarea părţilor anatomice în specialităţi de
măcelărie. Tranşarea este activitatea care ocupă cel mai mult timp în această ocupaţie, iar
modul de realizare şi prezentare a rezultatelor acesteia ţin de competenţa şi abilităţile
măcelarului.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Principalul tip de activitate în această ocupaţie este activitatea fizică. Aceasta presupune
activităţi manuale care implică efort fizic intens, manevrări de produse şi obiecte de
porţionare, manevre de separare a ţeşururilor musculare de oase. La separarea
semicarcaselor se lucrează cu fierăstraie electrice sau manuale, iar efortul este foarte mare.

442
 Chiar prinderea semicarcaselor la animalele mari în cârligele din frigorifere sau de
prelucrare, presupune ridicări şi susţineri de multe zevi de kilograme.
Un alt tip de activitate priveşte colaborarea cu colegii de echipă. În abatoare sunt activităţi în
lanţ, în succesiunea operaţiilor. În măcelării şi în secţiile de tranşare din depozitele
antreprenoriale pot lucra mai mulţi măcelari la prelucrarea unor porţiuni diferite, sau numai
la anumite porţiuni dacă tehnologia cere această specializare.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Practicarea meseriei de măcelar presupune abilităţi specifice care ţin de aptitudini fizice şi
psihice cu totul aparte. Activitatea de sacrificare nu poate fi practicată de oricine. În
comportamentul oamenilo obişnuiţi, activităţi ca tăiere/jugulare, săngerare, jupuire reprezintă
elemente de o duritate excesivă, chiar de repulsie. Sunt oameni care nu pot suporta vederea
sângelui, mai ales dacă aceasta este asociată cu zgomutul animalului în agonie. Suportarea şi
obişnuinţa practicării acestora, chiar ca ocupaţie, presupun predispoziţii psihice deosebite,
putere de autosugestie, lipsa sentimentului de victimizare, obişnuinaţa cu acte de violenţă şi
brutalitate excesivă, lipsa sentimentului de milă, din care cauză puţini sunt cei care pot
practica această ocupaţie.
Abilităţile fizice necesare sunt forţa (puterea de ridicare a greutăţilor), coordonarea
mişcărilor, îndemânarea manulală în operaţiile de tranşare şi utilizare a uneltelor de
porţionare.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele necesare practicării ocupaţiei de măcelar sunt preponderent tehnice, de lucru
cu obiecte şi echipamente pentru tranşarea şi porţionarea cărnii.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Munca măcelarului se desfăşoară în abatoare, depozite de tranşare pentru preambalare,
fabrici pentru prelucrarea cărnii, măcelării.
Programul normal de lucru în abatoare oacupă intervalul luni-sâmbătă, uneori în schimburi.
Programul de funcţionare a unităţilor de comercializare-desfacere (măcelării) cuprinde şi
duminica.
Măcelarul poate lucra pe bază de contract pe perioadă nedeterminată sau poate fi angajat
sezonier.
Activităţile sale se desfăşoară la punct fix, în abatoare, secţii de tranşare sau măcelării, în
apropierea depozitelor frigorifice în care sunt depozitate stocurile de carne.

443
 Munca este foarte obositoare fizic, cu ridicarea de greutăţi, are un anumit grad de
periculozitate în ceea ce priveşte integritatea fizică (se lucrează cu fierăstrae de oase, topoare,
cuţite)
Condiţiile muncii din abator sunt penibile: zgomot, umiditate excesivă (chiar aburi fierbinţi),
mirosuri greu suportabile, suprafeţe umede şi unsuroase.
Condiţiile de lucru din secţiile de tranşare şi unităţi de desfacere sunt mai bune, dar se
desfăşoară în apropierea spaţiilor frigorifice. Uneori este manipulată carnea la temperaturi de
preîngheţ.
Condiţiile desfăşurării muncii nu s-au schimbat în ultimii 10 ani, chiar dacă munca în
abatoare s-a mecanizat la numite operaţii.
Nu există boli profesionale. Chiar, pentru exercitarea acestei ocupaţii, practicanţii trebuie să
îndeplinească condiţii de sănătate, sp nu fie purtătorii unor boli contagioase sau infecţioase.
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt indicaţi numai bărbaţi, pentru că este o muncă dură.
Ca măsuri de stimulare a muncii, sunt propuse salarii mai mari, atribuirea unor cantităţi de
carne pentru consum propriu la sfârşit de săptămână.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani nu au intervenit schimbări în conţinutul muncii

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările în ultimii 10 ani au decurs din exigenţele pieţei, din creşterea competiţiei în
domeniu şi de satisfacere a exigenţelor clienţilor. Acestea se referă la activităţile de
porţionare, preambalare şi prezentare a produselor cu aspect comercial.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Standardele adoptate odată cu intrerea în Uniunea Europeană se referă la adoptarea şi
respectarea unor proceduri de sacrificare a animalelor, precum şi la exigenţe privind
asigurarea calităţii şi igiena sanitară a produselor comercializate.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Măcelari

444
4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei
Cunoştinţe elementare din domeniul anatomiei animalelor
Cunoştinţe elementare de tehnologie a sacrificării şi tranşării
Cunoştinţe elementare privind comunicarea
Cunoştinţe de nivel mediu privind conservarea produselor din carne şi prepararea produselor
din carne
Cunoştinţe elementare privind vânzările

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim necesar de instrucţie scolară pentru practicarea acestei ocupaţii în abatoare şi
secţiile de preparate carne este şcoala profesională şi exigenţa faţă de acest nivel nu a crescut
din 1990 până în prezent. În secţiile de fabricare a produselor de carne nu pot lucra decât
absolvenţi ai şcolilor cu profil alimentar.
Pentru practicarea ocupaţiei de măcelar în puncte de desfacere este necesar să fi terminat un
curs de calificare în domeniu.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt suficiente cursuri de calificare măcelar-tranşator, cu
durata de 6 luni

5.Ocupaţii înrudite
Preparator afumături
Mezelar

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amont: medic/tehnician veterinar
În aval: muncitori necalificaţi

6.Concluzii
Ocupaţia de măcelar â COR 741103 - se referă la activităţile celor care sacrifică, porţionează,
prelucrează şi (uneori) vând carne şi produse din carne.
Sunt trei etape distincte în acest lanţ de activităţi şi pentru fiecare s-au creat specializări: unii fac
numai activitatea de sacrificare, alţii fac numai porţionarea (tranşarea cărnii), alţii sunt

445
specializaţi în prelucrarea produselor de carne. Calificarea de măcelar, însă, cuprinde toate
aceste activităţi.
Sunt două activităţi foarte importante (considerate posturi cheie) şi anume sacrificarea şi
tranşarea. Sacrificare este foarte importantă pentru că de modul în care este realizată (inclusiv
sângerarea) depind calităţile şi caracteristicile calitative de comercializare a cărnii.Noile norme
europene, care vor intra în vigoare de la 1 ianuarie 2007, prevăd chiar standarde de sacrificare.
Tranşarea este o activitate care necesită nu numai cunoaşterea anatomiei animalelor, ci şi o
anumită specializare şi îndemânare în separarea părţilor anatomice în specialităţi de măcelărie.
Tranşarea este activitatea care ocupă cel mai mult timp în această ocupaţie, iar modul de
realizare şi prezentare a rezultatelor acesteia ţin de competenţa şi abilităţile măcelarului.
Practicarea meseriei de măcelar presupune abilităţi specifice care ţin de aptitudini fizice şi
psihice cu totul aparte. Activitatea de sacrificare nu poate fi practicată de oricine. În
comportamentul oamenilo obişnuiţi, activităţi ca tăiere/jugulare, săngerare, jupuire reprezintă
elemente de o duritate excesivă, chiar de repulsie. Sunt oameni care nu pot suporta vederea
sângelui, mai ales dacă aceasta este asociată cu zgomutul animalului în agonie. Suportarea şi
obişnuinţa practicării acestora, chiar ca ocupaţie, presupun predispoziţii psihice deosebite, putere
de autosugestie, lipsa sentimentului de victimizare, obişnuinaţa cu acte de violenţă şi brutalitate
excesivă, lipsa sentimentului de milă, din care cauză puţini sunt cei care pot practica această
ocupaţie. Abilităţile fizice necesare sunt forţa (puterea de ridicare a greutăţilor), coordonarea
mişcărilor, îndemânarea manulală în operaţiile de tranşare şi utilizare a uneltelor de porţionare.
Munca este foarte obositoare fizic, cu ridicarea de greutăţi şi are un anumit grad de periculozitate
în ceea ce priveşte integritatea fizică (se lucrează cu fierăstrae de oase, topoare, cuţite).

Elemente de profil:
§ curs de calificare în această meserie
§ forţă fizică
§ îndemânare, coordonare motorie
§ psihic puternic echilibrat, specific muncilor dure
§ integritatea stării de sănătate
§ rezistenţă la efort
§ rezistenţă la condiţii grele de muncă: frig ,umezeală, zgomot, mirosuri
neplăcute

446
 Monografie profesională

Mecanic auto

1.Natura activităţii

1.2. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Munca mecanicului auto cuprinde toate activităţile legate de întreţinerea şi repararea
autovehivulelor de transport. Succesiunea operaţiilor tehnologice generale care intră în
atribuţiile mecanicului auto este următoarea:
• Face inspecţia auto pentru a descoperi gradul de uzură al componentelor sau defectele
– termenul specific al acestei expertizări este constatarea
• Hotărăşte dacă este cazul unei reparaţii la piesele afectate sau este nevoie de
înlocuirea lor
• Repară sau înlocuieşte piesele sau subansamblele, precum şi accesoriile acestora în
cadrul sistemelor funcţionale de acţionare (motor), de transmisie (cutie de viteze,
planetare, axe cardanice ş.a) de direcţie, de suspensie şi de frânare.
• Asamblează piesele reparate sau înlocuite în sistemele funcţionale ale maşinilor
• Verifică calitatea şi eficienţa funcţională a sistemelor, subansamblelor, pieselor şi
accesoriilor remediate, la parametrii cărţilor tenice

Acestor atribuţii generale li se adaugă o serie de activităţi de organizare a activităţii, cum ar fi

spre exemplu stabilirea priorităţilor de lucru ale zilei (în cazul în care solicitările de reparaţii
sunt multiple), pregătirea sculelor şi echipamentelor tehnice de ridicare şi demontare,
pregătirea dispozitivelor de verificare şi control a parametrilor tehnici şi funcţionali pentru
anumite piese şi subansamble, conlucrearea cu tehnologul, maistrul sau şeful de echipă, şi,
după caz, cu clientul sau magazinerul unităţii de service auto pentru procurarea pieselor şi
subansablelor care trebuie înlocuite.
În atribuţiile mecanicului auto mai intră rezolvarea solicitărilor curente de a face reglaje ale
sistemelor de aprindere, carburaţie, suspensie, rulaj, direcţie şi frânare, precum şi înlocuirea
uleiurilor la motor şi cutia de viteze, gresări ale pieselor în mişcare. După caz, mai poate
participa la unele intervenţii de remediere a unor defecţiuni în afara unităţilor de service.
După caz, mecanicul auto poate face atât lucrări punctuale de întreţinere,sub forma unor mici
reglaje sau reparaţii, dar şi reparaţii generale, cum este cazul reviziei totale a motorului.

447
1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor
Principala sarcină de serviciu a mecanicului auto este remedierea propriu-zisă a defectelor.
Activităţile cuprinse în această atribuţie ocupă şi ponderea cea mai mare în totalul timpului
de lucru pentru această ocupaţie. Dar aceasta nu poate fi optim realizată fără o dotare
corespunzătoare cu scule şi dispozitive, elevatoare, aparatură de măsurare şi control, fără
organizarea activităţii premergătoare reparaţiei propriu-zise - constatarea defectelor sau
disfuncţionalităţilor. Decizia de reparare sau înlocuire a elementelor nefuncţionale aparţine
exclusiv mecanicului auto.
În service-uri specializate numai pentru verificarea şi reglarea sistemului de direcţie şi a
componentelor care asigură unghiurile optime de funcţionare ale sistemului de rulaj,
mecanicii autorizaţi pot face operaţii de reglaj computerizat al geometriei autovehiculelor.
După remedierea defecţiunilor, mecanicul este obligat să testeze funcţionarea vehiculului,
pentru a si sigur că reparaţia a fost eficientă. Deşi apare ca o ultimă operaţiune în lanţul
tehnologic al activităţilor mecanicului, testarea reprezintă o verigă foarte importantă a acestei
ocupaţii, de ea depinzând nu numai certificarea calităţii serviciului prestat, ci, de cele mai
multe ori siguranţa circulaţiei. Trebuie tratată cu aceeaşi responsabilitate şi reparaţia
motorului, ca şi reglajele curente ale sistemelor de direcţie şi frânare, esenţiale pentru
siguraţa în trafic.
În service-urile autorizate de Registrul Auto Român, într-un compartiment special având
această destinaţie, mecanicii pot desfăşura activităţi legate de operaţiunile de revizie
periodică a autovehiculelor, activitatea în acest caz constând în depistarea erorilor
funcţionale, pentru aducerea autovehiculelor la nivelul standardelor admise în circulaţia
rutieră.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În majoritatea cazurilor, maniera profesională a mecanicului auto de a depista repede şi
precis cauzele disfuncţionalităţilor reprezintă elementul cheie în succesul prestării acestei
ocupaţii. „Constatarea” urmată de decizia de reparare sau înlocuire a unei piese, accesoriu,
subansamblu sau ansamblu funcţional în întregime reprezintă activitatea care dă eficienţă
muncii mecanicului auto. Cât de repede reuşeşte acesta (conducând un vehicul sau numai
ascultându-i funcţionare) să deceleze cauzele disfuncţionalităţilor este de fapt o măsură a
priceperii sau profesionalismului său. Din acest punct de vedere, activităţile legate de

448
 colectarea, evaluarea şi asimilarea informaţiilor culese în timpul constatării reprezintă
elemente de cea mai mare importanţă. În planul activităţilor de tip intelectual, acestea sunt
completate de procesele de evaluare a informaţiilor şi de luare a deciziilor, în cadrul unui
proces de actualizare continuă a suportului de cunoştinţe. Experienţa acumulată în
exercitarea acestei profesii reprezintă la rândul ei un suport la care se face apel în situaţiile de
diagnosticare a unor defecte, prin procese mentale de comparare cu situaţiile asemănătoare
întâlnite.
Alte activităţi profesionale ale mecanicului auto presupun lucrul în echipă şi,implicit,
disponibilitatea de a lucra în echipă. Sunt situaţii în care mecanicul auto realizează
operaţiuni de reglaj fiind plasat în afara maşinii, dar pentru realizarea acestora sunt necesare
acţionări din interior, din sistemul de comenzi. Eficienţa lucrărilor de acest fel depinde în
mare măsură de coordonarea membrilor echipei şi de utilizarea aceluiaşi cod de înţelegere
verbală.
În munca mecanicului auto sunt foarte importante şi activităţile legate de lucrul cu publicul,
cu clienţii/beneficiarii. De la aceştia primeşte primele explicaţii mecanicul privind
disfuncţionalităţile încă înainte de testare, iar după remedierea defecţiunilor, mecanicul
trebuie să se facă înţeles asupra necesităţii respectării unor exigenţe privind maniera de
exploatare a maşinii pentru protejarea şi conservarea starii de optim funcţional.
Toate activităţile din munca mecanicului auto sunt realizate cu implicarea efortului fizic
intens. Marea majoritate a operaţiunilor se realizeazi prin activităţi de mânuire a sculelor şi
dispozitivelor nu numai în ortostatism, ci, de cele mai multe ori în poziţii incomode şi intens
solicitante pentru coloana vertebrală, în acţiuni solicitante nu numai pentru efortul dinamic,
cât şi pentru cel static. Sunt relativ puţine situaţiile în care mecanicul auto realizează reglaje
fără un efort fizic major şi acestea se referă la sistemele a căror funcţionare este
computerizată.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Munca mecanicului auto este preponderent fizică, solicitând în cea mai mare măsură
îndemânarea/dexteritatea manuală, în operaţiuni de precizie, deci cu o acurateţe a mişcărilor
şi, de cele mai multe ori, într-un proces de coordonare.
Dintre abilităţile senzoriale, acuitatea vizuală este foarte importantă
Aptitudinile tehnice trebuie să intre în arsenalul de înzestrare a persoanelor care practică
această ocupaţie, grefate pe abilităţi cognitive şi de gândire deductivă şi inductivă, din acest
punct de vedere putând afirma că succersul practicării acestei ocupaţii presupune persoanele
având atât disponibilităţi fizice cât şi mentale.

449
2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei
Practicarea ocupaţiei de mecanic auto presupune exercitarea acesteia de către persoane care
au cunoştinţe generale de nivel mediu. Mecanicul auto trebuie să evalueze rapid situaţiile
care generează disfuncţionalităţi şi să ia deciziile tehnice care să poată aduce autovehiculul la
parametri optimi de funcţionare şi utilizare.
Intuiţia sa tehnică şi aptitudinile menite să conducă la înţeleagerea legităţilor fizico-dinamice
care guvernează funcţionalitatea mecanismelor reprezintă suportul competenţelor
mecanicului auto de a lucra cu sculele, dispozitivele şi echipamentele din dotarea atelierelor
de profil, precum şi a de utilizare a aparaturii de măsură şi control pentru a verifica şi regla
modul de funcţionare a autovehiculelor.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Munca mecanicului auto se desfăşoară în unităţi cu sediul fix, în ateliere specializate,
înzestrate cu dotările tehnice aferente bunei desfăşurări a muncii, rampe sau tunele de acces,
instalaţii de ridicare a pieselor cu greutate mare, elevatoare şi cricuri de suport, scule,
dispozitive şi verificatoare, aparatură de măsurare şi control. Aceste ateliere pot funcţiona
fie ca unităţi specializate pe profil mecanic, fie ca secţii în service-uri auto, alături de alte
specialităţi (tinichigerie şi vopsitorie auto, electricitate auto)
În funcţie de mărimea unităţii şi tipul de organizare a muncii, mecanicul auto poate avea un
program normal de lucru (de luni până vineri) sau poate lucra şi în zilele de sâmbătă şi
duminică. Cele mai frecvente sunt cazurile în care se lucrează într-un singur schimb, dar
există şi unităţi mari în care se lucrează în schimburi.
Mecanicii auto sunt angajaţi cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu program
complet de lucru.
Această ocupaţie include activităţi caracterizate obositoare din punct de vedere fizic, adesea
într-un mediu care poate fi caracterizat ca poluat cu gaze de ardere şi uneori zgomot. În
activităţile curente, mecanicii auto lucrează cu substante chimice de curăţare-decapare, cu
carburanţi şi uleiuri, cu care vin în contact în procesele de montare-demontare şi reglaj şi
care pot constitui nu atât un mediu foarte agresiv din punct de vedere chimic, dar, în mod
sigur, un mediu murdar.
În ultimii 10 ani, sunt evidente eforturile de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă, în special în
ceea ce priveşte preocuparea pentru păstrarea unui mediu de lucru mai curat şi o mai bună
dotare tehnică, aceste schimbări fiind rodul efortului managerial al firmelor.
Postura de lucru de cele mai multe ori incomodă, microclimatul halelor cu deschideri mari în
care circulaţia aerului este mare, precum şi frecvenţa destul de mare a operaţiilor de lucru în

450
 care torsiunea corpului şi ridicarea unor piese sau subansamble cu greutate mai mare sunt
frecvente, reprezintă elementele favorizante (evidente) ale unor predispoziţii ale maladiilor
coloanei lombare şi inflamarea nervului sciatic.
Se consideră că ocupaţia de mecanic auto poate fi practicată mai degrabă de bărbaţi decât de
femei, obiectivitatea acestei motivaţii constând în faptul că marea majoritate a activităţilor
specifice necesită efort fizic susţinut, posturi incomode, mediu poluat şi murdar. Din
investigaţie a rezultat şi o motivaţie cu caracter subiectiv şi anume faptul că bărbaţii, în
general, au mai multe aptitudini pentru meseriile tehnice.

3.Evalări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii cinci ani nu s-au produs schimbări majore în conţinutul muncii mecanicului auto.
Puţinele noutăţi apărute în conţinut se referă la utilizarea unei aparaturi mai performante
pentru control şi realizarea reglajelor, acestea fiind impuse apariţia unor noi generaţii de
autovehicule, la care funcţiile de bază (aprinderea, carburaţia, consumul de carburant,
eliminarea noxelor) sunt ţinute sub control computerizat. La acestea, reglajele parametrilor se
fac prin setări ale computerului de bord care echipează ultimele generaţii de maşini. Accesul
mecanicului la aceste sisteme este însă limitat de competenţa şi specializarea în asemenea
operaţii, pe care, în cele mai multe cazuri, le fac persoane cu calificări superioare şi
cunoştinţe informatice absolut necesare.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Fără să se fi schimbat esenţial conţinutul muncii, în ultimul deceniu mecanicul auto s-a
confruntat cu noutăţi tehnice pe care a trebuit să le cunoască şi să le înţeleagă. Deşi
componentele de bază nu şi-au modificat în mare parte decât designul, au apărut echipamente
auxiliare care fie au sporit fiabilitatea autovehiculelor în regim de anduranţă, fie au
reprezentat îmbunătăţiri ale confortului în exploatare şi au asigurat o mai mare protecţie a
mediului prin reducerea semnificativă a noxelor de ardere. Acestea au reprezentat atât
schimbări de natură tehnologică, cât şi de adaptare la exigenţele utilizatorilor, competiţia în
acest domeniu reprezentând un factor determinant al perfecţionărilor.
Acestor modificări le-au corespuns în plan constructiv noi dotări, care, deşi pe plan mondial îşi
făcuseră de mult apariţia, pentru practicanţii mecanici auto de la noi au reprezentat o noutate, care a
adus în discuţie atât necesitatea completării conţinutului pregătirii la toate nivelele, cât şi problema
perfecţionării profesionale.

451
3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Piaţa auto în continuă înnoire va aduce mereu perfecţionări tehnice şi tehnologice care să
îmbunătăţească performanţele în exploatare (reducerea consumurilor de carburant, creşterea
vitezei, protejarea mediului, creşterea gradului de confort şi a siguranţei). În această situaţie,
mecanicul auto va trebui să fie continuu pregătit, estimându-se că în cadrul acestei ocupaţii
va fi necesară specializarea pe operaţii. Va fi tot mai dificil ca mecanicul auto să-şi exercite
integral atribuţiile pe care le are acum, pentru că este tot mai aproape momentul în care pe
anumite module compunente nu vor mai putea interveni decât persoane cu o strictă
specializare pentru acele componente. Dintr-un alt punct de vedere, devine din ce în ce mai
puţin solicitantă operaţia de recondiţioanre a unor piese sau subansamble, fiind tot mai
utilizate elementele modulate şi asamblate în set, care se înlocuiesc în totalitate. Verificarea
sistemului schimbat se va face computerizat, pentru a ţine sub control toţi parametrii
funcţionali, iar acestea, toate, reprezintă o schimbare a conţinutului muncii.
Şi nu în ultimul rând, trebuie luate în seamă pentru viitor şi raţiunile de ordin economic,
specializarea pe operaţii putând conduce şi la o rentabilizare a locului de muncă.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele cu această ocupaţie au şi pregătirea şcolară care atestă competenţa necesară
practicării ei. În unitîţile specializate sunt angajate ca mecanici auto persoane cu calificarea
de mecanici auto sau, în anumite cazuri, persoane care au studii de tehnicieni auto şi, care,
din anumite motive conjuncturale sunt folosite ca mecanici.
Mai pot fi pe lângă mecanici şi persoane cu alte ocupaţii, considerate personal auxiliar,
ucenici, ajutoare, fără calificarea necesară exercitării acestei profesii şi care, de cele mai
multe ori au atribuţii în pregătirea sculelor, pregătirea prin spălare şi gresare a anumitor
piese, etc. Fără a fi implicaţi în activităţile specifice care intră în competenţa mecanicilor.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea ocupaţiei de mecanic auto sunt necesare cunoştinţe de nivel elementar din
domeniul matematicii şi fizicii şi de nivel mediu din domeniul mecanicii. În acest moment
sunt necesare mai puţine cunoştinţe legate de computere şi componentele electronice, dar, în
viitor, în practicarea acestei meserii cunoştinţele de acest gen vo fi absolut necesare. Acestea
vor trebui incluse în programele de pregătire şcolară pentru obţinerea calificării de mecanic
auto,

452
4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia
În perioada din anul 1990 până în prezent, nivelul minim de educaţie necesar practicării
ocupaţiei a rămas acelaşi – şcoala de arte şi meserii (şcoală profesională)

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru viitor se apreciază că tot şcoala profesională de mecanici auto este forma adecvată de
pregătile de lungă durată, dar în curriculă şi programele de învăţământ sunt necesare atât
adaptări ale conţinutului care decurg din gradul alert de înnoire tehnică şi tehnologică în
fabricarea autovehiculelor, cât şi în ceea ce priveşte utilizarea echipamentelor electronice şi
computerizate necesare pentru testări şi reglaje funcţionale.
Pentru specializarea mecanicilor auto pe anumite operaţii, va fi de studiat posibilitatea
organizării de cursuri de specializare (de scurtă durată) în funcţie de producătorul/fabricantul
auto, cursuri în care o pondere mare de timp să fie alocată instruirii practice pe variantele sau
tipurile de marcă fabricate de acel producător.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Ocupaţiile înrudite cu cea de mecanic auto (care au un conţinut al muncii apropiat) sunt:
tehnician transport rutier, mecanic utilaj, electrician auto, tinichigiu auto, vopsitor auto,
muncitor în service auto, mecanic de intervenţie. Munca acestora se desfăşoară în ateliere de
reparaţii individualizate sau în cadrul aceleiaşi firme care asigură service-ul general, în mediu
lipsit de curăţenie şi uneori poluat, utilizănd în genereal aceleaşi scule, cu un conţinut al
activităţilor care solicită acelaşi tip de efort fizic.
Mecanicul auto primeşte informaţiile necesare privind starea tehnică a maşinii de obicei de la
conducătorii vehiculelor respective fie ei şoferi profesionişti, fie amatori. Aceştia, ca
utilizatori ai mijlocului auto, sunt cei în măsură să semnaleze elementele care determinat
aducerea vehiculului spre reparare, indicând mecanicului auto care face constatarea toate
datele privind comportamentul funcţional neadecvat şi posibila localizare a defectelor.
În timpul activităţilor de reparare, mecanicul auto poate coopera cu electricianul auto,
referitor la componentele mecanice cu acţionare iniţială electrică şi la piese sau echipamente
mecanice a căror funcţionare include circuite electrice.
În avalul activităţilor mecanicului auto pot interveni tinichigiul şi vopsitorul auto, tapiţerul
auto, tehnicianul care face geometria computerizată, reglori, specialişti în setarea
calculatorului de bord care ţine sub control parametrii funcţionali ai autovehiculelor.

453
6.Concluzii
Ocupaţia de mecanic auto este încadrată în COR cu codul 723103 şi este cuprinsă în
categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul. Schimbarea conţinutului muncii a fost
determinată de competiţia în domeniul vehiculelor de transport, care a generat innoiri
permanente privind creaşterea fiabilităţii şi anduranţei acestor produse, mărirea gradului de
confort în exploatare şi satisfacerea exigenţelor de securitate în exploatare şi protecţie a
mediului.
Sectorul de activitate în care se practică această ocupaţie este de prestări servicii. Mecanicul
auto trebuie să răspundă solicitărilor de întreţinere şi reparare a vehiculelor de transport. Pentru
acestea, are nevoie de informaţiile iniţiale ale utilizatorului privind starea maşinii şi va decide în
ce vor consta activităţile de remediere a defectelor după ce face inspecţia de constatare a stării
funcţionale. După repararea sau înlocuirea pieselor sau subansamblelor defecte, face controlul
calităţii activităţilor sale prin probe funcţionale care să ateste remedierea defecţiunilor.
Munca mecanicului auto se desfăşoară în unităţi cu sediul fix, în ateliere specializate,
înzestrate cu dotările tehnice aferente bunei desfăşurări a muncii, care pot funcţiona fie ca
unităţi specializate pe profil mecanic, fie ca secţii în service-uri auto, alături de alte specialităţi
(tinichigerie şi vopsitorie auto, electricitate auto)
Mecanicul auto poate avea un program normal de lucru (de luni până vineri) sau poate lucra
şi în zilele de sâmbătă şi duminică. Cele mai frecvente sunt cazurile în care se lucrează într-un
singur schimb, dar există şi unităţi mari în care se lucrează în schimburi.
Mecanicii auto sunt angajaţi cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu program
complet de lucru.
Această ocupaţie include activităţi caracterizate ca obositoare din punct de vedere fizic,
adesea într-un mediu care poate fi caracterizat ca poluat cu gaze de ardere şi uneori zgomot. În
activităţile curente, mecanicii auto lucrează cu substante chimice de curăţare-decapare, cu
carburanţi şi uleiuri, cu care vin în contact în procesele de montare-demontare şi reglaj şi care
pot constitui nu atât un mediu foarte agresiv din punct de vedere chimic, dar, în mod sigur, un
mediu murdar.
Persoanele care au această ocupaţie sunt cu calificare de mecanici auto dobândită în şcoli
profesionale cu acest profil. Pentru viitor se apreciază că în curriculă şi programele de
învăţământ ale şcolilor profesionale pentru mecanici auto sunt necesare atât adaptări ale
conţinutului care decurg din gradul alert de înnoire tehnică şi tehnologică în fabricarea
autovehiculelor, cât şi în ceea ce priveşte utilizarea echipamentelor electronice şi computerizate
necesare pentru testări şi reglaje funcţionale.

454
 Pentru specializarea mecanicilor auto privind anumite activităţi, va fi de studiat posibilitatea
organizării de cursuri de specializare (de scurtă durată) în funcţie de producătorul/fabricantul
auto, cursuri în care o pondere mare de timp să fie alocată instruirii practice pe variantele sau
modele fabricate de acel producător.

455
 Monografie profesională

Medic medicină de familie

1.Natura activităţii

1.28. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de medic de familie se referă la activităţile de asistenţă medicală de profilaxie şi de
tratament pe care le practică un medic pacienţilor care au optat pentru a beneficia de
activitatea acestuia. Dreptul de a-şi alege medicul de familie este unilateral şi aparţine
exclusiv pacientului.
Medicina de familie a devenit o specialitate medicală sub impulsul guvernelor şi caselor de
asigurări de sănătate de a oferi o alternativă la asistenţa medicală din ce în ce mai
specializată şi mai scumpă. În acest context, rolul medicului de familie este de strateg al
stării de sănătate a omului (bolnav sau sănătos), activitatea sa referindu-se atât profilaxia
îmbolnăvirilor cât şi la combaterea bolilor apărute. În cele mai multe cazuri, face acest lucru
singur; uneori, însă, apelează la ajutorul calificat al colegilor săi de alte specialităţi, fiind în
această situaţie dispecer de caz şi sfătuitor al pacientului. Calităţile unui bun medic de
familie se referă -dincolo de competenţa lor profesională- la modul în care explică
pacienţilor lucrurile legate de sănătatea lor, la informarea asupra opţiunilor posibile privind
prevenirea bolilor, diagnosticul şi tratamentul. El trebuie să fie uşor de găsit şi de abordat de
către pacienţii săi, între medicul de familie şi pacienţii săi fiind o relaţie de „parteneriat”,
fiecare având drepturi şi obligaţii.
Obligaţiile medicului de familie în relaţie cu pacientul se referă la prescrierea de tratamente
sau investigaţii pe care le consideră cele mai adecvate interesului pacientului, precum şi la
confidenţialitate. Orice detaliu referitor la pacienţi este considerat un secret de serviciu şi nu
poate fi divulgat. Aceste exigenţe ţin de deontologia profesională,
Drepturile medicului de familie în raport cu pacientul privesc situaţiile de a refuza cererea
formulată de pacient de prescriere a unui anumit tratament pe care medicul îl consideră
inoportun sau contraindicat, de a elibera acte medicale (adeverinţe,concedii) atunci când nu
există motive întemeiate pentru o astfel de cerere. Un alt drept al medicului de familie este
acela de a exclude de pe lista sa pacienţii în cazurile bine întemeiate de o lipsă de
comunicare sau comportamente aberante în relaţia medic-pacient.

456
 În raportul să cu medicul de familie, drepturile pacientului se referă la libertatea de a-şi alege
medicul de familie, de a-l schimba, de a fi informat într-un limbaj inteligibil asupra stării de
sănătate, asupra tratamentelor sau alternalivelor terapeutice, asupra gradului de risc al unor
potenţiale intervenţii, iar, în „pachetul” asigurat de acest tip de serviciu medical intră
gratuitatea actelor medicale care se referă la consultaţii la cabinet, primirea de reţete
compensate sau gratuite, vaccinări obligatorii,primirea de bilete de trimitere la alte
specialităţi sau la internare.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Medicul de famili prestează două tipuri de activităţi:

- activităţi direct legate de asitenţa medicală:

• acordă consultaţii la cabinet
• face vizite la domiciliu în situaţii care impun acest lucru
• stabileşte diagnosticul şi medul de tratament
• face prescripţii medicale potrivite afecţiunilor diagnosticate
• face controlul obligatoriu anual al pacienţilor
• face controlul periodic al bolnavilor cronici
• verifică eficienţa medicaţiei prescrise şi adoptă soluţii, după caz, de modificare a
acesteia
• face controlul şi diagnosticarea primară a afecţiunilor din toată gama de
specialităţi medicale şi îndrumă pacienţii cu bilet de trimitere către medicii
specialişti

- activităţi în afara actului medical propriu-zis, care ţin de evidenţa şi rapoartele impuse de
legislaţia în vigoare în domeniul sănătăţii. Medicii de familie trebuie să ţină evidenţa
pacienţilor, să completeze acte, registre şi situaţii care de cele mai multe ori atestă în
faţa controalelor nu ceea ce face penetru binele pacienţilor, ci ceea ce scrie. Excesiva
jurizare de fapt denaturează raporturile fireşti ale relaţiei medic de familie-pacient: în loc
să fie de aceeaşi parte a baricadei în lupta cu boala, birocraţia transformând relaţia
lor în părţi contractuale, conforme practicilor administrative.
Aceste activităţi sunt mari consumatoare ale timpului ce putea fi afectat activităţilor din
actul medical propriu-zis (consultaţii, prescrieri terapeutice, trimiteri la medicii
specialişti)
care ar trebui să-l preocupe exclusiv pe medicul de familie.

457
2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Principalul tip de activitate dominantă aferent acestei ocupaţii se referă la asimilarea continuă
a cunoştinţelor ştiinţifice din domeniul medicinei generale şi al specialităţii în medicină de
familie. Este o ocupaţie în care acumularea de noi cunoştinţe de specialitate reprezintă
procese şi preocupari continue, pe toată durata practicării acesteia. Obligă la aceasta
progresele continue ale practicilor profilactice şi terapeutice, apariţia continuă de noi produse
farmaceutice cu spectru selectiv, evoluţia performanţelor aparaturii de investigare şi
intervenţie terapeutică.
Un alt reper al necesităţii informării se referă la investigaţiile pe care le întreprinde medicul
de familie în vederea stabilirii diagnosticului. Ţinerea la zi a informaţiilor privind această
specialitate şi investigaţia pentru stabilirea diagnisticului sunt activităţile de cea mai mare
importanţă în cadrul acestei ocupaţii, pentru că de nivelul ştiinţific al cunoştinţelor şi de
evaluarea stării pacientului prin măsuri de diagnosticare depind atât modalităţile de tratare
cât şi eficacitatea tratamentelor.
Medicul de familie este într-o permanentă situaţie de interacţiune, comunicare cu pacienţii în
care ăşi valorifică puterea de convingere (persuasiune), cu colegii medici, cu personalul de
laborator şi ajutător (asistenţi,surori), cu care colaborează în timpul actului medical. Însă,
principala latură a comunicării se referă la consultanţa acordării asistenţei medicale,
monitorizarea actului terapeutic în procesul de asistare şi îngrijire acordat.
În sinea sa, actul terapeutic este întemeiat pe suport intelectual. Este un proces contunuu de
prelucrare a informaţiilor obiective rezultate din consultul pacienţilor şi rezultatele
investigaţiilor, urmat de evaluarea situaţiei privind starea pacientului, organizarea şi
palnificarea etapelor terapeutice, adoptarea ,după caz, a deciziilor de schimbare a medicaţiei,
stabilirea unor obiective în tratarea anumitor afecţiuni.
Munca medicului de familie nu implică efort fizic deosebit. Acesta este solicitat însă în cea
mai mare parte din zi, alternând munca la cabinet cu cea de vizitare a pacienţilor, uneori în
regim de urgenţă la orice oră din zi sau noapte, ceea ce presupune o anumită rezistenţă la
efort.
Un tip de activitate specială pentru medicul de familie este operarea pe computer, din ce în ce
mai necesar în uşurarea activităţii acestuia.
Alte tipuri de activităţi privesc operarea pe echipamente de investigaţie, din ce în ce mai
evoluate ca performanţe în măsurarea parametrilor biofizici şi biochimici şi pentru care este

458
 necesară o permanentă actualizare a cunnoştinţelor privind modul de utilizare şi de
interpretare

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare practicării acestei ocupaţii sunt în primul rând intelectuale, care decurg
din latura cognitivă, de acumulările ştiinţifice permanente ale acestei profesiuni.
Medicul de familie trebuie să fie o persoană cu abilităţi de exprimare, care trebuie să se facă
înţeles indiferent de nivelul intelectual al pacienţilor săi, vorbirea sa trebuie să fie clară,
concisă şi accesibilă, iar medicul trebuie să se asigure că pacientul a înţeles care este
demersul actului medical şi modul în care trebuie acţionat pentru eficacitatea acestui act.
Rapiditatea în gândire este un alt aspect al laturii intelectuale a abilităţilor cu care trebuie să
foe înzestrat medicul de familie pentru a-şi exercita atribuţiile. Fiecare pacient este un caz
aparte, fiecare are tipul lui de reactivitate, pentru fiecare caz în parte trebuie adoptate
măsurile rapid şi eficient, corespunzător particularitpţilor individuale. În practicarea acestei
profesii nu există terapii ”şablon”.
Gândirea de tip deductiv este un element de bază al consultului şi investigaţiilor, de
asemenea atenţia selectivă şi spiritul de observaţie
Din categoria abilităţilor senzoriale, medicul de familie trebuie să fie înzestrat cu o bună
vedere, simţ tactil şi cu acuitate auditivă foarte bună. Extrem de importantă este această din
urmă abilitate în procesul consultaţiilor şi al examinărilor specifice (foarte multe afecţiuni
cardiace, pulmonare, respiratorii sunt depistate după zgomotul receptat în timpul consultului
medical, ca să nu mai amintim că ar fi greu de înţeles comunicarea între un medic cu auzul
diminuat şi o persoană vârstnică cu nivelul auzului scăzut).
Din categoria abilităţilor fizice, în activitatea medicului de familie sunt necesare abilităţile
care ţin de dexteritatea manuală, acurateţea mişcărilor şi coordonarea motorie, foarte utile în
procesul investigaţiilor prin palpare şi al manipulării instrumentalului de investigaţie şi
tratament

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Principalul nivel de competenţă se referă la modul de utilizare al cunoştinţelor sale ştiinţifice
din domeniul medicinei. Numai medicul poate fi persoana în competenţa căreia intră
stabilirea unui diagnostic, indicarea unui tratament şi urmărirea eficienţei acestuia.
În competenţa sa intri activitatea de analiză a cauzelor care au generat îmbolnăviri, de
evaluare a gravităţii acestora şi de adoptare a deciziilor privind cele mai eficiente mihloace
terapeutice.

459
 Competenţele sale de tip social vizează aspectele care ţin de starea de sănătate a populaţiei.
În exercitarea acestei ocupaţii, medicul se foloseşte de competenţa sa de a convinge populaţia
asupra necesităţii adoptării unor mijloace profilactice şi terapeutice şi de a folosi cunoştinţele
sale în acordarea consultanţei şi îndrumărilor necesare.
Nivelul competenţelor medicului de familie cuprinde şi aspectele tehnice legate de utilizarea
instrumentalului şi dotărilor tenice medicale de investigaţie şi tratament, precum şi de
utilizare a calculatorului.
Cel mai important aspect legat de competenţele manageriale priveşte organizarea timpului şi
al resurselor. Dacă în ceea ce priveşte tipul această exigenţă decurge din multiplele
preocupări şi sarcini în care este implicat medicul de familie, problemele sunt mai complicate
în ceea ce priveşte resursele – în acest caz fiin vorba de încadrarea în listele restrictive şi
regimul medicamentelor pe care le poate prescie medicul în raport cu diagnosticul şi
disponibilităţile financiare ale pacienţilor.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul la cabinet al medicului de familie este cel normal, de luni până vineri, într-un
interval orar alternativ cu consultaţii şi dimineaţa şi dupăamiaza,care să poate satisface toate
categoriile ocupaţionale. În cazuri de urgenţă, medicul de familie poate fi solicitat la
domiciliul pacienţilor şi în afara orelor de program, inclusin în zilele libere.
Medicul de familie lucrează în program compet, pe bază de contract încheiat pe perioadă
nedeterminată.
Dinamica activităţilor sale privind planurile multiple de acţionare şi alternare a programului
fix la cabinet, cu munca de teren, urgenţe, situaţii de schimbare a medicaţiei, situaţii
neprevăzute în evoluţia stării unor pacienţi etc, conduc la aprecierea muncii medicului de
familie ca stresantă din punct de vedere psihic.
Microclimatul cabinetelor medicale este controlat şi oferă condiţii optime pentru acordarea
asistenţei medicale.
În ultimii 10 ani, condiţiile muncii specifice acestei ocupaţii s-au schimbat în mare măsură
mai ales în cabinetele medicului de familie din policlinicile private, dotate cu aparatură
performantă şi condiţii confortabile de microclimat.
Nu se poate vorbi de boli profesionale în practicarea acestei ocupaţii, ci de riscul major de
contaminare prin contactul cu persoanele afectate de boli contagioase, pentru care se iau
măsurile profilactice, inclusiv administrarea de vaccinuri.
Medici de familie pot fi în egală măsură şi bărbaţi şi femei.

460
 Nu sunt adoptate strategii de motivare şi stimulare a muncii medicului de familie. Este
arbitrar modul de a aprecia gradul de ocupare al medicului de familie numai după numărul
pacienţilor arondaţi, fără a se ţine seama şi de alte argumente care ţin de cazuistica maladiilor
pentru care este solicitat medicul de familie, de ponderea cazurilor cronice, de solicitările de
urgenţă şi în afara programului normal de lucru, precum şi de încărcarea cu atribuţii
laborioase de întocmire a evidenţelor, dar, mai ales, de performanţele medicilor de familie în
prevenirea şi vindecarea îmbolnăvililor şi rolul lor în asigurarea stării de sănătate a societăţii.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii în această ocupaţie s-a schimbat în ultimii 5 ani prin încărcarea medicului
de familie cu sarcini nespecifice actului medical: evidenţe,rapoarte, constringeri privind
utilizarea medicamentelor, în detrimentul timpului necesar asistenţei medicale.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii care au condus la schimbări ale conţinutului acestei ocupaţii în ultimii 10 ani a fost
reprezentaţi în cea mai mare măsură de modificarea cadrului legislativ în domeniul sănătăţii.
Reglementările legale sunt relativ recente şi lasă libertatea practicării acestei ocupaţii şi în
regimul privat al policlinicilor. Dar cele mai dese schimbări se referă reglementări elaborate
de ministerul de profil cu privire la activităţi de raportare, evidenţe şi formularistică, de
regimuri restricţionare ale utilizării medicamentelor.
Creşterea competiţiei în domeniu şi posibilitatea practicării ocupaţiei în policlinici private au
reprezentat un factor important în sens pozitiv în schimbarea activităţilor

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Posibilele schimbări în conţinutul muncii estimate pentru următorii 5 ani sunt legate de
dotarea cu aparatură medicală performantă care va conduce, pe de o parte, la facilitarea
actului de diagnosticare şi la creşterea preciziei acestuia, iar, pe de altă parte, la facilitarea şi
eficientizarea tratamentelor.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Medic specialist medicină de familie.

461
4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei
Cunoştinţe de nivel superior din domeniile: medicină, biologie, biofizică, biochimie,
sociologie, comunicare, terapie, precum şi din domeniul legislaţiei specifice în acest
domeniu.
Sunt suficiente cunoştinţele de nivel mediu din domeniul matematicii şi computerelor.
Este foarte important ca medicul de familie să cunoască limbi străine pentru a avea acces
direct la materiale de specialitate, în procesul continuu de completare a cunoştinţelor,
specific acestei ocupaţii.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

În timp, exigenţele privind nivelul necesar de instrucţie şcolară au rămas aceleaşi : facultatea
de medicină.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Tinerii absolvenţi ai facultăţii de medicină care dupărezidenţiat ocupă posturi de medic de
familie au nevoie de specializare de lungă durată în acest domeniu (teoretică şi practică).

5.Ocupaţii înrudite
Medic specialist

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte :
Medic profesor
Medic conferenţiar
Medic specialist

În aval:
Asistent medical

6.Concluzii

Deşi este cuprinsă în tipul dominant de ocupaţii - COR 222109 – ocupaţia de medic medicină de
familie este relativ nouă. Medicina de familie a devenit o specialitate medicală sub impulsul
guvernelor şi caselor de asigurări de sănătate de a oferi o alternativă la asistenţa medicală din ce

462
în ce mai specializată şi mai scumpă. În acest context, rolul medicului de familie este de strateg
al stării de sănătate a omului (bolnav sau sănătos), activitatea sa referindu-se atât profilaxia
îmbolnăvirilor cât şi la combaterea bolilor apărute. În cele mai multe cazuri, face acest lucru
singur; uneori, însă, apelează la ajutorul calificat al colegilor săi de alte specialităţi, fiind în
această situaţie dispecer de caz şi sfătuitor al pacientului.
Medicul de famili prestează două tipuri de activităţi:
- activităţi direct legate de asitenţa medicală: acordă consultaţii la cabinet; face vizite la
domiciliu în situaţii care impun acest lucru; stabileşte diagnosticul şi medul de tratament;
face prescripţii medicale potrivite afecţiunilor diagnosticate; face controlul obligatoriu
anual al pacienţilor; face controlul periodic al bolnavilor cronici; verifică eficienţa
medicaţiei prescrise şi adoptă soluţii, după caz, de modificare a acesteia; face controlul şi
diagnosticarea primară a afecţiunilor din toată gama de specialităţi medicale şi îndrumă
pacienţii cu bilet de trimitere către medicii specialişti
- activităţi în afara actului medical propriu-zis, care ţin de evidenţa şi rapoartele impuse de
legislaţia în vigoare în domeniul sănătăţii. Medicii de familie trebuie să ţină evidenţa
pacienţilor, să completeze acte, registre şi situaţii care de cele mai multe ori atestă în
faţa controalelor nu ceea ce face penetru binele pacienţilor, ci ceea ce scrie. Excesiva
jurizare de fapt denaturează raporturile fireşti ale relaţiei medic de familie-pacient: în loc
să fie de aceeaşi parte a baricadei în lupta cu boala, birocraţia transformând relaţia
lor în părţi contractuale, conforme practicilor administrative.
Aceste activităţi sunt mari consumatoare ale timpului ce putea fi afectat activităţilor din
actul medical propriu-zis (consultaţii, prescrieri terapeutice, trimiteri la medicii
specialişti)
care ar trebui să-l preocupe exclusiv pe medicul de familie.
Principalul nivel de competenţă se referă la modul de utilizare al cunoştinţelor sale ştiinţifice
din domeniul medicinei. Numai medicul poate fi persoana în competenţa căreia intră
stabilirea unui diagnostic, indicarea unui tratament şi urmărirea eficienţei acestuia.
În competenţa sa intri activitatea de analiză a cauzelor care au generat îmbolnăviri, de
evaluare a gravităţii acestora şi de adoptare a deciziilor privind cele mai eficiente mihloace
terapeutice.
Competenţele sale de tip social vizează aspectele care ţin de starea de sănătate a populaţiei.
În exercitarea acestei ocupaţii, medicul se foloseşte de competenţa sa de a convinge populaţia
asupra necesităţii adoptării unor mijloace profilactice şi terapeutice şi de a folosi cunoştinţele
sale în acordarea consultanţei şi îndrumărilor necesare.

463
Abilităţile necesare practicării acestei ocupaţii sunt în primul rând intelectuale, care decurg
din latura cognitivă, de acumulările ştiinţifice permanente ale acestei profesiuni.
Medicul de familie trebuie să fie o persoană cu abilităţi de exprimare, care trebuie să se facă
înţeles indiferent de nivelul intelectual al pacienţilor săi, vorbirea sa trebuie să fie clară,
concisă şi accesibilă, iar medicul trebuie să se asigure că pacientul a înţeles care este
demersul actului medical şi modul în care trebuie acţionat pentru eficacitatea acestui act.
Gândirea de tip deductiv este un element de bază al consultului şi investigaţiilor, de
asemenea atenţia selectivă şi spiritul de observaţie
Din categoria abilităţilor senzoriale, medicul de familie trebuie să fie înzestrat cu o bună
vedere, simţ tactil şi cu acuitate auditivă foarte bună.
Din categoria abilităţilor fizice, în activitatea medicului de familie sunt necesare abilităţile
care ţin de dexteritatea manuală, acurateţea mişcărilor şi coordonarea motorie, foarte utile în
procesul investigaţiilor prin palpare şi al manipulării instrumentalului de investigaţie şi
tratament .
Programul la cabinet al medicului de familie este cel normal, de luni până vineri, într-un
interval orar alternativ cu consultaţii şi dimineaţa şi dupăamiaza,care să poate satisface toate
categoriile ocupaţionale. În cazuri de urgenţă, medicul de familie poate fi solicitat la
domiciliul pacienţilor şi în afara orelor de program, inclusin în zilele libere.
În ultimii 10 ani, condiţiile muncii specifice acestei ocupaţii s-au schimbat în mare măsură
mai ales în cabinetele medicului de familie din policlinicile private, dotate cu aparatură
performantă şi condiţii confortabile de microclimat.
Nu se poate vorbi de boli profesionale în practicarea acestei ocupaţii, ci de riscul major de
contaminare prin contactul cu persoanele afectate de boli contagioase, pentru care se iau
măsurile profilactice, inclusiv administrarea de vaccinuri.
Medici de familie pot fi în egală măsură şi bărbaţi şi femei.
Nu sunt adoptate strategii de motivare şi stimulare a muncii medicului de familie. Este
arbitrar modul de a aprecia gradul de ocupare al medicului de familie numai după numărul
pacienţilor arondaţi, fără a se ţine seama şi de alte argumente care ţin de cazuistica maladiilor
pentru care este solicitat medicul de familie, de ponderea cazurilor cronice, de solicitările de
urgenţă şi în afara programului normal de lucru, precum şi de încărcarea cu atribuţii
laborioase de întocmire a evidenţelor, dar, mai ales, de performanţele medicilor de familie în
prevenirea şi vindecarea îmbolnăvililor şi rolul lor în asigurarea stării de sănătate a societăţii.

464
 Monografie profesională

Montator pereţi şi plafoane din ghips carton

Cod COR 713406

1.Natura activităţii

1.29. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Meseria de montator pereţi şi plafoane din ghips carton constă în principal în montarea unor
pereţi şi/sau plafoane din rigips.Concret, activităţile specifice acestei ocupaţii sunt:
• Pregătirea locului de muncă;
• Aprovizionarea cu materiale;
• Operaţia de montare a pereţilor de rigips;
• Vopsirea şi finisarea conform documentaţiei;
• Curăţenia la locul de muncă.

1.30. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

• Manipularea materialelor;
• Trasarea pentru montare;
• Prinderea în pereţi;
• Astuparea cu rigips a eventualelor denivelări;
• Finisarea, vopsirea pereţilor, plafoanelor;
• Respectarea normelor de protecţie a muncii.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Pentru cei care practică această ocupaţie, predominante sunt activităţile care implică un efort
fizic susţinut,activităţile manuale, de manevrare de obiecte, de operare cu echipamente. Pentru
realizarea sarcinilor specifice sunt însă necesare şi activităţi care presupun asimilarea de date şi
informaţii despre materialele utilizate, modul de funcţionare a echipamentelor, repararea şi
înteţinerea acestora.Cei care practică această meserie lucrează de obicei în echipă şi îm
majoritatea cazurilor relaţia cu beneficiarii/clienţii este directă, ceea ce presupune, pe de o parte

465
activităţi de organizare şi planificare, explicare şi instruire iar ,pe de altă parte, activităţi de
negociere.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare sunt în primul rând cele fizice de îndemânare şi dexteritate, abilitatea de a
organiza munca, viziune spaţială şi condiţie fizică bună.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Practicarea ocupaţiei de montator pereţi rigips presupune cunoştinţe generale la un nivel care
să permită rezolvarea sarcinilor specifice , dar şi competenţe în ceea ce priveşte
monitorizarea şi verificarea execuţiei, de întreţinere şi reparare de echipamente. Sunt
necesare şi anumite competenţe manageriale, în sensul că trebuie sa existe o bună capacitate
de organizare a timpului de lucru şi a operaţiilor de finalizare a produsului.
Din grupa competenţelor sociale, este de subliniat că persoanele care practică această
ocupaţie trebuie să fie înzestrate cu abilităţi de lucru în echipă,de comunicare cu colegii
şi/sau beneficiarii lucrărilor executate, uşurinţa în asimilarea de noi informaţii/date privind
meseria.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Ocupaţia de montator pereţi rigips nu se desfăşoară pe un amplasament fix ci pe şantiere de
construcţii sau acolo unde se construiesc cladiri cu diverse destinaţii.Programul de lucru este, de
regula, de luni până vineri, dar nu de puţine ori se lucrează şi sâmbata şi duminica.Meseria
implică dese deplasări la punctele de lucru pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu.În ultimii 10
ani condiţiile de lucru s-au îmbunătăţit substanţial, mai ales, datorită apariţiei pe piaţă a unor
materiale superioare calitativ.În practicarea acestei meserii nu se poate vorbi de un disconfort
fizic şi psihic accentuat, dar se manifestă o anumită monotonie prin operaţii repetitive şi un efort
fizic susţinut.Montatorii de pereţi din rigips îşi desfăşăară activitatea in interiorul clădirilor, ceea
ce face ca ei să nu se confrunte cu condiţii de frig, umiditate sau căldură excesive ca alţi lucrători
din domeniu construcţiilor. Totuşi fiind o muncă mai grea nu este recomandat să fie practicată de
femei.

466
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii de montator pereţi din rigips s-a schimbat în mare măsură
datorită materialelor mai uşor de utilizat, precum şi a sculelor şi maşinilor de ultimă generaţie.
Astfel au devenit tot mai importante(tendinţă care se va accentua în viitor)elementele ce ţin de
asimilarea de noi informaţii privind meseria, potrivit cerinţelor pieţei interne/externe, dar şi
evoluţiei utilajelor şi soluţiilor tehnice.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, schimbările conţinutului acestei ocupaţii au fost determinate, în primul rând, de
progresele de natură tehnologică(materiale şi echipamente). Domeniul construcţiilor care a
cunoscut o dezvoltare fără precedent în ultimii ani a condus la o creştere a concurenţei în
domeniu, a exigenţelor privind execuţia lucrărilor ,ceea ce a impus cerinţe sporite în îndeplinirea
sarcinilor specifice.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În următorii 5 ani, schimbările survenite deja în cadrul acestei ocupaţii se vor accentua prin
accesul mai mare la materiale de construcţie de calitate dar şi prin creşterea exigenţelor
beneficiarilor.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Cei care pot practica meseria de montator pereţi şi plafoane din ghips carton sunt, în cele mai
multe cazuri, zidarii şi zugravii.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Cei care practică această meserie trebuie să deţină cunoştinţe de nivel mediu în domeniul
construcţiilor şi mecanicii,dar şi cunoştiinţe, abilităţi de lucru în echipă şi de comunicare cu
clienţii. Sunt necesare, deasemenea, măcar la nivel elementar cunoştinţe de matematică, fizică şi
chimie, precum cele legate de legislaţie privind siguranţa şi srcuritatea publică.Pentru cei care
practică această meserie în străinătate este necesară cunoaştrea la un nivel mediu a limbilor
străine. Mai ales pentru cei care practică acestă meserie în domeniul restaurărilor de clădiri
istorice nu sunt de neglijat anumite cunoştinţe de istorie, artă, arhitectură.

467
4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia
Nivelul minim de educaţie necesar practicării meseriei de montator pereţi din rigips a fost/este
asigurat prin frecventarea şcolilor de ucenici, a şcolilor profesionale sau de arte şi meserii.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru perfecţionarea profesională în domeniu cel mai adesea se practică calificarea şi
perfecţionarea la locul de muncă prin cursuri de scurtă durată(până la 2 luni).Conţinutul
cursurilor este adaptat la tot ce apare performant în domeniu.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Ocupaţiile înrudite cu cea de montator pereţi rigips sunt:
• Zugrav
• Vopsitor
• zidar
Pentru realizarea sarcinilor de serviciu, montatorul de pereti şi plafoane din ghips carton
cooperează direct cu şeful de echipă care coordonează lucrarea de executat precum şi cu alţi
lucrători cu aceiaşi ocupaţie sau ocupaţii înrudite(zugrav, vopsitor).

6.Concluzii

Ocupaţia de montator pereţi şi plafoane din ghips carton cod COR 713406 constă în
principal în montarea unor pereţi şi/sau plafoane din rigips. Face parte din domeniul
construcţiilorşi este considerată o ocupaţie care şi-a schimbat conţinutul.
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii de montator pereţi din rigips s-a schimbat în mare măsură
datorită materialelor mai uşor de utilizat, precum şi a sculelor şi maşinilor de ultimă generaţie.
Astfel au devenit tot mai importante(tendinţă care se va accentua în viitor)elementele ce ţin de
asimilarea de noi informaţii privind meseria, potrivit cerinţelor pieţei interne/externe, dar şi
evoluţiei utilajelor şi soluţiilor tehnice.
Cu un nivel profesional asigurat prin scoli profesionale, de arte şi meserii, dar şi prin cursuri de
perfecţionare la locul de muncă, montatorii de pereţi şi plafoane din ghips carton trebuie sa aibă
o bună condiţie fizică întrucât efortul fizic este destul de susţinut, dar şi abilităţi de comunicare
cu clienţii, de lucru în echipă şi de organizare a timpului de lucru.Mai ales pentru cei care

468
lucrează sau vor lucra în străinătate este necesară şi cunoaşterea unei limbi străine.Fiind
considerată o muncă grea nu este recomandată femeilor. În general, pentru cointeresarea şi
recrutarea pentru această ocupaţie sunt utilizate pîrghii de ordin financiar(salarii motivante, plata
orelor suplimentare ,etc).

469
 Monografie profesională

Muncitor necalificat în agricultură

1.Natura activităţii

1.31. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Muncitorii necalificaţi din agricultură reprezintă personalul auxiliar care prestează diferite
activităţi sun supravegherea specialiştilor. Personalul necalificat este folosit şi în fermele cu
profil mixt de activitate (agricole şi zootehnice), fie în unităţi profilate pe au anumit
domeniu, cum ar fi în pomicultură, în viticultură, în legumicultură, în culturile de câmp sau
pentru plante industriale sau tehnice. De asemenea, muncitorul necalificat din agricultură
poate fi folosit şi pentru unele activităţi auxiliare în munca de întreţinere şi reparare a
utilajelor agricole şi de transport, precum şi la operaţii de încărcare – descărcare a produselor
şi materialelor, lucrări de amenajare a suprafeţelor de cultură, săpare de şanţuri de irigaţii
etc. Rezumativ, muncitorul necalificat în agricultură ajută ca personal auxiliar la orice
lucrare agricolă unde nu este implicat vreun nivel de competenţă şi anume:
§ arat cu mijloace nemecanizate
§ săparea şanţurilor de irigaţii
§ montarea stâlpilorde susţinere a spalierelor în vii sau plantaţii intensive fructifere
§ arăcit
§ plivit
§ lucrări de mărunţire a solului
§ irigaţii
§ operaţii de combatere a bolilor şi dăunătorilor
§ copilit
§ repararea ssolarelor şi serelor
§ căratul gunoiului de grajd
§ încărcarea-descărcarea substanţelor chimice, a îngrăşămintelor, pesticidelor
§ legatul viei
§ aprovizionarea cu hrană a animalelor
§ adăpatul manual
§ curăţarea pieselor la maşinile şi exhipamentele agricole
§ lucrări gospodăreşti de întreţinere şi reparaţii de incintă

470
 § ajută la transportul carburanţilor şi alimentarea maşinilor agricole
§ ajută la repararea spaţiilor de depozitare
§ participă la orice alte lucrări la care este solicitat de specialişti sau cadre calificate,
administratori sau factori de răspundere în organizarea muncii din fermele agricole.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Nu se poate face o ierarhizare a importanţei activităţilor pentru o muncă necalificată.
Aprecierea importanţei decurge din tipul şi frecvenţa solicitărilor pentru anumite activităţi la
care nu este necesară vreo calificare anume.
Muncitorul necalificat din agricultură

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Tipul dominant de activitate în care se încadrează munca muncitorului necalificat din
agricultură este activitatea fizică, efortul fizic intens, activităţile manuale sau de manevrare a
unor obiecte. Unele activităţi de tipul comunicării şi relaţionării se referă la asistarea şi
lucrul sub supravegherea specialiştilor,

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare muncilor necalificate sunt din categoria celor fizice, în care este
necesară rezistenţa la efort fizic intens şi de durată, uneori dexteritate manuală şi coordonare
fizică.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele muncitorului necalificat din agricultură sunt numai cele specifice furnizării de
servicii. Acesta prestează activităţi solicitate de specialişti sau administratori în cadrul unor
lucrări cu caracter permanent, sezonier sau zilnice.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al muncitorului necalificat în agricultură este preponderent sezonier, în
regim variabil şi cu program parţial, în funcţie de frecvenţa solicitărilor.
Acesta poate lucra la domiciliul clientului, la domiciliul personal, la unităţile fermelor sau în
punctele de lucru în care este solicitat.

471
 Munca sa este obositoare din punct de vedere fizic, dar este ferită de responsabilităţile
personalului calficat
Condiţiile de muncă pentru această ocupaţie sunt extreme, căldură excesivă sau frig,
umiditate, mediu poluat, praf, condiţii de muncă uneori penibile, suprasolicitări fizice.
Condiţiile de muncă pentru această ocupaţie au rămas neschimbate în timp.
Nu se poate vorbi de boli profesionale, ci doar de boli reumatismale, afecţiuni articulare sau
boli respiratorii, a căror incidenţă este caracteristică tuturor activităţilor preponderent fizice,
în medii deschise şi în condiţii extreme.
Muncitori necalificaţi în agricultură pot fi şi bărbaţii şi femeile, dar este evident că anumite
activităţi cu solicitare fizică foarte mare nu pot fi realizate decăt de bărbaţi.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani nu s-a schimbat conţinutiul muncii specific acestei ocupaţii

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani nu s-a schimbat conţinutul muncii. Schimbările generale în activităţile
agricole sunt generate de tendinţa de înlocuire a muncilor manuale ca urmare a dotării cu
anumite utilaje şi echipamente.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Nu sunt estimate schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care au această ocupaţie nu au nici o altă calificare profesională

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea atribuţiilor de muncă, sunt suficiente cunoştinţele de nivel elementar de
comunicare şi înţelegere verbală

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

472
 Exigenţele pentru nivelul de calificare sunt minime şi nu au evoluat în timp. Practicarea acestei
ocupaţii este specifică persoanelor cu nivel minim de şcolaritate sau fără şcoală.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru activităţile în care este impliact muncitorul necalificat nu este necesară perfecţionarea
sau specializarea

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Ocupaţiile înrudite sunt îngrijitorul, muncitorul necalificat indiferent de domeniu, personalul
de asigurare a curăţeniei, încărcători-descărcători
Muncitorul necalificat din agricutură este ultima verigă a lanţului ocupaţional în acest domeniu
economic.

6.Concluzii
Ocupaţia de muncitor necalificat în agricultură face parte din categoria ocupaţiilor dominante,
care nu şi-au schimbat conţinutul activităţilor – înscrisă în COR la nr. 921103
Persoanele care prestează această activitate sunt subordonate tuturor persoanelor calificate din
agricultură. Personalul necalificat este folosit şi în fermele cu profil mixt de activitate
(agricole şi zootehnice), fie în unităţi profilate pe au anumit domeniu, cum ar fi în pomicultură,
în viticultură, în legumicultură, în culturile de câmp sau pentru plante industriale sau tehnice.
De asemenea, muncitorul necalificat din agricultură poate fi folosit şi pentru unele activităţi
auxiliare în munca de întreţinere şi reparare a utilajelor agricole şi de transport, precum şi la
operaţii de încărcare – descărcare a produselor şi materialelor, lucrări de amenajare a
suprafeţelor de cultură, săpare de şanţuri de irigaţii etc. Rezumativ, muncitorul necalificat în
agricultură ajută ca personal auxiliar la orice lucrare agricolă unde nu este implicat vreun nivel
de competenţă.
Persoanele care au această ocupaţie nu au nici o altă calificare profesională
Pentru exercitarea atribuţiilor de muncă, sunt suficiente cunoştinţele de nivel elementar de
comunicare şi înţelegere verbală
Exigenţele pentru nivelul de calificare sunt minime şi nu au evoluat în timp. Practicarea acestei
ocupaţii este specifică persoanelor cu nivel minim de şcolaritate sau fără şcoală.
Programul de lucru al muncitorului necalificat în agricultură este preponderent sezonier, în
regim variabil şi cu program parţial, în funcţie de frecvenţa solicitărilor.

473
Acesta poate lucra la domiciliul clientului, la domiciliul personal, la unităţile fermelor sau în
punctele de lucru în care este solicitat.
Munca sa este obositoare din punct de vedere fizic.
Condiţiile de muncă pentru această ocupaţie sunt extreme, căldură excesivă sau frig, umiditate,
mediu poluat, praf, condiţii de muncă uneori penibile, suprasolicitări fizice.
Nu se poate vorbi de boli profesionale, ci doar de bolilor reumatismale, afecţiuni articulare
sau boli respiratorii, a căror incidenţă este caracteristică tuturor activităţilor preponderent
fizice, în medii deschise şi în condiţii extreme.

474
 Monografie profesională

Operatorul calculator electronic şi reţele

1. Natura activităţii

1.1 Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Operatorul calculator electronic şi reţele: asigură buna funcţionare a calculatoarelor, a
echipamentelor periferice precum şi a echipamentelor de conectare sau interconectare în reţea;
supraveghează funcţionarea calculatoarelor, a echipamentelor periferice şi a celor de conectare
sau interconectare în reţea; instalează şi configurează sisteme de operare şi aplicaţii, folosind
proceduri standardizate; urmăreşte folosirea corectă a aplicaţiilor de către utilizatori; pune la
dispoziţia utilizatorilor resursele sistemului sau pe cele ale reţelei în limita privilegiilor acestora;
verifică respectarea regulilor de securitate a accesului la echipamente şi date impuse de inginerul
de sistem sau de administratorul de reţea; semnalează abaterile de la aceste reguli şi contribuie la
aplicarea procedurilor de corectare; îi asistă pe utilizatori în rezolvarea sarcinilor de serviciu care
implică folosirea calculatoarelor; îi corectează pe utilizatori atunci când aceştia nu respectă
procedurile standard de lucru; salvează periodic şi în situaţii critice datele de lucru ale
utilizatorilor; păstrează copiile de siguranţă ale datelor salvate; restaurează la nevoie datele
salvate şi îi ajută pe utilizatori să-şi recupereze informaţiile.
Pentru a desfăşura activităţile presupuse de ocupaţie, operatorul calculator electronic şi reţele
trebuie să comunice eficient cu utilizatorii şi să fie într-o permanentă preocupare pentru
perfecţionarea propriilor performanţe. Asigurarea funcţionării calculatorului sau a reţelei de
calculatoare sunt sarcini principale ale operatorului calculator. Pornirea şi oprirea funcţionării
calculatorului şi a echipamentelor periferice componentelor de conectare în reţea se face potrivit
procedurilor specifice, urmând procedurile standard aferente echipamentelor implicate.
Monitorizarea încărcării şi startării corecte a sistemului de operare se face atent, analizând
eventualele mesaje de eroare. Mesajele de eroare sau de nefuncţionare la parametri sunt
interpretate rapid şi corect. Eventualele defecte identificate sunt înlăturate operativ sau prin
consultarea inginerului de sistem. Informaţiile despre modul de funcţionare al calculatorului şi al
tuturor echipamentelor supravegheate sunt transmise rapid şi corect inginerului de sistem.
Operatorul de calculator monitorizează procesele aflate în execuţie şi performanţele aplicaţiilor,
sistemelor şi echipamentelor care se fac prin aplicarea procedurilor standard. Evenimentele care
indică performanţele şi starea sistemelor sunt înscrise şi păstrate în jurnale. Informaţiile necesare

475
menţinerii sau îmbunătăţirii performanţelor curente sunt transmise prompt inginerului de sistem.
Se verifică dacă imprimantele şi plotterele sunt corect instalate şi configurate corespunzător
asigurării accesului partajat la echipamentele de tipărire din reţea. Funcţionarea echipamentelor
de tipărire şi accesul utilizatorilor la serviciile de tipărire sunt testate periodic, în scopul operării
corecţiilor necesare. Cozile de aşteptare sunt gestionate conform priorităţilor şi permisiunilor de
lucru ale utilizatorilor. Conlucrarea cu utilizatorii se realizează permanent, în scopul furnizării în
timp util a documentelor tipărite. Conectarea şi comunicarea calculatoarelor în reţea sunt
permanent supravegheate şi menţinute. Funcţionarea serviciilor din reţea şi accesul utilizatorilor
la servicii sunt atent monitorizate. Interconectarea reţelelor, inclusiv conectarea la reţeaua
Internet este supravegheată cu responsabilitate. Apariţia situaţiilor deosebite este adusă la
cunoştinţa administratorului de reţea cu promptitudine. Erorile care fac dificilă conectarea
utilizatorilor în reţea sau la resursele reţelei sunt identificate, analizate şi remediate rapid.
Dispozitivele de stocare ale datelor sunt montate sau demontate conform instrucţiunilor specifice
de lucru. Salvările periodice sau în situaţii critice (backup) sunt efectuate corect şi complet.
Copiile datelor salvate sunt păstrate în condiţii de siguranţă. Datele salvate anterior sunt
restaurate la nevoie şi utilizatorii sunt asistaţi pentru recuperarea integrală a datelor. Procedurile
de salvare sau restaurare corespunzătoare strategiei de securitate a datelor sunt respectate cu
stricteţe. Sistemele de operare şi aplicaţiile sunt instalate sau reinstalate, modernizate sau
upgradate, configurate folosind proceduri standardizate. Modul de funcţionare al echipamentelor,
al sistemelor de operare şi al aplicaţiilor folosite de utilizatori este verificat periodic. Erorile şi
incidentele apărute sunt remediate operativ sau sunt comunicate inginerului de sistem.
Asigurarea securităţii datelor şi a echipamentelor se referă la competenţa necesară asigurării
securităţii datelor şi a echipamentelor, în scopul prevenirii incidentelor care se pot solda cu
pierderi sau distorsionări de informaţii. Asigurarea securităţii datelor şi echipamentelor
presupune asistarea şi monitorizarea operaţiilor efectuate de utilizatori, cunoscând punctele
vulnerabile referitoare la securitatea datelor, a accesului la date şi la echipamente şi semnalând
prompt existenţa vulnerabilităţilor şi implicându-se în mod deosebit în neprovocarea acestora.
Operatorul asigură securitatea hardware. Funcţionarea serverelor, a altor puncte vitale sau critice,
ca şi cea a sistemelor care asigură duplicarea sau redundanţa datelor este permanent şi atent
monitorizată. Accesul utilizatorilor la echipamente şi la suporturi de date este realizat numai în
limita permisiunilor cerute de efectuarea sarcinilor curente. Regulile de securitate referitoare la
accesul la echipamente precizate de persoana responsabilă sunt respectate cu rigurozitate.
Abaterile de la regulile de securitate sunt semnalate prompt inginerului de sistem. Operatorul
asigură securitatea software. Accesul la calculator, la folosirea resurselor locale şi a celor din
reţea este realizat prin conturi şi parole asociate fiecărui utilizator, cu asigurarea caracterului de

476
confidenţialitate. Parolele sunt schimbate periodic, respectând regulile de complexitate impuse
de exigenţele locului de muncă. Permisiunile sau drepturile efective ale utilizatorilor sunt
verificate periodic, în vederea conformităţii cu sarcinile ce revin acestora. Permisiunile curente
de acces la resursele partajate sunt atent verificate, în vederea conformităţii cu regulile de
securitate impuse locului de muncă. Tratarea directoarelor şi fişierelor cu caracter secret se face
corespunzător reglementărilor interne. Arhivarea sau duplicarea datelor este realizată adecvat
importanţei acestora şi cu frecvenţa impusă de prevederile şi reglementările de operare de la
locul de muncă. Operatorul asigură protecţia antivirus. Viruşii sunt detectaţi şi înlăturaţi prin
utilizarea de produse software specializate performante. Procedurile de scanare şi eliminare ale
viruşilor sunt lansate periodic în execuţie. Operatorul asigură securitatea dispozitivelor de
stocare a datelor. Dispozitivele de stocare ale datelor sunt păstrate în condiţii de securitate,
pentru a evita distrugerea fizică, pierderea sau modificarea conţinutului. Condiţiile de păstrare
sunt verificate periodic şi îmbunătăţite, după caz. Asistarea utilizatorilor se referă la competenţa
necesară acordării de asistenţă eficientă utilizatorilor, în vederea derulării aplicaţiilor în condiţii
optime. Operatorul monitorizează modul de utilizare al aplicaţiilor de către utilizatori astfel încât
utilizatorii sunt îndrumaţi periodic sau ori de câte ori este nevoie pentru folosirea eficientă a
aplicaţiilor. Neconformităţile apărute în funcţionarea aplicaţiilor sau ale sistemelor de operare
sunt analizate cu promptitudine. Erorile sunt semnalate cu operativitate factorilor responsabili de
rezolvarea şi corectarea acestora. Problemele sesizate de utilizatori sunt soluţionate rapid sau
sunt comunicate persoanei competente în timp util. Operatorul oferă asistenţă utilizatorilor.
Asistarea utilizatorilor pentru folosirea corectă a aplicaţiilor se realizează permanent. Problemele
care nu pot fi rezolvate sunt semnalate cu promptitudine persoanei competente, în vederea
soluţionării acestora în cel mai scurt timp. Persoana competentă de soluţionarea unor probleme
poate fi: inginerul de sistem sau administratorul de reţea. Asistarea utilizatorilor se face prin
prezenţa fizică lângă utilizator sau prin urmărirea de la distanţă a aplicaţiilor (taskurilor) rulate
de aceştia.
Aplicaţiile pe care le folosesc utilizatorii pot fi: locale sau de reţea, cu grade diferite de
complexitate, necesitând sau nu acces la baze de date de dimensiuni şi cu grade diferite de
complexitate, baze de date locale sau distribuite. Întreţinerea calculatorului şi a echipamentelor
se referă la competenţa necesară asigurării funcţionalităţii hardware şi software a calculatorului
şi a echipamentelor. Operatorul întreţine componentele calculatorului şi ale echipamentelor.
Verificările echipamentelor se efectuează conform planificării sau ori de câte ori este nevoie,
folosindu-se proceduri standard de testare. Disfuncţionalităţile hardware sunt identificate corect
şi în timp util. Disfuncţionalităţile identificate sunt analizate şi înlăturate în conformitate cu
instrucţiunile prevăzute în manualele de întreţinere. Disfuncţionalităţile nesoluţionate sunt

477
comunicate operativ tehnicianului de întreţinere specializat sau inginerului de sistem. Produsele
software sunt instalate, reinstalate şi configurate conform documentaţiilor şi indicaţiilor
inginerului de sistem. Funcţionarea sistemului de operare şi a aplicaţiilor este verificată periodic
prin lansarea în execuţie a instrumentelor de testare specializate. Parametrii referitori la starea de
funcţionare prin aplicarea procedurilor de testare specializate sunt înregistraţi cu rigurozitate în
jurnale. Parametrii de neconformitate sunt analizaţi cu atenţie şi readuşi operativ la valorile
normale. Corectarea sau depanarea componentelor se face în limita competenţelor; evenimentele
deosebite sunt semnalate inginerului de sistem pentru soluţionare rapidă. Instalarea şi
configurarea calculatorului sau reţelei de calculatoare se referă la competenţa necesară instalării
şi configurării hardware şi software a calculatoarelor sau reţelei de calculatoare. Operatorul
instalează calculatorul şi staţiile de lucru. Alimentarea electrică este aleasă şi verificată în
conformitate cu cerinţele tehnice. Echipamentele periferice sunt instalate şi
conectate corect, conform documentaţiei. Lucrările de instalare sunt executate atent, prin
respectarea condiţiilor de calitate şi eficienţă din manualele şi a instrucţiunilor de instalare.
Operatorul participă împreună cu administratorul de reţea la instalarea şi configurarea
componentelor de conectare sau interconectare în reţea. Componentele de conectare sau
interconectare în reţea sunt instalate cu atenţie, conform documentaţiei de instalare, folosind
ustensile, dispozitive şi aparate specifice. Conectarea în reţea respectă standardele în vigoare.
Cablurile şi celelalte componente şi echipamente folosite pentru conectare sau interconectare
sunt montate corect şi atent pentru a-şi păstra în timp caracteristicile mecanoelectrice. Operatorul
configurează şi testează resursele sistemului, staţiile de lucru, reţeaua de calculatoare, sistemul
de operare, componente software componentele de acces în reţea trebuie să fie instalate şi
configurate corect. Upgrade-ul aplicaţiilor şi al sistemului de operare se efectuează în
conformitate cu documentaţia producătorului şi indicaţiile inginerului de sistem. Partajarea
resursele se face verificând tipul de acces permis utilizatorilor. Funcţionarea aplicaţiilor este
testată periodic cu responsabilitate.

1.2 Sarcinile de serviciu în ordinea imporanţei lor

Toate activităţile operatorului de calculator au o importanţă bine definită, astfel încât în acest tip
de ocupaţie atribuţiile sunt urmăroarele:
§ asigură buna funcţionare a calculatoarelor, a echipamentelor periferice precum şi a
echipamentelor de conectare sau interconectare în reţea;
§ supraveghează funcţionarea calculatoarelor, a echipamentelor periferice şi a celor de
conectare sau interconectare în reţea;

478
 § instalează şi configurează sisteme de operare şi aplicaţii, folosind proceduri
standardizate; urmăreşte folosirea corectă a aplicaţiilor de către utilizatori;
§ pune la dispoziţia utilizatorilor resursele sistemului sau pe cele ale reţelei în limita
privilegiilor acestora;
§ verifică respectarea regulilor de securitate a accesului la echipamente şi date impuse de
inginerul de sistem sau de administratorul de reţea
§ semnalează abaterile de la aceste reguli şi contribuie la aplicarea procedurilor de
corectare;
§ îi asistă pe utilizatori în rezolvarea sarcinilor de serviciu care implică folosirea
calculatoarelor; îi corectează pe utilizatori atunci când aceştia nu respectă procedurile
standard de lucru;
§ salvează periodic şi în situaţii critice datele de lucru ale utilizatorilor;
§ păstrează copiile de siguranţă ale datelor salvate;
§ restaurează la nevoie datele salvate şi îi ajută pe utilizatori să-şi recupereze informaţiile.
În ceea ce priveşte comunicarea la locul de muncă, aceasta este o competenţă necesară
comunicării eficiente, în vederea desfăşurării activităţilor la nivelul de performanţă solicitat de
locul de muncă. Mai trebuie amintit şi despre dezvoltarea profesională continuă la locul de
muncă care este o competenţă necesară autoevaluării performanţelor profesionale, în vederea
asigurării unei pregătiri corespunzătoare şi îmbunătăţirii acestora, în raport cu modificările ce
apar în evoluţia echipamentelor, a componentelor hardware, dar şi în cea a sistemelor de operare
şi a programelor de aplicaţii. Calculatorul personal se utilizează ca instrument de lucru în
activitatea curentă. Normele de tehnică a securităţii muncii şi de prevenire şi stingere a
incendiilor specifice locului de muncă se aplică atât în compartimentele de informatică, cât şi în
locurile în care se află utilizatorii. Aplicarea procedurilor de calitate, a instrucţiunilor de lucru
precum şi aplicării de măsuri preventive şi corective referitoare la îndeplinirea sarcinilor proprii,
menţinerea evidenţei echipamentelor şi a dispozitivelor de stocare ale datelor, adică întocmirii
evidenţei echipamentelor şi a componentelor hardware, consemnării stării de funcţionare a
acestora, a evidenţei dispozitivelor de stocare şi a conţinutului datelor, asigurarea necesarului de
componente şi materiale consumabile adecvat exigenţelor locului de muncă, toate acestea sunt
necesare pentru o bună desfăşurare a activităţii operatorului de calculator la locul de muncă.

479
2. Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Munca de operator calculator se realizează într-un complex de activităţi de comunicare, activităţi
desfăşurate în toate planurile de lucru ale acestei ocupaţii, de la asigurarea funcţionării
calculatorului şi până la instalarea şi configurarea reţelei de calculatoare. Metoda de comunicare
este utilizată conform situaţiei date şi a interlocutorului, pentru transmiterea şi primirea corectă şi
rapidă a informaţiilor. Transmiterea şi primirea informaţiilor este efectuată cu respectarea
permanentă a raporturilor ierarhice şi funcţionale. Limbajul utilizat este specific locului de
muncă pentru primirea şi transmiterea informaţiilor cu corectitudine, iar modul de adresare este
concis şi politicos. Întrebările sunt formulate pertinent şi logic pentru obţinerea de informaţii
suplimentare şi
de clarificări. Comunicarea cu interlocutorii se realizează în scopul asigurării bunei desfăşurări a
activităţilor de la locul de muncă. Evenimentele referitoare la funcţionarea calculatoarelor,
echipamentelor, aplicaţiilor sunt consemnate corect în registru. Problemele ce pot apărea sunt
discutate şi rezolvate într-un mod agreat şi acceptat de toţi membrii grupului. Opiniile şi punctele
de vedere proprii sunt comunicate deschis, pentru clarificarea problemelor ce pot apare. Opiniile
proprii sunt susţinute cu argumente clare, prin intervenţii prompte şi logice. Participarea la
discuţii în grup este efectuată cu respectarea opiniilor şi a drepturilor celorlalţi colegi.
Divergenţele apărute sunt comunicate deschis şefului direct, pentru rezolvarea acestora cu
promptitudine, în vederea asigurării unei activităţi fluente. Navigarea pe Internet se face prin
utilizarea adecvată a motoarelor de căutare. Primirea şi trimiterea de mesaje se face în
conformitate cu software-ul de poştă electronică folosit. Comunicarea poate avea diferite forme:
orală, în scris, prin mijloace de comunicaţii moderne (e-mail, SMS, telefonie fixă sau mobilă,
sisteme de semnalizare de orice fel, avertizări, alerte). Interlocutori pot fi: inginerul de sistem,
administratorul de reţea sau utilizatorii de aplicaţii. Exprimarea trebuie să fie: clară, concisă,
corectă şi să folosească termenii tehnici cei mai adecvaţi. Problemele ce pot apărea sunt
prevenirea şi soluţionarea erorilor în funcţionarea calculatorului şi a altor echipamente,
îmbunătăţirea performanţelor calculatorului şi a altor echipamente, aplicaţiile nu rulează conform
cerinţelor. Activităţile desfăşurate la locul de muncă care presupun comunicare eficientă sunt
funcţionarea calculatorului, echipamentelor, a reţelei de calculatoare, rularea aplicaţiilor
utilizatorilor conform cerinţelor, prevenirea erorilor în funcţionarea calculatorului – reţelei de
calculatoare.
Cunoştinţele necesare sunt însuşirea şi înţelegerea terminologiei de lucru şi a termenilor tehnici
folosiţi în manuale, documentaţii de specialitate, ghiduri de utilizare, comunicare şi informare.

480
Operatorul trebuie să aibă capacitatea de sintetizare şi redare (oral şi în scris) a evenimentelor
privind funcţionarea calculatorului sau a reţelei; capacitatea de comunicare corectă, concisă şi
eficientă cu diferiţi interlocutori; capacitatea de a asculta cu atenţie şi răbdare partenerii de
dialog şi de a preîntâmpina eventuale divergenţe; demonstrarea unor atitudini precum atenţie,
fermitate în luarea deciziilor, aplicarea promptă a deciziilor ierarhic superioare; redarea prin
cuvinte şi formulări simple a situaţiilor întâlnite în activitatea zilnică, mai ales cea de asistare şi
îndrumare a utilizatorilor. Activitatea fizică nu implică un efort fizic intens, dar este nevoie de
îndemânare pentru a face faţă activităţilor de operare, reparare şi întreţinere a echipamentelor.

2.2. Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de operator calculator sunt solicitate într-o foarte mare măsură
abilităţile intelectuale de tip cognitiv pentru înţelegerea problemelor apărute în vederea rezolvării
lor, de exprimare orală clară necesară comunicării cu clienţii, de rapiditate în gândire pentru
rezolvarea situaţiilor apărute şi adoptare decizională a strategiei ideale pentru soluţionarea
problemei. Este greu de presupus că operatorul de calculator îşi poate desfăşura cu succes
activitatea fără disponibilităţi intelectuale, fizice şi senzoriale (acuitatea vizuală şi auditivă), fără
abilitatea de comunicare. Este nevoie ca operatorul să aibă capacitatea de a lua rapid decizii în
condiţii de stres, în interpretarea şi soluţionarea mesajelor de eroare sau de nefuncţionare la
parametri stabiliţi, de atenţie distributivă interpretarea rapidă şi corectă a informaţiilor de
monitorizare, de răbdarea, conlucrarea cu utilizatorii, abilitatea de a comunica eficient, de
disponibilitatea de a se autoperfecţiona pentru asigurarea funcţionării calculatorului şi a reţelei în
condiţii de performanţă sporită, de ordine şi rigurozitate când instalează şi configurează sisteme
de operare şi aplicaţii, de respectarea standardelor şi a procedurilor standardizate, de
responsabilitate şi flexibilitate pentru a supraveghea comunicarea în reţea.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei.

Pentru practicarea ocupaţiei de operator calculator sunt necesare următoarele competenţe:
competenţe fundamentale (comunicarea la locul de muncă şi dezvoltarea profesională),
competenţe generale pe domeniul de activitate(utilizarea calculatorului personal, aplicarea
normelor de tehnica securităţii muncii şi de prevenire şi stingere a incendiilor, aplicarea
procedurilor de calitate, menţinerea evidenţei echipamentelor şi a dispozitivelor de stocare a
datelor, asigurarea necesarului de componente şi materiale consumabile), de competenţe
specifice ocupaţiei (asigurarea funcţionării calculatorului, reţelei de calculatoare, asigurarea
securităţii datelor şi echipamentelor, asistarea utilizatorilor, întreţinerea calculatorului şi a
echipamentelor, instalarea şi configurarea calculatorului sau reţelei de calculatoare). Pentru

481
realizarea activităţilor zilnice operatorul de calculator trebuie să aibă: spirit de iniţiativă,
operativitate, concentrare, responsabilitate, abilităţi practice în instalarea calculatorului, staţiilor
de lucru, elementelor de conectare în reţea, capacitatea de a lucra în echipă şi de a respecta
standardele şi recomandările din documentaţiile tehnice, capacitatea de identificare şi semnalare
a neconcordanţelor şi erorilor ce pot apărea în timpul instalării şi configurării calculatoarelor sau
reţelei de calculatoare, atenţie la detalii, abilitatea de a lucra în condiţii de stres, respectarea
termenelor, responsabilitatea cu care efectuează lucrările individual (nu numai în echipă),
puterea de concentrare, capacitatea de înţelegere şi interpretare rapidă a mesajelor şi a
modificărilor intervenite în exploatare, capacitatea de soluţionare operativă a neconformităţilor
identificate, abilitatea practică în monitorizarea activităţii utilizatorilor, capacitatea de a
interpreta şi rezolva disfuncţionalităţile semnalate, promptitudinea şi seriozitatea în relaţia cu
utilizatorii, comunicare civilizată cu utilizatorii, disponibilitatea de a coopera, capacitatea de
decizie, capacitatea de a se documenta riguros pentru corectarea erorilor, spirit de observaţie la
identificarea vulnerabilităţilor, capacitatea de a reacţiona în situaţii neobişnuite, discernământul,
capacitatea de concentrare la asigurarea securităţii datelor, viteza de reacţie la apariţia de
incidente cum ar fi încălcarea regulilor de securitate, apariţia viruşilor; rapiditate în modul de
interpretare şi de răspuns la toate mesajele apărute pe monitor; conlucrarea cu colegii de echipă
la asigurarea securităţii datelor şi a echipamentelor trebuie să fie deplină; incoruptibil şi
intransigent; capacitatea de a lua rapid decizii în condiţii de stres, în interpretarea şi soluţionarea
mesajelor de eroare sau de nefuncţionare la parametrii stabiliţi; atenţia distributivă, interpretarea
rapidă şi corectă a informaţiilor de monitorizare; răbdarea, conlucrarea cu utilizatorii, abilitatea
de a comunica eficient; disponibilitatea de a se autoperfecţiona pentru asigurarea funcţionării
calculatorului şi a reţelei în condiţii de performanţă sporită. Totodată, operatorul de calculator, în
activităţile zilnice trebuie să fie ordonat şi riguros când instalează şi configurează sisteme de
operare şi aplicaţii; să respecte standardele şi a procedurile standardizate; să fie responsabil şi
flexibil când supraveghează comunicarea în reţea; să îşi însuşească corect noţiunile de bază.
Operatorul de calculator mai are nevoie de dexteritate digitală, coordonare manuală, capacitate
de analiză şi sinteză a informaţiilor acumulate, disponibilitatea pentru însuşirea de noi
cunoştinţe, capacitatea de sintetizare şi redare (oral şi în scris) a evenimentelor privind
funcţionarea calculatorului sau a reţelei; capacitatea de comunicare corectă, concisă şi eficientă
cu diferiţi interlocutori; capacitatea de a asculta cu atenţie şi răbdare partenerii de dialog şi de a
preîntâmpina eventuale divergenţe; demonstrarea unor atitudini precum atenţie, fermitate în
luarea deciziilor, aplicarea promptă a deciziilor ierarhic superioare; redarea prin cuvinte şi
formulări simple a situaţiilor întâlnite în activitatea zilnică, mai ales cea de asistare şi îndrumare
a utilizatorilor..

482
2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă
Programul de lucru al operatorului calculator este de luni până vineri câteodată şi sâmbăta, dar se
poate încadra şi în tipul de program cu orar variabil/sezonier. Timpul de lucru afectat
activităţilor specifice acestei ocupaţii depăşeşte, însă, cadrul celor 8 ore normale de lucru.
Nu sunt necesare delegaţiile sau deplasările în interes de serviciu, deoarece operatorul de
calculator stă în biroul său, în faţa calculatorului. Se pot încheia contracte atât pe perioadă
determinată cât şi pe perioadă nedeterminată, aceasta depinde de firmă şi de dorinţa celui care
practică această meserie. De obicei sunt angajate persoane cu program complet de lucru pe
perioadă nedeterminată. Sunt şi excepţii în momentul în care volumul de muncă este foarte mare,
iar atunci se angajează persoane pe perioadă determinată cu program normal sau parţial de lucru.
Cele mai multe dintre activităţile acestei ocupaţii impun muncă de birou, deci cu sediu fix.
Activitatea implică anumite operaţii repetitive de exemplu lucrul cu anumite programe,
instalarea softului. Munca poate fi stersantă din punct de vedere psihic datorită faptului că
necesită rapiditate în efectuarea şi luarea unei decizii. Din punct de vedere fizic munca nu este
obositoare deoarece nu implică un efort fizic deosebit.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au suferit modificări majore.
Condiţiile de muncă s-au îmbunătăţit foarte mult deoarece sediile oferă condiţii civilizate de
muncă, calculatoarele din punct de vedere hardware şi software au evoluat foarte mult, în cazul
unor erori există posibilitatea atenţionării şi corectării lor cât mai rapide. Investigarea aspectelor
legate de posibila existenţă a unor boli profesionale scoate în evidenţă posibilitatea ca acestor
persoane să le fie afectată vederea, datorită radiaţiilor emise de monitor. Referitor la acestă
problemă se vede preocuparea fabricanţilor de monitoare de a crea anumite standarde calitative
cum ar fi TCO ’03 - cu radiaţii foarte mici. S-au modificat şi materialele din care sunt fabricate
monitoarele, acum se folosesc materiale ecologice, acesta fiind una dintre diferenţele calitative
ale standardelor TCO ’99 şi TCO ’03. Apariţia monitoarelor TFT sau LCD au adus îmbunătăţiri
semnificative. O altă problemă care se ridică este legată de faptul că se stă atâtea ore pe un
scaun. Acesta duce la deformări ale coloanei vertebrale sau riscul de obezitate. În ultimii 10 ani
incidenţa apariţiei acestor boli profesionale a scăzut în mare măsură datorită evoluţiei
tehnologice: monitoare cu radiaţii scăzute, scaune ergonomice. În acestă meserie nu contează
sexul persoanelor care au această ocupaţie.

483
3. Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au
generat
În ultima perioadă de timp, pentru această ocupaţie s-au semnalat schimbări majore în conţinutul
muncii datorită evoluţiei componentelor de calculator şi a programelor care se folosesc. În
general este vorba de o uşurare a activităţilor de informare, în sensul accesului rapid şi facil la
bazele de date sau la alte sisteme de informare puse la dispoziţie de creatorii de soft. Datorită
creşterii performanţelor calculatorului (s-a mărit frecvenţa procesorului, a memoriei, capacitatea
de stocare a datelor) s-a micşorat timpul de acces şi de rezolvare a unor sarcini sau probleme,
astfel încât de exemplu o sarcină de serviciu cum ar fi salvarea unei baze de date se face mult
mai rapid, timpul s-a redus de la aproximativ 30-40 de minute la maxim 5 minute. Programele,
softul care se folosesc acum au evoluat foarte mult, acestea sunt mult mai eficiente şi mai rapide,
utilizatorul având tot felul de facilităţi precum verificarea şi corecţia în timp real al greşelilor
apărute în operarea pe calculator. Multe din operaţiile care se făceau manual acum se fac
automat, de exemplu la instalarea programului de operare pe calculator trebuia să instalezi
driverele pentru toate componetele calculatorului cum ar fi placa de bază, video, de sunet, de
reţea (ex. Windows 98); cu noul sistem de operare toate acestea se fac automat (Windows XP).

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani s-au produs schimbări majore ale conţinutului acestei ocupaţii. Evoluţia
tehnologiilor informatice a determinat schimbarea cadrului de organizare a evidenţei
informaţiilor în baze de date uşor accesibile şi sistematizate. Cadrul legislativ nu a suferit
modificări importante. Din punct de vedere managerial, au evoluat strategiile adoptate pentru a
satisface competiţia în domeniu, în sensul adaptării la exigenţele clienţilor, la evoluţia
tehnologică.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Ţinând cont de schimbările din ultimii ani, deoarece se întrevede o evoluţie rapidă din punct de
vedere tehnologic, vor trebui făcute investiţii majore în achiziţia de calculatoare performante şi
softuri noi şi actualizate. Datorită noilor cerinţe ale pieţei şi dezvoltarea rapidă a internetului se
crede că în următorii ani operatorul de calculator va prelua în totalitate sarcinile de serviciu ale
administratorului de baze de date, acesta fiind înlesnită şi de evoluţia softului care este în stare să
detecteze şi să corecteze automat erorile apărute într-o bază de date.

484
Într-un interval de timp relativ scurt, firmele cu acest profil vor trebui să-şi perfecţioneze dotarea
cu softuri specifice pentru crearea bazei de date, sistematizarea şi protecţia informaţiilor
corespunzător noilor standarde tehnice şi legislative.

4. Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1. Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică ocupaţia de operator calculator trebuie să aibă specializare în acest
domeniu pentru a duce la bun sfârşit sarcinile de serviciu. Cu siguranţă, dezvoltarea sistemului
concurenţial şi în acest domeniu a condus şi va conduce la selectarea persoanelor cu abilităţi
specifice practicării acestei ocupaţii, pentru a face faţă exigenţelor cerute de obţinerea succesului
în această activitate.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Operatorul de calculator trebuie să cunoască procedurile de pornire sau repornire a calculatorului
care se referă la: verificarea conectării corecte la sursa de alimentare, folosirea unităţii
neîntreruptibile de putere „UPS”, respectarea specificaţiilor din documentaţia aferentă fiecărui
echipament. Datorită faptului că calculatoarele sunt de diferite tipuri: mainframe, mini sau
microcalculatoare, calculatoare personale (laptop sau portabile), echipamente PDA (personal
digital assistant) sau similare, sistemele de operare sunt cele aferente tipului de calculatoare şi
pot fi şi ele diferite; la fel şi conectarea în reţea, respectiv interconectarea reţelelor astfel încât
operatorul de calculator trebuie să cunoască toate acestea. Informaţiile urmărite prin
monitorizare de către operatorul de calculator sunt: parametri, mesaje de eroare, mesaje de
confirmare a atingerii parametrilor, mesaje de stare, de avertizare, de confirmare a execuţiei, de
trecere de la o stare la alta. În general aceste informaţii sunt salvate şi păstrate în jurnale (log-
uri). Elementele folosite pentru conectarea şi interconectarea în reţea pot fi: adaptoare (interfeţe)
de reţea, care folosesc cabluri sau sunt de tip wireless, concentratoare, switch-uri, bridge-uri,
routere, gateway. Monitorizarea traficului de informaţii din reţea, a accesului la resursele şi
serviciile reţelei se face folosind componente software diverse, cuprinse sau nu in sistemele de
operare, procurate de la terţe firme specializate în elaborarea şi distribuirea acestor aplicaţii.
Documente tipărite primite de utilizatori pot fi: lucrări, desene, imagini. Cunoştinţele necesare
operatorul de calculator sunt: noţiuni de bază despre sisteme de operare, conectarea în reţea,
standarde de conectare, protocoale, servicii, relaţii client – server; proceduri standardizate;
instalarea şi configurarea sistemelor de operare şi a aplicaţiilor; instalarea şi configurarea
echipamentelor periferice; gestiunea echipamentelor şi a operaţiilor de tipărire; conectarea la

485
internet; folosirea şi funcţionarea serviciilor standard în reţeaua internet. Echipamentele UPS,
soluţiile RAID şi clusterele de servere sunt soluţii de implementarea a securităţii datelor ce
depind de producătorul echipamentelor si uneori de sistemele de operare. Resurse partajabile pot
fi: directoare (dosare, foldere), fişiere, baze de date, imprimante. Operatorul de calculator
monitorizează permisiunile şi drepturile de acces care se referă la operaţiile pe care utilizatorii
sunt în drept sau nu să le efectueze folosind calculatorul. Aceste operaţii pot fi: accesul la
resursele distribuite în reţea, accesul la resursele locale, operaţii care au efect asupra propriului
calculator sau asupra unora aflate la distantă (ex.:lansarea abuzivă în execuţie a unor programe
sau oprirea lor, instalarea de drivere inadecvate sau dezinstalarea lor, instalarea sau dezinstalarea
jocurilor, reconfigurarea abuzivă a sistemului de operare). Pentru aceasta operatorul de calculator
are nevoie de următoarele cunoştinţe: noţiuni fundamentale despre sisteme de operare, sisteme
de fişiere, conturi de utilizator; autentificarea utilizatorilor, permisiuni, drepturi, restricţii; reguli
de securitate de la locul de muncă; partajarea şi oprirea partajării resurselor; soluţii de securitate
(utilizare de UPS-uri, soluţii RAID, clustere de servere); folosirea procedurilor (utilitarelor)
pentru urmărirea şi verificarea privilegiilor utilizatorilor şi a celor de stabilire a privilegiilor
curente; programe antivirus şi modalităţi de folosire a lor. Asistarea utilizatorilor se face prin
prezenţa fizică lângă utilizator sau prin urmărirea de la distanţă a aplicaţiilor (taskurilor) rulate
de aceştia. Aplicaţiile pe care le folosesc utilizatorii pot fi: locale sau de reţea, cu grade diferite
de complexitate, necesitând sau nu acces la baze de date de dimensiuni şi cu grade diferite de
complexitate, baze de date locale sau distribuite. Cunoştinţele operatorului de calculator necesare
pentru asistarea utilizatorilor sunt: arhitectura calculatoarelor, echipamente periferice, comenzi şi
interpretoare de comenzi; interfaţa grafică cu utilizatorul; acces la resurse locale şi la distanţă (în
reţea); permisiuni şi/sau drepturi de acces, conturi ale utilizatorilor; componentele software şi
aplicaţii instalate; lansarea în execuţie a aplicaţiilor, oprirea execuţiei aplicaţiilor, operarea cu
unele dintre cele mai frecvent folosite aplicaţii; utilizarea serviciilor Internet şi/sau Intranet (e-
mail, World Wide Web). Disfuncţionalităţile hardware pot fi: conectare incorectă a cablului;
parametrii tehnici ai cablului diferiţi faţă de cei din standard; adaptoare de reţea defecte sau
setate incorect; segmente de cablu de reţea întrerupte; contacte imperfecte; defecte ale unor
componente (memorii, placă de bază, procesor, baterie); echipamente periferice incorect instalate
sau configurate; hard-discuri defecte; unităţi de CD, DVD, dischete defecte; monitoare, tastaturi,
mouse-uri defecte; modem-uri defecte sau incorect conectate; switch-uri defecte; drivere
improprii asociate perifericelor. Parametrii de neconformitate se pot referi la: funcţionarea
procesorului, a memoriei, la harddiscuri, controlere, interfaţa de reţea, drivere, servicii,
protocoale, aplicaţii. Instrumentele de testare specializate sunt: incluse în kit-ul de instalare care
însoţeşte sistemul de operare sau aplicaţia: Computer Management, Performance Monitor,

486
Network Monitor, Network Analyzer; dezvoltate de firme specializate: SoftExplode pentru
verificarea stării sistemului de operare pentru Windows 98/ME/NT/2000/2003/XP; utilitare
SnapFiles pentru verificare servere, ocupare resurse, funcţionare servicii în reţea; Smartmontools
şi Smartsuitepakage pentru sisteme de operare Linux, Windows, Mac OSX. Instrumentul cel mai
potrivit este ales de inginerul de sistem sau administratorul de reţea în funcţie de criteriile de
performanţă cerute sau urmărite în funcţionarea sistemului de operare şi a aplicaţiilor, iar
operatorul trebuie să-l folosească pentru verificarea funcţionarii corecte. Alimentările electrice
ale unui calculator pot fi: alimentare din circuit cu conductori de protecţie şi dedicat; alimentare
prin intermediul unei surse neîntreruptibile de tensiune (UPS). Cerinţele tehnice ale alimentărilor
se referă la: modalităţi de manipulare, tăiere, pozare, asigurarea protecţiei împotriva tensiunilor
periculoase, valori ale tensiunilor şi curenţilor, lungimi de segmente, distanţe admise; trebuie să
existe un proiect, un manual, precum şi indicaţiile inginerului de sistem. Caracteristicile mecano
– electrice pot fi: caracteristici tehnice (impedanţă, tensiune), limite de expunere la căldură,
umiditate, câmpuri electromagnetice perturbatoare, lungimi permise pentru segmente, distanţa
dintre repetoare, şocuri şi vibraţii. Echipamentele de conectare sau interconectare în reţea pot fi:
cabluri, conectori, hub-uri, switch-uri, repetoare, amplificatoare, antene radio, gateway, routere.
Sculele, dispozitivele şi aparatele specifice sunt: şurubelniţe, cleşti de sertizat, maşini de găurit,
aparate de măsură. Sistemele de operare şi aplicaţiile folosite depind de locul unde funcţionează
calculatoarele sau reţeaua de calculatoare (magazine, birouri, ateliere, fabrici, bănci, spitale,
universităţi, servicii de transport de orice fel, servicii de distribuire de utilităţi publice).
Cunoştinţele necesare operatorului de calculator sunt: noţiuni de bază despre tehnologia
informaţiei; tipuri de alimentări electrice; arhitectura calculatoarelor; conectarea în reţea,
arhitecturi de reţea, tipuri de reţele (WAN, LAN, reţeaua internet, Intranet), protocoale; noţiuni
despre sisteme de operare şi aplicaţii; aplicarea unor proceduri standard pentru configurarea
sistemelor de operare şi a aplicaţiilor, tipuri de aplicaţii sau servicii din reţea, relaţia client –
server; noţiuni fundamentale despre interconectarea reţelelor (switch, router, bridge, gateway).

4.3. Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie necesar practicării acestei ocupaţii este situat la nivelul liceului tehnic
de specialitate. Se întâlnesc cazuri când operatorul de calculator are studii superioare, adică este
de profesie inginer de sistem sau administrator de reţea. Faţă de anii 1990 nivelul minim de
educaţie putem spune că a rămas acelaşi sau poate a crescut puţin spre cel postliceal datorită
faptului că conţinutul muncii a devenit tot mai complex astfel încât sunt necesare tot mai multe
competenţe specifice pentru îndeplinirea cu bine a acestei activităţi.

487
4.4. Necesităţi de pregătire/specializare
Din analiza evoluţiei nivelului minim educaţional rezultă că este manifestă o tendinţă de trecere
de la cunoştinţele medii generale către cele postliceale de specialitate. Datorită progresului
tehnologic foarte rapid este necesară specializarea persoanelor care au această ocupaţie în cursuri
de scurtă durată privind tehnici de operare PC şi de însuşire a cunoştinţelor despre noile
tehnologii, componente de calculator şi programe noi apărute care să ducă la creşterea eficienţei
activităţilor desfăşurate de către operatorul de calculator. În acelaşi timp cursurile de limbi
străine precum engleza sunt binevenite deoarece majoritatea softurilor, a specificaţiilor
componentelor de calculator, a instrucţiunilor de folosire sunt scrise în limba engleză.

5. Ocupaţii înrudite
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
În exercitarea atribuţiilor specifice acestei ocupaţii, operatorul de calculator are nevoie de
inginerul de sistem sau administratorul de reţea. Fără ajutorul acestora, operatorul de calculator
nu poate duce la bun sfârşit sarcinile de serviciu. Ocupaţiile din avalul activităţii operatorului de
calculator sunt utilizatorii de aplicaţii. Dintre ocupaţii înrudite cu operatorul de calculator pot fi
menţionate: inginerul de sistem, administratorul de reţea, administrator baze de date.

6.Concluzii

Ocupaţia de operator calculator electronic şi reţele este încadrată în COR cu codul 312201.
Sectorul de activitate în care se practică această ocupaţie este divers de la comerţ la cel financiar
bancar, oriunde este nevoie de utilizarea calculatorului sau a reţelei de calculatoare. Ca domeniu
standard al ocupaţiei acesta este electrotehnică, automatică, electronică, informatică / tehnologia
informaţiei. Firma la care s-a făcut investigaţia este Bene Internaţional, o firmă cu mare
experienţă, înfiinţată în 1997, este o firmă privată cu capital majoritar românesc, este o firmă de
mărime medie. Cea mai folosită denumire a acestei ocupaţii este cea de operator calculator.
În ultima vreme datorită puternicei influenţe a sistemului de calcul şi puternicei pătrunderi pe
piaţă a sistemelor informatice tot mai multe firme angajează persoane care au meseria de
operator calculator. Putem spune că această meserie este una cerută pe piaţa forţei de muncă,
fiind considerată o meserie de viitor, de exemplu tot mai multe firme îşi trimit gestionarii la
cursuri de operare pe calculator. Datorită dezvoltării tehnologice se crede că pe viitor tot mai
multe meserii vor avea nevoie de cunoştinţe în domeniul operării pe calculator, aceasta va deveni
treptat una din cerinţele majore la angajare, deoarece utilizarea calculatorului, dintr-o cerinţă, a
devenit treptat o necesitate. Din statistici se poate observa că numărul operatorilor pe calculator a

488
crescut foarte mult în ultima perioadă, tot mai multe licee introducând ca specializare acestă
meserie. Deoarece în acest domeniu schimbările şi noutăţile apar aprope zilnic este nevoie de
specializare continuuă pentru a fi în pas cu noile tehnologii.

489
 Monografie profesională

Operator extracţie ţiţei

1.Natura activităţii

1.32. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Operatorul extracţie ţiţei realizează operaţiunile necesare pentru extragerea ţiţeiului,
utilizând scule şi dispozitive specifice, realizând măsurători, lucrări de instrumentaţie la
sonde, intervenţii de reparaţii, asigurând calitatea, igiena şi securitatea muncii.
Activităţile se referă la :
• suspendarea materialului tubular şi a prăjinilor de pompare cu ajutorul sculelor şi
dispozitivelor de manevră
• înşurubarea-deşurubarea materialului tubular şi a prăjinilor de pompare
• măsurarea parametrilor caracteristici cu ajutorul aparatelor de măsură şi control şi
interpretarea rezultatelor măsurătorilor în funcţie de valarile parametrilor determinaţi
• realizarea lucrărilor de instrumentaţie la sonde, care se referă la identificarea sculelor
de manevră necesare instrumentaţiei, alegerea sculelor de bază conform calibrelor
• controlarea parametrilor la sondele în erupţie naturală şi artificială
• respectă regimul tehnologic al sondelor aflate în pompaj de adâncime, utilizând
echipamentele de forţă şi pompaj
• utilizează echipamentele necesare la injecţia de fluide în stratele productive
• utilizează metodele de fisurare hidrauluică a stratelor productive
• utilizează echipamentul de extracţie prin metode moderne de pompaj (pompe cu
cavităţi progresive, pompaj electrocentrifugal şi hidraulic, tubing flexibil
• face intervenţii şi reparaţii la sonde, identificând cauzele defecţiunilor, utilizând
corect sculele şi dispozitivele de remediere
• pregăteşte executarea operaţiilor de intervenţie la sondele productive
• aplică normele de calitate în domeniu pentru propriul loc de muncă, precum şi cele
care privesc reglementarea activităţilor de proces (intrări-ieşiri)
• utilizează procedurile standardizate de asigurare a calităţii
• aplică legislaţia şi reglementările privind securitatea şi sănătatea la locul de muncă,
prevenirea şi stingerea incendiilor, cunoscând responsabilitatea locului de muncă

490
 care decurg din instructaje de profil; raportează cu promptitudine situaţiile care pun
în pericol securitatea individuală şi colectivă; ia măsuri pentru reducerea factorilor
de risc la locul de muncă.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Sarcinile de serviciu ale operatorului extracţie ţiţei au fiecare importanţa lor. Este greu de
decelat dacă în stabilirea ordinii ca importanţă trebuie puse sarcinile de producţie înaintea
celor care privesc securitatea individuală sau colectivă, sau acestea din urmă înaintea celor
care privesc asigurarea calităţii în munca de extracţie. Un mod de ordonare ar putea fi
următorul :
• realizarea lucrărilor de instrumentaţie la sonde, cu ajutorul utilajelor de manevră,
utilizând sculele şi dispozitivele necesare, precum şi aparatele de măsură şi control
• aplică tehnologiile moderne de extracţie a ţiţeiului
• controlează parametrii sondelor în erupţie
• face lucrări specifice pompajului de adâncime
• face lucrări de intervenţii şi reparaţii la sonde
• aplică legislaţia şi reglementările de securitate şi sănătate la locul de muncă şi ia
măsuri pentru diminuarea factorilor de risc.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Colectarea informaţiilor este tipul iniţial de activitate oricare ar fi locul, momentul şi tipul
informaţiei. Colectarea informaţiilor serveşte şi pentru alegerea calibrelor de scule, priveşte
şi utilizarea aparatelor de măsură şi control în identificarea disfuncţionalităţilor şi a abaterilor
de la standardele de performanţă sau de securitate, vizează şi modul cum sunt reespectaţi
parametrii regimului tehnologic al sondelor aflate în pompaj la adâcime. Colectarea
informaţiilor are importanţa ei şi în identificarea măsurilor necesar a fi adoptate la
intervenţiile de reparare a sondelor.
Totuşi, se consideră ca extrem de importantă culegerea îi evaluarea informaţiiloe referitoare
la factorii de rsc (substanţe periculoase, microorganisme, curenţi de aer, temperatură,
ventilaţie, zgomote, vibraţii, radiaţii).
Activităţile de tip mental implicate se referă la evaluarea informaţiilor culese, la identificarea
situaţiilor critice şi la luarea deciziilor care se impun în astfel de situaţii

491
 Din tipul de activităţi de comunicare/interrelaţie sunt de menţionat cele implicate de munca
în echipă, comunicarea cu superiorii şi colegii de lucru, foarte importante pentru eficienţa
muncii şi intervenţia rapidă în cazuri critice de lucru.
În munca operatorului de extracţie ţiţei domină activitate fizică, efortul susţinut, amnevrarea
unor obiecte cu gabarite mari în condiţii de risc de manevrare, intervenţii de reparare sau
remediere la echipamentele de lucru, activităţi de măsurare şi control, activităţi tehnice
complexe.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Dintre abilităţile de tip cognitiv, pentru exercitarea activităţilor specifice sunt necesare cele
care se referă la vizualizarea imaginară (înţelegerea modului în care se produc evenimente la
mare adâncime numai prin prelucrarea informaţiilor date de aparatură), orientarea în spaţiu
şi sistematizarea informaţiilor.
Abilităţile fizice necesare sunt forţa fizică necesară manipulării pieselor agabaritice, forţa
explozivă, coordonarea motorie, rezistenţa în codiţiile efortului static, , precizia controlului
mişcărilor, dexteritatea manuală.
Dintre abilităţile senzoriale necesare sunt de menţionat percepţia adâncimii, vederea de
aproape şi diferenţierea culorilor.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele necesare practicării ocupaţiei de operator extracţie ţiţei sunt preponderent
tehnice. Acestea se referă la operarea cu echipamente şi instalarea unor echipamente pe
maşini, întreţinerea şi repararea utilajelor şi echipamentelor, utilizarea sculelor şi
dispozitivelor necesare, inclusiv cele de măsurare şi control.
Alt nivel de competenţe este cel referitor la identificarea soluţiilor care trebuie adoptate în
urma deciziilor de intervenţie, tip de competenţe foarte important în cazuri speciale, de risc.
Din categoria competenţelor generale, importantă este cea referitoare la monitorizare, ţinerea
sub control permanent a caracteristicilor tehnice şi evaluarea lor.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Operatorul extracţie ţiţei lucrează în schimburi, în regim permanent de lucru, indiferent de zi
sau noapte. El este angajat pe bază de contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată.
Echipamentele pe care le utilizează sunt elevatori, pene de acţionare, cleşti, chei, cap rotativ,
aparate de măsură a debitelor şi presiunii, indicatoare de greutate, dinamometre, tahometre,
elemente de injecţie, termometre, densimetre, pompe, instalaţii de intervenţie la sonde.

492
 Munca este foarte solicitantă fizic, cu echipamente şi vehicule descoperite, expunere la
temperaturi extreme şi la factori contamunaţi, expunere la riscul utilizării unor echipamente
periculoase.
Poziţia de lucru ortostatică, cu frecvente deplasări şi manevrări de obiecte grele, agabaritice
Mediu poluat şi murdar.
Condiţiile de lucru nu s-au înbunătăţit şi este de presupus că nici nu se pot îmbunătăţi pentru
că această ocupaţie este legată de specificul extracţiei. Indiferent de creşterea
performanţelor tehnice şi tehnologice, rămâne mediul deschis, murdar, expus la risc şi efortul
fizic deosebit.
Există pericolul contaminării cu bacterii şi virusuri antrenate din materialele de exploatare.
Strategiile de motivare şi stimulare au în vedere plăţi compensatorii pentru extinderea
programului de lucru, lucrul de noapte şi în condiţii de risc, mese gratuite.
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt indicaţi numai bărbaţi

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii a rămas neschimbat în ultimii 5 ani.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Adoptarea soluţiilor tehnice de exploatare nu ţine de momentul în timp. sarcinile de lucru
rămân aceleaşi.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Nu se întrevăd schimbări ale conţinutului specific acestei ocupaţii în următorii 5 ani.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care exercită această ocupaţie au calificarea de operatori extracţie ţiţei

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel elementar de fizică,
chimie,biologie,comunicare şi legislaţie şi cunoştinţe de nivel mediu privind tehnologia

493
 extracţiei de ţiţei, utilizarea aparatelor de măsură şi control şi interpretarea informaţiilor date
de acestea.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim necesar de instrucţie şcolară pentru practicarea acestei
ocupaţii au evoluat de la nivelul de şcoală generală sau grup şcolar industrial de petrol către
liceul industrial de petrol.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Este necesară pregătirea profesională de specialitate cu durată de 1-2 ani şi dobândirea
experienţei practice de lucru.

5.Ocupaţii înrudite
Lăcătuşi, montatori, mecanici.

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: inginer tehnolog extracţie, maistru extracţie, tehnician extracţie
În aval: personal necalificat

6.Concluzii
Ocupaţia de operator extracţie ţiţei – COR 811301 - face parte din categoria ocupaţiilor
dominante şi de tradiţie la noi în ţară .
Operatorul extracţie ţiţei realizează operaţiunile necesare pentru extragerea ţiţeiului, utilizând
scule şi dispozitive specifice, realizând măsurători, lucrări de instrumentaţie la sonde, intervenţii
de reparaţii, asigurând calitatea, igiena şi securitatea muncii.
Sarcinile de serviciu ale operatorului extracţie ţiţei au fiecare importanţa lor. Este greu de
decelat dacă în stabilirea ordinii ca importanţă trebuie puse sarcinile de producţie înaintea
celor care privesc securitatea individuală sau colectivă, sau acestea din urmă înaintea celor
care privesc asigurarea calităţii în munca de extracţie. Un mod de ordonare ar putea fi
următorul :
• realizarea lucrărilor de instrumentaţie la sonde, cu ajutorul utilajelor de manevră,
utilizând sculele şi dispozitivele necesare, precum şi aparatele de măsură şi control
• aplică tehnologiile moderne de extracţie a ţiţeiului
• controlează parametrii sondelor în erupţie
• face lucrări specifice pompajului de adâncime

494
 • face lucrări de intervenţii şi reparaţii la sonde
• aplică legislaţia şi reglementările de securitate şi sănătate la locul de muncă şi ia
măsuri pentru diminuarea factorilor de risc.
Dintre abilităţile de tip cognitiv, pentru exercitarea activităţilor specifice sunt necesare cele
care se referă la vizualizarea imaginară (înţelegerea modului în care se produc evenimente la
mare adâncime numai prin prelucrarea informaţiilor date de aparatură), orientarea în spaţiu
şi sistematizarea informaţiilor.
Abilităţile fizice necesare sunt forţa fizică necesară manipulării pieselor agabaritice, forţa
explozivă, coordonarea motorie, rezistenţa în codiţiile efortului static, , precizia controlului
mişcărilor, dexteritatea manuală.
Dintre abilităţile senzoriale necesare sunt de menţionat percepţia adâncimii, vederea de
aproape şi diferenţierea culorilor.
Competenţele necesare practicării ocupaţiei de operator extracţie ţiţei sunt preponderent
tehnice. Acestea se referă la operarea cu echipamente şi instalarea unor echipamente pe
maşini, întreţinerea şi repararea utilajelor şi echipamentelor, utilizarea sculelor şi
dispozitivelor necesare, inclusiv cele de măsurare şi control.
Alt nivel de competenţe este cel referitor la identificarea soluţiilor care trebuie adoptate în
urma deciziilor de intervenţie, tip de competenţe foarte important în cazuri speciale, de risc.
Din categoria competenţelor generale, importantă este cea referitoare la monitorizare, ţinerea
sub control permanent a caracteristicilor tehnice şi evaluarea lor.
Operatorul extracţie ţiţei lucrează în schimburi, în regim permanent de lucru, indiferent de zi
sau noapte. El este angajat pe bază de contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată.
Poziţia de lucru ortostatică, cu frecvente deplasări şi manevrări de obiecte grele, agabaritice
Mediu poluat şi murdar.
Condiţiile de lucru nu s-au înbunătăţit şi este de presupus că nici nu se pot îmbunătăţi pentru
că această ocupaţie este legată de specificul extracţiei. Indiferent de creşterea
performanţelor tehnice şi tehnologice, rămâne mediul deschis, murdar, expus la risc şi efortul
fizic deosebit.
Există pericolul contaminării cu bacterii şi virusuri antrenate din materialele de exploatare.
Strategiile de motivare şi stimulare au în vedere plăţi compensatorii pentru extinderea
programului de lucru, lucrul de noapte şi în condiţii de risc, mese gratuite.
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt indicaţi numai bărbaţi

495
 Monografie profesională

Operator mercerizator textile

Cod COR 826407

1.Natura activităţii

1.33. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de mercerizator produse textile presupune executarea unor operaţii cu ajutorul unor
utilaje automate sau semi automate în vederea finisării(mercerizării) textilelor tesute sau
neţesute, a materialelor din bumbac, precum şi a altor produse textile.Munca se desfăşoară în
fabrici de textile, filaturi, ţesătorii, fabrici de tricotaje sau ateliere de profil.În mod curent , pentru
îndeplinirea sarcinilor de serviciu ,un operator mercerizator::
• Primeşte comanda de executat cu toate caracteristicile produsului;
• Primeşte materia primă pe tuburi textile sau bobine;
• Fixează tuburile textile sau bobinele pe dispozitive, tercând firul printr-o tujă de
micşorare a diametrului;
• Trecerea multiplă printr-o flacără pentru a se elimina orice scămoşare;
• Bobinarea firelor textile astfel mercerizate fie pe suluri fixe, fie pe papiote.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

• Persoanele care practică această meserie trebuie să fie preocupaţi, în primul rând,de
realizarea normelor de lucru prevăzute la standarde de calitate cât mai ridicate;
• Să ţină evidenţa zilnică a realizărilor pentru calcularea unor venituri salariale corecte;
• Să acorde o atenţie deosebită încadrării în consumurile specifice realizării produsului;
• Să respecte normele de protecţie a muncii şi a sarcinilor pe linie PSI.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În prezent, pentru practicarea ocupaţiei de operator mercerizator se apreciază ca fiind foarte
importante asimilarea de date şi informaţii, analizarea şi evaluarea lor pentru realizarea
sarcinilor specifice.Persoanele care practică acestă meserie depun un efort fizic
moderat.Activităţile manuale, de manevrare de obiecte, dar şi activitaţi tehnice mai

496
 complexe, de operare cu echipamente, de control a modului de funcţionare a acestora sunt
foarte importante, indispensabile ocupaţiei.Nu este de neglijat capacitatea de lucru în echipă,
întrucât realizarea produselor presupune o succesiune de operaţii în care, obligatoriu, se
interacţionează cu alţi colegi cu aceiaşi ocupaţie şi/sau alte ocupaţii care conduc la finalizarea
produsului.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile intelectuale necesare practicării meseriei de operator mercerizator sunt rapiditatea
în gândire, atenţia selectivă şi distributivă,precum şi o bună capacitate de memorare.În cazul
acestei ocupaţii trebuie să existe o mare disponibilitate pentru învăţare/instruire, pentru
asimilarea de noi cunoştinţe, tendinţă care se va accentua în viitor. Dintre abilităţile fizice
foarte importante sunt cele care ţin, în primul rând, de dexteritate, de indemânarea manuală,
de coordonarea mişcărilor, de precizia şi acurateţea lor. Necesară este şi o foarte bună
vedere, mai ales cea de aproape şi pe timp de noapte.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Practicarea ocupaţiei de operator mercerizator produse textile presupune cunoştinţe generale
la un nivel care să permită identificarea problemelor şi găsirea de soluţii de rezolvare,
competenţe tehnice , dar şi competenţe în ceea ce priveşte monitorizarea şi verificarea
operaţiilor tehnice, de inspecţie de produs, de întreţinere şi reparare de echipamente. Sunt
necesare şi anumite competenţe manageriale, în sensul că trebuie sa existe o bună capacitate
de organizare a timpului de lucru şi a operaţiilor de finalizare a produsului.
Din grupa competenţelor sociale, este de subliniat că persoanele care practică această
ocupaţie trebuie să fie înzestrate cu abilităţi de lucru în echipă, interacţiune pozitvă cu
colegii, uşurinţa în asimilarea de noi informaţii/date privind meseria.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Activitatea operatorului mercerizator se desfăşoară în fabrici de textile, filaturi, ţesătorii, fabrici
de finisare a textilelor, fabrici de tricotaje, unde inevitabil se lucrează în căldură, zgomot şi aer
poluat, gaze, praf. De regulă, se lucrează în schimburi, inclusiv sâmbăta şi duminica, nefiind
necesare deplasările în interes de serviciu.
Practicarea acestei meserii implică operaţii repetitive care conduc la o anumită monotonie, fiind
semnalate condiţii de muncă ce pot conduce la disconfort fizic şi psihic. De aceea în randul celor
care practică această ocupaţie s-au semnalat imbolnăviri la nivelul aparatului auditiv.Contractele

497
de muncă sunt încheiate, de obicei, pe o perioadă nedeterminată, meseria putând fi practicată atât
de barbaţi, cât şi de femei.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

În ceea ce priveste conţinutul muncii, meseria de operator mercerizator a suferit o serie de

schimbări.Astfel au devenit tot mai importante(tendinţă care se va accentua în viitor)elementele
ce ţin de asimilarea de noi informaţii privind meseria, potrivit cerinţelor pieţei interne/externe,
dar şi evoluţiei utilajelor şi soluţiilor tehnice. Elementele ce ţin de manualitate, de acurateţea şi
finetea miscărilor în manevrarea obiectelor vor ramâne şi pe viitor foarte importante.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii care au condus la schimbări sunt determinate, în principal, de retehnologizare, de
apariţia unor utilaje performante în acest domeniu de activitate, de exigenţele crescute privind
calitatea materiei prime, de creşterea competiţiei în domeniu. Cei care practică în prezent această
meserie dar,mai ales, cei care o vor practica în următorii ani trebuie să facă faţă din punct de
vedere profesional cerinţelor clienţilor, beneficiarilor interni şi/sau externi.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Potenţiale schimbări privind conţinutul muncii în următorii 5 ani vor fi dictate de integrarea în
UE, care va aduce după sine noi cerinţe în funcţie de raportul cerere-ofertă de pe piaţa produselor
de acest gen, creşterea exigenţelor privind calitatea,în condiţiile unei concurenţe sporite în
domeniu

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Cei care practică meseria de operator mercerizator sunt în majoritatea cazurilor muncitori
textilisti.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Practicarea meseriei de operator mercerizator presupune un nivel elementar de cunostinţele
tehnice(inginerie şi tehnologie), matematică, fizică, chimie şi legislaţie în domeniu.

498
4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia
Nivelul de pregătire pentru această ocupaţie este şcoala profesională.
4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Pentru a face faţă cerinţelor actuale ale ocupaţiei este necesară pregătirea teoretică şi practică,
prin cursuri de specializare ori de câte ori este nevoie pentru a fi la curent cu tehnica nou folosită
în domeniu.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Ocupaţiile înreudite cu cea de operator mercerizator sunt:
• Muncitor textilist filatură;
• Bobinator maşini textile.

6.Concluzii
Ocupaţia de operator mercerizator textile, cod COR 826407, face parte din domenil de
activitate-industrie prelucrătoare-fiind considerată o ocupaţie dominantă. Activitatea principală
constă în operaţia de finisare(mercerizare) a firelor textile cu ajutorul unor maşini automate sau
semiautomate.
Persoana care practică meseria de operator mercerizator textile trebuie să aibă un nivel elementar
de cunoştinţe generale şi şcoala profesională în domeniu. Exercitarea acestei ocupaţii presupune
deasemenea o manualitate deosebită, acuitatea şi precizia mişcărilor, dar şi abilităţi privind
asimilarea şi utilizarea cunoştinţelor tehnice, abilităţi privind verificarea şi punerea în funcţiune a
maşinilor şi utilajelor specifice. Poate fi practicată atât de femei cât şi de bărbaţi.
Pentru că presupune o pregătire profesională susţinută, mai ales în perspectiva evoluţiei
cerinţelor pieţei în domeniu, stimularea privind practicarea ocupaţiei de operator mercerizator
produse textile s-ar putea face printr-un salariu motivant,printr-o departajare mai bună a
activităţilor, asigurarea unor condiţii de lucru mai bune, prin eliminarea pe cât posibil a
zgomotului si a poluării cu praf, gaz, etc.

499
 Monografie profesională

Operatorpunct termic

1.Natura activităţii

1.34. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de operator punct termic şi-a schimbat modul de organizare a muncii, dar a rămas
cu acelaşi conţinut al muncii
Activităţile operatorului la punctele permice se referă la:
§ supravegherea aparatelor de măsură şi control a presiunii din reţelele de apă
§ mărirea debitelor prin utilizarea resurselor de apă din afara reţelelor – puţuri de mare
adâncime
§ supravegherea aparatelor de măsură şi control a temperaturii apei calde din cazanele
de încălzire
§ supravegherea modului de funcţionare a arzătoarelor
§ supravegherea pompelor de distribuţie a apei calde în reţea
§ urmărirea aparatelor de măsurarea a presiunii apei calde din reţea pentru depistarea
avariilor semnalate prin scăderi de presiune
§ urmărirea temperaturii agentului termic pe reţelele de retur şi a celor de distribuţie
(tur) şi reglarea conform reglementărilor şi sezonului
§ urmărirea presiunii combustibililor care alimentează arzătoarele
§ pornirea şi oprirea pompelor de distribuţie în reţea
§ respectarea consumurilor reglementate de combustibili şi a programelor de
funcţionare a pompelor
§ intervenţii în caz de avarie
§ repararea şi întreţinerea echipamentelor în perioada reviziilor tehnice la punctele
termice
§ respectarea normelor de tehnica securităţii muncii şi prevenire şi stingere a
incendiilor
§ completarea registrelor de stare a funcţionalităţii punctului termic
§ oprirea instalaţiilor în cazul scăderii debitelor de reţea privind alimentarea cu apă şi
cu combustibil

500
 § Răspunde de păstrarea stocurilor de combustibili de rezervă pentru utilizarea în
situaţii de urgenţă în sezonul rece.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Sarcinile importante privesc :
§ supravegherea parametrilor de presiune şi temperatură a reţelelor de tur şi retur
§ supravegherea presiunii combustibililor de încălzire a apei
§ pornirea – oprirea pompelor de distribuţie
§ intervenţii în caz de avarie în punctul termic şi în reţelele de distribuţie pentru
remedieri de urgenţă

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Cele mai importante activităţi din munca operatorului la punct termic privesc supravegherea
şi controlul modului în care se face livrarea agentului termic. Acestea privesc monitorizarea
indicatoarelor aparatelor de măsură şi control şi reglarea după caz a presiunilor şi
temperaturilor
Un alt tip de activitate se referă la prelucrarea şi analizarea informaţiilor privind funcţionarea
arzătoarelor, cazanelor şi pompelor de distribuţie, evaluare care conduce la luarea deciziei
pentru intervenţie în caz de necesitate
Activităţile fizice sunt reprezentate de intervenţiile de reparare a conductelor şi pompelor.
manipulări de scule, acţionarea valvelor de distribuţie.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Aspectele cognitive sunt reprezentate de cunoaşterea semnificaţiei parametrilor tehnici
privind optimul funcţional şi compararea acestora cu parametrii reali. Elaluarea abaterilor de
la optimul funcţional conduce la luarea deciziilor de intervenţie.
Este esenţială abilitatea referitoare la atenţia distributivă. Operatorul trebuie să sesizeze orice
modificare majoră a cadranelor tuturor aparatelor de măsurare din punctul termic

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În cea mai mare măsură, competenţele operatorului la punctul termic sunt de monitorizare şi
de lucru cu echipamentele

501
 În destul de mare măsură sunt necesare bunei desfăşurări a activităţilor specifice, cele
referitoare la semnificaţie ştiinţifică a modificărilor parametrilor funcţionali, de evaluare şi
luare a deciziilor în cazuri critice sau de avarie, modul de funcţionare şi posibilităţile de
remediere a utilajelor şi echipamentelor.
Competenţele sunt extinse asupra acţionărilor de porni-oprire a instalaţiilor conform corelării
cu regimul de funcţionare şi programul sezonier.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Operatorul la punct termic lucrează în schimburi care asigură 24 ore din 24 funcţionarea
instalaţiilor. Chiar şi în cazurile în care din anumite defecţiuni se opreşte sistemul de
pompara, parametrii funcţionali se păstrează la nivel de veghe.
Munca operatorului este legată de punctul termic, deci este la punct fix. El nu face deplasări
în afara perimetrului punctului termic.
Lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată.
Munca sa este considerată stresantă din punct de vedere psihic. Obositoare este doar din
cauza alternării schimburilor de lucru, inclusiv de noapte, cânt starea de alertă trebuie să
rămână la acelaşi nivel ca şi ziua.
Microclimatul muncii este dominat de zgomot continuu, de joasă intensitate şi umiditate
Condiţiile de muncă au rămas neschimbate, dar munca şi-a pierdut din importanţă în
condiţiile în care o mare parte din populaţie se debranşează de la sistemele de librare a apei
calde şi căldurii, utilizând echipamente proprii.
Nu există boli profesionale, dar există o mare incidenţă a pierderii sensibilităţii auzului la
persoanele care practică această ocupaţie de multă vreme.
Nu contează sexul persoanelor care practică această ocupaţie.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul activităţilor nu s-a schimbat

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, punctele termice au fost dotate cu pompe eficiente şi cazane cu mare
randament. Totuşi, sarcinile de lucru au rămas neschimbate.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

502
 Debranşarea masivă de la sistemele publice de încălzire va determina fie restrângerea
activităţilor şi închiderea punctelor termice acolo unde nu mai sunt utilizatori, fie o regândire
a sistemului şi adoptarea unor politici stimulative care să determine o creştere a numărului
beneficiarilor.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Lăcătuş mecanic
Instalator
Sudor

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt suficiente cunoştinţele de nivel mediu privint
tehnologia instalaţiilor de încălzire, mecanică, matematică şi fizică,transportul fluidelor.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de instrucţie şcolară necesară pentru practicarea aceastei
ocupaţii se referă la şcolile profesionale (nu a evoluat în perioada 1990-2000)

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Investigaţia a relevat aprecieri privind necesitatea organizării unor cursuri teoretice şi
practice de minim 6 luni pentru dobândirea cunoştinţelor necesare operării şi formarea
deprinderilor practice.

5.Ocupaţii înrudite
Instalator instalaţii termice şi sanitare
Sudor electri şi autogen

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: metrolog
În aval: instalator

503
6.Concluzii
Ocupaţia de operator punct termic – COR 816114 – şi-a pierdut din interes odată cu
debranşările masive ale populaţiei de la sistemele colecive de încălzire. Evoluţia cererii
acestei ocupaţii pe piaţa forţei de muncă va urma cursului de intervenţie a politicilor şi
strategiilor de dezvoltare din acest domeniu.
Sarcinile muncii operatorului la punctul termic privesc :
§ supravegherea parametrilor de presiune şi temperatură a reţelelor de tur şi retur
§ supravegherea presiunii combustibililor de încălzire a apei
§ pornirea – oprirea pompelor de distribuţie
§ intervenţii în caz de avarie în punctul termic şi în reţelele de distribuţie pentru
remedieri de urgenţă
Este esenţială abilitatea referitoare la atenţia distributivă. Operatorul trebuie să sesizeze orice
modificare majoră a cadranelor tuturor aparatelor de măsurare din punctul termic
În cea mai mare măsură, competenţele operatorului la punctul termic sunt de monitorizare şi
de lucru cu echipamentele
În destul de mare măsură sunt necesare bunei desfăşurări a activităţilor specifice, cele
referitoare la semnificaţie ştiinţifică a modificărilor parametrilor funcţionali, de evaluare şi
luare a deciziilor în cazuri critice sau de avarie, modul de funcţionare şi posibilităţile de
remediere a utilajelor şi echipamentelor.
Operatorul la punct termic lucrează în schimburi care asigură 24 ore din 24 funcţionarea
instalaţiilor.
Munca operatorului este legată de punctul termic, deci este la punct fix. El nu face deplasări
în afara perimetrului punctului termic.
Lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată.
Munca sa este considerată stresantă din punct de vedere psihic. Obositoare este doar din
cauza alternării schimburilor de lucru, inclusiv de noapte, cânt starea de alertă trebuie să
rămână la acelaşi nivel ca şi ziua.
Microclimatul muncii este dominat de zgomot continuu, de joasă intensitate şi umiditate
Nu există boli profesionale, dar există o mare incidenţă a pierderii sensibilităţii auzului la
persoanele care practică această ocupaţie de multă vreme.
Nu contează sexul persoanelor care practică această ocupaţie.

Elemente de profil :
- şcoală profesională
- adaptabilitate la lucru în schimburi

504
- acuitate vituală
- atenţie distributivă
- aptitudini tehnice

505
 Monografie profesională

Optician

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Persoanele care activează în cadrul posturilor în care se practică ocupaţia de

Optician, îndeplinesc, în general, sarcini de confecţionare lentile, şlefuire lentile, tăiere lentile,
consiliere si instruire a clienţilor, instruire a opticienilor începători şi a vânzătorilor de ochelari.
Procesul în cadrul căruia se desfăşoară activităţile Opticianului începe dinspre client
prin primirea solicitării acestuia - fie că este vorba despre alegerea ramelor ochelarilor, fie că
este vorba despre prezentarea reţetei scrise de către medicul oftalmolog, potrivit careia opticianul
confecţionează lentilele (în cazul în care acestea nu sunt deja confecţionate – caz în care firma
subcontractează aceasta activitate unui producător de lentile), fie că este vorba despre necesităţi
de confecţionare lentile, manevrare lentile, şlefuire lentile, fie că este vorba despre activităţi de
instrucţie sau activităţi de vanzare. Procesul se încheie în acelaşi loc, adică la client, prin livrarea
produsului finit şi satisfacerea necesitaţilor acestuia.
Activităţile realizate de către Optician pot fi împărţite în patru categorii: 1) Activităţi
de formare şi consiliere, 2) Activităţi de confecţionare lentile, 3) Activităţi de vânzări şi reparaţii.
Descriind pe scurt fiecare dintre aceste activităţi vom putea avea o imagine mai clara a naturii
ocupaţiei de Optician.

1) Activităţile de formare şi consiliere cuprind, în primul rând activităţile de auto-formare

(unde este cazul, Opticianul poate participa la cursuri de vânzări, de utilizare
echipamente noi). În afara acestor activităţi, Opticianul este responsabil cu instruirea
opticenilor începători, învăţându-i pe aceştia cum să folosească echipamentele, cum să îşi
gestioneze interacţiunile cu clienţii şi cum să îndeplinească sarcinile administrative
presupuse de activitatea curenta. În plus, activităţile de instruire realizate de către
Optician au ca beneficiar şi clientul, deoarece o parte bine reprezentată a ocupaţiei de
optician este aceea de instruire a clienţilor în vederea folosirii şi îngrijirii ochelarilor. De
asemenea, Opticianul consiliază clienţii în alegerea ramelor din punct de vedere al
calităţii şi din punct de vedere estetic. Alături de alegerea în privinţa ramelor, Opticianul
consiliază clientul şi în alegerea lentilelor (de plastic, de sticlă, office, de contact etc.)

506
 prezentând avantajele şi dezavantajele fiecărui tip de lentilă. În privinţa lentilelor de
contact, Opticianul instruieşte clienţii în privinţa modului în care se montează\potrivesc,
se îngrijesc etc.

2) Activităţile de confecţionare şi modificare lentile, cuprind, abordând această activitate

procesual, primirea şi citirea reţetei, măsurarea lentilelor, utilizare a echipamentelor de
măsura, utilizarea echipamentelor de tăiat şi şlefuit, livrarea lentilelor (unifocale,
bifocale, progresive etc.) către client. În cadrul acestui proces, Opticianul lucrează atât cu
lentile pentru ochelari cât şi cu lentile de contact. În privinţa acestora din urmă,
Opticianul are doar sarcini de modificare potrivit mărimii şi formei ochilor clientului.

3) Activităţile de reparaţii şi vânzări ochelari reprezintă o parte importantă a activităţii

specifice ocupatiei. Opticianul primeste ochelarii defecti, inregistreaza solicitarea si tipul
defectului, încasează eventualul avans pentru care eliberează chitanţă, apoi repară
ochelarii (în general de montare lentile, reparare rame etc.), pe care ulterior îi livrează
clientului. În privinţa activităţilor de vânzare, Opticianul prezintă (dacă este cazul)
produsele optice clientului şi le vinde eliberand (dacă nu există casier) garanţii (dacă este
cazul) facturi şi chitanţe fiscale.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Sarcinile de serviciu pot fi ordonate în funcţie de importanţa lor în următoarea serie:

Cele mai importante sarcini, şi cele cu siguranţă specifice ocupaţiei, sunt cele legate de
confecţionarea şi modificarea lentilelor. Importante în mare măsură sunt sarcinile legate de
formarea şi consilierea începătorilor şi clienţilor. Mai puţin importante sunt sarcinile vizând
vânzarea produselor optice. De multe ori însă, sarcinile de vânzare sunt preluate de un vânzator.

1) Sarcini de confecţionare-modificare lentile

- sarcini utilizare echipamente şlefuire tăiere
- sarcini şlefuire tăiere manuală
- sarcini modificare (manuală sau automată) lentile plastic, sticla, contact
- sarcini montare lentile
- sarcini reparare ochelari

2) Sarcini formare-consiliere

507
 - sarcini autoformare
- sarcini formare opticieni începători
- sarcini consiliere clienţi
- sarcini instruire clienţi

3) Sarcini vânzare
- sarcini prezentare produse
- sarcini administrative (scriere garanţii, facturare etc.)

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Activităţile profesionale caracteristice ocupaţiei de Optician sunt preponderent de

natură intelectuală şi de comunicare cu ceilalţi. Foarte importante sunt activitatile de actualizare
şi folosire de cunoştinţe, cele de identificare soluţii şi rezolvare de probleme, cele de prelucrare
şi analizare de informaţii, cele de reflecţie şi luare de decizii şi cele de evaluare de informaţii.
Dintre activităţile ce presupun interacţiunea şi comunicarea cu ceilalţi foarte
importantă este interacţiunea cu clienţii. De altfel, cea mai mare parte a activităţilor Opticianului
este în contact direct cu beneficiarii. Din acest motiv persoanele care au aceasta ocupaţie vor
avea de îndeplinit, în foarte mare măsură, sarcini de lucru cu publicul, de instruire şi acordare de
consultanţă pentru clienţi, în folosirea şi îngrijirea ochelarilor. În plus, un alt aspect foarte
important al activităţilor specifice ocupaţiei, este acela al îngrijirii şi asistării altora. Sunt, de
asemenea, importante activităţile de vanzare, de negociere şi gestionare de conflicte, de
monitorizare şi control al resurselor.
Din aria activităţilor de natură fizică, Opticianul îndeplineşte în foarte mare măsură
sarcini ce presupun activităţile manuale şi activităţile de manevrare obiecte şi operare cu
echipamente.
Alaturi de activităţile fizice, activităţile intelectuale şi de interacţiune şi comunicare
cu ceilalţi, ocupaţia conţine activităţi de identificare a informaţiilor necesare realizării sarcinilor.
În foarte mare măsură posturile în care se practică ocupaţia de Optician implică colectarea,
evaluarea şi asimilarea de informaţii şi date necesare realizării sarcinilor specifice.

508
2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare persoanelor ce activează în cadrul posturilor în care se practică

ocupaţia de Optician sunt în special de natura intelectuală şi senzorială, însă şi abilităţile fizice
sunt bine reprezentate.
Din sfera abilităţilor intelectuale, Opticianului îi sunt în foarte mare măsură necesare
abilităţile cognitive (inteligenţa, memorie, atenţie), rapiditatea în gândire, dat fiind faptul că
natura ocupaţiei presupune gândirea de soluţii în timp real în privinţa celui mai bun curs de
acţiune pentru rezolvarea problemelor ce apar. De asemenea, Opticianul trebuie să aibă abilitatea
de a lucra cu uşurinţă cu cifrele, activitatea sa curentă presupunând calcule matematice de un
nivel mai înalt sau mai puţin înalt de dificultate. În afară de aceste abilităţi intelectuale,
practicanţii ocupaţiei trebuie sa aibă o atenţie distributivă foarte dezvoltată, deoarece activitatea
sa necesită decodarea simultană a mai multor procese, şi o atenţie selectivă foarte dezvoltată,
deoarece concentrarea este o condiţie esenţială succesului în activităţile de creare a lentilelor şi
de lucru cu echipamente de precizie. Deoarece activitatea curentă a opticienilor presupune lucrul
cu informaţie (fie că este vorba despre informaţie despre echipamente sau despre cazurile primite
spre rezolvare) o abilitate importantă este şi aceea de memorare. De asemenea abilităţile de
exprimare orală au o foarte mare importanţă, dată fiind comunicarea continuă cu beneficiarii.
Din categoria abilităţilor senzoriale, Opticianul trebuie să aibă, în primul rand, o
vedere de aproape foarta bună. Vederea de departe este mai puţin importantă.
În privinţa abilităţilor fizice, necesare în foarte mare măsură sunt dexteritatea
manuală - dată fiind confecţionarea lentilelor, manevrarea şi ajustarea ramelor, şi precizia şi
acurateţea în mişcări - date fiind aceleaşi aspecte. Activitatea Opticianului presupune un efort
fizic moderat spre redus.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Din categoria competenţelor generale, specifice ocupaţiei de Optician îi sunt în foarte

mare măsură necesare competenţele privind cititul, scrisul şi calculele matematice şi elementele
ştiinţifice de baza (în special fizica optică)
Din sfera competenţelor de abordare sistemică este importantă aceea de evaluare şi
luare de decizii.
În privinţa competenţelor sociale, sunt importante acelea de convingere şi
persuasiune, de negociere (mai ales în relaţiile cu clienţii), precum şi cele specifice actului de

509
instruire a beneficiarilor în utilizarea optima a ochelarilor. O importanţă echivalentă o au şi
competenţele specifice furnizării de servicii.
În cazul competenţelor relaţionate cu rezolvare de probleme, ocupaţia de Optician
pretinde persoanelor care activează în cadrul ei, competenţe în identificarea de probleme şi
soluţii în mare măsură.
Ocupaţia de Optician implică în mare măsură lucrul cu echipamente de măsurat şi de
confecţionat lentile, şi într-o măsură mai mică, competenţe în utilizarea computerului.
Alături de aceste competenţe, din categoria competenţelor de management al
resurselor, Opticianul trebuie sa aibă, într-o măsură semnificativă, competenţe de organizare a
timpului.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Opticienii lucrează, în general cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu

program complet într-o unitate cu sediul fix, delegaţiile şi deplasările în interes de serviciu
nefiind necesare. Programul Opticianului este pe perioada cuprinsă între zilele de luni şi vineri.
(inclusiv luni şi vineri).

Activitatea Opticienilor este, în general, monotonă, sarcinile fiind repetitive şi într-un

număr redus. O alta caracteristică a activităţii desfăşurate de către practicanţii ocupaţiei constă în
faptul că sarcinile de serviciu sunt stresante din punct de vedere psihic.
Ocupatia de Optician nu prezintă condiţii de muncă nefavorabile. Intr-o mică măsură
(frecvenţă redusă) se poate nota, la categoria de condiţii de muncă nefavorabile, zgomotul produs
de utilizarea unora dintre echipamente, sau cel produs de clienti.
În privinţa condiţiilor de munca se remarcă o îmbunătăţire în mare măsură a acestora
în ultimii zece ani. Aceasta îmbunătăţire se datorează, în special apariţiei maşinilor de şlefuit
computerizate, a lentilelor performante şi a ramelor de calitate.
Ocupatiei îi este specifică, la categoria bolilor profesionale, silicoza. Aceasta este o
boală a aparatului respirator, şi este cauzată de inhalarea cristalelor de siliciu. Riscul apariţiei
acestei boli a scazut în foarte mare măsură în ultimii zece ani. Cea mai importantă cauză a
acestei scăderi a incidenţei silicozei este apariţia aparaturii performante.
Aceasta ocupaţie poate fi practicată de persoane de ambele sexe, deoarece solicitarea
fizică aferenta muncii este redusă ca frecvenţă şi intensitate. Mai importante sunt motivaţia
intrinsecă talentul şi indemanarea.

510
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

În ultimii cinci ani conţinutul muncii specific ocupaţiei de Optician s-a schimbat în
mică măsură. Această schimbare s-a datorat, în principal, modernizării echipamentelor de tăiat şi
şlefuit (maşina de tăiat lentile asistată de computer). Aceleaşi schimbări au condus şi la
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii zece ani, conţinutul activităţii acestei ocupaţii a înregistrat schimbări

datorate, în primul rând, unor factori precum adaptarea la nevoile clienţilor şi creşterea
competiţiei în domeniu. Aceşti doi factori sunt relaţionaţi, şi produc, prin diversificarea ofertei
pe piaţa, creşterea calităţii serviciilor oferite şi schimbarea şi adăugarea de activităţi
caracteristice ocupaţiei. Alături de aceşti doi factori, schimbările de natură tehnologica au
generat, la rându-le, modificări în conţinutul muncii Opticienilor, adăugând o serie de activităţi
specifice noilor tipuri de echipamente. Schimbările în organizarea activităţii la locul de muncă,
deşi mai puţin importante decât ceilalţi factori, sunt de asemenea, importante. Destul de
importaante sunt indicate a fi schimbările în cadrul legislativ.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

Schimbările preconizate pe termen mediu – următorii cinci ani – se concentrează, în

principal, în jurul operării cu echipamente noi (aparate de tăiat, măsurat etc.). Acestea vor
modifica tipul activităţilor prestate, atat pe cele de măsurare şi confecţionare a lentilelor cât şi pe
cele de învăţare a utilizării echipamentelor şi pe cele de instrucţie a beneficiarilor. Aceste
schimbări vor fi produse în special de dezvoltările tehnologiei.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

• reparator-montator ochelari de vedere

511
4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Activitatea Opticienilor necesită cunoştinţe specifice. Persoanele care practică

această ocupaţie, au nevoie, la nivel mediu, de cunoştinţe în domeniul computerelor şi a altor
echipamente electronice.
La nivel mediu-superior sunt necesare cunoştinţe de matematică, fizică şi biologie-
anatomie. În activitatea sa curentă, Opticianul este obligat să facă legătura între aceste trei tipuri
de cunoştinţe, dată fiind natura ocupaţiei. Cunoştinţele de biologie-anatomie sunt necesare
deoarece produsul final este destinat sănătăţii umane. Cunoştinţele de matematică şi fizică sunt
necesare în realizarea lentilelor (calcule şi optică).
De asemenea, relaţionate cunoştinţelor de biologie sunt cele de medicină umană, care
sunt necesare la nivel mediu.
Din sfera ştiinţelor sociale, ocupaţiei îi sunt caracteristice la nivel elementar
cunoştinţele de psihologie. Aceste cunoştinţe sunt necesare, în special, în rezolvarea conflictelor
apărute în relaţia cu clienţii.
Deoarece activitatea Opticianului presupune intr-o măsură însemnată lucrul şi
interacţiunea cu clienţii, cunoaşterea la nivel elementar a limbii engleze şi a altor limbi straine
este, într-o măsură însemnată, necesară. (clienţii pot fi cetăţeni străini care nu vorbesc limba
română).
La nivel superior sunt necesare cunoştinţele de prelucrare a lentilelor şi de producţie
a acestora. Aceasta este, de fapt, în mare parte, activitatea principală care se desfăşoară în cadrul
ocupatiei. (alături de acea de contact, vânzare, instruire a clienţilor)
In mai mica măsură, (la nivel elementar), sunt necesare cunoştinţele de administraţie,
management şi contabilitate, însă activităţile care necesită aceste cunoştinţe nu sunt centrale
ocupaţiei, fiind mai degrabă secundare şi cu o frecvenţă redusă.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie pe care practicanţii ocupaţiei de Optician trebuie să îl aibă,

este acela al studiilor postliceale. Aceasta cerinţa (a nivelului minim de educaţie) nu a evoluat în
ultimii 16 ani, fiind un standard atât pentru anii 1990-2000 cât şi pentru anii 2000-2006.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

512
 În afara cursurilor urmate în cadrul învăţământului formal, sunt necesare cursuri de
vânzări de scurtă durată (pana în două luni). Necesitatea acestor cursuri este motivată prin
contactul direct şi frecvent cu clienţii, şi de faptul că o mare parte a activităţii opticianului constă
în activităţi de vânzare şi consiliere a clienţilor.

5.Ocupaţii înrudite

Conţinutul muncii, cunoştinţele, aptitudinile şi competenţele comune ocupaţiei de

Optician sunt înrudite cu acelea ale altor două ocupaţii relaţionate cu optica medicală:

• Optometrist
• Medic Oftalmolog

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În relaţie cu ocupaţia de Optician pot fi puse alte patru ocupaţii din care se pot
construi doua lanţuri ocupaţionale: In primul, în amonte, putem situa ocupaţia de optometrist
(producţie echipamente de îndreptare vizuală, întreţinere aparate optometrice), iar în aval
ocupaţia de vânzător de produse de oftalmologie şi de produse asociate. Un al doilea lanţ
ocupaţional poate cuprinde medicul oftalmolog în amonte (diagnosticare şi prescriere tratament)
şi lipitorul de lentile şi prisme (reparaţii lentile).
În oricare dintre cele doua lanţuri ocupaţionale, în amonte poate fi trecută şi ocupaţia
de producător de lentile şi rame.

6.Concluzii

Ocupaţia de Optician, având codul COR731110, este deschisă în egală măsură

femeilor şi bărbaţilor şi se regăseşte în categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat în mică măsură
conţinutul, modificările fiind cauzate, în special, de modernizarea echipamentelor, de concurenţa
crescută, şi de un răspuns mai bun dat nevoilor clienţilor.
Activitatea Opticianului cuprinde 3 categorii de activităţi: activităţi de confecţionare-
modificare-reparare, activităţi de formare şi consiliere, şi activităţi de vânzare. Dintre acestea
cele mai importante sunt sarcinile legate de confecţionare-modificare-reparare, cele de instruire
fiind, deşi importante, mai puţin reprezentate decât cele din prima categorie. În privinţa

513
activităţilor de vânzare, trebuie spus că acestea sunt contingente, existenta lor fiind corelată cu
decizia unităţii angajatoare de a avea, sau nu, un post de vânzător.

Tipul ideal al Opticianului este reprezentat de o persoană care deţine:

1) abilităţi: cognitive, rapiditatea în gândire, abilitatea de a lucra cu uşurinţă cu cifrele,

atenţie distributivă foarte dezvoltată, atenţie selectivă foarte dezvoltată, memorie bună,
abilităţi de exprimare orala, vedere de aproape foarte bună, dexteritatea manuală, precizia
şi acurateţea în mişcări. Activitatea Opticianului presupune un efort fizic redus.

2) competenţe: de evaluare şi luare de decizii, convingere şi persuasiune, de negociere,

competenţe specifice actului de instruire a beneficiarilor în utilizarea optima a
ochelarilor, competenţe în identificarea de probleme şi solutii, competenţe în lucrul cu
echipamente de măsurat şi de confecţionat lentile, competenţe în utilizarea computerului,
competenţe de organizare a timpului.

3) cunoştinţe: de matematică, fizică si biologie-anatomie, de medicină umană, cunoştinţele

de psihologie, cunoştinţe în lucrul şi interacţiunea cu clienţii, cunoaşterea la nivel
elementar a limbii engleze şi a altor limbi străine este necesară, cunoştinţe de prelucrare a
lentilelor şi de producţie a acestora, cunoştinţe de administraţie, management şi
contabilitate.

Motivarea este preponderent extrinsecă şi se manifestă prin salariu şi prime

ocazionale. Posibilitatea motivaţiilor de natură intrinsecă este insă, de asemenea, deschisă.

514
 Monografie profesională

Ospătar

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activităţile realizate zilnic sau aproape zilnic de către un ospătar sunt următoarele:
- Primirea clienţilor în local, oferirea unei mese. În condiţiile în care nu există masă
disponibilă în local sau este un local des frecventat, se stabileşte o înţelegere cu aceştia pentru o
rezervare pentru mai târziu sau pentru altă dată. Sau se negociează condiţiile în care, într-un timp
destul de scurt, se poate ocupa o masă fiindcă alţi clienţi părăsesc localul.
- Prezentarea meniului şi se începe cu băuturile care vor fi servite prima dată, după care
urmează antreurile, dacă există o sugestie din partea casei în ceea ce priveşte un anumit fel de
mâncare sau poate că există meniul zilei, care poate să fie prezentat. După servirea băuturilor, se
acordă timpul necesar pentru ca clienţii să se poate decide asupra compoziţiei meniului.
- Se preia comanda de la masă, cu multă răbdare şi atenţie pentru a elimina orice
posibilitate de a omite ceva din meniu sau de a greşii. Se atenţionează clientul în privinţa
gramajului produselor, dacă este cazul, se face recomandarea pentru un anumit tip de mâncare
cum poate fi prezentată, se prezintă toate opţiunile posibile în care acel preparat poate fi servit în
acel local.
- Cerearea comenzii la bucătărie.
- Se începe servirea meniului,începând cu antreurile, supa, felul doi, desert, şi eventual
cafea. Se acordă suficient timp clienţilor în servirea băuturilor, mâncării, desertului.
- Se crează o admosferă de confort şi armonie în timpul servirii produselor.
- Întreţinerea clienţilor cu o admosferă plăcută, prin debarasarea de pe masă a tacâmurilor
şi veselei folosite.
- Prezentarea notei de plată la final şi salutarea şi mulţumire clientului.
- Servirea clienţilor în condiţii cât mai bune, memorarea sau notarea comenzilor,
efectuarea calcului pentru plata comenzii, relaţii bune cu bucătăria, cu colegii de breaslă şi cu
conducerea unităţii

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

515
Respectarea programului de muncă şi monitorizarea resurselor
Ţinerea şi efectuarea evidenţei
Deservirea clienţilor într-un mod cât mai plăcut posibil
Realizarea unui mic raport, a unei evidenţe clare pentru colegul/colega din tura următoare
Prezentarea produselor într-un mod cât mai persuasiv
Realizarea de inventare lunare
O foarte bună relaţionare cu clienţii atât în timpul servirii acestora, cât şi la final pentru a putea
menţione o relaţie bună, pentru dezvoltarea şi vânzarea serviciilor şi a produselor în viitor.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Interacţiunea cu colegii la locul de muncă, lucrul în echipă sau adaptarea de nevoile celorlalţi
colegi sunt activităţi foarte importante. Interacţiunea cu clienţii, lucrul cu publicul, persuasiune şi
vânzarea produselor existente, a serviciilor oferite reprezintă o serie de activităţi mai mult decât
necesare pentru această ocupaţie, iar practicarea lor cu abilitate este un atu pe care ospătarul
poate să-l aducă acestei meserii. Uneori este nevoie de gestionarea unor conflicte şi negociere.
Activităţile manuale, manevrarea obiectelor, lucru cu echipament şi controlarea funcţionării
acestuia sunt activităţi la fel de importante precum cele descrise anterior pentru ocupaţia de
ospătar. În unele situaţii, activităţile de zi cu zi ale unui ospătar presupun şi un efort fizic intens.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Sunt foarte necesare, în cea mai mare măsură, abilităţi de exprimare orală, de rapiditate în
gândire, de uşurinţă în munca cu cifre, de memorare, de atenţie selectivă, dar şi distributivă. De
asemenea, sunt foarte necesare abilităţile fizice precum dexteritatea în mişcări, precizie în
mişcări, capacitate de efort fizic susţinut, pentru o durată lungă şi coordonare fizică. Acuitatea
auditivă este o altă abilitate necesară ocupaţiei de ospătar.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Pentru a practica ocupaţia de ospătar este nevoie, într-o foarte mare măsură, de competenţe din
domeniu cunoştiinţelor generale: scris, citit, matematică elementar, apoi elemente din domeniul

516
învăţării active. Sunt foarte necesare, în cea mai mare măsură, competenţe cât mai multe din
domeniul social: sensibilitate la dinamica grupurilor, la nivelul comunicaţiilor, coordonarea unor
activităţi, capacitate de persuasiune şi convingere, pe scurt, competenţe din domeniul furnizării
de servicii. Este foarte necesară şi capacitatea sau competenţa organizării timpului pentru a putea
oferi clientului serviciul în timp scurt, eficient, pentru a fi mulţumit.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

În mod normal, sau cu preponderenţă, această ocupaţie se desfăşoară pe toată durata sătămânii,
munca în schimburi fiind necesară datorită programului îndelungat de funcţionare a
restaurantelor, barurilor, etc. Este o ocupaţie care se poate desfăşura şi pe timp de noapte, uneori
fiind necesară şi munca mai multă decât ce de 8 ore. Nu sunt necesare deloc deplasările în alte
localităţi sau în străinătate pentru realizarea ei. Contractele prin care se realizează acestă ocupaţie
pot fi diverse, de la cele pe o perioadă nedeterminată, într-o unitate cu sediul fix, până la cele pe
perioade determinate, cu un program complet sua unul parţial. Este o ocupaţie solicitantă din
punct de vedere fizic şi monotonă, implicând operaţii repetitive. De cele mai multe ori ea se
desfăşoară într-un mediu cu zgomot, unoeir şi poluant din cauza fumului de ţigară sau a aburilor
de alchool, condiţii de muncă penibile, şi/sau în condiţii de muncă cu disconfort fizic sporit. În
ultimii 10 ani, activităţile necesare desfăşurării acestei ocupaţii au rămas neschimbate. De
asemenea, nu au fost identificate boli profesionale specifice ocupaţiei de ospătar. Genul celor
care practică acestă ocupaţie nu are importanţă, fiind atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei
acelaşi lucru, nu necesită calităţi sau abilităţi care să fie mai des întâlnite ân rândul bărbaţilor sau
al femeilor.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

Conţinutul muncii realizate de către un ospătar s-a schimbat în mică măsură în ultimii 5 ani, mai
ales datorită necesităţii perfecţionării sau specializării în diverse zone precum limbi străine,
specialităţi culinare şi băuturi, dezvoltarea destul de amplă a abilităţilor de comunicare, vânzare
şi comercializare a serviciilor şi produselor oferit. Activităţile de bază ale ocupaţiei precum
servirea, prezentarea, întreţinerea clienţilor nu s-au modificat în mod esenţial, ci doar
perfomanţele, modul în acre aceste abilităţi sunt puse în evidenţă, utilizate şi latura sper acre se
pune accentul în locul unde acestă ocupaţie este exercitată.

517
3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Adaptarea la nevoile clienţilor şi creşterea competiţiei în acest domeniu sunt cei mai importanţi
factori care au determinat schimbările din activităţile ocupaţiei de ospătar. Apoi, au mai putut
apărea şi schimbări la nivelul organizării activităţii la locul de mucă, posibilitatea ca unele
activităţi realizate de către ospătar să poată fi îndeplinite şi de către alte persoane cu alte ocupaţii,
sau amplificarea activităţilor pe care un ospătar le realizează. Fiind o zonă economică acre s-a
dezvoltat mult în ultimii 10 ani, acest lucru a adus noi modalităţi de oferire şi vânzare a
produselor şi serviciilor.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

Odată cu „modernizarea” localurilor, a restaurantelor, barurilor, probabil că activitatea

ospătarilor se va specializa sper alte abilităţi, modalităţi de a îmbunătăţii relaţiile cu clienţii şi de
a oferi „servicii” noi. Dar, în general, activităţile de bază ale acestei ocupaţii nu se vor modifica
într-o foarte mare măsură în următorii 5 ani. Competiţia de pe piaţa serviciilor precum
restaurantele, barurile, localurile, va aduce modificări în conţinutul muncii de ospătar:
dezvoltarea şi perfecţionarea abilităţilor de deservire a clienţilor, de negociere, de persuasiune a
acestora, oferirea unui mediu favorabil, în care clienţii să se simtă bine, dezvoltarea abilităţilor
de vânzare, cunoştiinţe de limbi străine, şi mai ales limba enegleză.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Barman, vânzător, chelner, sunt profesii care au activităţi înrudite ocupaţiei de ospătar, de aceea
persoanele care au aceste profesii pot la un moment dat să aibe ocupaţia de ospătar.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru desfăşurarea activităţilor specifice ocupaţiei de ospătar este nevoie de cunoştiinţe bune de
matematică, pentru efectarea callculelor, de cunoştiinţe de limbi străine, şi mai ales limba
enegleză, cele din domeniul vânzări şi marketing, din domeniul comunicării şi munca cu clienţii.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

518
Este necesară o pregătire la nivelul şcolii profesionale, sau cursuri de pregătire pentru ospătari.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Există necesitatea dezvoltării unor cursuri specializate pe lângă cele de opătar, cursuri de
calificări sau recalificări, mai ales cursurile de limbi străine, de gastronomie, de vinărie, etc. Cele
mai bine-venite ar fi cursurile intensive, de scurtă durată pentru dobândirea de abilităţi sau
calificări specifice ocupaţiei de ospătar.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Ajutorul de ospătar, barman, vânzător, sunt alte ocupaţii înrudite cu ocupaţia de ospătar.

Pentru o bună realizare a activităţilor ocupaţiei de ospătar, o cooperare bună este necesară cu
şeful de sală, ocupaţie aflată în amonte, şi cu ajutorul de ospătar, ocupaţie afaltă în aval, celei de
ospătar.

6.Concluzii

Competenţe cheie necesare în desfăşurarea ocupaţiei de ospătar: comunicare şi numeraţie, sunt

necesare copteneţe de înaltă calificare, comuinicare în limbă străină, lucrul în echipă. Apoi,
persoanele care doresc să aibe ocupaţia de ospătar trebuie să dobândească competenţe în
promovarea produselor şi serviciilor, să cunoască şi să stăîânească destul de bine psihologia
consumatorului pentru a putea oferi şi vonde produsele şi serviciile, să fie capabil/ă de servirea
preparatelor, servirea băuturilor, alcătuirea meniurilor în funcţie de sezon, de numărul
persoanelor aflate la masă, de tipul de meniu servit, aranjarea mesei, a tacâmurilor, a paharelor, a
felurilor de mâncare.

Codul COR: 512302: grupa majoră 5: lucrători operativi în servicii, comerţ şi asimilaţi,
subgrupa majoră 512: administratori şi alţi lucrători operativi în restaurante, cantine, pensiuni;
Ospătarii şi barmanii servesc gustări şi băuturi, sfătuiesc clienţii în alegerea vinurilor, servesc la
bar băuturi alcoolice şi nealcoolice.

519
Unitatea unde s-a realizat interviul este o firmă privată, cu capital majoritar românesc, cu un
număr între 10 şi 49 de angajaţi, funcţionează din 2004.

Ocupaţia de ospătar este o ocupaţie care necesită dexteritate fizică, muncă sub stres, în
permanent contact cu oamenii, ceea ce solicită abilităţi de comunicare, de persuasiune, negoceire
şi de vânzare a produselor şi serviciilor. Există posibilitatea stimulării financiare pentru buna
desfăşurare a acestei ocupaţii, dar şi oferirea de cursuri de specializare în anumite domenii. Nu
necesită studii superioare, ci doar studii liceale, specializate şi cursuri dee scurtă durată.

520
 Monografie profesională

Conducător de întreprindere mică (patron)

în prestări servicii

1.Natura activităţii

1.35. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de conducător (patron) în întreprinderi mici de prestări servicii este încadrată în
categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul activităţilor şi ocupă un rol tot mai
important datorită creşterii ponderii activităţii de servicii în dezvoltarea economică şi a
diversificării pieţei de servicii prin apariţia unităţilor mici, specializate, cu acest profil.
Preponderenţa activităţilor atribuite acestei ocupaţii decurge din exigenţele manageriatului
unităţilor mici de prestări servicii pentru populaţie, reparaţii ale obiectelor de uz casnic,
spălătorii, frizerii etc. şi anume:
• atragerea clienţilor, căutarea de noi clenţi, beneficiari
• asigurarea cu personal calificat pentru prestarea activităţilor de profil
• asigurarea condiţiilor de muncă
• aprovizionarea cu materiile prime şi materialele necesare muncii sau cu piese de
schimb în cazul asigurării service-ului pentru anumite tipuri de maşini şi
echipamente
• urmărirea modului în care se realizează serviciile prestate şi a îndeplinirii exigenţelor
de calitate
• instructarea personalului privind exigenţele relaţiei cu publicul, asigurarea calităţii
muncii şi respectarea normelor de tehnica securităţii muncii şi prevenirea şi stingerea
incendiilor.
• elaborarea strategiilor de dezvoltare a firmei, de dotare cu echipamentele de lucru
necesare şi de atragere a clenţilor, obiective de promovare, reclamă, informare
Dacă service-ul se referă la activităţi desfăşurate de unitatea respectivă pe bază de contract
încheiat cu alte unităţi, în atrivuţiile conducătorului acestor mici unităţi/patron intră şi
activitatea de precontractare şi contractare a lucrărilor, de urmărire a modului cum sunt
respectate clauzele contractuale, de organizare a muncii privind respectarea termenelor şi
condiţiilor de calitate.

521
 În situaţiile în care unitatea prestează servicii la domiciliul clenţilor, conducătorul unităţii
trebuie să se asigure de transportul persoanelor şi a materialelor necesare la domiciliul
beneficiarului, de respectarea termenului propus, de calitatea relaţională a personalului care
lucrează la domiciliul clientului.
Conducătorul unor astfel de unităţi trebuie să asigure mijloacele de comunicare rapidă, să
aibă dotarea birotică necesară pentru aceasta, telefon, fax, inclusiv acces E-mail.
Conducătorul de intreprindere mică de prestări servicii / patronul poartă răspunderea legală
a întregii activităţi , inclusiv a personalului angajat. El răspunde de evidenţa contabilă şi
raportarea ei la administraţiile financiare, răspunde de evidenţa cărţilor de muncă şi a
plăţilor aferente (salarii,CAS şi alte contribuţii legale), răspunde de întreţinerea
corespunzătoare a condiţiilor igienico-sanitare de funcţionare.
El reprezintă respectiva unitate în relaţia cu instituţiile publice, clienţii,beneficiari sau terţi.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Cea mai importantă activitate a conducătorului/patronului de întreprindere mică de prestări
servicii se referă la asigurarea clienţilor şi a necesarului de muncă pentru personalul angajat.
În funcţie de volumul de lucrări sau comenzi de prestări servicii, el trebuie şă-şi organizeze
echipele de lucru sau personalul, asigurându-le condiţiile, echipamentele şi materialele
necesare pentru ca aceştia să-şi poată îndeplini sarcinile de lucru
O altă activitate foarte importantă este aceea legată de promovarea potenţialului firmei, a
produselor şi serviciilor pe care le poate oferi populaţiei şi a calităţii acestora, pentru
atragerea de noi clienţi/beneficiari.
O mare parte din timp este alocată activităţilor de tip financiar-contabil, relaţiei firmei cu
instituţiile publice pentru întreţinerea legalităţii funcţionării
În sfârşit, patronul, conducătorul unităţii de prestări servicii trebuie să se asigure de calitatea
profesională a angajaţilor, de selectarea, promovarea şi motivarea acestora pe criteriile
calităţii şi volumului muncii prestate şi loialităţii faţă de firmă.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Principalul tip de activitate implicat în această ocupaţie vizează colectarea şi evaluarea
informaţiilor de piaţă în scopul adoptării strategiilor de atragere a clienţilor şi asigurarea
fronturilor de lucru pentru personalul angajat. Această activitate presupune informarea
asupra practicilor din firmele concurente, documentare din materiale referitoare la activităţi

522
 de prestări servicii, acumulare de informaţii privind merketingul, psihologia consumatorului
de servicii.
Un alt tip de activitate se referă la intercomunicare, la comunicarea cu clienţii/beneficiarii,
supervizarea şi monitorizarea activităţii personalului din subordine, acordarea de
consultanţă, administrarea, organizarea şi gestionarea activităţii, controlul resurselor
materiale şi umane de care dispune firma pentru evitarea situaţiilor de criză în aprovizionare
sau imposibilitatea realizării sarcinilor cu personal competent şi calificat.
Din categoria activităţilor intelectuale, trebuie menţionat că exercitarea acestei ocupaţii
presupune disponibilităţile intelectuale menite să satisfacă procesele de analiză şi evaluare a
informaţiilor (clienţi, piaţă, concurenţă, materiale, personal) pe baza cărora trebuie să-şi
palnifice activitatea firmei, să identifice şi să rezolve problemele, să ia decizii şi să elaboreze
strategii de dezvoltare şi creştere a profitabilităţii firmei.
Lucrul cu computerul devine un tip de activitate din ce în ce mai necesară
conducătorului/patronului pentru ţinerea evidenţelor şi gestiunilor, pentru crearea bazei de
date referitoare la clienţi, pentru redactarea contractelor, pentrucontactul E-mail cu clienţii şi
beneficiarii serviciilor acelei firme.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Suportul de succes în munca de conducere a firmelor mici de prestări servicii către populaţie
este reprezentat de abilităţile intelectuale şi aptitudinile manageriale ale practicantului acestei
ocupaţii. Suportul cognitiv, exprimarea orală, rapiditatea în gândire şi originalitatea sunt
elementele absolut necesare celui care conduce activitatea de servicii către populaţie,
completate de găndirea deductivă şi inductivă.
În desfăşurarea activităţilor financiar-contabile trebuie să aibă abilitatea lucrului cu cifrele şi
capacitatea de memorare, precum şi atenţie selectivă şi distributivă.
Dintre abilităţile senzoriale, importantă este vederea de aproape.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Nivelul competenţelor sale în principal se referă la rezolvarea problemelor.
Conducătorul/patronul trebuie să identifice problemele cu care se confruntă firma de service,
să le evalueze şi să aplice soluţiile corespunzătoare desfăşurării activităţii în condiţii de
profitabilitate.
Dacă profilul de activitate de prestări servicii este cu o componentă tehnică, de reparaţii
obiecte şi instalaţii de uz casnic şi gospodăresc, atunci nivelul competenţelor sale trbuie să se
refere la aspectele tehnice legate de prestarea acelor servicii: de analiză tehnică, de lucru cu

523
 echipamente şi instalaţii, de cunoaştere a tehnologiilor respective pentru a supraveghea
corecta remediere a defectelor, de testare a aparatelor, de inspecţie şi verificare a obiectelor
asupra cărora s-a intervenit în procesul muncii prestate în unitate.
Nivelul competenţelor sale priveşte şi latura managerială, de organizare a timpului de muncă,
de manageriat a resurselor materiale şi de asigurare cu personal calificat şi competent.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

În funcţie de tipul prestaţiilor de servicii, timpul de lucru pentru această ocupaţie este foarte
diferit organizat. Sunt unele unităţi mici care au un orar normal de funcţionare, în zilele
lucrătoare. Altele au programul extins, lucrând în două schimburi şi în zilele libere. Orarul
este foarte diferenţiat în funcţie de tipul de service şi solicitările clienţilor, putând fi
modificat şi adaptat sezonier. Există şi unităţi care pot asigura anumite servicii şi noaptea.
Conducătorul / patronul unităţilor mici de service nu face deplasări frecvente în teritoriu.
Activitatea sa este legată mai mult de unitatea la punc fix.
Dacă este patron sau administrator nu are nevoie de contract. Doar dacă angajează un
director, cu acesta poate încheia un contract pe o perioadă nedeterminată.
Condiţiile în care îşi desfăşoară munca depind de propria disponibilitate de spaţiu şi dotare,
dar trebuie să aibă un birou dotat cu mijloace de comunicare, cu calculator şi echipamentele
birotice de ţinere a evidenţelor, contractelor, gestiunilor etc.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă ale celor care au această ocupaţie s-au ameliorat în cea
mai mare măsură prin grija patronilor de a dispune de dotarea corespunzătoare, inclusiv a
spaţiilor destinate acestei activităţi.
În general nu poate fi vorba de boli profesionale în practicarea acestei ocupaţii.
Ocupaţia poate fi practicată în egală măsurăşi de bărbaţi şi de femei.
În strategiile de motivare a acestei munci sunt preocupări privind cointeresarea materială,
adoptarea unui program flexibil, condiţii optime de lucru.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, condiţiile de muncă pentru această ocupaţie s-au schimbat în foarte mică
măsură

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

524
 În schimbarea conţinutului acestei activităţi, un rol foarte important l-a jucat creşterea
competiţiei, diversificarea pieţei de servicii şi adaptarea la cerinţele clenţilor. În domeniile de
service tehnic, un factor important al schimbărilor se referă la dotarea cu apartură, piese şi
subansamble performante, precum şi la creşterea performanţelor sculelor şi echipamentelor
de lucru sau a aparatelor de măsură şi control.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Creşterea ponderii serviciilor în economie, diversificarea lor pentru a asigura nevoile de
piaţă, pe de o parte, iar pe de alta extinderea pieţei de servicii odată cu intrarea în Uniunea
Europeană, vor determina o creştere a concurenţei care va obliga la adoptarea unor strategii
noi concurenţiale şi la creşterea specializării pentru a face faţă acestei noi conjuncturi.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care conduc unităţi mici de servicii sunt cu cele mai variate profesii, de cele mai
multe ori ztangente profilului unităţii în care conduc. Dar sunt şi domenii în care aceştia
conduc cu succes activităţi cu alt profil dacât profesiunea lor, ceea ce înseamnă în pentru
aceasta sunt necesare preponderent calităţi/abilităţi manageriale.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Sunt domenii de service în care sunt necesare cunoştinţe de nivel superior, mai ales cele care
au o componentă tehnică specială.
Cunoştinţele manageriale sunt foarte necesare practicării acestei ocupaţii şi nu neapărat de
nivel superior. Sunt totuşi necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniul financiar-
contabil, de legislaţie, de comunicare şi operare pe PC.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul de educaţie al celor care practică acestă ocupaţie este foarte diferit. Conduc sau sunt
patroni de unităţi mici de prestări servicii şi persoane cu studii superioare, dar şi cu studii
medii sau cu şcoli tehnice şi de maiştri.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru această ocupaţie, specializarea considerată necesară se referă la aspectele comerciale sau
de marketing, de organizare a afacerilor, de comunicare şi de operare pe calculator.

525
5.Ocupaţii înrudite
Director
Administrator
Manager

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În aval: muncitori calificaţi de diverse specialităţi, contabili

6.Concluzii
Ocupaţia de conducător (patron) în întreprinderi mici de prestări servicii – COR 131801 - este
încadrată în categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul activităţilor şi ocupă un rol tot
mai important datorită creşterii ponderii activităţii de servicii în dezvoltarea economică şi a
diversificării pieţei de servicii prin apariţia unităţilor mici, specializate, cu acest profil.
Activităţile principale implicate în practicarea acestei ocupaţii privesc răspunderea
conducătorului/patronului pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii, pentru atragerea
clienţilor şi prestarea unor servicii de calitate, asigurarea cu personal calificat şi cu materialele
necesare.
O altă activitate foarte importantă este aceea legată de promovarea potenţialului firmei, a
produselor şi serviciilor pe care le poate oferi populaţiei şi a calităţii acestora, pentru atragerea de
noi clienţi/beneficiari.
O mare parte din timp este alocată activităţilor de tip financiar-contabil, relaţiei firmei cu
instituţiile publice pentru întreţinerea legalităţii funcţionării
Suportul de succes în munca de conducere a firmelor mici de prestări servicii către populaţie
este reprezentat de abilităţile intelectuale şi aptitudinile manageriale ale practicantului acestei
ocupaţii. Suportul cognitiv, exprimarea orală, rapiditatea în gândire şi originalitatea sunt
elementele absolut necesare celui care conduce activitatea de servicii către populaţie, completate
de găndirea deductivă şi inductivă.
În desfăşurarea activităţilor financiar-contabile trebuie să aibă abilitatea lucrului cu cifrele şi
capacitatea de memorare, precum şi atenţie selectivă şi distributivă.
Nivelul competenţelor sale în principal se referă la rezolvarea problemelor.
Conducătorul/patronul trebuie să identifice problemele cu care se confruntă firma de service, să
le evalueze şi să aplice soluţiile corespunzătoare desfăşurării activităţii în condiţii de
profitabilitate.
În funcţie de tipul prestaţiilor de servicii, timpul de lucru pentru această ocupaţie este foarte
diferit organizat. Sunt unele unităţi mici care au un orar normal de funcţionare, în zilele

526
lucrătoare. Altele au programul extins, lucrând în două schimburi şi în zilele libere. Orarul este
foarte diferenţiat în funcţie de tipul de service şi solicitările clienţilor, putând fi modificat şi
adaptat sezonier. Există şi unităţi care pot asigura anumite servicii şi noaptea.
Conducătorul / patronul unităţilor mici de service nu face deplasări frecvente în teritoriu.
Activitatea sa este legată mai mult de unitatea la punc fix.
Ocupaţia poate fi practicată în egală măsurăşi de bărbaţi şi de femei.
În strategiile de motivare a acestei munci sunt preocupări privind cointeresarea materială,
adoptarea unui program flexibil, condiţii optime de lucru.
Nivelul de educaţie al celor care practică acestă ocupaţie este foarte diferit. Conduc sau sunt
patroni de unităţi mici de prestări servicii şi persoane cu studii superioare, dar şi cu studii medii
sau cu şcoli tehnice şi de maiştri.
Pentru această ocupaţie, specializarea considerată necesară se referă la aspectele comerciale sau
de marketing, de organizare a afacerilor, de comunicare şi de operare pe calculator.

527
 Monografie profesională

Profesor in invatamantul gimnazial

1.Natura activităţii

1.2. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activitatea Profesorului din invatamantul gimnazial se refera la buna organizare si
desfasurare a activitatilor scolare pe care o are in responsabilitate, tinand cont de
Curriculumul National pentru invatamantul gimnazial.
Profesorul din invatamantul gimnazial este persoana din sistemul de invatamant responsabila
cu instruirea si educarea copiilor cu varste cuprinse intre 10 si 15 ani in conformitate cu
cerintele idealului educational. Astfel, profesorul instruieste si educa prin tipuri de activitate
specifice, urmarind obiective cognitive, de limbaj, psihomotorii, afective, estetice, ale
educatiei pentru societate, incat elevii sa devina indivizi adaptabili, flexibili, cu dorinta si
abilitatea de a continua sa invete si dupa terminarea studiilor, pe tot parcursul vietii, toleranti
fata de opiniile diferite.
Prin urmare, in atributiile profesorului din invatamantul gimnazial intra si activitatile de
preorientare si orientare, care incep in primii ani de scoala, se desfasoara continuu si sunt
finalizate odata cu clarificarea si definitivarea optiunii profesionale. Aceasta presupune
activitate de consiliere prin indrumarea elevilor catre cursurile optionale in functie de oferta,
aspiratiile, aptitudinile, interesele si performantele elevilor. De asemenea, consilierea
absolventilor in alegerea liceelor, scolilor profesionale si de ucenici.
Acestea urmaresc utilizarea rationala a resurselor umane si integrarea armonioasa a elevilor
in viata sociala.
Avand in vedere caracterul interdisciplinar si pedagogic al acestor activitati, profesorul
colaboreaza permanent cu directorul scolii, psihologul, sociologul, medicul, dirigintele,
profesori.
Profesorul diriginte coordoneaza activitatea clasei de elevi. Colaboreaza cu profesorii clasei
si cu consilierul pentru proiecte si programe educative, in vederea armonizarii influentelor
educative si pentru a asigura o buna desfasurare a activitatilor in clasa. Prezinta elevilor din
clasele terminale prevederile legate de examenele nationale, admiterea in licee si scoli
profesionale. Impreuna cu consiliul clasei, profesorul diriginte stabileste nota la purtare a

528
 fiecarui elev, iar in cazul propunerilor de notare mai mici de 7, prezinta in scris consiliului
profesoral aceasta decizie. Profesorul diriginte primeste catalogul clasei, pe care il
completeaza la inceputul anului scolar. La sfarsitul fiecarui semestru si la sfarsitul anului
scolar incheie mediile si motiveaza absentele.
Profesorul diriginte pastreaza o legatura permanenta cu parintii prin metode specifice:
• Ore de consultanta
• Vizite la domiciliu
• Convocari speciale
• Sedinte cu parintii.
Prin acestea ii informeaza pe parinti despre rezultatele scolare obtinute la invatatura,
disciplina, comportament, ale copiilor lor sau despre rezultatele din cadrul activitatilor
extracurriculare. O alta activitate care ii revine profesorului diriginte este aceea de a informa
familiile elevilor despre situatii scolare neincheiate, ale celor corigenti, repetenti sau
sanctionati disciplinar.
Profesorul din invatamantul gimnazial colaboreaza cu directorul scolii si consiliul de
administratie pentru acordarea de burse si alocatii. De asemenea, propune spre aprobare
participarea organizata a elevilor la activitati extracurriculare, si anume: manifestari cultural-
artistice, sportive, stiintifice, excursii, vizite, etc.
Chiar daca activitatile profesorului din invatamantul gimnazial inseamna o colaborare
permanenta cu directorul scolii, corpul profesoral, elevi si parintii acestora, pesonalul
didactic auxiliar, principala sa activitate se canalizeaza spre instruirea si educarea elevilor, pe
de o parte, iar pe de alta parte, spre individualizarea elevului prin intarirea educatiei
diferentiate si a pluralismului educational.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În cadrul acivităţilor profesorului din invatamantul gimnazial nu se poate face o ierarhizare
exacta a acestora in functie de importanta. Ele decurg mai degraba in ordine cronologica.
Toate activitatile implicate in munca sa au importanta lor si presupun un scop final, care este
acela de a forma individualitati caracterizate de spirit critic, competenta, capacitatea de a
rezolva probleme, disponibilitatea catre un dialog argumentativ.
Se pot descrie următoarele sarcini de serviciu ale profesorului din invatamantul gimnazial:
• Programarea activitatii de invatare
• Analizarea planului de invatamant si a programei scolare
• Alegerea manualului si a materialelor auxiliare
• Intocmirea planificarilor calendaristice semestriale si anuale

529
 • Elaborarea proiectului didactic
• Organizarea activitatilor de invatare
• Organizarea activitati de dezvoltare fizica (pentru profesorii de Educatie Fizica)
• Organizarea activitatilor practice complementare procesului de transmitere de
cunostinte
• Utilizarea materialelor didactice
• Elaborarea instrumentelor de evaluare
• Evaluarea cunostintelor elevului
• Evaluarea parametrilor psiho- pedagogici
• Dezvoltarea comportamentului social
• Dezvoltarea de curriculum optional
• Dezvoltarea profesionala

2.Tipologia solicitărilor
2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei
Identificarea informaţiilor necesare realizarii procesului de instruire si educare este foarte
importanta in practicare ocupatiei de profesor in invatamantul gimnazial. Acesta este in mod
constant in situatia de a acumula informatii, date fiind conditiile impuse de reforma
invatamantului.
In acest sens, intregul demers in care este implicat profesorul presupune o pemanenta
activitate de perfectionare. Respectarea programei scolare elaborata de Ministerul Educatiei
impune profesorului un studiu aprofundat al manualelor scolare, pe care le preda la clasa.
Familiarizarea cu informatia acestora este esentiala in interactiunea care se stabileste la orele
de clasa cu elevii. Pe baza acestor manuale si in concordanta cu programa scolara, vor fi
intocmite planificarile pe clase, anuale, semestriale, la fiecare ora in parte, tinand cont de
obiectivele de referinta si de tipurile de invatare.
La inceputul anului scolar profesorul participa la Consfatuiri, care au loc in prezenta
inspectorului scolar de specialitate si a formatorilor de specialitate. Ultimele noutati in
domeniul disciplinei predate de profesor sunt discutate la acest nivel si urmeaza apoi sa fie
aplicate de catre profesor si asimilate de clasa de elevi.
Din categoria activitatilor care tin de interactiune si comunicare, o importanta foarte mare o
are modul in care profesorul coopereaza cu colegii, si mai ales cu profesorii din catedra sa.
Lucrul in echipa este decisiv pentru a reusi o buna armonizare intre membrii aceleiasi
catedre. In acest fel, performantele si activitatile elevilor sunt mult mai bune, iar punctele tari
se concretizeaza intr-o mai mare competitivitate si prestigiu dat scolii.

530
 Pe de alta parte, profesorul din invatamantul gimnazial este implicat in cea mai mare masura
in interactiunea cu elevii. Prin activitatile specifice de predare, invatare si aprofundare a
cunostintelor participa la instruirea, indrumarea, antrenarea, coordonarea si supervizarea
copiilor.
Profesorul diriginte desfasoara activitati importante in managementul clasei, in
administrarea, gestionarea si organizarea reurselor umane, financiare si materiale ale clasei
pe care o indruma. Motivarea elevilor pentru obtinerea de rezultate bune si performante
exceptionale, acordarea de consultanta, mentinerea legaturii cu parintii si rezolvarea
conflictelor care se ivesc sunt foarte frecvente. De asemenea, mentinerea unui climat de
cooperare la clasa, in relatiile cu ceilelati profesori, din corpul profesoral al scolii, este un
factor important si necesar.
O alta categorie de activitati specifice profesorului din invatamantul gimnazial este cea de
natura intelectuala. Zilnic, profesorul intocmeste planuri de lectie pe clase, analizand si
evaluand informatiile din manuale. Formuleaza obiective operationale in termeni de
performanta si adecvat scopului urmarit. Selectaza informatia pe criterii de esentialitate,
coreland detaliile informationale cu particularitatile grupului instruit si gradul de interes
manifestat de elevi. Organizeaza procesul de transmitere de cunostinte, transmite cunostinte
si formeaza si dezvolta deprinderi.
Utilizeaza strategii didactice de tip activ, participativ, formativ, care transforma elevul intr-
un factor activ al propriei formari. In functie de nivelul clasei elaboreaza strategii, identifica
solutii, rezolva probleme. De asemenea, stabileste obiectivele evaluarii si formuleaza
instrumentele evaluarii, decizand asupra baremului si conditiilor de evaluare, astfel incat
aceasta sa fie cat mai obeictiva.
Actualizarea si folosirea cunostintelor se impun in cazul in care apar noi informatii, iar
acestea trebuie adaptate in asa fel incat sa fie conforme cu strategia reformei invatamantului.
Activitatile de operare pe calculator sunt tot mai importante in conditiile in care exista
programe de predare de lectii pe calculator la unele discipline. In alta ordine de idei,
informatia vehiculata de profesor se gaseste in mare masura pe suport electronic.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Data fiind complexitatea solicitarilor pentru rezolvarea atributiilor de serviciu, rezolvarea cu
succes a acestora depinde de abilitatile persoanei care are aceasta functie. De aceea, activitatile
profesorului din invatamantul gimnazial presupun, in primul rand, abilitati intelectuale,
cognitive. In mare masura exprimarea orala si rapiditatea in gandire sunt abilitati necesare
profesorului. Unul dintre puctele tare detinute de aceasta profesie este originalitatea. Modul

531
ingenios in care un profesor transmite informatiile elevilor poate face invatarea mai usoara si sa
motiveze intr-o mai mare masura. Lucrul cu elevii presupune din partea celui care ii instruieste
abilitati legate de atentie, atat selectiva, cat si distribuitiva, o gandire deductiva si inductiva,
usurinta de a lucra cu cifrele, dar si o buna capacitate de memorare.
In ceea ce priveste abilitatile fizice, profesorul trebuie sa aiba dexteritate si o buna coordonare
fizica. Acuitatea auditiva, vederea de aproape si de departe sunt necesare exercitarii in bune
conditii a muncii de profesor.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele necesare pentru practicarea acestei ocupaţii se referă la scris, citit, calcule
matematice, analiza critica a situatiilor contextuale cu care vine in contact profesorul la clasa
sau cu parintii elevilor. O foarte mare importanta in practicarea acestei ocupatii o au
invatarea activa, elementele stiintifice de baza, capacitatea de analiza si intelegere a
elementelor care genereaza neintelegeri si capacitatea de a lua decizii oportune.
Profesorul trebuie sa fie o persoana capabila sa negocieze, sa convinga, sa coordoneze.
Competentele de natura sociala necesare unui profesor sunt cele specifice actului de instruire
si furnizarii de servicii.
Componentele necesare succesului activitatii sale se refera la identificarea problemelor,
evaluarea eficientei solutiilor posibile si implementarea acestora. Profesorul are calitatile
necesare organizarii timpului, un factor extrem de important in munca sa.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Profesorul îşi desfăşoară activitatea la sediul fix al unităţii de invatamant, de obicei în zilele
de lucru ale săptămânii, în cadrul unui program normal de lucru, în condiţii specifice muncii
de intr-un spatiu inchis.
Pentru posturile în care se practică această ocupaţie se încheie contract de muncă pe
perioadă nedeterminată, in cazul profesorului titular pe post, si contract pe perioada
determinata, in cazul profesorului suplinitor sau detasat. Astfel, nu in toate cazurile se
confera continuitate postului de profesor. Un alt tip de contract care se incheie pentru postul
de profesor este acela cu program complet, adica o catedra de minimum 18 ore pe saptamana
sau un contract cu program partial.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au ramas neschimbate.
Temperatura din salile de clasa este influentata de cea din mediul extern: caldura excesiva
vara, frig si umezeala iarna.

532
 In scolile care beneficiaza de finantari din diferite fonduri sau autofinantari, sponsorizari,
schimbarile sunt evidente, datorita interesului pentru asigurarea confortului de microclimat.
Acesta este de obicei controlat, curat şi adesea climatizat, în spaţiile de lucru ale profesorului
sunt dotări de tehnică de calcul şi echipamente de comunicare. Nu poate fi vorba de pericolul
unor boli profesionale, ci, doar, de incidenţa unor afecţiuni de tip psihic, cauzate de stresul
generat dedificultatile muncii cu copiii.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani au intervenit schimbări majore în conţinutul muncii acestei ocupaţii. Deşi
sarcinile şi responsabilităţile au rămas aceleaşi, modul de lucru s-a schimbat în mare măsură.
Noutatea decurge din faptul ca sistemul mostenit a fost deconstruit, au fost eliberate
initiativele de schimbare si inovare institutionala. In alta ordine de idei, peisajul diversificat
al invatamantului a fost regularizat prin „Legea Invatamantului si Statutul Cadrului
Didactic”. Schimbari au survenit si in urma declansarii reformei curriculare prin elaborarea
curriculumului national cuprinzand repere precum:
• Efective maxim si minim de ore saptamanale pe clase si ani de studiu
• Efective de ore pe disciplina
• Delimitarea „trunchiului comun/ discipline optionale”
Cauzele care au generat aceste schimbari au constat in faptul ca s-au aplicat programe sumar
decongestionate si, o noutate in invatamantul romanesc, s-au lansat pe piata manualele
alternative, dar corectandu-se eroarea comisa in 1995, cand acestea au fost editate inainte de
schimbarea planurilor si programelor de invatamant.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani sunt atat de
natura tehnica si tehnologica, fiind rezultatul schimbarilor intervenite in dotarea scolilor cu
calculatoare si perfectionarea acestora, si accesul la Internet, cat si de natura legislativa.
Reforma Invatamantului a avut in vedere legitatile economiei de piata. Accentuarea
problemelor economice, constituirea conjuncturala a fortei de munca, absenta unor
certitudini privind evolutia viitoare, dezvoltarea sectorului privat, restrangerea activitatilor
industriale, restituirea proprietatilor agricole, sunt repere esentiale in directionarea
finalitatilor educative.

533
3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora.
Schimbarile potentiale care vor avea loc sunt consecinta a reformei care incheie tranzitia de
la sistemul educational autoritarist si centralizat, la sistemul educational adecvat unei
societati bazate pe libertati individuale, economie de piata, competentele valorilor, stat de
drept. Cu alte cuvinte, se va face trecerea efectiva de la reforma de tranzitie la masuri de
reforma avansata, care sunt aplicate deja in tari ale Uniunii Europene. Reducerea incarcarii
programelor de invatamant, si compatibilizarea cu curricula europeana, managementul clasei
orientat spre competitivitate si performanta, regandirea programelor pe directia formarii
capacitatilor de baza, sunt potentiale schimbari in peisajul invatamantului romanesc, care il
vor afecta direct pe profesorul din invatamantul gimnazial. Pe de alta parte, schimbari vor
aparea si ca urmare a unui program special de refacere a laboratoarelir didactice, extinderii
conectarii la reteaua Internet a tuturor scolilor gimnaziale, generalizarea comunicatiilor
electronice. Evaluarea cunostintelor se va face in functie de standarde de performanta,
elaborate explicit si extinderea tipurilor de evaluare de la raspunsurile orale spre portofolii,
observatii scrise, rezolvari de probleme, proiecte. Se va abandona formarea continua ca
pregatire pedagogica, metodica si stiintifica, pentru un mod nou de exercitare a rolului de
cadru didactic in specialitate. Se va inlocui actualul sistem egalitarist de salarizare cu unul
stimulativ, pentru inovatie si performanta.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie
Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie trebuie sa aiba pregatire de specialitate,
sa fie titular pe post sau suplinitor. Profesorii titulari pot sa fie cu definitivat in invatamant
sau sa aiba gradele didactice II, resprectiv I. Profesorii suplinitori pot fi ingineri, biologi,
chimisti, care au absolvit un curs de psiho-pedagogie si detin modulul pedagogic.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea atribuţiilor specifice ocupaţiei de profesor in invatamantul gimnazial sunt
necesare conostinte de nivel superior din domeniul educatiei si formarii; cunostinte de nivel
pentru comunicare si media, lucrul cu elevii, resurse umane, psihologie, sociologioe si
antropologie, limbi straine, computere.
De asemenea, sunt necesare cunostinte de nivel elementar pentru matematica, fizica, chimie,
biologie, geografie, stiinte umaniste si arte, sanatate, legislatie si siguranta publica.
Practicarea ocupatiei de profesor presupune abilitati superioare privind comunicarea,
disponibilitati de a lucra cu copiii.

534
 In functie de specialitatea pe care o are, profesorul are nevoie de cunostinte de nivel superior
in disciplina pe care o preda.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Pentru exercitarea acestei ocupatii sunt angajate numai persoane cu studii superioare,
respectiv absolventi ai facultatilor de profil: stiinte socio-umane, stiinte, arte, educatie fizica.
Cunostintele de nivel superior din domeniul fiecarei discipline sunt absolut necesare, in egala
masura cu cele necesare educatiei si formarii si, nu in ultimul rand, comunicarii.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Evolutia rapida a societatii si modificarile care apar in structura reformei de invatamant
impun penrtu exercitarea acestei ocupatii exigente de perfectionare continua. In actuala
conjunctura, preocuparile pentru perfectionare aduc cu frecventa trimestriala noi
informatiidin acest domeniu, cu aplicabilitate imediata, ceea ce implica o buna cunoastere si
intelegere a informatiilor care urmeaza sa fie predate la clasa.
Pe de alta parte, in vederea perfectionarii si specializarii, profesorul participa la examenul de
definitivat in invatamant, examenele pentru gradul al II-lea si, respectiv gradul I, la reciclari.
Mai mult, apropiata intergrare in structurile europene aduce modificari de adaptare si a
acestui domeniu de activitati, ceea ce va impune ca, in completarea pregatirii profesionale
dobandite in cadrul facultatii sa fie necesara organizarea de cursuri de perfectionare de scurta
durata, ale caror programa se refera la:
• Noutati in domeniul utilizarii calculatorului in procesele de invatare, predare,
evaluare
• Cursuri de specialitate organizatorica si de management
• Cursuri pentru formarea profesorilor formatori
• Cursuri pentru formarea profesorilor in scopul eficientizarii procesului instructiv-
educativ, in domeniul consilierii si orientarii scolare si profesionale si in domeniul
evaluarii pe baza standardelor de evaluare.
Necesitatea inscrierii pe linia parteneriatelor cu scoli din Uniunea Europeana ofera
posibilitatea angajarii in activitati de tinuta si standarde internationale.

5.Ocupaţii înrudite
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
Dintre ocupaţiile înrudite cu cea de profesor in invatamantul gimnazial pot fi mentionate cele de
invatator, profesor in invatamantul liceal, educator. In realizarea sarcinilor acestei ocupatii,

535
profesorul coopereaza in egala masura cu directorul unitatii de invatamant, directorul adjunct,
seful comisiei metodice, colegii din corpul profesoral. Conlucrarea cu personalul didactic
auxiliar (bibliotecar, informatician, laborant, pedagog, asistent social) este de asemenea
importanta.

6.Concluzii
Profesorul este încadrat în COR cu codul 232201 şi este cuprins în categoria ocupaţiilor
care şi-au schimbat conţinutul.
Această ocupaţie se practică în invatamantul gimnazial şi este specifică unităţilor care
funcţionează cu un număr mai mare de personal.
Informaţiile necesare elaborării acestei monografii au fost culese de la un liceu teoretic,
persoanele investigate depăşind cadrul oferit de ghidul de interviu.
Persoanele care au această ocupaţie sunt absolvenţi ai facultăţilor de stiinte socio-umane,
stiinte, arte, educatie fizica. Ei au incheiat contract pe o durata nedeterminata sau determinata si
pot avea un program complet sau partial.
Activitatea Profesorului din invatamantul gimnazial se referă la buna organizare şi desfăşurare a
activităţii de educare si instruire pe care o are în responsabilitate. Principala sa grijă se referă la
respectarea obiectivelor cognitive, de limbaj, psiho-motorii, afective, estetice, in conformitate cu
idealul educational.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea profesorul este scoala. Munca acestuia se
desfăşoară în cadrul unui program obişnuit de lucru, dar, în funcţie de necesităţile de soluţionare
rapidă a unor situaţii, poate lucra şi în afara orelor de program şi chiar sâmbăta sau duminica.
Munca profesorului este de tip intelectual şi, prin responsabilităţile sale, este considerată o
muncă stresantă.
Conţinutul muncii profesorului s-a schimbat datorită lansarii noii reforme a
invatamantului. Perfecţionarea tipului de activitate pe care o desfasoara, ca şi perfecţionarea
pentru această specialitate, ridică problema unei pregătiri de tip continuu şi necesitatea
organizării unor cursuri de scurtă durată menite să clarifice modificările aparute şi
particularităţile de curricula.
Persoanele care exercită această ocupaţie sunt bărbaţi sau femei, carora le place sa
lucreze cu copiii, sunt buni organizatori si stiu sa comunice.

536
 Monografie profesională

Programator producţie

1.Natura activităţii

1.36. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de programator producţie face parte din categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat
conţinutul activităţilor.
Atribuţiile specifice acestei munci se referă pe de o parte la studiul comenzilor primite de la
beneficiari şi căutarea de noi pieţe de desfacere, iar, pe de altă parte, de repartizarea
producţiei care trebuie realizată pe compartimente de lucru.
Activitatea de programator producţie este foarte complexă, a cuprinzând atât latura
administrativă a înregistrării comenzilor, cât şi latura prospectivăa căutării de noi clienţi sau
beneficiari ai producţiei pe care este profilată unitatea/firma în care îşi exercită munca.
În activitatea sa de studiu al pieţei, programatorul preoducţiei se confruntă cu situaţii inedite
în care trebuie să facă recomandări de schimbare a produsului de fabricaţie, a tipului sau
caracteristicilor tehnice în funcţie de aspectele de cerere ale piaţei produselor.
Comform necesarului productiv cerut de clienţi, repartizează sarcinile de producţie pe
compartimente, pentru a se asigura nivelul de competenţă în realizare, respectarea
caracteristicilor produsului şi a termenului de livrare al acestuia.
Programatorul de producţie cunoaşte potenţialul secţiilor de fabricaţie, nivelele de calificare
şi competenţe şi capacitatea de producţie, astfel încât, luarea în consideraţie a acestor
caracteristici ale firmei să satisfacă exigenţele de calitate ale produselor şi respectarea
termenelor contractate pentru livrare către beneficiari.
Dacă îşi desfăşoareă activitatea în compartimente de coordonare a producţiei,desfacerii şi
vânzărilor, programatorul de producţie participă la stabilirea preţurilor, negociază şi face
vânzări, ajută la procesul de desfacere a produselor.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Cea mai importantă sarcină de serviciu a programatorului de producţie este să distribuie pe
compartimente sarcinile de lucru în vederea asigurării procesului de fabricaţie. În exercitarea
acestei atribuţii trebuie să cunoască exact tipul de produs care trebuie realizat,
caracteristicile acestuia şi cantităţile necesar a fi realizate, precum şi termenele de livrare.

537
 Corelează aceste date cu potenţialul secţiilor sau liniilor de fabricaţie, numărului de personal,
nivelele de competenţă şi timpul de lucru normat pentru activităţile productive şi stabileşte
distribuţia sarcinilor astfel încât produsul să fie bine realizat şi la termen.
Activităţile colaterale sunt reprezentate de căutarea de noi clienţi şi de asigurare a pieţei de
desfacere sau negocierea de preţuri.
Programatorul de producţie întocmeşte rapoarte de producţie şi evidenţe privind consumurile
de materii prime şi materiale implicate în procesul de producţie, stabilirea stocurilor acestora
conform cererilor de produse şi cantităţilor contractate.
El este un foarte bun cunoscător al tuturor aspectelor privind dotarea tehnică şi tehnologică,
nivelul de calificare al personalului, elemente de normarea muncii, fişele de atribuţii şi
responsabilităţi ale lucrătorilor, capacitatea de producţie a liniilor tehnologice.
El stabileşte legătura între furnizor şi beneficiar, se ocupă de programarea pe etape de lucru,
urmăreşte procesul de realizare a produselor şi rspectarea termenelor de execuţie, informează
superiorii asupra îndeplinirii sarcinilor de lucru şi respectarea graficului lucrărilor.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Pentru a-şi putea exercita atribuţia de planificator al producţiei, cel care are această ocupaţie
trebuie să evalueze toate informaţiile care ţin de volum de muncă, timp de realizare, utilizare
de materii prime şi materiale, costuri şi, în funcţie de ele să distribuie sarcini şi
responsabilităţi la nivele de secţii, linii de fabricaţie, echipe de personal direct productiv.
Este foarte importantă comunicarea cu factorii responsabili pe linie tehnologică, cu
tehnicienii şi maiştrii care au în subordine echipele de lucru, colaborarea cu compartimentele
de aprovizionare şi desfacere, cu colegii care răspund de vânzări şi cu cei care ţin evidenţa
resurselor firmei.
Activitatea de tip intelectual a programatorului de producţie se referă la analiza informaţiilor
şi evaluarea lor, identificarea de noi soluţii şi moduri de rezolvare a competenţelor, luarea
deciziilor de distribuire a responsabilităţilor, elaborarea de programe de lucruşi strategii de
atragere a clienţilor.
Alte tipuri de activităţi implicare sunt cele care se referă la activităţile de control şi lucrul cu
computerul.

538
2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei
Abilităţile necesare practicării acestei ocupaţii sunt preponderent de tip intelectual, cu
referire la aspectele cognitive (tehnologie, programare, normare etc), uşurinţă de lucru cu
cifrele, memorare, atenţie selectivă.
Acuitatea vizuală şi auditivă sunt destul de importante în practicarea acestei ocupaţii.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În foarte mare măsură, competenţele muncii programatorului de producţie sunt de abordare
sistemică, de prognoză, evaluare şi luare a deciziilor
Acestea sunt grefate pe cunoaşterea elementelor ştiinţifice privind tehnologia de fabricaţie,
analiza critică şi monitorizarea etapelor de realizare a producţiilor.
Alte competenţe ale acestei munci sunt legate de identificarea problemelor şi
disfuncţionalităţilor care pot apare în diferitele etape de realizare a producţiei planificate. În
aceste situaţii, programatorul de producţie trebuie să evalueze soluţiile necesare de rezolvare
şi să decidă implementarea lor.
Activitatea de programare a producţiei depinde în cea mai mare măsură de competenţele de
natură tehnică, cunoaşterea modului de fincţionare a echipamentelor de lucru, a
caracteristicilor tehnice al maşinilor şi utilajelor, pentru ca, pe această bază să cunoască
randamentele, nivelul productivităţii mincii, timpii necesari de lucru şi, de aici, modul cum
trebuie distribuite sarcinile pentru ca produsele să fie realizate în timpul convenit.
Principala competenţă managerială se referă la organizarea timpului de lucru al fiecărui post,
echipă , atelier şi secţie.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al programatorului de producţie este un program normal defăşurat în
zilele de lucru. Activităţile sale nu implică deplasări de serviciu decât în măsura în care
acesta are şi atribuţii de prospectare a pieţei pentru identificarea de noi clienţi.
El lucrează pe bază de contarct de muncă încheiet pe perioadă nedeterminată. Locul său de
muncă este la punct fix, în spaţiul alocat pentru programarea producţiei şi a muncii.
Munca sa nu este nici obositoare, nici monotonă, dar poate fi caracterizată ca stresantă pentru
el este principalul factor responsabil în cazul în care din cauze organizatorice produsul nu a
fost realizat la timp. El este într-o permanentă căutare de soluţii de adaptare a necesităţilor
cu capacităţile productive.

539
 Microclimatul muncii este cel specific muncii de birou în care îşi desfăşoară activitatea.
Condiţiile de muncă ale programatorului de producţie s-au îmbunătăţit în ultimii 10 ani ca
rezultat al folosirii unor achipamente de lucru computerizate, performante.
Nu există boli profesionale legat de practicarea acestei ocupaţii.
Practicanţii pot fi şi bărbaţi şi femei.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat în mică măsură în ultimii 5 ani şi
decurge din schimbarea formei de proprietate şi o nouă mentalitate privind criteriile de
creştere a productivităţii muncii, exigenţele noi de calitate, necesităţile de respectare a
termenelor impuse de clienţi.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, schimbarea conţinutului mincii s-a datorat în cea mai mare măsură creşterii
competiţiei în domeniu, modificarea cadrului legislativ, adaptării la nevoile clienţilor şi
modificărilor de natură pehnologică. Acestea din urmă au condus la regândirea modului de
normare a muncii şi de apreciere a acesteia în funcţie de randamentele şi productivitatea
corespunzătoare noilor dotări.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În următoarea perioadă de timp vor creşte exigenţele de încadrare a produselor în normele de
calitate şi respectarea termenelor. Activitatea programatorului de producţie în acest context
se va confrunta cu situaţiile în care va trebui să regândească modul de distribuire şi
redistribuire a sarcinilor de lucru, astfel încât să fie satisfăcute termene cât mai reduse de
realizare şi realizate produse de cât mai mare calitate.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

În marea majoritate a cazurilor, programatorii de producţie sunt ingineri de utilaj sau
tehnologi.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

540
 Programatorul de producţie trebuie să aibă cunoştinţe de nivel superior din domeniul
tehnologiei sau construcţiei utilajelor, precum şi din domeniile relaţionale, de lucru cu
clienţii, de cunoaştere a legislaţiei, de management al resurselor materiale şi umane, de
marketing.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de şcolaritate necesar pentru practicarea acestei ocupaţii au
rămas neschimbate din 1990 până în prezent şi anume necesitatea studiilor superioare.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru specializarea programatorului de producţie se estimează că sunt necesare cursuri de
scurtă durată, da până la două luni, în care să fie dobândite cunoştinţele necesare de
organizarea producţiei şi a muncii, vânzări, elemente de operare în vamă, perfecţionări ale
modului de operare pe PC.

5.Ocupaţii înrudite
Din categoria ocupaţiilor înrudite sunt menţionate : programator producţie secţie, planificator
producţie, vânzător-distribuitor

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Programatorul de producţie culege informaţiile de la serviciul contractări, cel care cunoaşte
volumul producţiei contractate, exigenţile clienţilor privind termenele de realizare.
Elementele privind defalcarea producţiei stau la baza lansării în producţie, către şefii de
secţie, maiştri şi sefi de chipe de lucru.

6.Concluzii
Munca programatorului de producţie se încadrează în categoria ocupaţiilor care şi-au
schimbat conţinutul în ultimii ani prin schimbarea proprietăţii, dotării tehnice şi adoptarea
măsurilor care decurg din creşterea competiţiei în domeniu.
În esenţă, munca programatorului de producţie este de distribuire a sarcinilorde muncitor,
echipă, linie de fabricaţie sau secţie, astfel încât volumul producţiei contractate să fie realizat
la termenul planificat.
Programatorul de producţie cunoaşte potenţialul secţiilor de fabricaţie, nivelele de calificare
şi competenţe şi capacitatea de producţie, astfel încât, luarea în consideraţie a acestor

541
 caracteristici ale firmei să satisfacă exigenţele de calitate ale produselor şi respectarea
termenelor contractate pentru livrare către beneficiari.
Dacă îşi desfăşoareă activitatea în compartimente de coordonare a producţiei,desfacerii şi
vânzărilor, programatorul de producţie participă la stabilirea preţurilor, negociază şi face
vânzări, ajută la procesul de desfacere a produselor.
Abilităţile necesare practicării acestei ocupaţii sunt preponderent de tip intelectual, cu
referire la aspectele cognitive (tehnologie, programare, normare etc), uşurinţă de lucru cu
cifrele, memorare, atenţie selectivă.
Activitatea de programare a producţiei depinde în cea mai mare măsură de competenţele de
natură tehnică, cunoaşterea modului de fincţionare a echipamentelor de lucru, a
caracteristicilor tehnice al maşinilor şi utilajelor, pentru ca, pe această bază să cunoască
randamentele, nivelul productivităţii mincii, timpii necesari de lucru şi, de aici, modul cum
trebuie distribuite sarcinile pentru ca produsele să fie realizate în timpul convenit.
Principala competenţă managerială se referă la organizarea timpului de lucru al fiecărui post,
echipă , atelier şi secţie.
Munca sa nu este nici obositoare, nici monotonă, dar poate fi caracterizată ca stresantă pentru
el este principalul factor responsabil în cazul în care din cauze organizatorice produsul nu a
fost realizat la timp. El este într-o permanentă căutare de soluţii de adaptare a necesităţilor
cu capacităţile productive.
Microclimatul muncii este cel specific muncii de birou în care îşi desfăşoară activitatea.
Condiţiile de muncă ale programatorului de producţie s-au îmbunătăţit în ultimii 10 ani ca
rezultat al folosirii unor achipamente de lucru computerizate, performante.
Nu există boli profesionale legat de practicarea acestei ocupaţii.
În marea majoritate a cazurilor, programatorii de producţie sunt ingineri de utilaj sau
tehnologi.
Exigenţele privind nivelul minim de şcolaritate necesar pentru practicarea acestei ocupaţii au
rămas neschimbate din 1990 până în prezent şi anume necesitatea studiilor superioare.
Pentru specializarea programatorului de producţie se estimează că sunt necesare cursuri de
scurtă durată, da până la două luni, în care să fie dobândite cunoştinţele necesare de
organizarea producţiei şi a muncii, vânzări, elemente de operare în vamă, perfecţionări ale
modului de operare pe PC.
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
Programatorul de producţie culege informaţiile de la serviciul contractări, cel care cunoaşte
volumul producţiei contractate, exigenţile clienţilor privind termenele de realizare.

542
Elementele privind defalcarea producţiei stau la baza lansării în producţie, către şefii de
secţie, maiştri şi sefi de chipe de lucru.
Profilul reprezentând „Tipul ideal” de programator de producţie poate fi reprezentat de un
inginer tehnolog, bun cunoscător al caracteristicilor tehnice şi tehnologice ale producţiei, cu
capacitatea de selectare a informaţiilor privind nevoile de fabricaţie a unui anumit tip de
produs, care să intuiască soluţiile cele mai adecvate de organizare a muncii şi dostribuire a
sarcinilor de lucru astfel încât să se poată reliza cat mai rapid şi mai competitiv producţia.

543
 Monografie profesională

Proiectant sisteme informatice

1.Natura activităţii

1.37. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de proiectant sisteme informatice face parte din categoria ocupaţiilor care şi-au
schimbat conţinutul.
Practicanţii acestei ocupaţii pot lucra în instituţii sau firme specializate de proiectare a
sistemelor informatice, dar pot lucra şi în departamente informatice ale unor instituţii sau
firme private, pentru proiectarea sistemelor specifice domeniului de activitate al
respectivelor firme.
Activitatea lor se referă la conceperea, proiectarea, elaborarea, testarea, implementarea şi
dezvoltarea sistemelor informatice. Proiectanţii de sisteme informatice elaborează
programele şi documentaţiile tehnice aferente, proiectează structura bazelor de date, concep
şi proiectează reţele de calculatoare, oferă consultaţii de specialitate utilizatorilor de tehnică
de calcul.
Alte aspecte al activităţilor cuprinse în această ocupaţie se referă la:
§ supervizarea reţelelor interne ale firmelor
§ monitorizarea serverelor
§ monitorizarea aplicaţiilor care rulează pe staţiile clienţilor
§ intervenţii în caz de defecţiuni, pentru remediere şi punerea în funcţiune
§ proiectarea de reţele
§ instalări
§ aplicaţii
§ monitorizări trafic internet
§ suport tehnic hot line
§ participări la traininguri
§ susţinere de traininguri cu beneficiari ai acestor servicii / clienţi

544
1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor
Toate sarcinile proiectantului de sisteme informatice sunt foarte importante. Nu se poate face
o ierarhizare a lor, decât cel mult al ponderii alocate în bugetul de timp. dar şi în acest caz,
ordonarea ar trebui să ţină seama de complexitatea proiectelor abordate, de complexitatea
reţelelor şi a echipamentelor care compun aceste reţele.
Cele mai frecvente intervenţii se referă la :
§ proiectarea sistemelor de baze de date
§ realizarea de back-up-uri de date
§ monitorizarea traficului internet
§ monitorizarea dreptului de acces pe bazele de date
§ asigurarea legăturilor private
§ asigurarea suportul tehnic hot line
§ înlocuirea componentelor defecte
§ instruirea clienţilor/beneficiarilor privind caracteristicile şi modul de operare al
sistemelor proiectate, testate şi monitorizate.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Sunt două tipuri foarte importante de activităţi implicate în munca proiectantului de sisteme
informatice: activitatea intelectuală şi cea de interacţiune/comunicare
Activităţile intelectuale asigură suportul necesar al elementelor de cunoaştere şi cuprinde
demersurile de prelucrare şi analizare a informaţiilor pe care beneficiarii le impun ca
exigenţe ale sistemelor care trebuie proiectate, precum şi evaluarea datelor de suport privind
configurarea sistemelor pentru a satisface aceste exigenţe. În acest tip de activitate sunt
identificate soluţiile necesar a fi abordate pentru realizarea sistemului informatic cerut,
modul inovator de folosire a cunoştinţelor de specialitate pentru satisfacerea exigenţelor
impuse de beneficiar.
Activitatea de intercomunicare priveşte în primul rând lucrul cu clienţii/beneficiarii
sistemelor informatice proiectate sau asistate, în sensul acordării de consultanţă. Cel mai
adesea sunt elaborate şi/sau transmise verbal procedurile aplicaţiilor, modurile de operare ale
sistemului proiectat, procedurile standard în situaţiile de evitare a blocajelor. În munca sa,
proiectantul de sisteme informatice se mai consultă cu colegii de lucru sau cu alţi specialişti
privind soluţiile necesar a fi abordate de sficientizare a proiectului.

545
 În munca sa, proiectantul de sisteme informatice mai prestează uneori şi activităţi de tip fizic,
activităţi de intervenţie asupra echipamentelor de calcul, înlocuiri ale unor componente în
cazul apariţiei unor defecţiuni, dar aceste activităţi sunt colaterale domeniului şi
preocupărilor de bază în munca de proiectare a sistemelor informatice.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile necesare practicării acestei ocupaţii sunt în primul rând intelectuale. Ele privesc
cunoaşterea elementelor ştiinţifice pe suportul cărora operează gândirea rapidă de tip indictiv
şi deductiv. uşurinţa lucrului cu cifrele, dar şi originalitatea abordării unor soluţii,
memorarea şi atenţia.
Activităţile de intervenţie şi operare solicită abilităţile fizice care privesc dexteritatea,
precizia şi acurateţea în mişcări.
Abilităţile senzoriale necesare practicării acestei ocupaţii sunt vederea bună de aproape şi de
departe, atenţia concentrată şi acuitatea auditivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Principalele competenţe ale proiectantului de sisteme informatice sunt în primul rând tehnice,
de utilizare a capacităţii computerului, de lucru cu echipamente specifice tehnicii de calcul,
de programare şi instalare a programelor, de testare a modului lor de operare, de remodelare
şi asistare a modului de operare.
Un alt nivel de competenţă priveşte aspectul instruirii operatorilor în legătură cu
caracteristicile programului informatic, modul de intrare şi ieşire din sistemul de operare,
modul de intrare şi ieşire din aplicaţii.
Proiectantul de sisteme informatice este persoana competentă să facă adaptări privind
satisfacerea exigenţelor utilizatorilor, să furnizeze serviciile de întreţinere a soft-ului
operaţional.
Nivelul competenţelor sale se referă şi la analiza cauzelor care generează disfuncţionalităţi în
sistem, precum şi la evaluarea situaţiilor de acest gen şi luarea deciziilor de remediere.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru specific acestei ocupaţii este în mod normal un program care se
desfăşoară în zilele lucrătoare.
Activităţile de bază ale proiectantului de sisteme informatice se desfăşoară în unitatea cu
sediul fix în care lucrează, dar acesta face şi dese deplasări în interesul serviciului, pentru a
instala sistemele informatice realizate, a face testări şi instruiri ale operatorilor de sistem.

546
 El lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată.
Munca sa are şi componente repetitive, dar nu poate fi vorba de o muncă monotonă, pentru
că în permanenţă este solicitată latura de originalitate a intervenţiilor.
Condiţiile de muncă sunt cele din laboratoarele informatice, adică de mediu controlat. În
ultimii 10 ani, condiţiile de desfăşurare a acestei ocupaţii s-au îmbunătăţit în mare măsură
prim adoptarea unor măsuri de amenajare a locului de muncă.
Pot practica această ocupaţie şi bărbaţii şi femeile, în egală măsură.
Îmbolnăvirile oftalmologice au o mare incidenţă în rândul practicanţilor acestei ocupaţii.
Incidenţa lor majoră este datorată suprasolicitărilor vizuale pe monitoarele de lucru, deşi
pentru acestea există sisteme de protecţie. În acest sens, programul de lucru pentru această
ocupaţie trebuie organizat astfel încât să existe o alternanţă a perioadelor de lucru cu cele de
odihnă-refacere a aparatului vizual în care să se facă reacomodarea ochiului cu distanţa faţă
de alte sisteme de referinţă în câmpul vizual.
În strategiile de stimulare şi motivare a acestei munci, alături de stimulentele materiale care
ţin de performanţele profesionale, ar trebui acordate şi zile libere de refacere.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Se consideră că în ultimii 5 ani. conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat în
mare măsură datorită schimbării soft-ului şi a hardului – versiuni noi cu funcţionalităţi
îmbunătăţite. Munca a căpătat o încărcătură specială de responsabilitate prin creşterea
exigenţelor utilizatorilor.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbarea conţinutului muncii specifice acestei ocupaţii în ultimii 10 ani s-a datorat în
mare măsură evoluţiei tehnologice explozive în domeniul informaticii şi calculatoarelor, pe
de o parte, iar, pe de alta, creşterii competiţiei în domeniu şi adaptării la nivelul exigenţial al
beneficiarilor.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În viitorii 5 ani vor apare sisteme şi mai performante, care vor satisface exigenţa privind
viteza de calcul, deci viteza operaţională.

547
4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Ingineri de calculatoare
Programatori

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaşii sunt necesare cunoştinţe de nivel superior din domeniile :
§ computerilor
§ tehnologiei calculatoarelor
§ proiectarea de sisteme informatice
§ matematică
§ fizică
§ comunicare/relaţionare
§ lucrul cu clienţii
§ limbi străine (engleza)
Mai sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniile manageriale privind administrţia,
markegingul şi resursele umane.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul exigenţial privind instrucţia şcolară minimă necesară practicării ecestei ocupaţii se
referă la studiile superioare, cu constatarea că începând din anii 2000 au fost agreate pentru
aceste posturi persoane ci studii postuniversitare.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cursuri de specializare pentru o anumită
platformă de soft.

5.Ocupaţii înrudite
Inginer de sistem

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: manager de proiect
În aval: operatori, funcţii administrative.

548
6.Concluzii
Ocupaţia de proiectant de sisteme informatice – COR 213103 - se referă la conceperea,
proiectarea, elaborarea, testarea, implementarea şi dezvoltarea sistemelor informatice.
Proiectanţii de sisteme informatice elaborează programele şi documentaţiile tehnice aferente,
proiectează structura bazelor de date, concep şi proiectează reţele de calculatoare, oferă
consultaţii de specialitate utilizatorilor de tehnică de calcul.
Sunt două tipuri foarte importante de activităţi implicate în munca proiectantului de sisteme
informatice: activitatea intelectuală şi cea de interacţiune/comunicare. Activităţile
intelectuale asigură suportul necesar al elementelor de cunoaştere şi cuprinde demersurile de
prelucrare şi analizare a informaţiilor pe care beneficiarii le impun ca exigenţe ale sistemelor
care trebuie proiectate, precum şi evaluarea datelor de suport privind configurarea sistemelor
pentru a satisface aceste exigenţe. Activitatea de intercomunicare priveşte în primul
rând lucrul cu clienţii/beneficiarii sistemelor informatice proiectate sau asistate, în sensul
acordării de consultanţă. Cel mai adesea sunt elaborate şi/sau transmise verbal procedurile
aplicaţiilor, modurile de operare ale sistemului proiectat, procedurile standard în situaţiile de
evitare a blocajelor.
Programul de lucru specific acestei ocupaţii este în mod normal un program care se
desfăşoară în zilele lucrătoare.
Activităţile de bază ale proiectantului de sisteme informatice se desfăşoară în unitatea cu
sediul fix în care lucrează, dar acesta face şi dese deplasări în interesul serviciului, pentru a
instala sistemele informatice realizate, a face testări şi instruiri ale operatorilor de sistem.
El lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată.
Condiţiile de muncă sunt cele din laboratoarele informatice, adică de mediu controlat.
Pot practica această ocupaţie şi bărbaţii şi femeile, în egală măsură.
Îmbolnăvirile oftalmologice au o mare incidenţă în rândul practicanţilor acestei ocupaţii.
Incidenţa lor majoră este datorată suprasolicitărilor vizuale pe monitoarele de lucru, deşi
pentru acestea există sisteme de protecţie. În acest sens, programul de lucru pentru această
ocupaţie trebuie organizat astfel încât să existe o alternanţă a perioadelor de lucru cu cele de
odihnă-refacere a aparatului vizual în care să se facă reacomodarea ochiului cu distanţa faţă
de alte sisteme de referinţă în câmpul vizual.
În strategiile de stimulare şi motivare a acestei munci, alături de stimulentele materiale care
ţin de performanţele profesionale, ar trebui acordate şi zile libere de refacere.
Schimbarea conţinutului muncii specifice acestei ocupaţii în ultimii 10 ani s-a datorat în mare
măsură evoluţiei tehnologice explozive în domeniul informaticii şi calculatoarelor, pe de o

549
parte, iar, pe de alta, creşterii competiţiei în domeniu şi adaptării la nivelul exigenţial al
beneficiarilor.
În viitorii 5 ani vor apare sisteme şi mai performante, care vor satisface exigenţa privind
viteza de calcul, deci viteza operaţională.
Nivelul exigenţial privind instrucţia şcolară minimă necesară practicării ecestei ocupaţii se
referă la studiile superioare, cu constatarea că începând din anii 2000 au fost agreate pentru
aceste posturi persoane ci studii postuniversitare.
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cursuri de specializare pentru o anumită
platformă de soft.
Elemente de profil :
§ studii universitare şi postuniversitare de specialitate
§ cunoştinţe temeinice din domeniul proiectării sistemelor informatice
§ vedere bună
§ rezistenţă la solicitarea atenţiei concentrate de durată
§ buna cunoaştere a limbii engleze
§ abilităţi de relaţionare şi de lucru cu clienţii
§ dosponibilităţi de perfecţionare continuă

550
 Monografie profesională

Psiholog

1.Natura activităţii

1.38. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Clasificată în rândul ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul, ocupaţia de psiholog nu şi-a
schimbat decât într-o mică măsură modul de organizare a activităţilor. Obiectul şi scopul
acestei ocupaţii au rămas neschimbate. Psihologul este specialistul care se ocupă cu studiul
proceselor şi particularităţilor psihice care carcterizează un individ sau o comunitate.
În cadrul acestei ocupaţii sunt studiate abilităţile, deprinderile, atitudinile, aptitudinile, este
studiat modul de dezvoltare al personalităţii sub raportul temperamentului, stării emoţionale,
motivaţiile şi trăsăturile de caracter.
Domeniile de practicare a acestei ocupaţii sunt foarte diferite: industrie, comerţ, educaţie şi
învăţământ, medicină, sociologie, drept, administraţie, arte, cercetare, biologie, familie,
militar, politică, fiecare din aceste domenii definind un câmp al specializării – psihologia
muncii, psihologia vânzărilor, psihologie pedagogică, psihosociologie, psihoterapie,
psihiatrie etc.
În exercitarea atribuţiilor sale, psihologul îşi concentreză atenţia asupra menirii sale de
consultant şi conciliator fie asupra unui individ, fie asupra grupurilor de oameni în
interacţiunea lor.
El trebuie să facă:
• evaluări psihologice şi testări - pentru măsurarea aptitudinilor, abilităţilor şi
atitudinilor
• consultanţă şi îndrumare – să prelucreze informaţiile de la subiecţii investigaţi şi să
facă recomandări cu privire la atitudini, comportamente, orientări şcolare sau
profesionale, ameliorarea climatului familial, găsirea modalităţilor de motivare etc.
• psihoterapie – terapie individuală sau de grup

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Una din cele mai importante atribuţii a psihologului se referă la modul în care culege
informaţiile despre subiectul sau grupul aflat în analiză. Este foarte important ca psihologul

551
 să ştie să asculte subiecţii, să le canalizeze relatările spre obţinerea detaliilor intenţionale şi
motivaţionale, să accepte argumentările părţilor aflate în litigii sau stări conflictuale, să facă
aprecieri pertinente şi obiective, păstrând o stare de echilibru şi echidistanţă.
Sarcinile sale sunt foarte diferite, după domeniul în care lucrează şi scopul pe care şi-l
propune de studiu.
Testările şi evaluările psihologice sunt activităţile foarte importante în toate tipurile de
selecţii pe baze ştiinţifice. Instrumentele de măsurare sunt testele psihologice care vizează
nivelul de inteligentă, aptitudini, atitudini, comportamente. Aceste instrumente se folosesc în
baterii de teste adaptate şi omologate pentru populaţia ţintă şi cu care se pot identifica
elementele individuale care pot asigura sau nu succesul într-un oarecare domeniu : orientarea
şcolară, selecţia cadrelor militare şi de poliţie pentru anumite specialităţi, evaluarea profilului
pentru anumite posturi de muncă considerate cheie în anumite domenii, selecţia personalului
la angajare în anumite posturi etc.
Consultanţa şi consilierea este de asemenea foarte importantă şi aplicată în cele mai variate
situaţii : conflicte familiale, litigii judecătoreşti, conştientizarea gradului de culpabilitate,
găsirea formelor adecvate de stimulare şi motivare.
În ultima perioadă de timp există o cerere mai mare de asistenţă psihoterapeutică, individuală
sau de grup. Şi în legătură cu aceasta, domeniile şi solicitările sunt foarte diferite : terapie
individuală sau de grup în cazul delincvenţilor, a consumatorilor de droguri, a alcoolicilor,
dar şi în cazul pregătirii performanţelor sportive, militare,profesionale ş.a.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Tipul principal de activitate al psihoşogului este reprezentat de colectarea, evaluarea şi
asimilarea informaţiilor despre indivizi sau grupuri. Modalităţile de investigare sunt testele
psihologice, interviurile pe bază de ghid, discuţiile focalizate. Psihologul trebuie să asculte
tot ceea ce subiectul investigat doreşte să comunice şi să stimuleze în discuţiile sale şi
evidenţierea aspectelor pentru care este manifestă o reţinere, deschizănd larg barierele
comunicării. Însăşi expunerea şi motivarea acestora reprezintă etape importante în
rezolvarea unor situaţii litigioase sau conflictuale.
Psihologul trebuie să adapteze discuţia la particularităţile individuale şi de vârstă ale
subiecţilor studiului, să stimuleze acele aspecte pe care subiectul le cunoaşte, le înţelege şi
acceptă .

552
 Acordarea de consultanţă şi motivarea sunt alte tipuri de intervenţii foarte importante în
relaţiile de intercomunicare ale psihologului cu subiecţii săi.
O altă activitate se referă la monitorizarea subiecţilor, la stidiul reacţiilor şi
comportamentelor în situaţii ocazionale sau controlate.
Activitatea intelectuală este dominantă în munca psihologului, care trebuie să analizeze şi să
evalueze informaţiile, să reflecteze asupra atitudinilor, aptitudinilor şi motivaţiilor şi să
găsească soluţiile pe care le consideră adecvate scopului propus: consiliere, consultanţă,
orientare, tratament.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Principalele abilităţi cu care trebuie să fie înzestrat psihologul sunt cele
intelectuale,întemeiate de o solidă pregătire şi cunoaştere în domeniul respectiv de
specialitate, asociat unor disponibilităţi de comunicare, uşurinţă de exprimare, capacitate de
memorare, gândire de tip inductiv şi deductiv, originalitate.
Psihologul trebuie să fie o persoană care să inspire calm şi echilibru, să formuleze clar şi fără
schivoc cererile sale, să cunoască perfect tehnicile interviului în stumularea relatărilor
subiectului.
Acuitatea auditivă este foarte importantă în munca psihologului.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Psihologul este persoana competentă să investigheze şi să facă evaluarea aptitudinilor ,
atitudinilor şi comportamentului. El trebuie să cunoască metodele şi tehnicile de investigaţie,
să ştie ce teste de evaluare trebuie folosite, care sunt exigenţele ce trebuie respectate la
aplicarea testelor. Este singurul competent să evalueze rezultatele şi să dea indicaţii potrivit
scopului propus la aplicarea acestora.
Este persoana competentă să asculte amănunte legate de comportamente personale, deviaţii
ale comportamentului normal şi toată gama motivaţională a acestora. Prin faptul că are acces
la astfel de informaţii care ţin de intimitatea şi personalitatea individului, psihologul trebuie
să dea dovadă de moralitate deosebită, să respecte cu stricteţe normele deontologice ale
acestei profesii.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Psihologul îşi desfăşoară activitatea în laboratoare, birouri, cabinete sau săli de testare, dar şi
în cele mai diferite locuri în care poate afla detaliile informaţionale pe care altfel nu le poate
cunoaşte. Una dintre metodele de informare de succes în munca psihologului este

553
 coparticiparea la procese de muncă pe care nu le cunoaşte, la discuţii în locuri de detenţie sau
de îngrădire coercitivă a libertăţii, unde poate urmări direct modul în care sunt etalate
valenţele atitudinale şi comportamentale.
Programul psihologului este acela al unităţii sau firmei în care lucrează, dar, în cele mai
multe situaţii este un program normal de lucru, în zilele lucrătoare. Tipul de contract pe care
lucrează este încheiat pe o perioadă nedeterminată sau poate lucra fără contract în activităţi
individuale de testare şi evaluare sau psihoterapie.
Condiţiile de lucru sunt cele specifice unui ambient controlat, lipsit de stimului disturbatori.
Condiţiile de muncă în practicarea acestei meserii au rămas în timp constant bune.
Nu există boli profesionale cu care să poată fi asociată practicarea acestei ocupaţii.
Ocupaţia de psiholog poate fi practicată în egală măsură de bărbaţi şi de femei.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Posibilele schimbări în conţinutul muncii în ultima perioadă ar putea fi legate cunoaşterea şi
utilizarea unor dotări noi de laborator, pentru testarea şi măsurarea diverselor aptitunini
studiate. În ultimii 5 ani s-au intensificat preocupările instituţiilor şi firmelor de specialitate
pentru dotările necesare cu calculatoare şi simulatoare.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Adaptarea la nevoile clienţilor/beneficiarilor a reprezentat principalul factor stimulativ în
schimbarea conţinutului muncii psihologului. Specializarea pentru testarea muncitorilor din
posturi importante şi cu responsabilitate, consultanţa şi psihoterapia sportivă, testarea
aptitudinilor şi a nivelului de inteligenţă pentru specialităţile militare, psihoterapia,
consultanţa pentru selecţie şi orientare profesională sunt domeniile în care psihologul este din
ce în ce mai solicitat.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Este foarte posibil ca în imediat următoarea perioadă de timp să se facă simţită tot mai mult
nevoia de specializare. Factorii care guvernează această tendinţă sunt reprezentaţi de piaţa în
domeniu, cererea de asistenţă psihologică de specialitate şi motivaţia materială a
practicanţilor acestei ocupaţii. Este foarte probabil ca în următorii 5 ani, psihoogul să-şi
găsească locul alături de medicul sau avocatul de familie, de lor sportiv, de firmă etc.

554
4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Practicanţii acestei profesii sunt numai psihilogi cu pregătirea de specialitate în instituţii de
învăţământ superior

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Psihologul trebuie să aibă cunoştinţe de nivel superior din domeniul său de specialitate, să
cunoască limbi străine pentru a avea acces direct la informaţii de specialitate, să aibă
cunoştinţe foarte elevate privind comunicarea, despre terapie şi consiliere, de managementul
resurselor umane.
Alături de acestea sunt suficiente cunoştinţele de nivel mediu privind operarea pe computer,
aparate de telecomunicaţii, biologie, medicină, legislaţie şi management.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim necesar de educaţie iniţială au rămas aceleaşi în timp şi
anume studiile superioare de specialitate.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Perspectiva apropiată care merchează o tendinţă de specializare în domeniu, face necesară
adoptarea unor măsuri de introducere a specializării în ultimul an de facultate.
Sunt necesare şi cursuri de specializare de scurtă durată pentru profilele alese, curricula
acestora alocând mai mult timp aplicării psractice a cunoştinţelor pentru respectivele
specialităţi.

5.Ocupaţii înrudite
Dintre ocupaţiile înrudite menţionăm : responsabilul de personal, sociologul, profesorul pentru
copii cu nevoi speciale, consilierul carierei, învăţătorul, educatorul în activităţi extra-şcolare
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
Psihologul colaborează cu sociologul, politologul, analistul politic, persoanele din media, cadrele
didactice, medici, poliţişti, cadre militare, specialişti în terapia copiilor cu nevoi speciale, factori
responsabili şi recrutarea şi selecţia personalului, manageri care gestionează resursele umane,
spotivi, biologi, antropologi, cercetători din diferite domenii etc.

555
6.Concluzii
Ocupaţia de psiholog – COR 244501 -şi-a schimbat conţinutul activităţilor în sensul unei
intense specializări.
Psihologul este specialistul care se ocupă cu studiul proceselor şi particularităţilor psihice care
carcterizează un individ sau o comunitate.
În cadrul acestei ocupaţii sunt studiate abilităţile, deprinderile, atitudinile, aptitudinile, este
studiat modul de dezvoltare al personalităţii sub raportul temperamentului, stării emoţionale,
motivaţiile şi trăsăturile de caracter.
Domeniile de practicare a acestei ocupaţii sunt foarte diferite: industrie, comerţ, educaţie şi
învăţământ, medicină, sociologie, drept, administraţie, arte, cercetare, biologie, familie, militar,
politică, fiecare din aceste domenii definind un câmp al specializării – psihologia muncii,
psihologia vânzărilor, psihologie pedagogică, psihosociologie, psihoterapie, psihiatrie etc.
Principalele activităţi sunt legate de :
• evaluări psihologice şi testări - pentru măsurarea aptitudinilor, abilităţilor şi
atitudinilor
• consultanţă şi îndrumare – să prelucreze informaţiile de la subiecţii investigaţi şi să
facă recomandări cu privire la atitudini, comportamente, orientări şcolare sau
profesionale, ameliorarea climatului familial, găsirea modalităţilor de motivare etc.
• psihoterapie – terapie individuală sau de grup
Principalele abilităţi cu care trebuie să fie înzestrat psihologul sunt cele
intelectuale,întemeiate de o solidă pregătire şi cunoaştere în domeniul respectiv de
specialitate, asociat unor disponibilităţi de comunicare, uşurinţă de exprimare, capacitate de
memorare, gândire de tip inductiv şi deductiv, originalitate.
Psihologul trebuie să fie o persoană care să inspire calm şi echilibru, să formuleze clar şi fără
schivoc cererile sale, să cunoască perfect tehnicile interviului în stumularea relatărilor
subiectului.
Este persoana competentă să asculte amănunte legate de comportamente personale, deviaţii
ale comportamentului normal şi toată gama motivaţională a acestora. Prin faptul că are acces
la astfel de informaţii care ţin de intimitatea şi personalitatea individului, psihologul trebuie
să dea dovadă de moralitate deosebită, să respecte cu stricteţe normele deontologice ale
acestei profesii.
Psihologul îşi desfăşoară activitatea în laboratoare, birouri, cabinete sau săli de testare, dar şi
în cele mai diferite locuri în care poate afla detaliile informaţionale pe care altfel nu le poate
cunoaşte.

556
Programul psihologului este acela al unităţii sau firmei în care lucrează, dar, în cele mai
multe situaţii este un program normal de lucru, în zilele lucrătoare.
Tipul de contract pe care lucrează este încheiat pe o perioadă nedeterminată sau poate lucra
fără contract în activităţi individuale de testare şi evaluare sau psihoterapie.
Condiţiile de lucru sunt cele specifice unui ambient controlat, lipsit de stimului disturbatori.
Condiţiile de muncă în practicarea acestei meserii au rămas în timp constant bune.
Nu există boli profesionale cu care să poată fi asociată practicarea acestei ocupaţii.
Ocupaţia de psiholog poate fi practicată în egală măsură de bărbaţi şi de femei.
Exigenţele privind nivelul minim necesar de educaţie iniţială au rămas aceleaşi în timp şi
anume studiile superioare de specialitate.
Perspectiva apropiată care merchează o tendinţă de specializare în domeniu, face necesară
adoptarea unor măsuri de introducere a specializării în ultimul an de facultate.
Sunt necesare şi cursuri de specializare de scurtă durată pentru profilele alese, curricula
acestora alocând mai mult timp aplicării psractice a cunoştinţelor pentru respectivele
specialităţi.
Motivarea şi stimularea muncii psihologului se poate face prin adoptarea unor măsuri
organizaţionale şi găsirea mijloacelor materiale de participare la conferinţe de specialitate,
antrenarea în studii de specialitate şi activitate de cercetare, posibilităţi de contact cu
specialişi străini .

557
 Monografie profesională

RECEPŢIONER

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Recepţionerul este prima persoană cu care vin în contact turiştii sau oaspeţii unei unităţi de
cazare, fie ea hotel, casă de oaspeţi, motel sau unitate agroturistică, cabană sau campus.
Obligaţiile sale se referă la :
§ întâmpinarea oaspeţilor, identificarea exigenţelor acestora privind locuirea şi durata
sejurului
§ repartizarea spaţiilor de cazare conform solicitărilor şi cerinţelor
§ completarea registrului cu evidenţa persoanelor care sunt cazate cu datele de
inentificare ale acestora
§ furnizarea informaţiilor turistice solicitate direct sau telefonic
§ rezolvarea plângerilor sau reclamaţiilor referitoare la situaţiile de disconfort apărute
accidental pe perioada cazării oaspeţilor
§ îndeplinirea anumitor servicii speciale solicitate de clienţi, cum ar fi transmiterea de
mesaje, apeluri telefonice la ore programate, servicii suplimentare destinate clienţilor
(room service, coafor, întreţinerea îmbrăcăminţii etc, rezervări în spaţiile de servire a
mesei)
§ preluarea corespondenţei şi distribuirea ei
§ preluarea şi direcţionarea apelurilor telefonice
§ preluarea documentelor administrative ale firmei şi distribuirea lor
§ îndeplinirea unor sarcini de birou, cum ar fi organizarea eficientă a spaţiilor de
cazare, relaţii cu băncile şi firmele de schimb valutar, întocmirea facturilor de plată a
serviciilor pentru clienţi, încasarea contravalorii serviciilor prestate
§ coordonarea personalului care asigură paza,ordinea şi liniştea unităţii pe care o
deserveşte
§ facilitează legătura cu alte spaţii de cazare în cazul în care unitatea de cazare nu
dispune de suficiente spaţii pentru satisfacerea tuturor solicitărilor

558
1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor
Cele mai importante sarcini ale recepţionerului se referă la întâmpinarea clienţilor şi
satisfacerea cererilor formulate de aceştia pentru cazare. Această activitate se referă la
satisfacerea exigenţelor formulate de solicitanţi în limita spaţiilor disponibile şi a confortului
de care dispune unitatea de cazare respectivă.
O altă sarcină importantă a recepţionerului se referă la îndeplinirea solicitărilor suplimentare
ale clienţilor, informarea acestora cu privire la gama serviciilor oferite de firmă, furnizarea
informaţiilor turistice solicitate
În responsabilitatea recepţionerului sunt cuprinse şi reclamaţiile şi sesizările făcute de clienţi
cu privire la calitatea serviciilor şi luarea promptă a măsurilor de remediere a acestor
stări.Recepţionerul trebuie să mobilizeze echipele de intervenţie tehnică, de întreţinere a
spaţiilor de cazare, de service pentru aparatura din spaţiile de cazare. Este obligaţia
recepţionerului de a coordona personalul care trebuie să asigure comfortul, liniştea şi
siguranţa persoanelor cazate.
În plan secundar, dar nu lipsite de importanţă sunt activităţile care se referă la munca de
birou. Aceasta înseamnă în primul rând evidenţa spaţiilor de cazare şi a gradului de ocupare a
acestora, completarea datelor de identificare a clienţilor, rezolvarea problemelor de
corespondenţă, facturarea şi încasarea serviciilor prestate.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Activităţile specifice ocupaţiei de recepţioner sunt de tipul interacţiunii şi comunicării.
Acestea se referă în primul rând la relaţia directă cu clienţii, începând de la primul contact de
întâmpinare, receptarea solicitărilor, satisfacerea lor până la încetarea sejurului. Relaţia cu
clienţii se referă şi la furnizarea tuturor informaţiilor solicitate în legătură cu unitatea de
cazare şi turismul zonei.
Aspectele relaţionale şi de intercomunicare sunt şi în legătură cu echipele care trebuie să
asigure funcţionalitatea şi calitatea serviciilor, de întreţinere, curăţenie, service etc.,
Recepţionerul colaborează şi cu echipa care asigură ordinea şi paza unităţii respective.
Altfel spus, gestionează, administrază şi organizează serviciile pentru asigurarea confortului
şi calităţii la standardele calitative pentru care este clasificată firma. Recepţionerul trebuie să
cunoască exact care sunt exigenţele specifice fiecărei unităţi de clasificare în ceea ce
reprezintă dotările şi confortul şi trebuie să ia măsurile necesare pentru ca acestea să fie
respectate.

559
 Recepţionerul trebuie să ia analizeze solicitările şi să ia decizii în legătură cu repartiţia
solicitanţilor în spaţiile de cazare, pe de o parte pentru a satisface solicitările clienţilor, iar, pe
de altă parte, pentru a administra eficient spaţiul de cazare.
Recepţionerul tine evidenţa computerizată a spaţiilor de cazare şi a gradului lor de ocupare.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt indicate persoane cu o ţinută fizică şi vestimentară
agreabilă, cu disponibilităţi privind relaţionarea şi comunicarea, cu însuşiri intelectuale care
ţin de rapiditatea gândirii, facilităţi în exprimare, memorare şi atenţie distributivă.
Recepţionerul trebuie să îndeplinească şi exigenţa privind comunicarea cu solicitanţii cel
puţin într-o limbă de circulaţie internaţională.
Persuasiunea este o abilitate care nu poate fi neglijată. Dacă prezenţei agreabile a
recepţionerului îi este completată şi puterea de convingere a clienţilor privind calitatea
serviciilor oferite de firmă, se poate afirma că succesul comercial este asigurat.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele specifice acestei ocupaţii se referă în cea mai mare măsură la activităţile
specifice furnizării de servicii. Îndeplinirea atribuţiilor specifice acestei ocupaţii se rezumă la
a primi clienţii şi a le rezolva toate solicitările de confort în ceea ce priveşte cazarea şi
serviciile conforme unităţilor de clasificare. Recepţionerul este la dispoziţia clienţilor
unităţilor de cazare. Tot ceea ce acesta întreprinde trebuie să vină în întâmpinarea
solicitărilor sau pentru rezolvarea lor. Recepţionerul este persoana competentă şi abilitată să
medieze între client şi firmă în sensul satifacerii exigenţelor clientului.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Recepţionerul îşi desfăşoară activitatea în unităţi de cazare, deci în unităţi cu punct fix, la
ghişeul de recepţie din hoteluri, moteluri, cabane, campusuri, în condiţiile de confort oferite
de firmă, la standardul categoriei de clasificare.
Lucrul recepţionerului este însă organizat în schimburi, în program de funcţionare de 24 ore.
Recepţionerul lucrează pe bază de contract pe perioadă nedeterminată, cu program complet
Condiţiile de muncă pentru această ocupaţie au evoluat în timp corespunzător standardelor
de dotare şi confort impuse ca clasificarea unităţii respective, de la 1 la 5 stele.
Exercitarea atribuţiilor nu implică efort fizic, iar activităţile nu sunt monotone şi repetitive.

560
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii recepţionerului nu s-a schimbat în ultima perioadă. Ceea ce s-a schimbat în
munca acestuia se referă la ridicarea standardului de calitate a serviciilor prestate de unităţile
de cazare.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani s-a îmbunătăţit dotarea cu aparatură necesară activităţilor specifice acestei
ocupaţii. Baza de date privind spaţiile şi gradul lor de ocupare sunt realizate computerizat. A
evoluat dotarea de telecomunicaţii, aparatura telefonică şi fax, este din ce mai uzitat mijlocul
de corespondenţă prin E-mail. Utilizarea acestor aparate ddin dotare, din ce în ce mai
performante, solicită din partea recepţionerului însuşirea cunoştinţelor necesare modului de
operare eficientă şi de exploatare a parametrilor funcţionali.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Exigenţele sporite care decurg din asigurarea standardelor de confort în turism îşi pun deja
amprenta asupra eficienţei acestei ramuri la noi. Necorelarea raportului preţ-calitatea
serviciilor oferite prin majorarea preţurilor şi nerealizarea calităţii şi a
confortului,influenţează direct piaţa turismului la noi şi orientarea potenţialilor clienţă către
ţări vecine. Mai mult, intrarea în Comunitatea Europeană înseamnă alinierea acestui raport la
noi standarde, ceea ce acutizează starea acestei ramuri economice. Desigur, raportul preţ-
calitate nu este stabilit de recepţioner, dar creşterea calităţii serviciilor acestuia, în sensul
satisfacerii exigenţelor consumatorilor, poate contribui în mare măsură la atragerea clienţilor.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care exercită ocupaţia de recepţioner pot avea profesii diferite. Alături de
persoane specializate în şcoli cu profil de alimentaţie şi turism, lucrează profesori, ingineri,
economişti, specialişti în limbi străine.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

561
 Persoanele care practică ocupaţiei de recepţioner trebuie cunoască cel puţin o limbă străină
de circulaţie internaţională. Ideal ar fi dacă acesta ar cunoaşte mai multe limbi străine, pentru
a putea realiza comunicarea cu persoane care provin din zone diferite ale lumii.
Recepţionerul prebuie să aibă cunoştinţe specifice relaţionării, lucrului cu clienţii şi publicul
şi cunoştinţe minime privind legislaţia şi jurisprudenţa.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de instrucţie pentru ocupaţia de recepţioner este liceul teoretic. Exigenţe
privind acest nivel minim de şcolaritate nu s-au modificat din 1990 până în prezent.
În ultima perioadă, oferta de forţă de muncă cu nivel şcolaritate superior, pe de o parte, iar
pe de alta nivelul crescut al exigenţelor privind cunoaşterea limbilor străine, au determinat
ocuparea posturilor de recepţioner de către persoane cu nivel de instrucţie superior celui
minim admis. Absolvenţi ai facultăţilor cu profil economic- cunoscători de limbi străine,
absolvenţi ai facultăţilor de limbi străine cu abilităţi de comunicare şi ţinută agreabilă, au
devenit tot mai mult solicitanţi şi ocupanţi ai posturilor pentru ocupaţia de recepţioner.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
În special pentru persoanele care nu sunt şcolarizate în sfera turismului, indiferent de nivelul
şcolii superioare absolvite, pentru practicarea ocupaţiei de recepţioner sunt necesare cursuri
de perfecţionare speciale – curs de recepţioner.
Conţinutul curricular al acestora este cunoscut şi utilizat deja, în această specializare
punându-se accent mai mult pe latura relaţională şi de comunicare, pe asigurarea standardelor
de calitate a serviciilor, pe maniera de prezentare personală şi pe perfecţionarea utilizării
limbilor străine în relaţia cu clienţii. Cu atât mai mult devin necesare aceste specializări în
contextul potenţialelor schimbări ale pieţei de turism după intrarea în Comunitatea
Europeană.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Este greu numit o ocupaţie înrudită cu cea de recepţioner. Activităţi asemănătoare mai pot
practica, în lipsa personalului specializat, chiar patronii sau administratorii unor unităţi mai
mici cu acest profil, din moteluri sau cabane.
Munca recepţionerului este supervizată de directorii comerciali sau patronii unităţilor de
turism. În munca sa, rcepţionerul colaborează cu compartimentele administrative, de

562
 întreţinere, reparaţii şi service ale firmelor, cu personalul comercial şi cu cel care asigură
paze şi ordinea.
Activităţile specifice ocupaţiei de recepţioner sunt de tipul interacţiunii şi comunicării.
Acestea se referă în primul rând la relaţia directă cu clienţii, începând de la primul contact de
întâmpinare, receptarea solicitărilor, satisfacerea lor până la încetarea sejurului. Relaţia cu
clienţii se referă şi la furnizarea tuturor informaţiilor solicitate în legătură cu unitatea de
cazare şi turismul zonei.

6.Concluzii

Ocupaţia de recepţioner - cod COR 422202 - face parte din categoria ocupaţiilor care şi-au
schimbat parţial conţinutul, mai mult în sensul adaptabilităţii la dotarea cu aparatura necesară
realizării sarcinilor de lucru. Recepţionerul operează pe computer, recepţionează şi transmite
faxuri şi E-mail-uri, dar, în rest, activităţile care intră în competanţa sa au rămas nemodificate
şi anume: primeşte solicitanţii pentru cazare, îi informează asupra serviciilor de care firma
dispune, satisface cerea de servicii impusă de clienţi în sensul că le repartizează spaţii de
cazare corespunzător solicitărilor, răspunde cu amabilitate cererii clienţilor privind alte servicii
corespunzător nivelului de clasificare a unităţii respective, emite facturi şi face încasări privind
serviciile prestate, recepţionează obiecţiile clienţilor şi dispune remedierea unor
disfuncţionalităţi şi contribuie la asigurarea securităţii persoanelor cazate.
Recepţionerul trebuie să ia analizeze solicitările şi să ia decizii în legătură cu repartiţia
solicitanţilor în spaţiile de cazare, pe de o parte pentru a satisface solicitările clienţilor, iar, pe
de altă parte, pentru a administra eficient spaţiul de cazare.
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt indicate persoane cu o ţinută fizică şi vestimentară
agreabilă, cu disponibilităţi privind relaţionarea şi comunicarea, cu însuşiri intelectuale care
ţin de rapiditatea gândirii, facilităţi în exprimare, memorare şi atenţie distributivă.
Recepţionerul trebuie să îndeplinească şi exigenţa privind comunicarea cu solicitanţii cel puţin
într-o limbă de circulaţie internaţională.
Persuasiunea este o abilitate care nu poate fi neglijată. Dacă prezenţei agreabile a
recepţionerului îi este completată şi puterea de convingere a clienţilor privind calitatea
serviciilor oferite de firmă, se poate afirma că succesul comercial este asigurat.
Competenţele specifice acestei ocupaţii se referă în cea mai mare măsură la activităţile
specifice furnizării de servicii. Îndeplinirea atribuţiilor specifice acestei ocupaţii se rezumă la
a primi clienţii şi a le rezolva toate solicitările de confort în ceea ce priveşte cazarea şi
serviciile conforme unităţilor de clasificare. Recepţionerul este la dispoziţia clienţilor

563
unităţilor de cazare. Tot ceea ce acesta întreprinde trebuie să vină în întâmpinarea solicitărilor
sau pentru rezolvarea lor. Recepţionerul este persoana competentă şi abilitată să medieze
între client şi firmă în sensul satifacerii exigenţelor clientului.

Recepţionerul îşi desfăşoară activitatea în unităţi de cazare, deci în unităţi cu punct fix, la
ghişeul de recepţie din hoteluri, moteluri, cabane, campusuri, în condiţiile de confort oferite de
firmă, la standardul categoriei de clasificare.
Lucrul recepţionerului este organizat în schimburi, în program de funcţionare de 24 ore.
Recepţionerul lucrează pe bază de contract pe perioadă nedeterminată, cu program complet
Nivelul minim de instrucţie pentru ocupaţia de recepţioner este liceul teoretic.
În ultima perioadă, oferta de forţă de muncă cu nivel de şcolaritate superior, pe de o parte, iar,
pe de alta, nivelul crescut al exigenţelor privind cunoaşterea limbilor străine, au determinat
ocuparea posturilor de recepţioner de către persoane cu nivel de instrucţie superior celui minim
admis. Absolvenţi ai facultăţilor cu profil economic- cunoscători de limbi străine, absolvenţi ai
facultăţilor de limbi străine cu abilităţi de comunicare şi ţinută agreabilă, au devenit tot mai
mult solicitanţi şi ocupanţi ai posturilor pentru ocupaţia de recepţioner.
În special pentru persoanele care nu sunt şcolarizate în sfera turismului, indiferent de nivelul
şcolii superioare absolvite, pentru practicarea ocupaţiei de recepţioner sunt necesare cursuri de
perfecţionare speciale – curs de recepţioner.

564
 Monografie profesională

Săpător Manual

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de Săpător Manual nu cuprinde foarte multe activităţi diferite. Săpătorul

Manual efectuează săpături manuale de suprafaţă, lucrări de nivelare manuală a pământului,
lucrări de nivelare manuala a straturilor rutiere, lucrări de încărcare\descarcare pământ,
împrăştiere pământ, cărare pământ (folosind roaba). Aceste activităţi au loc, in general, în cadrul
unor lucrări de asfaltare canalizare, introducere reţea apa sau gaze, şi în alte activităţi in
domeniul construcţiilor. În activitatea lor curentă, Săpătorii Manuali interacţionează atât cu
membrii propriei echipe de lucru (de asemenea Săpători manuali) cât si cu lucrătorii

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Activitatea Săpătorului Manual se desfăşoară, din prisma importanţei sarcinilor de

serviciu, în următoarea ordine (după frecvenţa acestora): 1) sarcini de săpare, 2) sarcini de cărare
pământ, 3) sarcini de încărcare\descarcare pământ, 4) sarcini de nivelare si împrăştiere pământ.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Ocupaţia de Săpător Manual este, aproape în întregime, una a activităţilor fizice. În

activitatea sa cotidiană, Săpătorul Manual are de îndeplinit sarcini cu o foarte pronunţat
Activităţile sale implică în foarte mare măsură efortul fizic intens, deoarece munca sa este
exclusiv manuala, şi, constă, în principal în realizarea de lucrări de săpare a pământului. Intr-o
foarte mare măsură Săpătorul manual manevrează obiecte (lopată, roabă) pentru a-şi îndeplini
sarcinile de serviciu.
Din sfera activităţilor ce implică interacţiunea si comunicarea cu ceilalţi, Săpătorul
Manual trebuie să fie, în mare măsură, un lucrător în echipă, cea mai mare parte a activităţilor
caracteristice acestei ocupaţii fiind realizată in echipe de lucru.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Fiind o activitate accentuat de natură fizica, abilităţile necesare practicării acestei

ocupaţii sunt, de asemenea, în foarte mare măsură, de natură fizică. Săpătorul Manual are nevoie
de abilităţi pentru efort fizic susţinut, si efort fizic intens de scurtă durată. De asemenea,
coordonarea fizica este o abilitate importanta a Săpătorului Manual. Acurateţea mişcărilor şi
reacţia în timp redus sunt abilităţi importante mai ales în evitarea accidentelor de muncă.
Deoarece această ocupaţie presupune numeroase riscuri de accidentare, abilităţile
senzoriale ale persoanelor ce aleg această ocupaţie, trebuie sa fie bine reprezentate. Pentru
diminuarea riscurilor de accidentare Săpătorul Manual trebuie să aibă vedere de aproape şi

565
acuitate auditiva în mare măsură bune. In plus, deoarece activitatea se poate desfăşura noaptea,
in aceeaşi măsură, Săpătorul Manual trebuie să aibă o vedere nocturnă bine dezvoltată.
Din acelaşi motiv, cel al reducerii riscurilor de accidentare, din categoria abilităţilor
intelectuale, Săpătorul Manual trebuie să aibă, intr-o măsură oarecum însemnată, atenţie
distributivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea ocupaţiei de Săpător Manual nu sunt necesare competenţe decât,

în mică măsură, din sfera celor sociale, specifice actului de instruire şi competenţe de coordonare
a celorlalţi. Primul tip de competenţe este necesar deoarece Săpătorii Manuali cu experienţă ii
vor instrui pe cei începători. Cel de-al doilea tip este necesar liderilor echipelor de lucru.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Activitatea Săpătorului Manual este, în cele mai multe dintre situaţii, sezonieră
deoarece condiţiile meteorologice propice săpării pământului sunt specifice doar intervalului
primăvară-toamnă.
Programul de lucru este variabil, putând să se încadreze în intervalul de luni până
vineri, sâmbătă sau duminică sau noaptea, în intervalul orar 22.00-06.00. Săpătorii Manuali pot
lucra, în schimburi sau după un orar variabil în funcţie de necesităţile angajatorului. Dintre
aceste modalităţi de organizare a timpului de lucru nici una nu predomină.
Deplasările şi delegaţiile în interes de serviciu nu sunt caracteristice ocupaţiei de
Săpător Manual. Locul de desfăşurare al activităţilor este însă fără un amplasament fix, variind
după necesităţile angajatorului.
Săpătorul Manual lucrează cu un contract care poate fi încheiat pe perioadă
nedeterminată sau pe perioadă determinata, cu program complet.
Activitatea este foarte obositoare din punct de vedere fizic si este monotonă deoarece
sarcinile sunt slab variate.
Ocupaţia de Săpător Manual este foarte puternic caracterizată de condiţii de muncă
nefavorabile. Căldura excesivă este una dintre cele mai frecvente condiţii nefavorabile care
caracterizează ocupaţia. Aceasta este cauzată, în primul rând, de caracterul preponderent sezonier
al ocupaţiei. Cea mai mare parte a activităţilor au loc vara, în aer liber, lucrătorii fiind expuşi
temperaturilor ridicate. Aceleaşi circumstanţe (lucrul în aer liber) determină expunerea la
umiditate ridicata (în special ploi), la aer poluat - în principal praf (cele mai multe activităţi
având loc în mediul urban), la frig, (mai ales atunci când necesităţile impun activitatea iarna), la
zgomot - în special datorat utilajelor si maşinilor. Activitatea presupune şi murdărirea frecventă,
dat fiind lucrul cu pământ. În consecinţă, pornind de la aceste caracteristici privind condiţiile de
muncă, se poate concluziona că ocupaţia de Săpător Manual este caracterizata de codiţii de
muncă care prezintă un disconfort fizic sporit. Aceste condiţii nu s-au schimbat deloc în ultimii
zece ani.
Date fiind condiţiile dificile de muncă, persoanele care practică ocupaţia de Săpător
Manual sunt expuse riscului îmbolnăvirii. Printre bolile ce pot apărea sunt cele legate de
afecţiuni ale coloanei vertebrale (din cauza poziţiei de lucru şi ridicărilor frecvente), insolaţie
(din cauza expunerii prelungite la soare).

566
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

În ultimii cinci ani, în conţinutul muncii ocupaţiei de Săpător Manual s-au înregistrat
foarte puţine schimbări. Acestea constau, în principal, în diversificarea domeniilor în care
aceasta ocupaţie este necesara. Odată cu aceasta diversificare au apărut şi alte activităţi ce au
devenit specifice ocupaţiei.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările în conţinutul activităţii ocupaţiei de Săpător Manual, înregistrate în

ultimii zece ani, s-au datorat, în principal, într-o măsură destul de mare unor factori precum
adaptarea la nevoile clienţilor, creşterii competiţiei în domeniu şi schimbărilor în organizarea
activităţii la locul de muncă.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

În următorii cinci ani nu se preconizează schimbări în conţinutul muncii ocupaţiei de

Săpător Manual.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

• Muncitor Necalificat

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Practicarea ocupaţiei de Săpător Manual nu necesită cunoştinţe specifice, fiind mai

degrabă caracterizată de efort fizic brut.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie iniţială, necesar practicării ocupaţiei de Săpător Manual,

este acela al şcolii primare (4 clase). Cerinţa acestui nivel minim acceptat este constanta în timp,
neexistând variaţii intre anii 1990-2006.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Nu sunt necesare cursuri de pregătire\specializare profesională.

567
5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Amonte + asfaltator

6.Concluzii

Ocupaţia de Săpător Manual, având codul COR931204, este in mare parte sezonieră,
programul de lucru fiind, în general, variabil. Ea se regăseşte în categoria ocupaţiilor care şi-au
schimbat în mică măsură conţinutul, modificările fiind cauzate, în mare parte, de adaptarea la
cerinţele beneficiarilor, creşterea competiţiei în domeniu, şi schimbările în organizarea activităţii
la locul de muncă.
Săpătorul Manual întreprinde un număr redus de activităţi, acestea fiind: efectuarea
de săpături manuale de suprafaţă, de lucrări de nivelare manuală a pământului, de lucrări de
nivelare manuala a straturilor rutiere, de lucrări de încărcare\descarcare pământ, împrăştiere
pământ, de transport de pământ cu roaba.
Tipul ideal al Săpătorului Manual este reprezentat de o persoană care posedă:

1) abilităţi:

- fizice: efort fizic susţinut, si efort fizic intens de scurtă durată, coordonare fizică,
acurateţea mişcărilor şi reacţia în timp redus;
- senzoriale: vedere de aproape şi acuitate auditiva, vedere nocturnă;
- intelectuale: atenţie distributivă.

2) competenţe din sfera celor sociale, în principal cele specifice actului de instruire de
coordonare.

Ocupaţia nu necesită cunoştinţe specifice.

În privinţa condiţiilor de muncă, caracteristica principală a ocupaţiei este cea a

efortului fizic intens. Activitatea este obositoare din punct de vedere fizic si prezintă numeroase
neajunsuri\condiţii nefavorabile de muncă. Printre acestea, căldura excesivă, umiditatea, aerul
poluat (praful), zgomotul şi murdărirea frecventă sunt caracteristici pregnante. Din cauza acestor
condiţii, activitatea curenta a Săpătorului Manual presupune disconfortul fizic pronunţat. Aceste
condiţii nefavorabile conduc la apariţia unor boli printre care cele legate de afecţiuni ale coloanei
vertebrale (din cauza poziţiei de lucru şi ridicărilor frecvente), insolaţie (din cauza expunerii
prelungite la soare).
Fiind o activitate extrem de solicitantă din punct de vedere fizic, ocupaţia este mai
degrabă potrivită pentru persoanele de sex masculin.
Motivarea este preponderent extrinsecă şi constă in stimulente financiare şi alte
stimulente precum prime ocazionale, tichete de masă, transport gratuit la, si de la, locul de
muncă.

568
 Monografie profesională

SECRETARĂ
COD COR: 411 501

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Elaborarea de documente;
Scurtarea duratelor de răspuns la solicitările clienţilor, optimizarea fluxului intern al
informaţiilor şi valorificarea tuturor surselor e informare;
Contribuie la activităţi de evaluare, verificare, supraveghere de audit desfă;urate de către
beneficiari sau de către organismele interne sau externe împuternicite sau abilitate pentru
aceste activităţi;
Înregistrează toate documentele intrate şi ieşite din societate;
Alcătuieşte necesarul de rechizite şi se ocupă de aprovizionarea birotică;
Efectuează corespondenţa prin poştă, fax, e-mail;
Redactează diferite documente;
Preia şi redirecţioneză apelurile telefonice;
Arhiveză documente(contracte, comenzi, acte firmă, oferte, etc.)

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Efectuează şi gestioneză corespondenţa;

Redactare de documente;
Arhivare de documente;
Preluarea şi redirecţionarea apelurilor telefonice;
Gestionarea documentelor intrate şi ieşite;
Aprovizionarea cu rechizite.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Pentru fiecare tip de activitate a fost surprinsă importanţa acesteia în urmă cu 5 ani (codificat
prin „trecut”), în prezent şi peste 5 ani (codificat prin „viitor”).

Prezentăm în cele ce urmează activităţile necesare practicării ocupaţiei:

Identificare informaţii necesare realizării sarcinilor, activităţi catalogate ca foarte

importante indiferent de momentul trecut, prezent sau viitor.

§ colectarea, evaluarea şi asimilarea de informaţii şi date necesare pentru realizarea

sarcinilor specifice.

Interacţiune/comunicare cu ceilalţi - activităţi catalogate ca foarte importante în prezent şi

viitor, dar şi în trecut.

569
 § interacţiunea cu colegii/lucrul în echipă: foarte importante atât în prezent cât şi în
trecut, dar şi în viitor;
§ interacţiunea cu clienţii/beneficiarii: foarte importantă în trecut, importantă în prezent
şi pe viitor;
§ supervizare/coordonare/management: importante atât în prezent cât şi în trecut, dar şi
în viitor;
§ descriere/explicare/instruire: oarecum importante atât în prezent cât şi în trecut, dar şi
în viitor;
§ negociere, gestionare/rezolvare conflict: lipsite de importanţă în trecut, oarecum
importante în prezent şi foarte importante pe viitor;
§ lucrul cu publicul, important atât în prezent cât şi în trecut, dar şi în viitor
§ acordare de consultanţă, oarecum importantă atât în prezent cât şi în trecut, dar şi în
viitor
§ administrare/organizare/gestionare, foarte importante atât în prezent cât şi în trecut,
dar şi în viitor;
§ realizare de activităţi administrative, foarte importante atât în prezent cât şi în trecut,
dar şi în viitor;
§ monitorizarea şi controlarea resurselor, foarte importante atât în prezent cât şi în
trecut, dar şi în viitor.

Activitate intelectuală

§ prelucrare/analizare de informaţii: foarte importante indiferent de momentul trecut,

prezent sau viitor;
§ evaluare informaţii: foarte importante indiferent de momentul trecut, prezent sau viitor;
§ organizare/planificare: foarte importante indiferent de momentul trecut, prezent sau
viitor;
§ identificare de soluţii/rezolvare de probleme: importante în trecut, foarte importante în
prezent şi pe viitor;
§ reflecţie/luare de decizii, oarecum importante în trecut, importante în prezent şi foarte
importante în viitor;
§ inovare, importantă în trecut şi în prezent, foarte importantă în viitor;
§ actualizare şi folosire de cunoştinţe: importante în trecut, foarte importante în prezent
şi pe viitor;
§ elaborare obiective şi strategii: importante atât în prezent cât şi în trecut, dar şi în viitor.

Activităţi fizice” :

§ activităţi de operare cu echipamente: importante în trecut, foarte importante în prezent

şi în viitor;
§ lucrul cu computerul, foarte important atât în prezent cât şi în trecut, dar şi în viitor.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile intelectuale sunt „în foarte mare măsură” importante în practicarea ocupaţiei:
- abilităţi cognitive;
- abilităţi de exprimare orală;
- rapiditate în gândire;
- originalitate;
- gândire deductivă;
- gândire inductivă;

570
 - uşurinţă în lucrul cu cifrele;
- atenţie selectivă;
- de memorare;
- atenţie distributivă.

Din categoria abilităţilor fizice sunt menţionate ca „în mare măsură” necesare:
- dexteritate manuală/îndemânare;
- precizie/acurateţe mişcări;
- reacţie în timp redus.

Din categoria abilităţilor senzoriale, acele abilităţi care fac referire la „vederea de aproape”,
„vederea de departe” şi „acuitatea auditivă” sunt în foarte mare măsură importante în exercitarea
ocupaţiei.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În practicarea acestei ocupaţii următoarele competenţe profesionale sunt cotate ca importante(în

foarte mare măsură şi în mare măsură) în practicarea ocupaţiei:

ü Competenţe generale (citit, scris, calcule matematice elementare,elemente ştiinţifice de

bază, de analiză critică, de învăţare activă, de monitorizare);

ü Competenţe de abordare sistemică(specifice abordărilor macro/sistemice, de evaluare

şi luare de decizii);

ü Competenţe sociale (specifice abordărilor societale - sensibilitate la dinamica

grupurilor, comunităţilor, de coordonare, specifice furnizării de servicii);

ü Competenţe de rezolvare de probleme (de identificare de probleme, de identificare de

soluţii, de evaluare de soluţii, de implementare a soluţiilor);

ü Competenţe tehnice (de utilizare computer,de analiză tehnică, de lucru cu echipamente,

de instalare şi programare a echipamentelor);

ü Competenţe legate de managementul resurselor(organizarea timpului, managementul

resurselor financiare).

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Ca principală modalitate de organizare a timpului de lucru pentru posturile în care se

practică ocupaţia este utilizat „programul de lucru de luni până vineri”.
Delegaţiile/deplasările în interes de serviciu pentru realizarea sarcinilor specifice
posturilor în care se practică ocupaţia un sunt utilizate rar.
Pentru posturile în care se practică ocupaţia se utilizează contractul “pe perioadă
nedeterminată, cu program complet”.
Locurile în care îşi desfăşoară activitatea cei care practică ocupaţia re regăsesc în “unităţi
cu spaţiu fix”.
Activitatea desfăşurată pe posturile în care se practică ocupaţia este “monotonă, implică
operaţii repetitive” (citat din monografie).
Pe parcursul ultimilor 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au rămas
neschimbate.

571
 Nu există boli profesionale care apar la persoanele ce practică această ocupaţie.
Această ocupaţie poate fi practicată mai degrabă de o femeie:

“În general munca de birou este mai adecvată femeilor, în sens pozitiv, nu discriminatoriu”

(citat din monografie).

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au
generat

În ultimii 5 ani conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat „în mare măsură”.

Aceste schimbări au constat în:

Schimbări tehnologice:

„sunt necesare cunoştinţe mai ample despre utulizarea echipamentelor de birou cum ar fi
fax-ul, calculatorul”
(citat din monografie).
Schimbări de natură organizatorică (dezvoltarea societăţii).

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani „shimbările de natură tehnologică”, „creşterea competiţiei în domeniu”

şi „schimbările în organizarea activităţii la locul de muncă” au avut un rol important în
schimbarea conţinutului activităţii acestei ocupaţii.
Rolul „modificărilor în cadrul legislativ”şi „adaptarea la nevoile
clienţilor/beneficiarilor” a fost şi el destul de important.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

În următorii 5 ani schimbările în conţinutul muncii acestei ocupaţii se vor datora:

dezvoltării sistemelor de operare pe calculator
dezvoltării aparaturii birotice.

Principalul factor care va sta la baza acestor schimbări îl constituie dezvoltarea permanentă a
tehnologiei.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Acestă ocupaţie poate fi exercitată şi de către alte persoane de diverse profesii care au abilităţile
necesare.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei sunt necesare cunoştinţe din următoarele domenii de expertiză:

572
 Inginerie şi tehnologie (computere şi electronice, nivel elementar)
Ştiinţe exacte (matematică, nivel mediu)
Ştiinţe sociale (psihologie,nivel elementar)
Ştiinţe umaniste şi arte (limbi străine, nivel superior)
Comunicare (comunicare şi media, lucrul cu clienţii/publicul, nivel superior)
Telecomunicaţii (nivel superior)
Legislaţie şi siguranţă publică (siguranţă şi securitate publică, legislaţie, guvernare,
jurisprudenţă, nivel mediu)
Educaţie şi formare (nivel mediu)
Afaceri şi management (administraţie şi management, ştiinţe economice şi contabilitate,
nivel elementar)

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul de educaţie minim necesar practicării acestei ocupaţii în 1990, 2000 şi 2006: liceu
teoretic.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Pentru practicarea acesteoi ocupaţii sunt necesare cursuri de scurtă durată de utilizare a
calculatorului.

În următorii 5 ani, pentru a face faţă schimbărilor în conţinutul muncii acestei ocupaţii, sunt
necesare cursuri de utilizare a noilor programe şi a noilor aparaturi.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Ocupaţia înrudită cu cea de „secretară” (ca şi conţinut apropiat al muncii): Asistent manager.

Nu au fost precizate ocupaţii cu care se coopereză în realizarea sarcinilor şi fără de care nu se pot
realiza sarcinile ocupaţiei de „secretară”.

6.Concluzii

OCUPAŢIE: SECRETARĂ
COD COR: 411501

Numele firmei: S.C. VECTRA SERVICE SRL

Sectorul principal de activitate al firmei: TRANSPORT, DEPOZITARE, COMUNICAŢII
Anul înfiinţării firmei: 1994
Forma de proprietate a firmei: PRIVATĂ, CU CAPITAL MAJORITAR ROMÂNESC
Clasa de mărime a firmei: PESTE 250 ANGAJAŢI

Posturile/funcţiile în care această ocupaţie se practică în cadrul firmei: Nu s-a precizat

573
Tipologia ocupaţiei:

Evaluări ale personalului şi tehnologiei în contextul schimbărilor pe termen mediu şi lung:

În ultimii 5 ani conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat „în mare măsură”. Ele au
fost în principal schimbări de natură tehnologică şi schimbări de natură organizatorică.

În ultimii 10 ani „shimbările de natură tehnologică”, „creşterea competiţiei în domeniu” şi

„schimbările în organizarea activităţii la locul de muncă” au avut un rol important în
schimbarea conţinutului activităţii acestei ocupaţii. Rolul „modificărilor în cadrul legislativ”şi
„adaptarea la nevoile clienţilor/beneficiarilor” a fost şi el destul de important.

În următorii 5 ani schimbările în conţinutul muncii acestei ocupaţii se vor datora: dezvoltării
sistemelor de operare pe calculator şi dezvoltării aparaturii birotice. Principalul factor care va sta
la baza acestor schimbări îl constituie dezvoltarea permanentă a tehnologiei.

„Tipul ideal” pentru ocupaţia analizată

În exercitarea acestei ocupaţii sunt necesare în mod special competenţe generale, competenţe
sociale şi competenţe de rezolvare de probleme.

Din categoria competeneţelor tehnice sunt importante cele ce vizează utilizarea calculatorului..

Din categoria comptetenţelor ce fac referire la managementul resurselor cele mai importante fac
referire la organizarea timpului şi managementul resurselor financiare.

Abilităţile necesare exercitării acestei ocupaţii sunt în principal cele intelectuale, urmează apoi
abilităţile senzoriale şi ultimele ca importanţă abilităţile fizice.

Secretara prin atribuţiile specifice, se află în contact permanent nu doar cu lucrătorii din unitate,
ci şi cu un număr mare de persoane din afară unităţii (delegaţii, clienţi vizitatori, persoane ce se
prezintă în audienţă sau cer diferite relaţii). Un element important pentru o secretară constă în
abilitatea de a lucra şi de a comunica cu oamenii.

Abilitatea secretarei în relaţiile interpersonale constă în :

stabilirea şi menţinerea relaţiilor de lucru ;

depistarea şi rezolvarea problemelor folosind raţiunea şi spiritul de iniţiativă ;
influenţarea opiniei celorlalţi şi ducerea la bun sfârşit a negocierilor ; sprijinirea şi
supervizarea personalului din subordine ;
comunicarea efectivă cu alte persoane ;

Făcând o grupare a relaţiilor ce se stabilesc între secretariat şi alte persoane avem următoarele
categorii :

1) relaţiile secretariat – conducere (executiv) ;

2) relaţiile secretariat – alte compartimente ;

574
 3) relaţiile secretariat – persoane din afară unităţii.

1) Relaţiile secretariat – conducere (executiv)

Acest tip de relaţie este permanentă şi în cadrul acestora, secretara trebuie să respecte cerinţelor
de disciplină, punctualitate şi ordine. In acest context, disciplina înseamnă respectarea legilor a
reglementărilor de ordine interioară, a ordinelor, indicativelor, deciziilor conducerii şi păstrarea
secretului profesional.Intr-o organizaţie pot fi câţiva directori executivi. Seful ei direct este un
membru al echipei manageriale şi secretara are un rol important în funcţionarea cu succes a
acestei echipe.

Relaţiile secretariat – conducere trebuie să se bazeze pe respect şi ajutor reciproc. Secretara

trebuie să ştie care sunt sarcinile şi politicile prioritare ale conducerii, întocmind agenda de lucru
în funcţie de acestea.

De asemenea, secretara trebuie :

să se asigure că toate informaţiile furnizate conducerii sunt exacte, astfel încât personalul
executiv va fi scurt de a verifica toate documentele ;
să fie capabilă să răspundă cu diplomaţie oricărei cereri telefonice, iar executivul trebuie
să aibă încredere că secretara tratează toate problemele de serviciu în mod confidenţial;
să fie capabilă să rezume esenţa unor lucrări, scutind conducerea de a le mai studia;
să înţeleagă clar scopul muncii şi să preia munca personalului executiv în absenţa
acestuia, iar acesta trebuie să fie convins că secretara poate face faţă problemelor ce apar
în lipsa sa;
să fie bine informată în tot ceea ce face conducerea, încât să-i poată fi de ajutor când
trebuie;
să menţină un climat de bună dispoziţie ;

2) Relaţiile secretariat – alte compartimente

Secretarele au legături cu toate compartimentele din unitate, permanent şi în forme variate.

Corespondenţa primită de la acestea, pentru semnat şi expediere, cea repartizată de secretară cu

rezoluţiile conducerii, lucrările executate în comun, dactilografierea materialelor elaborate de
specialiştii din compartimente.

Pentru a colabora cât mai bine cu ceilalţi angajaţi, secretara trebuie să-şi îndeplinească sarcinile
de serviciu (să-i sprijine cu materiale documentare, fişe, să le transmită imediat şi cu precizie
hotărârile, dispoziţiile conducerii, să le dea lămuriri), respectând în acelaşi timp şi alte condiţii de
ordin comportamental.

O bună relaţie bazată pe ajutor şi respect trebuie să aibă secretara şi cu personalul din subordinea
sa. În acest caz ea va lucra ca un supervizor şi este important să se exprime clar când împarte
sarcinile şi să stabilească explicit standardele şi timpul pentru fiecare sarcină. Ea trebuie să fie
permanent un exemplu demn de urmat pentru cei din secretariat. Secretara trebuie să încurajeze
personalul din subordine, să laude munca acestora când este bună, iar pe de altă parte dacă
sarcinile nu sunt îndeplinite la nivelul aşteptat, cu tact şi diplomaţie, ea va arăta acest lucru
persoanei în cauză şi o va ajuta să-şi îmbunătăţească munca. Comunicarea permanentă cu
personalul din subordine – iată cheia multor satisfacţii personale.

3) Relaţiile secretariat – persoane din afara unităţii

575
Secretariatul este un factor important în realizarea legăturilor între instituţia pe care o reprezintă
şi persoanele din afară, fie că sunt cetăţeni, fie că sunt parteneri sau viitori parteneri de afaceri.

Priceperea de a întâmpina un vizitator determină calitatea relaţiilor între cei care sunt viitori
colaboratori în afaceri.

Se impun câteva reguli pe care o secretară trebuie să le cunoască :

secretara se opreşte din lucru, dă mâna cu el, iar dacă îl vede pentru prima dată se
prezintă. Se prezintă şi vizitatorul şi spune scopul vizitei (secretara poate hotărî dacă
problema ridicată de vizitator poate fi rezolvată de altă persoană din unitate). Dacă
vizitatorul nu doreşte să spună scopul, şeful este cel care va hotărî dacă îl va primi sau nu.
Nu este de competenţa secretarei să respingă un vizitator sau să se poarte nepoliticos pe
motiv că acesta doreşte să-i comunice personal şefului scopul vizitei.
să caute să recunoască persoanele care nu vin pentru prima dată (în cadrul activităţii de
secretariat memorarea figurilor şi a numerelor de telefon este foarte importantă);
să manifeste deferenţă şi atenţie faţă de toate persoanele, indiferent în ce calitate şi cu ce
problemă se prezintă la secretariat;
să caute să rezolve pe cât posibil favorabil problemele (în măsura în care aceasta este
posibilă);
să aibă o atitudine corectă; să nu discute cu colegii cu voce tare şi să-şi supravegheze
convorbirile telefonice, atunci când în birou se află o persoana străină;
să-l prezinte pe vizitator cu numele şi funcţia – acesta înseamnă respect;
vizitatorii din afară, înainte de a pleca vor fi rugaţi să-şi comunice numărul de telefon
pentru a putea fi contactaţi;
în nici o situaţie secretara nu trebuie să aibă faţă de vizitatori admiraţie, surpriză,
nemulţumire; nu trebuie să discute probleme personale;
să ţină seama de faptul că secretariatul este locul de primire al persoanelor care doresc să
vorbească cu şeful, a vizitatorilor şi de aceea camera respectivă trebuie să fie cât mai
plăcută;
autocontrolul permanent asigură o atitudine corectă faţă de cel care se prezintă în
secretariat.

4) Relaţiile cu mass-media

Relaţiile cu mass-media înseamnă activitate de stabilire a unor contacte ale conducerii cu

reprezentanţii radioului, televiziunii sau presei.

Mass-media poate contribui la promovarea unor bune relaţii ale firmei cu publicul. Aşadar, este
în interesul firmei să ofere presei informaţii şi imagini într-o formă favorabilă pentru ea. În
relaţiile cu mass-media secretara trebuie:

să fie amabilă şi cooperantă;

să aibă grijă să nu divulge informaţii secrete sau confidenţiale;
să noteze numele redactorului respectiv, numărul de telefon, numele ziarului, postul de
radio sau televiziune şi detalii asupra subiectului care interesează;
dacă este necesar, secretara va fixa o întrevedere cu o persoană din conducere, lăsându-i
acesteia timp să-şi pregătească răspunsul.

Printre îndatoririle secretarei, obligată prin natura funcţiei să contribuie la stabilirea unor relaţii
interpersonale, se numără cunoaşterea şi respectarea unor reguli de protocol la care se adaugă
cele de comportament şi conduită uzuală.

576
Strategii de ocupare, stimulare: NEPRECIZATE

Consideraţii generale privind evoluţia meseriei de secretară

Abordare evolutivă a ocupaţiei de secretară nu se poate realiza decât în contextul evoluţiei

istorice a managementului şi a mijloacelor de comunicare. Încă din fazele de început, în
practicarea acestei meserii, descoperim trei coordonate esenţiale care i-au marcat funcţionarea
până astăzi:

meseria de secretar a apărut şi a funcţionat întotdeauna pe lângă factorii de decizie ai

vieţii economico- sociale;
tratarea informaţiei scrise, a stat la baza acestei activităţi
confidenţialitatea, a constituit o cerinţă esenţială sub aspect deontologic.

Coordonata confidenţialităţii este sugerată chiar de termenul „secretar”(ă), provenind din

latinescul „secretum” (secret, taină) şi desemnând o persoană care ştie şi păstrează secrete.

Sub aspect practic, meseria de secretară precedă – în timp istoric, apariţia denumirii sale. Dacă
ţinem cont de faptul că primele forme ale scrierii au apărut din necesităţile administraţiei de stat
de a emite dispoziţii, de a da ordine şi a administra bunuri, putem lega apariţia acestei meserii de
casta scribilor, secretarii autorităţilor, consideraţi a constitui prima celulă a birocraţiei, în
Orientul antic.

În special, în perioada faraonilor egipteni, scribii au fost printre primii colaboratori specializaţi în
comunicarea scrisa.Problema confidenţialităţii se punea, la vremea respectivă, numai pe cale
orală, fiind extrem de rare persoanele care ştiau să citească.Aşa se explică şi practica unor
autorităţi de a tăia limba scribilor, spre a se asigura de păstrarea secretului profesional.

Termenul grammatikos, denumind în limba greacă şi profesia de “secretar”, poate fi considerat

cel mai sugestiv, în ceea ce priveşte posibilităţile asocierii acestei meserii cu începuturile scrierii.

Treptat, prin trecerea de la un sistem economic la altul şi prin evoluţia mijloacelor de

comunicaţie, se conturează alte coordonate funcţionale ale acestei profesii.In perioada
feudalismului, o data cu schimbările produse în sistemele de conducere prin apariţia anumitor
grade de ierarhizare si, prin apariţia hârtiei ca suport informaţional, munca de secretariat capătă
contururile specializării. Astfel, persoana desemnată cu titlul de secretar, în Evul Mediu, se
ocupa de corespondenţa monarhului sau a unor înalţi demnitari. Aceasta presupunea menţinerea
în continuare, a sarcinilor iniţiale de caligrafiere a textelor, la care sau adăugat alte operaţiuni de
expediere dar şi de evidenţă a circulaţiei documentelor scrise.

In epoca modernă, o dată cu pătrunderea maşinilor de scris mecanice în structurile

administrative, imaginea secretarei se va asociata atât de profund cu acest mijloc de imprimare a
textelor, încât activitatea sa se va confunda până în epoca contemporana, cu aceea de dactilograf.

Trebuie să precizăm, însă, că din punct de vedere istoric, această meserie a aparţinut bărbaţilor,
până la începutul secolului XX, când au început să fie promovate drepturile cetăţeneşti refuzate
femeii secole de-a rândul. Nici Revoluţia Franceză cu ideile ei luminoase nu a avut curajul să
lanseze femeia în viaţa administrativă, dar a declanşat goana după o egalitate de sexe.{
HYPERLINK "http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/secretariat/9.htm" \l "_ftn4#_ftn4" \o
"" }

577
În epoca contemporană, conform statisticilor, 95% din funcţiile de secretar sunt ocupate de
femei, în special în ţările Europei Occidentale, ele dovedindu-se mai dotate decât bărbaţii în
domeniul competenţei sociale şi al inteligenţei emoţionale.{ HYPERLINK
"http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/secretariat/9.htm" \l "_ftn5#_ftn5" \o "" }Se
conturează, astfel, noi cerinţe, privind practicarea acestei profesiuni. Managementul modern,
cristalizat ca ştiinţă tot la începutul secolului XX, dezvoltă noi valori, privind resursele umane şi
resursele informaţionale, la aceasta aducându-şi contribuţia ştiinţe precum sociologia, psihologia,
ergonomia.

Noile dimensiuni ale managementului au presupus, desigur, şi reevaluarea auxiliarului său de

bază, secretariatul.

În spatele acestui curent ascensional se află şi dezvoltarea continuă a tehnologiilor

informaţionale şi comunicaţionale care au revoluţionat viaţa birourilor. Astăzi, competenţele
secretariatului impun în egală măsură, cunoştinţe, informaţii şi deprinderi cerute muncii
tradiţionale secretariale la care se adaugă altele noi: domeniul biroticii. Abordând, cerinţele
actuale ale acestei profesiuni, la modul general, putem enumera: stăpânirea procedeelor de citire
şi scriere rapida; utilizarea calculatorului în editarea de texte şi pentru baze de date; utilizarea
celorlalte aparatelor de tratare a informaţiei şi comunicaţie; cunoaşterea principiilor de
organizare a timpului şi a documentelor; posedarea şi si exercitarea a 1-2 limbi de circulaţie
internaţională; cunoştinţe generale de statistică şi contabilitate; abilităţi de comportament în
relaţiile cu publicul şi alţi factori; Din această perspectivă, activitatea secretariatelor devine tot
mai complexă şi specializată. Secretara este tot mai implicată în procesul de gândire fiind nevoită
de multe ori să preia părţi din activităţile conducerii spre a le prelucra independent, să gestioneze
fluxuri de informaţii şi timpul managerilor, să manevreze mijloace tehnice de tratare a
informaţiei şi de comunicare.

578
 Monografie profesională

Sociolog

1.Natura activităţii

1.39. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

În Dicţionarul de Sociologie Larousse (1996) sociologia este definită ca o „ramură a
ştiinţelor sociale, un ansamblu de discipline care examinează natura comportamentului uman
şi a societăţii umane, specificitatea relaţiilor sociale.”
În Dicţionarul de Sociologie (coord.Lazăr Vlăsceanu şi Cătălin Zamfir pentru termenul
„sociologie” există 2 definiţii:
O definiţie în sens restrîns potrivit căreia există o distincţie principială, absolută între
sociologie şi celelalte ştiinţe sociale. “Sociologia reprezintă o ştiinţă a formelor sociale ale
activităţii umane, conţinuturile variate ale acestora reprezentînd obiectul diferitelor ştiinţe
sociale particulare - ştiinţele economice, politologia, criminologia etc. Sociologia se ocupă
deci cu caracteristicile generale, abstracte ale comportamentului social, ale relaţiilor sociale,
grupurilor, colectivităţilor. Ar putea fi deci numită o ştiinţă a socialului, iar nu a realităţii
sociale, care face obiectul şi altor discipline. În acest context, sociologia reprezintă totodată o
metodologie generală a investigării fenomenelor care compun societatea, în calitatea lor de
fenomene sociale, iar nu economice, politice, juridice.”
O definiţie în sens larg potrivit căreia distincţia dintre sociologie şi celelalte ştiinţe sociale
este relativă şi istorică. Sociologia este atît o ştiinţă a socialului, ca formă generală de
existenţă a vieţii umane, cît şi o ştiinţă a societăţii globale, a organizării şi dinamicii sale, a
subsistemelor din care se compune societatea globală şi a relaţiilor lor atît cu sistemul social
global, cît şi cu celelalte subsisteme ale acestuia. Conform acestei definiţii, reprezintă o
disciplină ştiinţifică multiplu structurată, din care putem desprinde următoarele nivele
distincte:

1. O teorie generală a socialului, (teorie a organizării sociale). O găsim în diferite denumiri

ca de exemplu: teoria sistemului social, a acţiunii sociale, teoria abstractă a organizării

579
 sociale, logica socialului. Se face abstracţie de conţinutul concret al diferitelor fenomene
sociale (economic, politic, juridic) analizîndu-se doar caracteristicile lor de a fi sociale.
2. O teorie a societăţii globale - macrosociologia. Este o teorie a tipurilor de societate, a
marilor tipuri de organizare a societăţilor globale, cu importante implicaţii pentru
înţelegerea fiecărui fenomen social particular, a fiecărui subsistem.
3. Sociologii de ramură: (sociologia industrială, sociologia familiei, sociologia economică, a
artei etc.) reprezintă teorii ale diferitelor componente, subsisteme ale societăţii globale,
atît ca fenomene sociale, cît şi subsisteme ale societăţii globale, analizînd influenţele
reciproce dintre acestea. De regulă, sociologiile de ramură tind să fie dublate de
discipline care se concentrează pe logica particulară a subsistemelor respective
(economia politică, politologia). Între

Sociologia s-a constituit ca ştiinţă independentă în anii '30-'40 ai secolului XIX, iniţial mai
mult sub forma unor proiecte epistemologice, fiind reprezentată de cîţiva mari gînditori. De
abia spre sfîrşrtul secolului trecut şi începutul secolului XX s-a constituit o comunitate
disciplinară propriu-zisă, sociologia fiind recunoscută instituţional prin introducerea ei ca
disciplină de învăţămînt. Sociologia s-a constituit încă de la început ca o abordare descriptiv-
explicativă a realităţii sociale, aşa cum este ea în mod obiectiv, în opoziţie cu abordările
speculativ-normative promovate de filosofia tradiţională. interesată mai mult de modul în
care realitatea socială „ar trebui" să fie, în loc de a explica cum „este" ea în mod efectiv.
În prima fază sociologia şi-a concentrat atenţia asupra problemelor sociale. Ea era chemată să
contribuie prin informaţii, cunoştinţe şi soluţii practice la rezolvarea problemelor sociale
complexe care nu puteau fi soluţionate prin mecanismele pieţei economice: sărăcie,
urbanizare, integrare a imigranţilor, dezvoltare a sistemului de învăţămînt, sănătate, lupta
împotriva criminalităţii. În secolul XIX dezvoltarea studiilor sociologice manifestase o
accentuată preferinţă pentru săraci, marginalizaţi, imigranţi, prostituate, femei părăsite,
mame necăsătorite, copii ilegitimi, delincvenţi. La aceasta se adăuga soluţionarea non-
represivă a conflictelor sociale. Scopul ultim era ridicarea gradului de integrare socială,
dezvoltarea unor tehnici non-violente de rezolvare a conflictelor sociale, îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă a grupurilor marginale, în aşa fel încît să scadă tendinţele sociale
disruptive. De abia din anii '30 ai secolului XX sociologia trece într-o nouă etapă prin
dezvoltarea instrumentelor practice de perfecţionare a unor subsisteme importante ale
funcţionării societăţii capitaliste: sociologia industrială a contribuit eficace la creşterea
performanţelor întreprinderii prin utilizarea mai raţională şi mai eficientă a resurselor sale
umane; sociologia politică s-a dezvoltat în mod special ca răspuns la necesitatea de

580
cunoştinţe specializate ale sistemului politic: analiza comportamentului electoratului, de
exemplu. Perspectiva ţărilor în curs de dezvoltare de la sfîrşitul secolului trecut şi pînă astăzi
a oferit un cadru social distinct dezvoltării sociologiei. Este ilustrativ din acest punct de
vedere dezvoltarea rapidă a sociologiei româneşti în perioada interbelică. Ea s-a concentrat
asupra căilor prin care o societate relativ înapoiată ar putea, în condiţiile existenţei unui
sistem capitalist dezvoltat pe plan mondial, să realizeze un proces rapid de dezvoltare socială
şi economică relevîndu-şi astfel vocaţia reformei sociale.
Astăzi sociologia este deosebit de fragmentată, fiind contaminată, potrivit lui Mattei Dogan
şi Robert Pahre, “de curente succesive venite din psihologie, antropologie, ştiinţe politice,
economie, istorie, etc”. Ca urmare se poate spune că astăzi “ nu există sociologi “puri” care
să corespundă criteriilor noastre de a defini abstract o disciplină ” ci există socioogi ai
educaţiei, dreptului, ştiinţei, religiei, medicinei, valorilor, cunoaşterii, politicii, economiei,
familiei, timpului liber, sportului, devianţei, comunicării, agriculturii, organizaţiilor, sănătăţii
mentale, migraţiilor, sexelor, tineretului, artelor,la fel cum există comitete de sociologie
rurală , urbană, militară, comparativă, socio-lingvistică,psihologie socială, socio-cibernetică,
ecologie socială, etc.”
Dintre cele 50 de secţiuni recunoscute de Guide to Graduate Study in Sociology publicat
de Asociaţia Americană de Sociologie în 1986, 41 sunt domenii încrucişate şi numai 9 sunt
considerate ca făcînd parte din inima sociologiei, printre care se numără teoria, metodologia,
istoria sociologiei, practica sociologică, studiul comportamentului colectiv şi cel al
stratificării. Fragmentarea sociologiei, potrivit autorilor Encyclopedia of Sociology, E.F.
Borgatta şi R. J.Montgomery, poate fi explicată în parte prin absenţa consensului asupra unei
teorii dominante , integrative sau a unei paradigme larg acceptate. În consecinţă autorii citaţi
consideră că în ultimele două decade în literatura sociologică se poate vorbi de de apariţia
unui dublu fenomen: divizarea disciplinei în numeroase specializări şi o deschidere a
frontierelor acestora către specializări din alte ştiinţe/discipline.parcurgînd astfel un traseu de
tipul: fragmentare prin creşterea specializării şi hibridizare prin recombinarea cu alte
domenii.
Cu toate acestea sociologia este o disciplină distinctă, cu sistemul său conceptual şi
metodologia sa proprie, analiza variatelor probleme, procese, fenomene sociale impune o
abordare multidisciplinară. Tocmai datorită poziţiei sale ea este adesea în situaţia de a
coordona şi integra eforturile multidisciplinare, fără însă a se elimina cercetarea sociologică
autonomă, cu logica ei. Un moment crucial în dezvoltarea socioogiei ca ştiinţă l-a constituit
trecerea de la utilizarea datelor preluate din surse exterioare (statisticile oficiale produse de
administraţia statală sau observaţiile captate la nivelul simţului comun de către sociologul

581
însuşi), la producerea prin mijloace proprii a datelor necesare. Un loc special îl ocupă datele
obţinute prin interviu şi chestionar, pe eşantioane reprezentative (sample survey). Utilizarea
interviurilor în mod sistematic a început în Anglia încă la sfîrşitul secolului XIX, dar de abia
după cel de al doilea război mondial s-a produs o adevărată revoluţie în metodologia culegerii
şi prelucrării datelor.
Spre deosebire de ştiinţele naturii, sociologia prezintă imaginea unei discipline cu un grad
ridicat de diversitate. Există o tendinţă puternică de constituire a unui limbaj teoretic şi a unei
metodologii de cercetare relativ unitare care reprezintă premisele unei viitoare paradigme
unificate a sociologiei, complementar însă există şi o largă diversitate de abordări, de teorii,
de teme. Se pot desprinde diferenţieri în cadrul sociologiei şi pe alte axe. Astfel, pe axa
teoretic/empiric, în contrast cu sociologia teoretică care construieşte modele teoretice, după o
metodă ipotetico-deductivă, pornind nu de la o bază de date sistematic culese, ci mai mult de
la caracteristici abstracte ale socialului, sociologia empirică este orientată spre descrierea
sistematică a realităţii sociale, spre acumularea de date referitoare la o problemă socială sau
alta. Monografiile empirice sau sondajele de opinie publică sînt tipice pentru acest gen de
sociologie. Distincţia este relativă, între aceste două tipuri limită existînd o mulţime de
variante intermediare.
Un alt tip de diferenţiere se poate întemeia pe axa explicativ/aplicativ (constructiv).
Sociologia aplicativă sau constructivă numită de mulţi şi inginerie socială, în analogie cu
diferenţierea ştiinţe teoretice ale naturii/inginerie, ştiinţe tehnice, reprezintă o disciplină
orientată activ spre rezolvarea problemelor sociale, spre elaborarea, implementarea şi
evaluarea variatelor programe de schimbare/dezvoltare socială. Într-o oarecare măsură,
sociologia aplicativă caută să convertească cunoştinţele acumulate de sociologia explicativă
în instrumente de transformare socială. Sociologia aplicativă este însă mai mult şi adesea
altceva decît „aplicaţia" unor cunoştinţe deja acumulate. Cel mai adesea, ea însăşi reprezintă
o sursă importantă de noi cunoştinţe empirice şi teoretice.
Sociologia oferă activităţii practice:
• cunoştinţe teoretice despre mecanismele funcţionării vieţii sociale, despre consecinţele
directe sau indirecte, intenţionate şi neintenţionate ale diferitelor procese sociale, sau
intervenţii;
• informaţii empirice despre realitatea socială;
• predicţii asupra dinamicii sistemelor sociale, a diferitelor tendinţe;
• diagnoza problemelor sociale şi soluţii la acestea;
• evaluarea variatelor programe de schimbare socială, un feed-back continuu asupra
eficienţei diferitelor activităţii sociale.

582
Urmînd tendinţele contemporane ale evoluţiei ştiinţelor sociale, în general, şi sociologiei în
particular se poate vorbi astăzi despre sociolog ca despre “un cercetător hibrid respectiv “un
specialist care transgresează graniţele propriei discipline şi integrează în cercetările sale
cauze, variabile, teorii, concepte şi metode generate în alte discipline”
(E.F. Borgatta şi R. J.Montgomery, Encyclopedia of Sociology, New Zork, 2000)

În descrierea activităţilor specifice ocupaţiei de sociolog ar trebui avute în vedere o serie de

criterii cum ar fi : locul de desfăşurare a activităţii şi profilul activităţii firmei respective; în
raport cu acest criteriu se face distincţia între aşa numitul “sociolog de firmă” care îşi
desfăşoară activitatea într-o instituţie, intreprindere sau firmă a cărei activitate nu este cea de
cercetare sociologică propriu-zisă dar care a creat unul sau mai multe posturi de sociolog în
vederea optimizării/eficientizării activităţii sale în domeniul resurselor umane ale firmei.
În acest context activitatea sociologului reclamă cunoştinţe aprofundate de sociologia muncii,
sociologie industrială, sociologie organizaţională, sociologia profesiilor, psihologie socială,
sociologia vieţii economice.
Activitatea profesională concretă a sociologului în acest caz vizează următoarele
aspecte:
• elaborarea unei diagnoze a resurselor umane ale intreprinderii/instituţiei cuprinzînd
variabile demografice, structuri şi nivele de calificare, motivaţii şi aspiraţii etc.ale
personalului de conducere şi de execuţie;
• cercetarea relaţiei dintre structura şi nivelul de calificare al personalului şi cerinţele
posturilor de muncă; pe această bază sociologul contribuie alături de alţi specialişti la…
• analiza posturilor de muncă în termeni de: obiective ale muncii, sarcini sau
responsabilităţi, relaţii cu alte persoane sau activităţi, aria de exercitare a autorităţii,
resurse disponibile şi la…
• întocmirea unui plan de recrutare, calificare, perfecţionare a forţei de muncă
corespunzător exigenţelor tehnice şi tehnologice ale intreprinderii/instituţiei;
• evaluarea impactului condiţiilor de muncă asupra personalului (condiţii fizice, grad de
oboseală, periculozitate, etc.) şi formularea unor recomandări de îmbunătăţire a acestora;
• monitorizarea, analiza şi prezentarea unor rapoarte privind fluctuaţia efectivă şi potenţială
a forţei de muncă din intreprindere pe tipuri şi nivele de calificare, caracteristici socio-
demografice, şi psiho-sociale (structura motivaţională a fluctuaţiei);analiza practicilor
manageriale şi impactul acestora asupra angajaţilor

583
Sociologul care îşi desfăşoară activitatea profesională în centre sau institute de cercetare cu
profil sociologic întreprinde următoarele activităţi :
• elaborarea de oferte de studii şi cercetări pe diferite tematici
• cercetarea documentară pe o tematică dată pentru de terminarea cadrului
teoretico-explicativ şi detalierea obiectivelor cercetării
• formularea ipotezelor sau întrebărilor principale la care să răspundă cercetarea şi
operaţionalizarea conceptelor specifice
• elaborarea metodologiei cercetării : eşantionul, instrumentele de cercetare
(chestionare, ghiduri de interviu individual şi de grup, fişe de observaţie, teste,
scale etc), realizarea planului de cercetare pentru culegerea şi analiza datelor :
întocmirea calendarului, instruirea operatorilor de anchetă şi a machetei de
prelucrare a datelor (frecvenţe, valori medii, teste de semnificaţii, corelaţii etc);
construirea modelului de analiză a datelor în raport cu obiectivele propuse
• analiza datelor şi redactarea raportului de anchetă /cercetare
• formularea concluziilor şi a recomandărilor formulate beneficiarului studiului
/cercetării
Sociologul care lucrează în învăţământ (liceal şi universitar) este recrutat fie direct direct
după terminarea studiilor, fie din activitatea de cercetare. Activitatea sa se referă la
transmiterea cunoştinţelor din această specialitate şi care, în general, vizează următoarele
aspecte :
• metodologia cercetării sociologice
• psihologie socială
• metode şi tehnici de cercetare sociologică
• istorie socială
• demografie şi sociologia populaţiei
• paradigme ale sociologiei
• sociologie aplicată
• istoria sociologiei universale
• statistică socială
• sociologia familiei
• istoria sociologiei româneşti
• politici sociale
• sociologii de ramură

584
1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor
• elaborarea metodologiei de cercetare (eşantion, instrumente, indicatori, programul
cercetării)
• construirea modelului de analiză, analiza şi interpretarea datelor
• redactarea raportului de cercetare

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Tipul preponderent de activitate specific acestei ocupaţii este cel de activitate intelectuală,
care se referă la:
• prelucrarea şi analizarea informaţii din domeniul statisticii sociale, evaluarea
informaţiilor pentru adaptarea lor la structuri diferite de grupuri şi indivizi,
• identificarea de soluţii şi rezolvarea de probleme legate de studiile de evaluare a unor
programe economice şi sociale derulate la nivel naţional
• inovare în vederea adaptării unor instrumente de cercetare la particularităţile
studiului în cauză, dar şi în modurile de construire a obiectului cercetării („imaginaţie
sociologică”)
• actualizarea şi folosirea de cunoştinţe noi, în special din domeniile cu o mare cerere
de piaţă
• lucrul cu computerul (baze de date, rafinarea analizelor statistice, redactare,
prezentarea rezultatelor cercetării)
În activităţile care vizează interacţiunea / comunicarea cu ceilalţi, o importanţă mare
pentru sociolog se referă pe de o parte la interacţiunea cu clienţii şi beneficiarii – ca
urmare a creşterea competiţiei în domeniu – şi, pe de altă parte, vizează şi lucrul cu
publicul – relaţia cu operatorii de interviu,dar şi cu diferitele categorii de subiecţi care fac
obiectul interviurilor individuale sau de grup.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare în primul rând abilităţi intelectuale şi
anume : cognitive, de exprimare orală şi rapiditate în gândire, originalitate. gândire deductivă
şi inductivă, uşurinţă în lucrul cu cifrele şi atenţie selectivă

585
 Din rândul abilităţilor fizice, considerăm că dexteritatea manuală şi îndemânarea sunt
necesare lucrului pe PC.
Din categoria abilităţilor senzoriale, cele mai importante pentru această ocupaţie sunt vederea
de aproape şi acuitatea auditivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea ocupaţiei de sociolog considerăm că sunt necesare în foarte mare măsură
competenţele de abordare sistemică - rezultate din însăşi obiectul acestei specialităţi
(sistemul social, macroeconomia etc) - de prognoză, analiză cauzală, evaluare şi recomandări
în vederea fundamentării unor decizii.
Sunt de asemenea foarte necesare competenţe sociale, referitoare la negociere,
convingere/persuasiune, specifice actului de instruire şi furnizării de servicii.
În aceeaşi măsură sunt necesare şi competenţe care să permită rezolvarea unor probleme, de
la identificarea acestora, pânp la evaluarea şi implementarea soluţiilor.
Dintre competenţele tehnice, foarte utilă sociologului este cea de utilizare a computerului, iar
dintre cele privind menegementul resurselor, considerîm a fi foarte necesare competenţele
privind menagementul resurselor umane şi organizarea timpului.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul normal de lucru al sociologului cuprinde zilele lucrătoare. El lucrează pe bază de
contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, în unităţi cu sediul fix. Sociologul
care face cercetare face şi dese deplasări în teritoriu pentru culegerea de informaţii.
Condiţiile de muncă sunt specifice activităţilor de birou, controlate. Aceste condiţii s-au
înbunătăţit în foarte mare măsură în ultimii 10 ani prin asigurarea monitoarelor fără radiaţii
(LCD), mărirea spaţiului de lucru, precum şi dotarea cu instalaţii de aer condiţionat.
Nu există boli profesionale la persoanele care practică această ocupaţie.
Ocupaţia de sociolog poate fi practicată în egală măsură de bărbaţi şi femei.
Ca strategii de motivare a muncii, sunt de menţionat preocupările pentru asigurarea unor
stimulente financiare periodice, bonuri de masă.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat în mare măsură. Din
punct de vedere tehnic şi tehnologic a crescut ponderea numărului de PC şi calitatea acestora

586
 (reţea, Internet, E-mail, Servere) , iar din punct de vedere organizaţional, s-a organizat o
puternică reţea teritorială de operatori de anchetă, distribuire de responsabilităţi regionale.
3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani
În ultimii 10 ani, s-a schimbat conţinutul activităţilor acestei ocupaţii datorită unei nevoi mai
mari de adaptare la cerinţele clienţilo/beneficiarilor (creşterea ponderii beneficiarilor care
solicită studii de marketing şi audienţă , precum şi a celor de evaluare a unor programe cu
finanţare externă), creşterii competiţiei în domeniu şi schimbărilor în organizarea activităţilor
la locul de muncă (sectorizarea activităţilor pe domenii şi etape de cercetare: supraveghere
reţele operatori, baze date, prezentare grafică, compartiment de ofertare).
A crescut interesul beneficiarilor pentru sondaje de opinie, în special politice, precum şi a
studiilor de marketing şi audienţă.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În următorii 5 ani, va creşte creşte ponderea utilizării metodelor avansate de analiză statistică
a datelor; fragmentarea accentuată a unor subdomenii ale sociologiei, însoţită de o
specializare accentuată. În viitorul apropiat, un sociolog va putea să aibă o cunoaştere foarte
bună pe maxim două subdomanii.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Sociolog
Profesor
Cercetător ştiinţific
Biolog

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea ocupaţiei de sociolog sunt necesare cunoştinţe de nivel superior din
domenul sociologiei, psihologiei, istorie, filosofie, limba engleză, precum şi din domeniile
securităţii sociale, legislaţie şi resurse umane.
De asemenea sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniile computerelor, altor
limbi străine decât engleza, comunicare şi media, administraţie şi management, ştiinţe
economice şi marketing.

587
4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia
Nivelul minim de educaţie iniţială necesar practicării acestei ocupaţii este cel de studii
superioare – facultatea de sociologie. Exigenţele faţă de acest nivel au rămas constante în
timp.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru pregătirea profesională sunt necesare studii de lungă durată în cadrul facultăţii de
sociologie, precum şi masterat.
Se estimează că, în următorii 5 ani, vor fi necesare cursuri de marketing, management,
metode avansate de analiză cantitativă, familiarizarea cu programe de analiză a datelor
(cantitative şi calitative).

5.Ocupaţii înrudite
Psiholog
Psihosociolog
Asistent social

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte : statistician
În aval: operator sondaje de opinie

6.Concluzii
Ocupaţia de sociolog – COR 244201 – face parte din categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat
conţinutul. În ultimii 10 ani, s-a schimbat conţinutul activităţilor acestei ocupaţii datorită unei
nevoi mai mari de adaptare la cerinţele clienţilo/beneficiarilor (creşterea ponderii beneficiarilor
care solicită studii de marketing şi audienţă , precum şi a celor de evaluare a unor programe cu
finanţare externă), creşterii competiţiei în domeniu şi schimbărilor în organizarea activităţilor la
locul de muncă (sectorizarea activităţilor pe domenii şi etape de cercetare: supraveghere reţele
operatori, baze date, prezentare grafică, compartiment de ofertare).
A crescut interesul beneficiarilor pentru sondaje de opinie, în special politice, precum şi a
studiilor de marketing şi audienţă.
Sociologia este o disciplină distinctă, cu sistemul său conceptual şi metodologia sa proprie,
analiza variatelor probleme, procese, fenomene sociale impune o abordare multidisciplinară.

588
Tocmai datorită poziţiei sale ea este adesea în situaţia de a coordona şi integra eforturile
multidisciplinare, fără însă a se elimina cercetarea sociologică autonomă, cu logica ei.
Principalele sarcini ale sociologului sunt de elaborare a metodologiei de cercetare (eşantion,
instrumente, indicatori, programul cercetării) şi de construire a modelului de analiză, analiza şi
interpretarea datelor, redactarea raportului de cercetare.
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare în primul rând abilităţi intelectuale şi anume :
cognitive, de exprimare orală şi rapiditate în gândire, originalitate. gândire deductivă şi
inductivă, uşurinţă în lucrul cu cifrele şi atenţie selectivă.
Pentru practicarea ocupaţiei de sociolog considerăm că sunt necesare în foarte mare măsură
competenţele de abordare sistemică - rezultate din însăşi obiectul acestei specialităţi (sistemul
social, macroeconomia etc) - de prognoză, analiză cauzală, evaluare şi recomandări în vederea
fundamentării unor decizii.
Condiţiile de muncă sunt specifice activităţilor de birou, controlate. Aceste condiţii s-au
înbunătăţit în foarte mare măsură în ultimii 10 ani prin asigurarea monitoarelor fără radiaţii
(LCD), mărirea spaţiului de lucru, precum şi dotarea cu instalaţii de aer condiţionat.
Nu există boli profesionale la persoanele care practică această ocupaţie.
Ocupaţia de sociolog poate fi practicată în egală măsură de bărbaţi şi femei.

589
 Monografie profesională

Soră medicală

1.Natura activităţii

1.5. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de soră medicală face parte din categoria de ocupaţii diminante
Domeniul – medicină şi asistenţă socială
Activităţile cuprinse în acestă ocupaţie sunt cuprinse în două categorii şi anume:
§ administrative
§ de asistare a medicului
Din categoria activităţilor de tip administrativ menţionăm:
Ø completarea fişelor de observaţie ale pacienţilor
Ø completarea registrului de evidenţă a bolnavilor care apelează la servicii
medicale
Ø completează bilete de trimitere către alte unităţi sanitare sau alte specialităţi
medicale
Ø scrie reţetele prescrise de medic, precum şi programele de administrare a
medicamentelor
Ø completează documentaţiile pentru Casa de Asigurări de Sănătate
Ø face programări pentru vizite
Din categoria activităţilor de asistare a medicului:
Ø sterilizează instrumentalul medical de tratamente şi intervenţii
Ø face măsurători ale indicilor somatici
Ø efectuează tratamentele prescrise de medic
Ø măsoară tensiunea arterială
Ø măsoară temperatura şi pulsul
Ø ia măsuri de prim ajutor, după caz
Ø se deplasează la domiciliul pacienţilor pentru tratamente ambulatorii
Ø recoltează probe biologice

590
 Sora medicală poate lucra în unităţi spitaliceşti, în dispensare şi policlinici de stat sau private,
asistând cadre medicale de medicină generală sau de alte specialităţi, pe care le degrevează
de marea majoritate a documentelor şi formularelor, dar fără a avea drept drept de semnătură
şi parafare.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Principalele activităţi ale asistentului medical generalist se refră la :
§ ţinerea evidenţelor primare
§ efectuarea de tratamente ambulatorii
§ centralizarea documentelor pentru Casa de Asigurări de Sănătate

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Principalul tip de activităţi al acestei ocupaţii se referă la interacţiune şi comunicarea cu
pacienţii, cu medicii în subordinea cărora este angajat, cu alte cadre medicale implicate în
actul terapeutic, asistarea pacienţilor
Activitatea sa de tip intelectual se referă preponderent la elementele de organizare,
planificare (programări de vizite, scrirea programelor de tratament, evaluarea primară a
informaţiilor pe care le furnizează solicitantul şi pentru care apelează actul medical

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea atribuţiilor sale, sorei medicale îi sunt necesare în măsură destul de mare
atât abilităţi intelectuale, cât şi fizice şi senzoriale.
Din categoria abilităţilor intelectuale, sunt necesare cele cognitive care se referă la
înţelegerea globală a actului de control şi tratament medical, exprimarea orală, rapiditatea în
gândire, gândirea deductivă, atenţie de tip selectiv
Abilităţile de care are nevoie sora medicală sunt dexteritatea, precizia şi acurateţea
mişcărilor, coordoanarea fizică
Din categoria abilităţilor senzoriale sunt necesare vederea de aproape şi acuitatea auditivă

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Din categoria competenţelor generale, în foarte mare măsură sunt necesare calculele
elementare, cunoaşterea elementelor ştiinţifice de bază la nivelul instrucţiei sale.

591
 Competenţele sale se extind şi asupra identificării problemelor de cazuistică, evaluarea unor
posibile soluţii de tratament, convingerea (persuasiunea) pacienţilor asupra necesităţii
acordării asistenţei medicale şi în legătură cu perspectivele de vindecare.
O categorie aparte de competenţe ţin de tipul administrativ al muncii, anume de a organiza
timpul , de a planifica consultaţiile, de a face programări, de a ţine seama de programul
medicilor, de aţine evidenţa medicamentelor sau produselor farmaceutice cu care se fac
tratamentele.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul sorei medicale este cel al cabinetului sau unităţii de asistenţă medicală în care
lucrează. Poate fi un program permanent fix, desfăşurat în zilele de lucru, dar poate şi un
program prelungit, adaptat muncii din spital, policlinică.
Deplasările sale în teritoriu sunt legate de eventualele vizite la domiciliu şi pentru anumite
tratamente.
Contractul de muncă pe baza căruia lucrează este încheiat pe perioadă nedeterminată şi
vizează un program complet.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea este la punct fix, la unitatea de asistenţă în care este
angajat, sau la domiciliul clientului
Munca nu este obositoare fizic, dar este stresantă şi cu o anume încărcătură de
responsabilitate şi solicitudine.
Condiţiile de muncă sunt specifice unităţilor medicale. În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă
ale acstei ocupaţii s-au îmbunătăţit în mare măsură prin perfecţionarea instrumentalului,
materialelor de unică folosinţă şi datorită preocupării în special a unităţilor medicale private
de a oferi condiţii speciale de asistenţă şi tratament.
Nu se poate vorbi de boli profesionale în practicarea acestei ocupaţii, ci de riscul major de
contaminare prin contactul cu persoanele afectate de boli contagioase, pentru care se iau
măsurile profilactice, inclusiv administrarea de vaccinuri.
În strategiile de motivare a muncii specifice acestei ocupaţii nu sunt uzitate formele de
acordare a stimulentelor băneşti, dar atractivitatea şi interesul faţă de practicarea acestei
meserii sunt susţinute de efortul manageruilor din unităţile medicale de a le suplini cu un
microclimat la parametri de confort şi un climat de muncă adecvat.
Nu contează sexul celor care practică această ocupaţie

592
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii în acestă ocupaţie s-a schimbat în mică măsură

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii care au generat schimbări în ultimii 10 ani în schimbarea conţinutului muncii au
fost de natură legislativă, dar şi de adptare la bevoile solicitanţilor de asistenţă şi de creştere a
competiţiei în domeniu. Apariţia şi dezvoltarea sectorului privat în domeniul asistenţei
medicale a reprezentat un catalizator al acestor activităţi, inclusiv cu privire la doratea cu
instrumental şi materiale de unică folosinţă, dotarea cu aparatură de investigaţii performantă

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Posibilele schimbări ale continutului activităţilor în următorii 5 ani nu vor fi spectaculoase,
dar se vor resimţi prin creşterea performanţelor de asistenţă în ceea ce reprezintă calitatea
serviciilor medicale, o dotare cu ustensile şi aparatură tot mai performantă şi condiţii tot
mai bune de microclimat, exigenţe care vor decurge din satisfacerea necesităţilor
concurenţiale în domeniu.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Asistent medical generalist
Soră medicală

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel elementar de comunicare
şi lucrul cu publicul, şi cunoştinţe de nivel mediu din domeniul psihologiei, sociologiei,
legislaţiei şi siguranţei şi securităţii publice

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Sora medicală este şcolarizată în şcoală medie sanitară

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

593
 Nevoile de specializare devin necesare numai în cazul asistentul mediac generalist lucrează
în clinici cu un anumit profil şi pentru o anumită specialitate medicală, pentru a se familiariza
cu aparatuta şi tehnicile terapeutice ale acelor specialităţi.

5.Ocupaţii înrudite

Asistent medical generalist

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: medic
În aval: infirmieră, îngrijitoare

6.Concluzii

Ocupaţia de soră medicală – COR 322102 - face parte din categoria de ocupaţii diminante
Domeniul – medicină şi asistenţă socială
Activităţile cuprinse în acestă ocupaţie sunt cuprinse în două categorii şi anume:
§ administrative
§ de asistare a medicului
Din categoria activităţilor de tip administrativ menţionăm: completarea fişelor de observaţie ale
pacienţilor; completarea registrului de evidenţă a bolnavilor care apelează la servicii medicale;
completează bilete de trimitere către alte unităţi sanitare sau alte specialităţi medicale; scrie
reţetele prescrise de medic, precum şi programele de administrare a medicamentelor;
completează documentaţiile pentru Casa de Asigurări de Sănătate;face programări pentru vizite;
Din categoria activităţilor de asistare a medicului: sterilizează instrumentalul medical de
tratamente şi intervenţii; face măsurători ale indicilor somatici; efectuează tratamentele prescrise
de medic; măsoară tensiunea arterială; măsoară temperatura şi pulsul.
Pentru exercitarea atribuţiilor sale, asistentului medical generalist îi sunt necesare în măsură
destul de mare atât abilităţi intelectuale, cât şi fizice şi senzoriale.
Din categoria abilităţilor intelectuale, sunt necesare cele cognitive care se referă la înţelegerea
globală a actului de control şi tratament medical, exprimarea orală, rapiditatea în gândire,
gândirea deductivă, atenţie de tip selectiv
Abilităţile de care are nevoie sora medicală sunt dexteritatea, precizia şi acurateţea
mişcărilor, coordoanarea fizică
Din categoria abilităţilor senzoriale sunt necesare vederea de aproape şi acuitatea auditivă

594
Programul asistentului medical generalist este cel al cabinetului sau unităţii de asistenţă medicală
în care lucrează. Poate fi un program permanent fix, desfăşurat în zilele de lucru, dar poate şi un
program prelungit, adaptat muncii din spital, policlinică.
Deplasările sale în teritoriu sunt legate de eventualele vizite la domiciliu şi pentru anumite
tratamente.
Contractul de muncă pe baza căruia lucrează este încheiat pe perioadă nedeterminată şi vizează
un program complet.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea este la punct fix, la unitatea de asistenţă în care este
angajat, sau la domiciliul clientului
Condiţiile de muncă sunt specifice unităţilor medicale. În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă ale
acstei ocupaţii s-au îmbunătăţit în mare măsură prin perfecţionarea instrumentalului,
materialelor de unică folosinţă şi datorită preocupării în special a unităţilor medicale private de a
oferi condiţii speciale de asistenţă şi tratament.
Nu se poate vorbi de boli profesionale în practicarea acestei ocupaţii, ci de riscul major de
contaminare prin contactul cu persoanele afectate de boli contagioase, pentru care se iau
măsurile profilactice, inclusiv administrarea de vaccinuri.
În strategiile de motivare a muncii specifice acestei ocupaţii nu sunt uzitate formele de acordare
a stimulentelor băneşti, dar atractivitatea şi interesul faţă de practicarea acestei meserii sunt
susţinute de efortul manageruilor din unităţile medicale de a le suplini cu un microclimat la
parametri de confort şi un climat de muncă adecvat.
Nu contează sexul celor care practică această ocupaţie

595
 Monografie profesională

Ocupaţia specialist relaţii publice

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Specialistul în relaţii publice este cel chemat în firmă să definească o strategie de comunicare
internă şi externă. El identifică obiectivele de relaţii publice ale companiei, identifică audienţa
strategiei de relaţii publice . Totodată stabileşte acţiunile generale ale firmei, în sensul creerii de
evenimente, materiale informative, proiecte de comunicare pentru obiectivele din strategia de
PR. El se mai ocupă de selectarea unor parteneri/asociaţi pentru îndeplinirea obiectivelor.
Realizează o monotorizare a îndeplinirii obiectivelor precum şi conceperea de planuri de
îmbunătăţire a activităţii relaţiilor publice. Deci urmăreşte relaţia : stabilire – implementare-
evaluare/ îmbunătăţire - a relaţiilor instituţiei atât cele din interior cât şi acele care vizează
comunicarea cu exteriorul instituţiei.
El reprezintă compania în relaţiile cu exteriorul – fie autorităţi, ONG, comunităţi.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Sarcinile de serviciu ale specialistului în relaţii publice vizează în special:

a. întocmirea unei situaţii a evenimentelor interne ale companiei. Această situaţie urmăreşte
identificarea aspectelor din evenimente care ar putea fi comunicate în diferite medii pentru
beneficiul organizaţiei.Totodată monitorizează şi analizează informaţiile despre companie
provenite din surse externe ( media sau autorităţi), menţine legătura cu furnizorii de servicii
specifice activităţii precum şi cu reprezentanţii instituţiilor cu care cooperează;
b. recepţionează şi evaluează informaţiile primite de la clienţi şi de la alte părţi interesate
referitoare la caracteristicile produselor / serviciilor prestate de companie şi identifică modalităţi
de promovare a produselor companiei;
c. identifică zona de promovare a produselor; are în permanente atenţie misiunea, valorile şi
viziunea unei companii – deci tot ce înseamnă comunicare pleacă de la cele trei aspecte. El

596
asigură comunicarea cu massmedia precum şi supervizarea şi coordonarea bugetele pentru
advertising, marketing.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Îndeplinirea sarcinilor specifice specialistului în relaţii publice se realizează printr-un summum

de activităţi. Pentre aceste activităţii de o foarte mare importanţă este cea de colectare, evaluarea
şi asimilare de informaţii şi date necesare pentru realizarea sarcinilor specifice. Importanţa
identificării informaţiilor necesare realizării sarcinilor este deosebită având în vedere faptul că el
realizează selecţia acestora din perspectiva comunicării, a interacţiunilor pe care compania le are
cu interiorul dar şi cu exteriorul companiei. Pentru specialistul în relaţii publice lucrul în echipă
are o mare importanţă, el garantând cuprinderea obiectivelor angajate de compartimentul de
relaţii publice, de managementul companiei . Specialistul în relaţii publice acordă, de asemenea,
o foarte mare importanţă activităţii de descriere, explicare, instruire în cadrul echipei, realizând
totodată o supervizare, o coordonare, un management al comunicării cu interiorul şi exteriorul
organizaţiei. Dar esenţial pentru el rămâne lucrul cu publicul instituţiei.
Ca tip de activitate, cea intelectuală are o importanţă deosebită. El prelucrează, analizează,
evaluează informaţile din sfera lui de interes realizând o organizare în scopul identificării de
probleme, de soluţii la domeniile de interes pentru domeniul lui de activitate. În cadrul acestui tip
de activităţi partea de reflecţie, luare de decizii, de inovare îşi are rolul său bine definit şi
structurat ; tot timpul apar noi şi diferite probleme atât din mediul intern cât mai ales din cel
extern organizaţiei cărora el trebui să le găsesca o bună poziţionare pe harta realţiilor publice ale
organizaţiei.
De o importanţa secundară sunt, în prezent, pentru specialistul în relaţii publice interacţiunea
directă cu clienţii, negocierea eventualelor conflicte, aspectele ce ţin de vânzarea produselor,
acordării de consultanţă, de antrenarea celorlalţi pentru atingerea obiectivelor organizaţiei.
Pentru el activităţile care vizează sarcinile administrative reprezintă momente pasagere în
preocupările cotidiene.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Practicare ocupaţiei de specilaist în relaţii publice presupune în foarte mare măsură abilităţi
specifice. Abilităţile de ordin intelectual sunt cele mai importante. Astfel aspectele cognitive, de

597
exprimare orală, pe fondul unei rapidităţi în gândire sunt reclamate în foarte mare măsură de la
un specialist în relaţii publice. Pentru el originalitatea, gândirea inductivă dublată de cea
deductivă sunt abilităţi intelectuale fundamentale. Specialistul în relaţii publice trebuie să fie şi
posesorul unei memorii bune care să-l ajute în situaţii imprevizibile, asigurând în condiţii
neprevăzute ieşirea din contexte defavorabile şi asigurând coerenţa acţiunilor de relaţii publice a
companiei. Pentru el atenţia selectivă, cea distributivă oferă suportul pentru comunicarea
eficientă a mesajelor.
Acurateţea în mişcări, capacitatea de reacţie în timp redus şi nu în ultimul rând susţinerea unui
efort fizic susţinut îi conferă abilităţile fizice pentru ducerea la bun sfârşit a obligaţiilor
profesionale asumate prin poziţia în cadrul organizaţiei.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Realizarea sarcinilor de serviciu presupune o seamă de competenţe. Pe lângă cele numite

îndeobşte generale – de analiză critică, de învăţare activă, de monitorizarea a faptelor şi
evenimentelor din sfera sa de activitate – o importanţă foarte mare o mai au şi capacitatea de
realizarea unor prognoze, de realizare a unor analize bazate pe cauze, motivaţii în scopul luării
celei mai bune decizi bune pentru organizaţie.
Competenţele din sfera socială – cele privind capacitatea de convingere / persuasiune, de
negociere – sunt apreciate în foarte mare măsură la un specialist în relaţii publice.
Evident că toate aceste competenţe trebuie să se manifeste pentru realizarea obiectivelor propuse
în cadrul unui buget de timp limitat şi a unor resurse umane disponibile în acel moment. Deci
capacitatea de relaţionare socială, de analiză şi soluţionare de probleme fac din cel care exercită
ocupaţia de specialist în relaţii publice un exponent autorizat al firmei în relaţia cu mediul de
afaceri al companiei.
Pentru specialistul în relaţii publice aspectele ce ţin de actul de instruire, de furnizarea de
servicii, de managementul resurselor financiare şi materiale au o importanţă secundară.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă specifice specialistul în relaţii publice sunt dintre
cele mai dificile. El se simte angrenat în activitate practic non-stop fiind atent tot timpul la
semnalele date în media şi în mediul de afaceri despre companie. Nu există ora potrivită sau
nepotrivită pentru exercitarea ocupaţiei alese; evenimentele sunt cel mai adesea cele care fac
programul, ele dictează ritmul de lucru. Spaţiul lui de lucru se mută relativ rar în afara companiei

598
iar sediul companiei reprezintă locul de unde concepe strategiile, reactionează la provocările din
mediu adresate companiei sale şi nu în ultimul rînd creează evenimente pozitive despre
organizaţia în care activează. Este recunoscută îndeobşte ca o o muncă stresanta, cu o puternică
încărcătura psihică. Nu s-au demonstrat existenţa unor boli profesionale asociate acestei ocupaţii
dar cei care au practicat-o purtau pe chip, în corp – boli de inimă - şi în comportament urmările
unei activităţi îndelungate în condiţii de încordare, de stres prelungit.
Pe de altă parte condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au îmbunătăţit, fapt datorat în
principal creşterii importanţei domeniului în cadrul companiei, în contextul general al economiei
şi societăţii româneşti. Se consideră că mai potriviţi pentru exercitare acestei ocupaţii sunt
femeile, deoarece au tendinţa şi abilitatea naturală de a comunica mai uşor decât bărbaţii.
Totodată au şi o capacitate naturală mai mare de persuasiune.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

În ultimii 5 ani se consideră că conţinutul muncii specifice acestei ocupaţii s-a schimbat în foarte
mare măsură. Astfel a crescut ponderea informaţiilor pe care o companie le face publice, în
raport cu părţile interesate de activitatea sa. Instrumentele utilizate de specialiştii în relaţii
publice sunt în anumite cazuri mult mai eficiente decât o campanie de marketing/ advertising. Se
constată o tendinţă de creştere a importanţei brand-urilor, lumea începe să fie interesate din ce în
ce mai mult de calităţile nu doar de produsele şi serviciile furnizate de companii.
În urmă cu 5 ani erau mai puţin importante în activitatea specialistului în relaţii publice
preocupările de lucru în echipă, de negociere/rezolvare de conflicte, de persuasiune, de
consultanţă. Totodată volumul de informaţii prelucrat, analizat pentru realizarea sarcinilor de
serviciu este mult mai mare în prezent decât în urmă cu 5 ani. A crescut de asemenea bugetul de
timp necesar îndeplinirii sarcinilor cotidiene din cadrul companiei.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii acestei ocupaţii sunt diverşi şi de o
foarte mare importanţă. Astfel schimbările din domeniul tehnologiei informaţiilor au condus la o
creştere substanţială a celor care au acces la informaţiile făcute publice de companie. Majoritatea
firmelor au site-uri în care-şi expun cotidian informaţiile din sfera publică. Să nu uităm că dacă
în 19990 erau 1,5 milioane de utilizatori de internet anul trecut numărul acestora a trecut de un

599
miliard. Constatăm că au apărut noi canale de comunicare : televiziune on-line, radio on –line,
presă on-line.
Toodată au avut loc schimbări majore în cadrul legislativ în ceea ce priveşte accesul la
informaţii publice; autorităţile, companiile sunt obligate să comunice mai mult, dar şi cadrul
legislativ favorizează acest lucru.
Creşterea competiţiei în economie, în societatea continua preocupare în adaptarea la nevoile
clienţilor au determinat o creştere a nevoi de a informa despre calităţile tale, despre produsele şi
serviciile tale.
Creşterea importanţei activităţii de relaţii publice a condus la schimbări în organigrama
companiilor, prin apariţia de compartimente specializate, bine situate în ierarhia firmei.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

Schimbările din conţinutul muncii de specialist în relaţii publice în următorii 5 ani vor fi ca o
continuare a trendului din ultimii ani; va creşte importanţa implicării în interacţiunea cu
beneficiari, în acordarea de consultanţă, în îndrumarea şi motivarea celor din companie şi din
părţile interesate de activitatea companiei, în gestionarea conflictelor din interiorul companiei.
Un element din ce în ce mai vizibil pe viitor în activitatea de relaţii publice va fi acela de
implicare din ce în ce mai mare în proiectele comunităţilor unde activează companiile. Un
concept din ce în ce mai prezent în dezbaterea publică pe acestă tema este cel de
responsabilizarea socială a companiilor. Totodată va creşte ponderea sectorului privat în luarea
deciziilor, companiile vor fi chemate să explice avantajele rezultate din activitatea companiei
pentru părţile interesate.
Motivele care vor sta la baza acestor transformări vor fi reliefate de rolul din ce în ce mai mare al
persoanelor şi companiilor private în actul de guvernare/administrare, act rezervat în trecut
statului.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Ocupaţia de specialist în relaţii publice este exercitată de o serie de profesii . De regulă se

întâlnesc jurnalişti. Exerciţiul comunicării cu publicul prin intermediul presei, cunoaşterea în
detaliu a mecanismelor de promovare a informaţiei îi recomandă pentru această ocupaţie.

600
O altă profesie este cea de specialist în marketing. Relaţiile publice vizează îmbunătăţirea
imaginii publice a companiei, a produselor şi serviciilor acesteia. Mai întâlnim în cadrul acestei
ocupaţii sociologi, psihologi.
Este evident că ocupaţia de specialist în relaţii publice înseamnă altceva decât cea de jurnalist,
marketing specialist, sociolog, psiholog. Reprezintă un domeniu de convergenţă în care se
întâlnesc abilităţi şi competenţe dintre cele mai diverse toate însă subsumate realizării,
promovării unei imagini publice cât mai adecvată interesului companiei.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Practicarea ocupaţiei de specialist în relaţii publice reclamă o serie de cunoştiinţe la nivel

superior. Se cer în primul rând cunoştiinţe de comunicare şi media, de lucru cu publicul.
Cunoaşterea limbii engleze, a altor limbi străine, a notiunilor de psihologie, sociologie sunt , de
asemenea, foarte importante. Stăpânirea noţiunilor de legislaţie, guvernare, de administraţie şi
management, de resurse umane completează tabloul cunoştiinţelor cerute la nivel superior.
La nivel mediu este necesar să fie stăpânite noţiunile de economie, marketing, securitate publică;
ele fiind eşalonul de cunoştiinţe care susţin noţiunile direct implicate în concepţia specialistului
de relaţii publice. O cunoaştere la nivel mediu a noţiunilor de telecomunicaţii îi oferă suportul
pentru o bună planificare a mijloacelor de promovare pentru compania sa. Cunoştiinţele despre
geografia, istoria, cultura locului în care-şi desfăşoară activitatea îi susţine efortul de concepere a
unor mesaje cât mai adecvate publicului, comunităţii vizate de organizaţie.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie solicitat în practicarea acestei ocupaţii a cunoscut o continuă creştere.
Dacă în 1990 se mai întâlneau în compartimente asimilate şi absolvenţi de liceu, din anul 2000
nivelul minim solicitat este cel universitar. Continua specializare din cadrul ocupaţiei face ca în
prezent să se solicite studii postuniversitare pentru cei care aspiră la exercitarea acestei ocupaţii.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Pregătirea unui specialist în relaţii publice începe de la inţierea, prin cursuri universitare, în
domeniul relaţiilor publice. O continuare a studiilor prin programe de masterat dezvoltă sfera de
cunoştiinţe despre relaţiile publice, pentru ca apoi printr-un program continuu de perfecţionare să
se dezvolte abilităţile, cunoştiinţele, capacitatea de reacţie la cazuri cât mai diverse. Un domeniu

601
care se cere abordat pe viitor cu o mai mare angajare universitară este cel al metodelor de
responsabilizare socială a companiilor.
Un alt domeniu ce se cere abordat prin cursuri de pregătire, specializare profesională este cel al
transformării mediilor de comunicare – i.e. internetul. Avantajele deosebite ale acestui mijloc de
informare, promovare îl fac foarte important în strategia de relaţii publice ale companiilor,
organizaţiilor, societăţilor. Tocmai de aceea înţelegerea noilor suporturi media şi adaptarea
mesajelor constitue unul din cursurile ce se cer cu mai multă hotărâre promovat în activitatea de
pregătire/specializare a unui specialist în relaţii publice.

5.Ocupaţii înrudite

Dintre ocupaţiile înrudite cu specialistul în relaţii publice reamintim pe jurnalist, specialistul în

comunicare organizaţională.
Specialistul în relaţii publice este puntea de legătură dintre managementul companiei/
organizaţiei şi autorităţi, ONG, massmedia. El este realizează aceea concordanţă dintre
obiectivele şi imaginea publică a instituţiei.

6.Concluzii

Ocupaţia de agent/broker imobiliar este încadrată în COR cu codul 244701 şi este

cuprinsă în categoria ocupaţiilor de străpungere.
Se întâlneşte în toate sectoarele de activitate, dar este mai vizibil în sectorul privat. Evident că şi
instituţiile statale au specialişti, dar rolul jucat de cei din sectorul privat este mai important
pentru activitatea instituţiei. El este un element al strategiei de dezvoltare a firmei. Importanţa
brand-urilor, a creşterii nevoii de informaţie despre calităţile unei companii îl plasesază pe
specialistul PR în avangarda companiei. La explozia de informaţii din lumea înconjurătoare a
alege, a selecta şi promova imaginea care dezvoltă compania este o muncă nu uşor deîndeplinit.
Multitudinea de canale media, a suporturilor de informare fac ca volumul de cunoştiinţe necesare
practicării acestei ocupaţii să fie imens şi de o diversitate năucitoare. Astfel că menţinerea în
sfera cunoaşterii continue, a perfecţionării profesionale să fie singura cale de urmat pentru
menţinerea pe o piaţa frumoasă dar şi năbădăioasă. Implicarea ca buget de timp este foarte mare,
efectele asupra organismului ale efortului continuu se văd din ce în ce mai mult şi de la vârste
din ce în ce mai tinere.
Dar provocarea şi reuşitele îi fac pe cei din domeniu să spună că merită efortul depus.

602
 Monografie profesională

Strungar produse ceramice

Cod COR 813901

1.Natura activităţii

1.40. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Meseria de strungar produse ceramice presupune o serie de activităţi/operaţii al căror scop final
este realizarea de obiecte ornamentale din ceramică şi/sau sticlă. Conform fişei postului ,
succesiunea operaţiilor tehnologice specifice acestei meserii se prezintă după cum urmează:
• Verificarea produsului înainte de efectuarea operaţiilor de strunjire, pictură sau sculptură;
• Operaţia de strunjire care se realizează pe maşini şi utilaje adaptate obiectelor din
ceramică;
• Sculptarea sau pictatea obiectelor;
• Uscarea, curăţirea de eventualele impurităţi ramase pe suprafeţele produsului, controlul
calitativ, ambalarea şi expedierea la beneficiar.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Pentru realizarea unor produse de calitate, un strungar produse ceramice are ca sarcini de
serviciu obişnuite:
• Verificarea zilnica a stării tehnice a utilajelor/masinilor pe care le utilizează. În acest
scop are la dispoziţie o serie de dispozitive specifice de verificare;
• Citirea si folosirea schiţelor şi a altor documente de acest gen şi să stabilească cum se
execută munca, adică să selecteze ustensilele şi să regleze dispozitivele maşinii
pentru prelucrarea pieselor, aducându-le la dimensiunile, acurateţea şi finisajul
specificate;
• Executarea operaţiei de strunjire propriu -zise, conform documentaţiei;
• Prezentatea produsului la bancul de verificare a calităţii;
• Executarea unor eventuale retuşări:
• Respectarea normelor de protwecţie a muncii şi PSI conform fişei postului.

603
2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În prezent, pentru practicarea ocupaţiei de strungar produse ceramice se apreciază ca fiind
foarte importante asimilarea de date şi informaţii, analizarea şi evaluarea lor pentru realizarea
sarcinilor specifice.Persoanele care practică acestă meserie depun un efort fizic
moderat.Activităţile manuale, de manevrare de obiecte, dar şi activitaţi tehnice mai
complexe, de operare cu echipamente, de control a modului de funcţionare a acestora sunt
foarte importante, indispensabile ocupaţiei.Nu este de neglijat capacitatea de lucru în echipă,
întrucât realizarea produselor presupune o succesiune de operaţii în care, obligatoriu, se
interacţionează cu alţi colegi cu aceiaşi ocupaţie şi/sau alte ocupaţii care conduc la finalizarea
produsului.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile intelectuale necesare practicării meseriei de strungar produse ceramice sunt
rapiditatea în gândire, atenţia selectivă şi distributivă,precum şi o bună capacitate de
memorare.În cazul acestei ocupaţii trebuie să existe o mare disponibilitate pentru
învăţare/instruire, pentru asimilarea de noi cunoştinţe, tendinţă care se va accentua în viitor.
Dintre abilităţile fizice foarte importante sunt cele care ţin, în primul rând, de indemânarea
manuală, de coordonarea mişcărilor, de precizia şi acurateţea lor. Necesară este şi o foarte
bună vedere, mai ales cea de aproape şi pe timp de noapte.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Practicarea ocupaţiei de strungar produse ceramice presupune cunoştinţe generale, care să
permită identificarea problemelor şi găsirea de soluţii de rezolvare, competenţe tehnice , în
funcţie de tipul de produs, dar şi competenţe în ceea ce priveşte monitorizarea şi verificarea
operaţiilor tehnice, de inspecţie de produs, de întreţinere şi reparare de echipamente. Sunt
necesare şi anumite competenţe manageriale, în sensul că trebuie sa existe o bună capacitate
de organizare a timpului de lucru şi a operaţiilor de finalizare a produsului.
Din grupa competenţelor sociale, este de subliniat că persoanele care practică această
ocupaţie trebuie să fie înzestrate cu abilităţi de lucru în echipă, interacţiune pozitvă cu
colegii, uşurinţa în asimilarea de noi informaţii/date privind meseria.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

604
Ocupaţia de strungar produse ceramice se desfăşoară în unităţi cu sediu fix adică ateliere şi
fabrici care prelucrează ceramica şi/sau sticla.Activitatea se desfăşoară de luni până vineri, în
schimburi, fără a fi necesar schimbul de noapte(22-06), iar atunci când este cazul şi sâmbăta şi
duminica. Pentru strungarii produse ceramice nu sunt necesare deplasările în interes de serviciu.
Practicarea acestei meserii implică operaţii repetitive care conduc la o anumită monotonie, dar
nu sunt semnalate condiţii de muncă ce pot conduce la disconfort fizic şi psihic sporit.
Contractele de muncă sunt încheiate, de obicei, pe o perioadă nedeterminată. Meseria este
practicată mai ales de bărbaţi.
3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

În ceea ce priveste conţinutul muncii, meseria de strungar produse ceramice a suferit o serie de
schimbări.Astfel au devenit tot mai importante(tendinţă care se va accentua în viitor)elementele
ce ţin de asimilarea de noi informaţii privind meseria, potrivit cerinţelor pieţei interne/externe,
dar şi evoluţiei utilajelor şi soluţiilor tehnice. Elementele ce ţin de manualitate, de acurateţea şi
finetea miscărilor în manevrarea obiectelor vor ramâne şi pe viitor foarte importante.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii care au condus la schimbările menţionate sunt determinate, în principal, de apariţia unor
utilaje performante în industria sticlei şi ceramicii, diversificarea cererii de produse ornamentale
din ceramică, exigenţe sporite privind calitatea acestora.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Potenţiale schimbări privind conţinutul muncii în următorii 5 ani pot fi dictate de integrarea în
UE, care va aduce după sine noi cerinţe în funcţie de raportul cerere-ofertă de pe piaţa produselor
de acest gen, creşterea exigenţelor privind calitatea,în condiţiile unei concurenţe sporite în
domeniu.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie
• Sculptor în sticlă
• Controlor de calitate
4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

605
 Practicarea meseriei de strungar produse ceramice presupune un nivel mediu privind
cunostinţele tehnice(inginerie şi tehnologie), matematică, fizică, chimie, limbi străine,
arte şi legislaţie în domeniu.
4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia
Nivelul de educaţie minim admis pentru această meserie este liceul de specialitate şi / sau o
şcoală de arte şi meserii.
4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru a face faţă cerinţelor actuale ale ocupaţiei este necesară pregătirea teoretică şi practică,
prin cursuri de specializare ori de câte ori este nevoie pentru a fi la curent cu tehnica nou folosită
în domeniu.

5.Ocupaţii înrudite
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
Ocupaţia de strungar produse ceramice se înrudeşte strâns cu meseria de creator produse
ceramice,sculptor sticlă. Prin cunoştinţe similare meseria de strungar produse ceramice se
înrudeşte cu aceea de ceasornicar, mecanic, tehnolog(inginerie mecanică).În realizarea sarcinilor
ocupaţia din amonte este cea de şef de echipă, iar cea din aval este cea de ambalator.

6.Concluzii
Ocupaţia de strungar produse ceramice-cod COR 813901 face parte din sectorul de
activitate-industrie prelucrătoare-fiind considerată o ocupaţie dominantă. Activitatea principală
în practicarea acestei meserii este cea de strunjire, sculptare sau pictură a obiectelor ornamentale
din ceramică. Persoana care practică meseria de strungar produse ceramice trebuie să aibă un
nivel mediu de educaţie(liceu de specialitate şi/sau şcoală de arte şi meserii).abilităţi privind
asimilarea şi utilizarea cunoştinţelor tehnice, abilităţi privind verificarea şi punerea în funcţiune a
maşinilor şi utilajelor specifice.Exercitarea acestei ocupaţii presupune deasemenea o manualitate
deosebită, acuitatea şi precizia mişcărilor.Este o muncă care necesită un efort fizic, uneori
susţinut, motiv pentru care nu ar fi recomandată femeilor.
Pentru că presupune o pregătire profesională susţinută, mai ales în perspectiva evoluţiei
cerinţelor pieţei în domeniu, stimularea privind practicarea ocupaţiei de strungar produse
ceramice s-ar putea face printr-un salariu motivant, asigurarea unor condiţii de lucru decente.

606
 Monografie profesională

Sudor autogen

1.Natura activităţii

1.41. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de sudor autogen face parte din categoria ocupaţiilor dominante. Ea se referă la
activitatea de asamblare prin lipire la cald a unor piese metalice sau dezasamblarea prin
tăiere cu aparatul de sudură autogenă.
Această ocupaţie poate fi practicată în toate domeniile în care se utilizează structuri metalice:
în construcţiile de maşini şi utilaje, în transporturi, la fabricarea navelor maritime, în service-
uri, în unităţi de întreţinere a utilajelor agricole, în ateliere de tinichigerie şi lăcătuşerie, la
îmbinarea tronsoanelor metalice de transport a lichidelor şi gazelor etc.
Această ocupaţie presupune:
• debitarea părţilor care urmează să fie asamblate şi finisarea capetelor care trebuie
îmbinare prin sudură autogenă
• respectarea cotelor pieselor care trebuie asamblate conform schiţelor tehnologice şi
instrucţiunilor tehnologice
• punerea în operă, respectiv lipirea prin sudură autogenă a subansamblelor
• autocontrolul modului în care s-a realizat îmbinarea prin sudură şi prin utilizarea
aparatelor de măsură şi control a calităţii îmbinărilor
• finisarea părţilor sudate
• trimiterea spre verificare şi etalonare a pieselor asamblate către specialistul metrolog
În cazul dezasamblărilor, nivelul exigenţial se păstrază doar dacă aceste operaţiuni sunt
realizete în scopul refolosirii subansamblelor sau al materialelor rezultate.
În exercitarea acestor atribuţii sunt implicate şi alte activităţi care se referă a :
• identificare elementelor tehnice şi a cotelor după desenul tehnic de execuţie
• identificare neconformităţilor pieselor sau materialelor care trebuie asamblate şi
utilizarea în procesul de sudură numai a acelora care corespund standardelor de
calitate
• utilizarea documentaţiilor tehnice aprobate

607
 • cunoaşterea aparaturii de sudură autogenă, verificare acesteia şi utilizarea ei numai
dacă este etalonată
• trimiterea aparaturii neetalonate sau nefuncţionale spre remediere şi etalonare
• respectarea normelor de tehnica securităţii muncii şi a măsurilor de pază contra
incendiilor.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

• respectarea prevederilor sistemului de management al calităţii cuprinse în manualul
calităţii şi în procedurile de sistem şi operaţionalitate existente
• asigurarea informaţiilor specifice activităţii, la solicitarea şefului ierarhic
• păstrarea unui climat de disciplină la locul de muncă
• cunoaşterea, respectarea şi aplicarea procedurilor şi instrucţiunilor specifice locului
de muncă
• asigurarea consumurilor reduse de materiale şi prevenirea risipei de materii prime,
materiale, resurse şi energie
• executarea lucrărilor în condiţiile respectării calităţii execuţiei, conform specificaţiilor
tehnice
• însuşirea cunoştinţelor necesare procesului tehnologic
• rspectarea succesiunii secvenţiale a operaţiilor tehnologice prevăzute în specificaţiile
tehnice
• executarea operaţiilor de verificare, control, testare /încercări

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Colectarea, evaluarea şi asimilarea informaţiilor în munca sudorului autogen se referă la
consultarea desenului tehnic sau a planului de lucru pentru cunoaşterea caracteristicilor
tehnice ale pieselor care trebuie realizate prin îmbinări, acumularea informaţiilor privind
succesiunea operaţiilor tehnologice de realizare a sudurii, cunoaşterea caracteristicilor
materialelor care trebuie asamblate prin lipire la cald.
Relaţiile de comunicare / interacţiune se referă la organizarea lucrului în echipă, la
administrarea şi gestionarea resurselor de materii prime şi materiale ale echipei.
Activităţile de tip intelectual implicate în munca specifică acestei ocupaţii sunt cele care
privesc evaluarea informaţiilor privind tehnologia sudurii, cele rezultate din analiza desenelor

608
 tehnice şi specificaţiilor tehnologice, şi cele care privesc cunoaşterea materialelor şi a
caracteristicilor lor de îmbinare.
Realizarea sarcinilor de lucru presupune activităţi care implică efort fizic moderat şi intens,
manevrare de obiecte, operare cu echipamente, controlul modului de funcţionare a
echipamentelor de lucru.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Practicarea acestei ocupaţii presupune abilităţi intelectuale care vizează rapiditatea gândirii,
memorarea şi atenţia selectivă.
Din categoria abilităţilor fizice sunt considerate ca importante în activitatea sudorului
autogen îndemânarea/dexteritatea manual, precizia şi acurateţea mişcărilor, efortul fizic
susţinut, coordonarea fizică
Sudorul are nevoie de acuitate vizuală deosebită.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În munca sudorului autogen preponderente sunt competenţele tehnice care decurg din
necesitatea de a utiliza echipamentele speciffice de lucru, testarea şi acţionarea lor.
Un alt nivel de competenţă se referă la identificarea sarcinilor de lucru şi la adoptarea
soluţiilor de lucru în conformitate cu tehnologie adoptată.
În măsura în care sudorul autogen conduce echipe de lucru, nivelel competenţelor sale se
extinde şi asupra coordonării activităţii şi folosirea abilităţilor sale de persuasiune.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Sodorul autogen are munca organizată în program de lucru normal, desfăşurată în zilele
lucrătoare, pe bază de contract de muncă încheiet pe o perioadă nedeterminată.
Munca sa se desfăşoară la unitate cu sediu fix, fără deplasări de seviciu şi este considerată
obositoare din punct de vedere fizic.
Condiţiile de muncă sunt caracterizate ca fiind dificile, cu temperaturi extreme – fie excesiv
ridicate, fie frig, aer poluat, praf şi emenaţii de gaze , murdărie şi zgomot. În plus, solicitări
de efort fizic static în posturi corporale incomode.
Condiţiile de muncă sunt apreciate ca neschimbate în ultimii 10 ani.
Afecţiunile pulmonare de tip TBC sunt considerate boli profesionale specifice acestei
ocupaţii. Controalele medicale periodice ale practicanţilor acestei ocupaţii au evidenţiat o
scădere a incidenţei acestor boli în ultimii 10 ani, acest lucru fiind pus mai mult pe seama
conştientizării periodicităţii controalelor şi tratamentelor aplicate la timp decât prin

609
 îmbunătăţirea condiţiilor de lucru. Muncitorilor sudori li se distribuie doze zilnice de lapte
ca „antidot”, deşi în lupta de eradicare a maladiilor profesionale ar fi mai eficiente măsurile
de ameliorare a mediului de muncă.
Mai sunt frecvente la practicanţii acestei ocupaţii afecţiunile oculare, acestea agravându-se în
cazul neutilizării măştilor sau ochelarilor de protecţie absolut indispensabili acestei munci.
Nu contează sexul persoanelor care practică această ocupaţie.
Stimulările financiare pe criterii de performanţă sunt considerate oportune în strategia de
motivare şi cointeresare a muncitorilor care practică această ocupaţie

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 anu nu s-a schimbat conţinutul muncii specific acestei ocupaţii

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Creşterea productivităţii muncii corespunzător creşterii competiţiei au reprezentat un
potenţial factor de schimbare a conţinutului muncii, dar numai în ceea ce priveşte modul de
organizar a activităţilor

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Este posibil ca adoptarea standardelor europene privind protecţia muncii să conducă la o
schimbare în conţinutul muncii, în sensul adoptării altor soluţii tehnice de sudură decât cea
autogenă

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care exercită această ocupaţie sunt sudori autogen, tinichigii, lăcătuşi, lăcătuşi
mecanici, tinichigii auto

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru executarea activităţilor specifice acestei meserii sunt necesare cumoştinţe de nivel
elementar din domeniul fizicii şi chimiei, proiectării (desen tehnic) şi mecanicii
Exigenţele privind nivelul mediu al cunoştinţelor necesare se referă la aspectele de
tehnologie a sudurilor şi domeniul construcţiilor metalice.

610
4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia
Exigenţele privind nivelul minim de educaţie necesar în practicarea acestei ocupaţii nu s-a
modificat în intervalul de timp din 1990 până în prezent. Practicanţii acestei ocupaţii sunt
absolvenţi ai şcolilor de ucenici, de arte şi meserii şi şcoli profesionale.
4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Se apreciază că pentru dobândirea cunoştinţelor necesare practicării ocupaţiei de sudor este
necesară pregătirea de lungă durată în şcoli profesionale de 2 ani, precum şi specializarea
pentru obţinerea autorizaţiei ISCIR.

5.Ocupaţii înrudite
Lăcătuş, tinichigiu, montator, instalator.
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
Sudorul autogen primeşte sarcini de lucru de la maistrul sudor sau tehnolog şi materialele care
trebuie sudate sau dezmembrate de la strungari, lăcătuşi, tinichigii
În aval, relaţia este cu muncitorii necalificaţi şi cei din activităţi auxiliare sai administrative.

6.Concluzii
Ocupaţia de sudor autogen – COR 721202 - face parte din categoria ocupaţiilor dominante.
Ea se referă la activitatea de asamblare prin lipire la cald a unor piese metalice sau
dezasamblarea prin tăiere cu aparatul de sudură autogenă.
Această ocupaţie poate fi practicată în toate domeniile în care se utilizează structuri metalice:
în construcţiile de maşini şi utilaje, în transporturi, la fabricarea navelor maritime, în service-
uri, în unităţi de întreţinere a utilajelor agricole, în ateliere de tinichigerie şi lăcătuşerie, la
îmbinarea tronsoanelor metalice de transport a lichidelor şi gazelor etc.
Colectarea, evaluarea şi asimilarea informaţiilor în munca sudorului autogen se referă la
consultarea desenului tehnic sau a planului de lucru pentru cunoaşterea caracteristicilor
tehnice ale pieselor care trebuie realizate prin îmbinări, acumularea informaţiilor privind
succesiunea operaţiilor tehnologice de realizare a sudurii, cunoaşterea caracteristicilor
materialelor care trebuie asamblate prin lipire la cald.
Realizarea sarcinilor de lucru presupune activităţi care implică efort fizic moderat şi intens,
manevrare de obiecte, operare cu echipamente, controlul modului de funcţionare a
echipamentelor de lucru (echipamente de sudură autogenă, prese, tuburi de oxigen,
echipamente de protecţie şi măşti).

611
Condiţiile de muncă sunt caracterizate ca fiind dificile, cu temperaturi extreme – fie excesiv
ridicate, fie frig, aer poluat, praf şi emenaţii de gaze , murdărie şi zgomot. În plus, solicitări
de efort fizic static în posturi corporale incomode.
Condiţiile de muncă sunt apreciate ca neschimbate în ultimii 10 ani.
Afecţiunile pulmonare de tip TBC sunt considerate boli profesionale specifice acestei
ocupaţii. Controalele medicale periodice ale practicanţilor acestei ocupaţii au evidenţiat o
scădere a incidenţei acestor boli în ultimii 10 ani, acest lucru fiind pus mai mult pe seama
conştientizării periodicităţii controalelor şi tratamentelor aplicate la timp decât prin
îmbunătăţirea condiţiilor de lucru. Muncitorilor sudori li se distribuie doze zilnice de lapte
ca „antidot”, deşi în lupta de eradicare a maladiilor profesionale ar fi mai eficiente măsurile
de ameliorare a mediului de muncă.
Exigenţele privind nivelul minim de educaţie necesar în practicarea acestei ocupaţii nu s-a
modificat în intervalul de timp din 1990 până în prezent. Practicanţii acestei ocupaţii sunt
absolvenţi ai şcolilor de ucenici, de arte şi meserii şi şcoli profesionale.
Elemente de profil :
• minim curs de calificare ca sudor sau şcoală profesională şi atestat
• rezistenţă la efort fizic mediu, dar de durată
• atenţie concentrată un timp îndelungat
• robusteţe fizică
• intuiţie tehnică
• vedere bună
• coordonare şi reacţie de tip rapid

Strategiile de motivare şi stimulare în munca sudorului autogen ar trebui să fie orientate

pentru ameliorarea condiţiilor de muncă şi îmbunătăţirea dotării tehnice şi cu mijloace de
protecţie. Mai mult, practicanţii acestei ocupaţii ar trebui cuprinşi în programe de
monitorizare sanitară de profilaxie a îmbolnăvirilor profesionale.

612
 Monografie profesională

Şef Birou Calificare-Recalificare

1.Natura activităţii

1.42. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de Şef birou calificare-recalificare face parte din categoria ocupaţiilor care şi-au
schimbat conţinutul activităţilor. Ea este cuprinsă în categoria conducătorilor de servicii de
personal şi pregătire a personalului care recrutează, formează şi promovează personalul
pentru a asigura în mod eficient forţa de muncă necesară.
Activităţile acestei ocupaţii sunt reprezentate de:
• planificarea calificării forţei de muncă potrivit politicilor de personal, adică să
asigure existenţa unui personal suficient de bine pregătit pentru postul sau funcţia
deţinută.
• analizeza repartiţiei locurilor de muncă
• verificarea fişelor de post asupra nivelelor necesare de calificare-recalificare
• să asigure cursuri de practică şi recalificare pentru personal
• să coopereze cu toţi factorii implicaţi – sefi de servicii personal şi firme specializate
în pregătirea personalului, agenţii locale de ocupare a forţei de muncă
Principalul scop al activităţilor sale este acela de identificare a necesarului de cursuri de
calificare-recalificare pe piaţa forţei de muncă. Odată identificate aceste cursuri, şeful de
birou de calificare-recalificare trebuie să organizeze îndrumarea spre acestea a persoanelor
cu meserii pentru care este manifest un interes scăzut pe piaţa forţei de muncă sau pentru
şomeri, persoane disponibilizate, persoane cu handicap sau profesii în care schimbările
tehnologice împun schimbarea calificării.
În vederea realizării acestui scop, şeful de birou calificare – recalificare:
• face evaluarea acestor categorii de personal, din punct de vedere al
cunoştinţelor,deprinderilor, abilităţilor şi experienţei anterioare de muncă
• organizează cursuri de calificare şi recalificare pentru meseriile cerute
• verifică corespondenţa parcurgerii etapelor curriculare cu necesităţile dobândirii
cunoştinţelor de specialitate şi de formare a deprinderilor practice de lucru
• asistă la examinarea făcută la sfârşitul cursului

613
 • întocmeşte note şi rapoarte privind rezultatele cursului
• participă la şedinţele ALOFM

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Principala sarcină a Şefului de birou calificare-recalificare se referă la organizarea şi asistarea
desfăşurării cursurilor de calificare-recalificare. Atribuţiile sale de organizare decurg din
compararea necesarului de calificare pe piaţa forţei de muncă sau dintr-o întreprindere/firmă
cu oferta de forţă de muncă disponibilă, dar care este insuficient pregătită sau pregătită într-
un alt domeniu decât cel cerut pe piaţa forţei de muncă sau în acea firmă.
Astfel, sunt definite două nivele de responsabilitate:
- dacă ocupaţia este practicată la nivelul ALOFM, atunci analiza necesarului de cursuri
de calificare-recalificare cuprinde compararea globală, pe plan local a cererii şi
ofertei de forţă de muncă. În această situaţie, organizarea şi urmărirea realizării
cursurilor revine departamentului de profil din ALOFL, de aici făcându-se repartiţia
absolvenţilor potrivit ofertei de locuri de muncă;
- dacă ocupaţia este practicată la nivelul unei firme/întreprinderi, atunci analiza se
referă la satisfacerea nevoii de personal calificat pentru acea firmă/întreprindere. La
acest nivel, responsabilitatea organizării şi urmăririi cursurilor de calificare-
recalificare revine şefului de birou cu acest profil de activitate din unitatea
respectivă, care trebuie să-şi acopere posturile de muncă cu personal
calificat/recalificat corespunzător exigenţelor de calificare din fişele de post ale
respectivei unităţi.
Celelate activităţi - de urmărire a modului în care se desfăşoară cursurile, corespondenţa cu
nivelul exigenţial de pregătire teoretică şi practică, examinarea/evaluarea rezultatelor,
atestatul – sunt comune ambelor nivele de referinţă.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Munca şefului de birou calificare-recalificare începe cu activitatea de informare pentru
identificarea necesarului de cursuri care trebuie organizate. Înformarea priveşte propria
unitate care şi-a schimbat nivelul exigenţial de calificare din motive de reprofilare,
retehnologizare sau chiar schimbarea domeniului de activitate, sau ansamblul local al
necesarului de calificare-recalificare în meserii pentru care există ofertă de forţă de muncă.

614
 În categoria de activităţi de interacţiune şi comunicare, activitatea celui care are această
ocupaţie se referă la relaţia cu firme, acordarea de consultanţă şi îndrumare a personalului,
coordonarea activităţii subordonaţilor acestui birou.
Activitatea de tip intelectual implicată în munca şefului de birou calificare-recalificare
priveşte analiza şi evaluarea informaţiilor culese privind cererea şo oferta de personal
calificat, organizarea şi planificare cursurilor cu un anumit profil cerut, elaborarea de
obiective şi strategii privind necesarul de pregătire pentru viitor a forţai de muncă.
Pentru facilitarea operării în baze de date şi evidenţe, şeful de birou cu acest profil trebuie să
aibă obişnuinţa lucrului cu computerul.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În foarte mare măsură, abilităţile necesare practicării acestei ocupaţii sunt de tip intelectual,
care vizează pe de o parte acumularea de cunştinţe, iar, pe de altă parte abilităţi de exprimare,
rapiditate în gândire, gândire inductivă şi deductivă, memorare, uşurinţă de lucru cu cifrele.
Mai sunt necesare abilităţi de tip senzoria – vederea şi aciutatea auditivă şi, într-o mai mică
măsură unele abilităţi fizice, întrucât munca sa nu poate fi caracterizată drept solicitantă din
acest punct de vedere.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Principala competenţă a acestei ocupaţii vizează abordarea macrosistemică, activităţi de
prognoză, evaluări ale situaţiilor analizate în vederea luării unor decizii cau privire la
necesarul de calificări-recalificări, mod de organizare, perioade şi timp alocat, resurse
necesare.
Competenţele sociale ale muncii specifice acestei ocupaţii privesc evoluţia dinamicii cererii
şi ofertei de forţă de muncă, aspectele de negociere, aspectele legate de actul instruirii
propriu-zise şi cele de furnizare de servicii, îndrumare şi consultanţă.
O categorie specială de competenţe pentru această ocupaţie se referă la identificare
necesarului de calificări, elaborarea de soluţii de acoperire a acestor nevoi şi implementarea
acestora în modelele de organizare adoptate.
La nivelul competenţelor manageriale sunt de menţionat cele care privesc organizarea
timpului - perioadele şi etapele de instruite, precum şi managementul resurselor financiare,
materiale şi umane implicate în organizarea şi desfăşurarea cursurilor de calificare-
recalificare.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

615
 Timpul de lucru al sefului de birou de calificare-recalificare cuprinde zilele lucrătoare, în
cadrul unui program normal.
Acesta lucrează pe bază de contract de muncă încheiat pe o perioadă nedeterminată.
locul său de muncă este la punct fix, în biroul special amenajat în cadrul ALOFM sau la nivel
de firmă care are un astfel de compartiment.
În desfăşurarea activităţilor sale, şefiul de birou calificare-recalificare face puţine deplasări
de contactare şi colaborare în scopul identificării problemelor şi organizării cursurilor.
Munca sa nu este obositoare fizic. Din responsabilităţile care decurg acestui post rezultă şi
solicitarea psihică a persoanelor care practică această ocupaţie.
Condiţiile de microclimat sunt specifice muncii de birou.
În ultimii 10 ani, investiţiile majore în echipamente şi tehnologii pentru baze de date au
condus la îmbunătăţirea calităţii muncii.
Pcupaţia poate fi practicată şi de bărbaţi şi de femei în egală măsură.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specifice acestei ocupaţii s-a schimbat în mare măsură prin
elaborarea unor programe mai clare, specializate pe fiecare meserie.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările de natură tehnologică, creşterea competiţiei în domeniu şi adaptarea la cerinţele
pieţei sunt principalii factori care într-o măsură foarte mare au determinat schimbări în
conţinutul muncii acestei ocupaţii.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următoarea perioadă de timp se estimează
că vor fi determinate de modificarea cadrului legislativ cu privire la condiţiile de muncă şi la
relaţia patron-angajat.
Odată cu intrarea în U.E. este de aşteptat ca diplomele obţinute după absolvirea cursurilor de
calificare-recalificare organizate la nivelul ALOFM să capete o mai largă recunoaştere.

616
4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Şefii de birou de calificare-recalificare au profesii diferite : ingineri, economişti, jurişti,
sociologi, psihologi. În toate cazurile sunt persoane cu studii superioare, dar domenii de
specializare foarte diferite.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe la nivel superior de pregătire din
domeniul comunicării şi lucrului cu publicul, precum şi din domeniul legislaţiei şi
managementului resurselor umane.
De asemenea, sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniul sociologiei şi
psihologiei.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de instrucţie iniţială du s-au modificat în intervalul de timp
1990-2000 şi se referă la necesitatea ocupării acestui post de către persoane care au studii
superioare.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Aderarea României la structurile europene va genera exigenţe speciale privind calificarea-
recalificarea, ceea ce va face necesară o ridicare a nivelului de pregătire teoretică a factorilor
responsabili din acest domeniu. Astfel, va deveni necesară completarea studiilor prin
masterat, doctorat.
Se consideră că sunt necesare şi studii de specializare de scurtă durată pentru practicarea
specializare în domeniul formării profesionale, studii în care programa să vizeze aspectele
teoretice legate de evoluţia pieţei forţei de muncă, prognoze, legislaţie, audit, precum şi
practice – de operare pe computer.

5.Ocupaţii înrudite
Şef birou resurse umane, psiholog, sociolog, agent de angajări, consilierul carierei, specialist în
metode de învăţare.

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: Directori de departament sau agenţii

617
 În aval: referenţi, responsabili cu repartiţiile
În exercitarea atribuţiilor acestei ocupaţii, şeful de birou colaborează cu inginerii tehnologi şi
maiştri de diferite specialităţi, cu cadre didactice din diferite instituţii de învăţământ, pentru
înbunătăţirea conţinutului programelor specifice cursurilor de calificare-recalificare

6.Concluzii

Ocupaţia de Şef birou calificare-recalificare - COR 123201 - este cuprinsă în categoria

conducătorilor de servicii de personal şi pregătire a personalului care recrutează, formează
şi promovează personalul pentru a asigura în mod eficient forţa de muncă necesară.
Principalul scop al activităţilor sale este acela de identificare a necesarului de cursuri de
calificare-recalificare pe piaţa forţei de muncă. Odată identificate aceste cursuri, şeful de
birou de calificare-recalificare trebuie să organizeze îndrumarea spre acestea a persoanelor
cu meserii pentru care este manifest un interes scăzut pe piaţa forţei de muncă sau pentru
şomeri, persoane disponibilizate, persoane cu handicap sau profesii în care schimbările
tehnologice împun schimbarea calificării.
În vederea realizării acestui scop, şeful de birou calificare – recalificare:
• face evaluarea acestor categorii de personal, din punct de vedere al
cunoştinţelor,deprinderilor, abilităţilor şi experienţei anterioare de muncă
• organizează cursuri de calificare şi recalificare pentru meseriile cerute
• verifică corespondenţa parcurgerii etapelor curriculare cu necesităţile dobândirii
cunoştinţelor de specialitate şi de formare a deprinderilor practice de lucru
• asistă la examinarea făcută la sfârşitul cursului
• întocmeşte note şi rapoarte privind rezultatele cursului
• participă la şedinţele ALOFM

Munca şefului de birou calificare-recalificare începe cu activitatea de informare pentru

identificarea necesarului de cursuri care trebuie organizate. Înformarea priveşte propria
unitate care şi-a schimbat nivelul exigenţial de calificare din motive de reprofilare,
retehnologizare sau chiar schimbarea domeniului de activitate, sau ansamblul local al
necesarului de calificare-recalificare în meserii pentru care există ofertă de forţă de muncă.
În categoria de activităţi de interacţiune şi comunicare, activitatea celui care are această
ocupaţie se referă la relaţia cu firme, acordarea de consultanţă şi îndrumare a personalului,
coordonarea activităţii subordonaţilor acestui birou.

618
Competenţele sociale ale muncii specifice acestei ocupaţii privesc evoluţia dinamicii cererii
şi ofertei de forţă de muncă, aspectele de negociere, aspectele legate de actul instruirii
propriu-zise şi cele de furnizare de servicii, îndrumare şi consultanţă.
O categorie specială de competenţe pentru această ocupaţie se referă la identificare
necesarului de calificări, elaborarea de soluţii de acoperire a acestor nevoi şi implementarea
acestora în modelele de organizare adoptate.
La nivelul competenţelor manageriale sunt de menţionat cele care privesc organizarea
timpului - perioadele şi etapele de instruite, precum şi managementul resurselor financiare,
materiale şi umane implicate în organizarea şi desfăşurarea cursurilor de calificare-
recalificare.
Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următoarea perioadă de timp se estimează
că vor fi determinate de modificarea cadrului legislativ cu privire la condiţiile de muncă şi la
relaţia patron-angajat.
Odată cu intrarea în U.E. este de aşteptat ca diplomele obţinute după absolvirea cursurilor de
calificare-recalificare organizate la nivelul ALOFM să capete o mai largă recunoaştere.
Aderarea României la structurile europene va genera exigenţe speciale privind calificarea-
recalificarea, ceea ce va face necesară o ridicare a nivelului de pregătire teoretică a factorilor
responsabili din acest domeniu. Astfel, va deveni necesară completarea studiilor prin
masterat, doctorat.
Se consideră că sunt necesare şi studii de specializare de scurtă durată pentru practicarea
specializare în domeniul formării profesionale, studii în care programa să vizeze aspectele
teoretice legate de evoluţia pieţei forţei de muncă, prognoze, legislaţie, audit, precum şi
practice – de operare pe computer.
Nu sunt adoptate strategii de motivare şi stimulare a muncii pentru această ocupaţie.

619
 Monografie profesională

Şef Centru Reparaţii

1.Natura activităţii

1.43. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de şef centru reparaţii se referă la activităţile conducătorilor unor întreprinderi de
prestări de servicii pentru populaţie, reparaţii ale obiectelor de uz casnic, curăţătorii, service-
uri, spălătorii, frizerii etc.
Activităţile specifice acestei ocupaţii vizează organizarea activităţilor de presatări de servicii
către populaţie, planifică activitatea de executare a reparaţiilor, organizează locurile de
muncă, se ocupă de aprovizionarea cu piese şi subansamble, supraveghează utilizarea
raţională a materiilor prime şi materialelor, precum şi a resurselor umane şi financiare ale
firmei.. Ei urmăresc modul în care sunt executate reparaţiile, cum sunt respectate termenele
de execuţie, verifică modul în care au fost îndeplinite condiţiile de calitate ale reparaţiilor,
instruieşte personalul din subordine privind exigenţele unor reparaţii, avizează recrutarea şi
formarea profesională a personalului din subordine. Reprezintă firma în relaţiile de lucru cu
clenţii şi terţi, fiind subordonatul directorului de firmă.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

§ Principala atribuţie a şefului de centru de reparaţii este de a organiza locurile de
muncă în ceea ce priveşte necesarul de personal calificat, echiparea cu mijloacele
tehnice şi buna funcţionare a acestora, succesiunea operaţiilor tehnologice necesare
remedierii defecţiunilor
§ Avizează diagnoza defectelor şi hotărăşte asupra modului de remediere a defectelor
§ Şeful de centru cunoaşte volumul solicitărilor privind reparaţiile şi supraveghează
respectarea termenelor de execuţie
§ Asigură aprovizionarea cu materiale şi piese de schimb
§ Supraveghează modul în care sunt realizate lucrările de reparaţii
§ Instruieşte personalul în situaţiile în care acesta solicită consultanţă
§ Face instruirea personalului pe linia respectării normelor de tehnica securităţii muncii
§ Face instruirea personalului pentru respectarea normelor de pază contra incendiilor

620
 § Face pontajul personalului în subordine
§ Supraveghează modul în care sunt îndeplinite condiţiile de calitate ale reparaţiilor
§ Organizează şi planifică perioadele de concedii de odihnă
§ Răspunde de comportamentul personalului în relaţie cu clienţii
§ Decide asupra mijloacelor de stimulare a muncii sau de sancţionare în situaţiile unor
abateri privind comportamentul personalului în subordine sau neîndeplinirea
sarcinilor de serviciu ale acestuia
§ Răspunde în faţa Directorului de bunul mers al activităţii în unitatea sa de prestări
servicii.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În exercitarea atribuţiilor sale de coordonare, seful de centru de reparaţii interacţionează cu
clienţii /beneficiarii, supraveghează modul în care personalul din subordine îşi realizează
sarcinile de serviciu, gestionează conflictele, acordă consultanţă, admnistrază, organizează şi
gestionează, supraveghează şi controlează modul în care s-au realizat lucrările de reparaţii
Un alt tip de activităţi se referă la diagnosticarea disfuncţiilor pentru care firma se angajează
să facă reparaţiile şi luarea deciziilor privind modul de remediere.
Unul din tipurile cele mai importante de activitate este de planificare şi urmărire a termenelor
de realizare a reparaţiilor.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Din categoria abilităţilor intelectuale necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale, seful
centrului de reparaţii trebuie să fie înzestrat cu cele cognitive, de exprimare orală, de
rapiditate în gândire, de memorare, de uşurinţă de lucru cu cifrele.
Munca sa fiind preponderent de coordonare, seful centrului de reparaţii se implică mai puţin
în lucrările propriu-zise de reparaţii, dar îi sunt necesare abilităţi de tipul îndemânării,
dexterităţii, completate de o vedere bună şi acuitate auditivă

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Nivelul competenţelor sale generale se referă în cea mai mare măsură la elementele ştiiţifice
de bază ale tehnologiei pentru care este abilitat să facă reparaţiile, la analiza critică a
disfuncţiilor cu care se confruntă, la competenţele de calcul a necesarului de materiale,
materii prime etc.

621
 Di categoria competenţelor de abordare sistemică, important este capacitatea sa de prognoză,
de evaluare şi de luare a deciziilor.
Nivelul său de competenţe mai cuprinde identificarea disfuncţiilor şi găsirea de soluţii de
rezolvare,
analiza tehnică, lucrul cu echipamente şi maşini, monitorizarea operaţiilor tehnice, inspecţia
produselor, organizarea timpului şi managementul resurselor materiale şi umane.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al sefului de centru de reparaţii se desfăşoară în zilele lucrătoare.
Acesta lucrează pe bază de contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată.
Locul în care ăşi desfăşoară activitatea este în unitate la punct fix.
Munca sa este considerată stresantă din punct de vedere psihic, din cauza încărcăturii de
responsabilitate pe care au au atribuţiile funcţiei sale.
Condiţiile de muncă sunt specifice spaţiului în care se execută reparaţiile. Uneori şeful de
centru de reparaţii dispune de un spaţiu special amenajat, dar, de cele mai multe ori el îşi
desfăşoară activitatea în condiţiile de microclimat ale punctelor de lucru (frig/căldură, curent,
umiditate, murdărie, zgomot, praf, noxe)
În ultimii 10 ani condiţiile muncii sale s-au îmbunătăţit în mare măsură, ca urmare a
progresului tehnic şi tehnologic.
Nu se poate vorbi de boli profesionale legate de această ocupaţie. Totuşi, munca în condiţii
de responsabilitate favorizează îmbolnăviri de tipul depresiilor.Această ocupaţie poate fi
practicată în egală măsură de bărbaţi şi de femei, activitatea de bază fiind coordonarea şi
supravegherea şi nu efortul fizic.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii s-a schimbat în mare măsură, această schimbare
datorându-se în special retehnologizărilor, dotărilor cu aparatură şi maşini mai performante,
personalului specializat şi siguranţei muncii

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Un rol foarte important în schimbarea conţinutului activităţilor pentru această ocupaţie l-au
jucat schimbările de ordin tehnologic, cele ale cadrului legislativ, precum şi competiţia în
domeniu, precum şi nevoia de a răspunde exigenţelor selicitate de clenţi.

622
3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Pe termen scurt sunt estimate schimbări majore privind creşterea interesului pentru
activităţile din sfera serviciilor. În acest context este de prevăzut că activitatea de coordonare
a muncii în centrele de reparaţii va câştiga în prestigiu, obţinând o nouă dimensiune pe piaţa
forţei de muncă.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Şefii de centre de reparaţii sunt persoane cu profesii foarte diferite: ingineri, economişti,
maiştri specialişti, tehnicieni.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

În exercitarea atribuţiilor sale, seful de centru de reparaţii are nevoie de cunoştinţe de nivel
superior din domeniile tehnologice respective, de comunicare şi de legislaţie şi jurisprudenţă.
De asemenea îi sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu privind utilizarea unei limbi străine
de largă circulaţie, cunoştinţe din domeniul comunicării, din domeniile manageriale şi
administrative, precum şi cunoştiţe de bază din domeniul financiar contabil, necesare pentru
gestionarea resurselor şi rentabilizarea activităţilor.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de educaţie au evoluat în timp. Dacă la nivelul anului 1990,
pentru aceste posturi era permis şi nivelul gimnazial de şcolaritate, în anul 2000 şi în prezent
nivelul minim este reprezentat de şcoala profesională, iar în următorii ani se estimează că
pentru aceste funcţii sunt indicaţi absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior tehnic, de
diverse specialităţi.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru conducerea centrelor de reparaţii sunt necesare studii de specialitate de lungă durată
şi practică îndelungată.
Specializarea necesară se referă cursuri de scurtă durată, în care să se dobândească
cunoştinţelor manageriale, precum şi a cele uzuale de comunicare în limbi străine.

623
5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Ocupaţii similare sunt inginerul tehnolog, seful sectiei de producţie
Seful de centru de reparaţii este subordonatul Directorului şi are în subordine
mecanici,lăcătuşi, electricieni, tinichigii, vopsitori, sudori, prelucrători prin aşchiere etc.

6.Concluzii

Ocupaţia de sef de centru reparaţii face parte din categoria ocupaţiilor dominante, cod COR
122803.
Ocupaţia de şef centru reparaţii se referă la activităţile conducătorilor unor întreprinderi de
prestări de servicii pentru populaţie, reparaţii ale obiectelor de uz casnic, curăţătorii, service-
uri, spălătorii, frizerii etc.
Activităţile specifice acestei ocupaţii vizează organizarea activităţilor de presatări de servicii
către populaţie, planifică activitatea de executare a reparaţiilor, organizează locurile de
muncă, se ocupă de aprovizionarea cu piese şi subansamble, supraveghează utilizarea
raţională a materiilor prime şi materialelor, precum şi a resurselor umane şi financiare ale
firmei.. Ei urmăresc modul în care sunt executate reparaţiile, cum sunt respectate termenele
de execuţie, verifică modul în care au fost îndeplinite condiţiile de calitate ale reparaţiilor,
instruieşte personalul din subordine privind exigenţele unor reparaţii, avizează recrutarea şi
formarea profesională a personalului din subordine. Reprezintă firma în relaţiile de lucru cu
clenţii şi terţi, fiind subordonatul directorului de firmă.
În exercitarea atribuţiilor sale de coordonare, seful de centru de reparaţii interacţionează cu
clienţii /beneficiarii, supraveghează modul în care personalul din subordine îşi realizează
sarcinile de serviciu, gestionează conflictele, acordă consultanţă, admnistrază, organizează şi
gestionează, supraveghează şi controlează modul în care s-au realizat lucrările de reparaţii
Un alt tip de activităţi se referă la diagnosticarea disfuncţiilor pentru care firma se angajează
să facă reparaţiile şi luarea deciziilor privind modul de remediere.
Unul din tipurile cele mai importante de activitate este de planificare şi urmărire a termenelor
de realizare a reparaţiilor.
Exigenţele privind nivelul minim de educaţie au evoluat în timp. Dacă la nivelul anului 1990,
pentru aceste posturi era permis şi nivelul gimnazial de şcolaritate, în anul 2000 şi în prezent
nivelul minim este reprezentat de şcoala profesională, iar în următorii ani se estimează că

624
pentru aceste funcţii sunt indicaţi absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior tehnic, de
diverse specialităţi.
Programul de lucru al sefului de centru de reparaţii se desfăşoară în zilele lucrătoare.
Acesta lucrează pe bază de contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată.
Locul în care ăşi desfăşoară activitatea este în unitate la punct fix.
Munca sa este considerată stresantă din punct de vedere psihic, din cauza încărcăturii de
responsabilitate pe care au au atribuţiile funcţiei sale.
Condiţiile de muncă sunt specifice spaţiului în care se execută reparaţiile. Uneori şeful de
centru de reparaţii dispune de un spaţiu special amenajat, dar, de cele mai multe ori el îşi
desfăşoară activitatea în condiţiile de microclimat ale punctelor de lucru (frig/căldură, curent,
umiditate, murdărie, zgomot, praf, noxe)

625
 Monografie profesională

Şef complex hotelier

1.Natura activităţii

1.44. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de sef complex hotelier face parte din categoria ocupaţiilor dominante
Practicanţii acestei ocupaţii sunt în subordinea Patronului/Directorului/Administratorului de
hotel şi coordonează activitate hotelieră, supraveghează resurselor materiale şi financiare,
răspunde de recrutarea şi formarea profesională a angajaţilor, urmăreşte eficienţa acestora şi
reprezintă interesele firmei în relaţie cu colaboratori sau terţi.
În principal, activităţile sale reprezintă preocupări pentru atragerea clienţilor şi creşterea
gradului de ocupare al hotelului. În acest sens, stabileşte legături de comunicare şi relaţii de
lucru cu alte instituţii cu profil de cultură, turism sau sport, pentru a planifica şi a asigura
spaţiile necesare de cazare la termenele stabilite de acestea şi crearea disponibilităţilor de
spaţii de cazare pentru situaţii ocazionale, de tranzit.
Alte activităţi vizează relaţiile cu clienţii, acordarea de consultanţă, rezervarea locurilor
conform solicitărilor şi supraveghează comportamentul personalului în relaţia cu clienţii
Atribuţiile sale administrative se referă la coordonarea aprovizionării cu materialele necesare
serviciilor hoteliere, ţinerea evidenţelor de plată din secţiile componente ale complexului
hotelier, instruirea personalului privind sarcinile acestora în relaţie cu clienţii, pentru
întreţinerea şi gospodărirea complexului, pentru păstrarea ordinii şi a securităţii clienţilor,
pentru întreţinere şi curăţenie.
Şeful de complex răspunde de toate acestea în faţa conducătorilor/patronilor săi şi domeniul
său de responsabilitate este extins şi la nivelul de reprezentare a unităţii în relaţia sa cu alte
unităţi cu care încheie contracte de colaborare.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În ordinea importanţei după timpul alocat, activităţile sale privesc:
• aprovizionarea şi gestionarea
• desfăşurarea activităţilor de cazare în bune condiţiuni
• colectarea încasărilor şi depunerea lor

626
 • întocmirea documentaţiilor cu regim special utilizate în această activitate.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Cea mai importantă activitate a şefului de complex hotelier se referă la colectarea, evaluarea
şi asimilarea informaţiilor necesare activităţii de rentabilizare a activităţii de cazare. În acest
sens, el trebuie să stabilească contactele în plan local sau naţional cu instituţii sau organisme
care operează cu turişti sau organizează manifestări culturale sau sportive pentru care este
necesară planificarea rezervărilor de cazare şi încheie contracte cu aceste unităţi. De
asemenea, se informează asupra întreruperilor de odihnă şi refacere ale transportatorilor în
zona respectivă, consultă calendarul fix al manifestărilor culturale şi sportive şi face toate
demersurile de promovare a serviciilor hoteliere pe care le coordonează pentru a atrage cât
mai mulţi turişti şi a acoperi spaţiile de cazare disponibile, pentru ca activitatea hotelieră să
devină rentabilă.
Activităţile de intercomunicare privesc beneficiarii serviciilor de cazare, deci lucrul cu
publicul,administrarea şi gestionarea bunurilor şi materialelor, negocieri şi contractări,
supravegherea şi manageriatul personalului de care dispune.
Aceste toate activităţi presupun prelucrarea şi evaluarea informaţiilor culese, organizarea şi
planificarea, luarea anumitor decizii şi o permanentă activitate de completare şi actualizare a
cunoştinţelor.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În exercitarea atribuţiilor sale, şeful de complex hotelier îşi valorifică abilităţile cognitive
legate de atribuţiile sale. El trebuie să fie o persoană comunicativă, cu un elevat mod de
exprimare în relaţia cu publicul şi clienţii, trebuie să aibă rapiditate în gândire pentru a lua
deciziile care se impun în anumite situaţii, uşurinţă în lucrul cu cifrele, capacitate de
memorare şi atenţie.
Abilităţile senzoriale de care are nevoie sunt reprezentate de vedere şi acuitate auditivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele sale principale sunt de gospodărire şi administrare a bunurilor şi serviciilor din
complexul hotelier.

627
 În primul rând, acestea sunt manageriale, în legătură cu resursele financiare de care dispune,
materiale şi gospodărirea lor raţională, de timp şi planificare-previzionare şi umane- de
folosire eficientă a calităţilor şi specializărilor de personal aflate la dispoziţie.
Competenţele sale privesc şi rezolvarea problemelor care apar în cazul disfuncţionalităţilor
de aprovizionare şi administrare. Şeful de complex hotelier trebuie să decidă în aceste situaţii
asupra soluţiilor adoptate pentru rezolvarea acelor situaţii şi trebuie să monitorizeze modul
de rezolvare.
Practicantul acestei ocupaţii este persoana competentă să coordoneze toate compartimentele
complexului hotelier, răspunzând de buna desfăşurare a activităţilor fiecăruia dintre ele. El
trebuie şă facă instruirea personalului, să-şi folosească puterea de convingere asupra nevoii
de a asigura servicii de bună calitate.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul normal de lucru al şefului de complex hotelier cuprinde toate zilele săptămânii. El
trebuie să fie în permanenţă în preajma personalului din subordine pentru a găsi soluţii rapide
a diferitelor situaţii privind organizarea spaţiilor de cazare, aprovizionarea şi administrarea.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea este la punct fix, în complexul hotelier în care îşi are
organizat biroul de lucru.
Şeful de complex hotelier lucrează pe bază de contract încheiat pe perioadă nedeterminată.
Condiţiile sale de muncă sunt foarte bune, specifice activităţii pe care o conduce. El are
libertatea de al lua decizii privind dotarea spaţiului său de lucru cu facilităţile de cominicaţie
şi de relaţionare de care are nevoie în exercitarea atribuţiilor sale.
Investigaţia a relevat că, deşi această ocupaţie poate fi practicată şi de bărbaţi şi de femei în
egală măsură, sunt indicaţi mai degrabă bărbaţii care fac faţă mai bine situaţiilor dificile
ocazionate în relaţia cu anumiţi clienţi.
În strategia de motivare a muncii pentru această ocupaţie este uzutată stimularea financiară a
personalului.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutil muncii pentru această ocupaţie nu s-a schimbat în ultimii 5 ani

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

628
 În ultimii 10 ani, factorii catalizatori ai activităţii de conducere şi administrare a spaţiilor din
complexele hoteliere au fost reprezentaţi de creşterea competiţiei în domeniu. Difersificarea
serviciilor de acest fel prin apariţia firmelor private de hoteluri şi moteluri care practică
preţuri acceptabile şi servicii de calitate, a ridicat problema creşterii competitivităţii prin
mărirea gamei de servicii oferite clienţilor şi creşterea calităţii şi a confortului. Aceste
schimbări au impus modalităţi noi de organizare a muncii pentru a satisface în mai mare
măsură exigenţele clienţilor.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Apropiata deschidere către structurile europene va reprezenta cu siguranţă o creştere a
tranzitului oamenilor de afaceri şi turişti. Acesta va crea un nou standard exigenţial privind
asigurarea serviciilor de calitate şi o organizare judicioasă a spaţiilor. Va deveni absolut
necesară supravegherea gradului de ocupare pe calculator, crearea unei baze de date
operaţionale şi de gestiune.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Profesiile practicanţilor acestei ocupaţii sunt din domeniul comercial şi de turism:
economişti, contabili, lucrători comerciali

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniile :
matematicii, geografiei, comunicării şi lucrului cu publicul
siguranţei şi securităţii publice, legislaţiei în domeniu, contabilitate şi gestiune economică.
De asemenea, sunt foarte necesare cunoştinţele de limbi străine şi de operare pe computer.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim exigenţial privind instrucţia şcolară necesară pentru practicarea acestei
ocupaţii a evoluat în timp de la studii postliceale (în perioada 1990-2000) pânp la studii
superioare - în prezent

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Investigaţia a relevat că pentru succesul practicării acestei ocupaţii este necesară pregătirea
de lungă durată – 2 ani – în şcoala tehnică de pregătire a cadrelor din turism.

629
5.Ocupaţii înrudite
Director de complex hotelier

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: Manager, administrator, patron
În aval: recepţioner

6.Concluzii

Ocupaţia de sef complex hotelier face parte din categoria ocupaţiilor dominante – COR
122502
Practicanţii acestei ocupaţii sunt în subordinea Patronului/Directorului/Administratorului de
hotel şi coordonează activitate hotelieră, supraveghează resurselor materiale şi financiare,
răspunde de recrutarea şi formarea profesională a angajaţilor, urmăreşte eficienţa acestora şi
reprezintă interesele firmei în relaţie cu colaboratori sau terţi.
În principal, activităţile sale reprezintă preocupări pentru atragerea clienţilor şi creşterea
gradului de ocupare al hotelului.
Alte activităţi vizează relaţiile cu clienţii, acordarea de consultanţă, rezervarea locurilor
conform solicitărilor şi supraveghează comportamentul personalului în relaţia cu clienţii
Atribuţiile sale administrative se referă la coordonarea aprovizionării cu materialele necesare
serviciilor hoteliere, ţinerea evidenţelor de plată din secţiile componente ale complexului
hotelier, instruirea personalului privind sarcinile acestora în relaţie cu clienţii, pentru
întreţinerea şi gospodărirea complexului, pentru păstrarea ordinii şi a securităţii clienţilor,
pentru întreţinere şi curăţenie.
În exercitarea atribuţiilor sale, şeful de complex hotelier îşi valorifică abilităţile cognitive
legate de atribuţiile sale. El trebuie să fie o persoană comunicativă, cu un elevat mod de
exprimare în relaţia cu publicul şi clienţii, trebuie să aibă rapiditate în gândire pentru a lua
deciziile care se impun în anumite situaţii, uşurinţă în lucrul cu cifrele, capacitate de
memorare şi atenţie.
Competenţele sale principale sunt de gospodărire şi administrare a bunurilor şi serviciilor din
complexul hotelier, astfel încât activitatea complexului de care răspunde să fie profitabilă.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea este la punct fix, în complexul hotelier în care îşi are
organizat biroul de lucru.

630
Condiţiile sale de muncă sunt foarte bune, specifice activităţii pe care o conduce. El are
libertatea de al lua decizii privind dotarea spaţiului său de lucru cu facilităţile de cominicaţie
şi de relaţionare de care are nevoie în exercitarea atribuţiilor sale.
Investigaţia a relevat că, deşi această ocupaţie poate fi practicată şi de bărbaţi şi de femei în
egală măsură, sunt indicaţi mai degrabă bărbaţii care fac faţă mai bine situaţiilor dificile
ocazionate în relaţia cu anumiţi clienţi.
În strategia de motivare a muncii pentru această ocupaţie este uzutată stimularea financiară a
personalului.

Carcteristici ale profilului :

• bărbat
• absolvent de învăţământ superior, de preferat economic
• specializare în turism
• spirit gospodăresc
• bun organizator şi coordonator
• cunoscător de limbi străine
• abilitate în comunicare şi relaţii cu publicul
• ţinută agreabilă şi prezentabilă

631
 Monografie profesională

Şef Laborator Industrie Prelucrătoare

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Din punct de vedere organizatoric, şeful de laborator în industria prelucrătoare se ocupă cu
organizarea activităţii în laboratoarele de analize, precum şi cu repartizarea
responsabilităţilor personalului din aceste laboratoare în scopul certificării conformităţii
produselor analizate din punct de vedere al calităţii şi al siguranţei produselor firmei căreia îi
aparţine.
Sarcina postului de sef de laborator se referă la:
§ stabilirea graficului de activităţi conform nomenclatorului specific tipului de
laborator, pregătirea spaţiului de lucru, al resurselor materiale şi umane conform
planificării
§ coordonarea activităţii de întreţinere a echipamentelor şi verificarea parametrilor
acestora la standardele de funcţionalitate
§ urmărirea aplicării normelor de protecţia muncii
§ asigurarea condiţiilor igienico-sanitare ale locului de muncă
§ administrarea materialelor, a consumabilelor şi accesoriilor
§ monitorizarea activităţii laboratorului şi aplicarea procedurilor de control al calităţii.
§ Dacă este necesar, seful laboratorului din industria prelucrătoare instruieşte
personalul din subordine în corelaţie cu nivelul de performanţă al colectivului.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Indiferent de planificarea lucrărilor, şeful de laborator trebuie să acorde prioritate analizelor
curente ale programului de producţie din unitatea aparţinătoare. Pregătirea spaţiului de lucru
se referă la organizarea funcţională a activităţilor de analiză şi anume prelevarea probelor,
depozitarea lor, analiza propriu-zisă, eliberarea documentaţiilor privind rezultatele analizelor.
În sarcina de pregătire a spaţiului de lucru trebuie să se ţină seama de respectarea normelor
tehnice privind funcţionalitatea aparaturii de analiză la standardele de calitate impuse de

632
 asigurarea preciziei rezultatelor analizelor. Aceste condiţii se referă în special la asigurarea
microclimatului şi protecţia împotriva vibraţiilor.
O altă sarcină importantă care intră în atribuţia şefului de laborator în industria
prelucrătoare se referă la asigurarea corespondenţei între sarcinile personalului şi nivelul
calificării acestuia, utilizând personalul adecvat lucrărilor de analiză, conform exigenţelor şi
competenţelor date de nivelul de instrucţie, specializare şi experienţă.
Dat fiind faptul că în laboratoarele de analiză se lucrează cu materiale, produse şi substanţe
chimice, una din cele mai importante sarcini ale sefului de laborator este aceea de asigurare
a aplicării normelor de protecţie a muncii şi de prevenire şi stingere a incendiilor. În acest
context, trebuie menţionat că seful de laborator este răspunzător de utilizarea de către
personalul din subordine a echipamentului de protecţie necesar, de instruirea periodică a
personalului din subordine pe această linie şi de aplicarea procedurilor de urgenţă şi
evacuare în situaţiile accidentale care pot interveni.
Odată îndeplinite aceste sarcini organizatorice, seful de laborator administrează materialele,
consumabilele şi accesoriile necesare desfăşurării analizelor de laborator, asigurându-se că
sunt respectate condiţiile de manipulare şi depozitare a materialelor necesare conservării
calităţilor acestora.
Şeful de laborator monitorizează activitatea de realizare propriu-zisă a analizelor şi anume:
§ stabileşte circuitul eşantioanelor de încercări în corelaţie cu tipul analizelor care
trebuie efectiate şi particularităţile spaţiului laboratorului
§ supraveghează aplicarea metodelor de analiză în ceea ce priveşte consumurile
specifice fiecăriu tip de analiză, selectarea metodelor de analiză şi a aparaturii şi
echipamentelor necesare
§ supraveghează înregistrarea rezultatelor analizelor şi arhivarea lor în condişiile de
siguranţă înpuse de legislaţia în vigoare
§ aplică procedurile de control al calităţii conform normelor care depind de :
specificul laboratorului de analiză, scopul activităţilor de realizat, tipul analizelor şi
confruntă rezultatele analizelor cu parametrii de calitate în limita marjelor de eroare
tolerate.
Seful de laborator din industria prelucrătoare instruieşte personalul laboratorului din subordine în
corelaţie cu modificările legislative nou apărute, cu nivelul de performanţă cerut fiecărui
angajat.

633
2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Tipul principal de activitate specific acestei ocupaţii este de organizare, de coordonare şi de
monitorizare a activităţilor desfăşurate de către personalul în subordine. Această activitate
are în vedere stabilirea priorităţilor de lucru, organizarea locurilor de muncă şi distribuirea

sarcinilor individuale conform tipului de analiză şi corespondenţei acestuia cu calificarea

personalului, aprovizionarea cu materialele necesare.
Alt tip de activitate se referă la monitorizarea modului în care sunt relaizate analizele,
utilizarea aparaturii la parametrii optimi şi încadrarea în normele specifice de consum
materiale
Aceste două principale tipuri de sarcini sunt realizate prin procesarea datelor şi informaţiilor
şi adoptarea deciziilor corespunzătoare care se referă la organizare, personal, instruiri,
programarea muncii, asigurarea indicilor de calitate.
În munca sa, seful de laborator din industria prelucrătoare comunică şi interacţionează cu
superiorii şi subordonaţii săi.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Din categoria aptitudinilor intelectuale, sunt apreciate ca necesare pentru practicarea acestei
ocupaţii cele cognitive, cunoaşterea metodelor şi tehnicilor de analiză specifice domeniului
de activitate şi tipului de industrie prelucrătoare, gândirea deductivă, rapiditatea în gândire,
memorarea, atenţia selectivă.
Mai sunt necesare aptitudini de manageriat a resurselor,de timp, resurse materiale şi umane.
de asemenea, aptitudini sociale de comunicare şi coordonare, precum şi aptitudini sistemice,
de evaluare, analiză şi luarea deciziilor

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În competenţa şefului de laborator din industria prelucrătoare intră asigurarea tuturr
măsurilor necesare realizării analizelor de laborator.
Seful de laborator este persoana competentă să dispună priorităţile în realizarea analizelor, ce
tipuri de analize se vor realiza, ce metode de prelevare, păstrare, analiză şi echipament se va
folosi, cum sunt întocmite rapoartele de analiză şi tot el decide asupra încadrării rezultatelor
analizelor în parametrii de toleranţă admişi.

634
 Seful de laporator este persoana competentă să repartizeze sarcinile de lucru corespunzător
calificării şi experienţei personalului în subordine şi tot el decide când sunt este indicată
instruirea personalului privind dobândirea unor noi cunoştinţe, respectarea normelor
metodologice şi de securitate a muncii.
Seful de laborator decide asupra mijloacelor de promovare şi stimulare a personalului din
subordine, conform performanţelor individuale şi experienţei acumulate.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al Şelului de laborator în industrie prelucrătoare lucrează pe bază de
contract permanent, pe perioadă nedeterminată, cu un program specific programului normal
de lucru, cu respectarea zilelor de odihnă de la sfârşitul săptămânii.
Locul desfăşurării muncii sale este în laboratorul de analize pentru controlul calităţii, unde
dispune de birou, camere de prelevare probe, camere de efectuare a analizelor şi de
depozitare a contraprobelor, precum şi de echipamente tehnice necesare realizării analizelor.
La dispoziţia sa şi a personalului din subordine sunt substanţele chimice necesare analizelor,
aparatura ştiinţifică de realizare a analizelor, echipamentele de protecţie, precum şi
echipamentele birotice necesare.
Laboratorul mai este dotat şi cu echipamente software specifice tipurilorde analiză
corespunzătoare industriei aparţinătoare şi pentru crearea bazelor de date
Microclimatul laboratorului în care îşi desfăşoară activitatea este definit de restricţiile de
funcţionalitate tehnică şi tehnologică ale aparaturii cu care se ralizează analizele de calitate.
Activităţile de bază ale muncii sale se referă preponderent la organizare şi control, fără
solicitări de efort fizic. Munca sefului de laborator din industria prelucrătoare are încărcătura
responsabilităţii, de avizele sale de analiză depinzând respectarea calităţii produselor şi
renumele firmei. Din acestea decurg solicitările sale sub aspect psihic şi mental.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În categoria ocupaţiilor dominante, din care face parte şi aceea de sef de laborator în
industria prelucrătoare, schimbările intervenite în ultima perioadă în conţinutul muncii sunt
relativ puţine şi se referă ca compunenta tehnică a muncii. Celelalte sarcini de natură
organizatorică şi de monitorizare nu au suferit modificări esenţiale.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

635
 Seful de laborator trebuie să fie la curent cu cărţile tehnice ale echipamentelor tot mai
performante cu care sunt utilate laboratoarele industriale. Din acest punct de vedere,
modificările de conţinut al muncii se referă la dobândirea abilităţilor de utilizare a acestor
echipamente şi transmiterea cunoştinţelor necesare către personalul în subordine, în cadrul
instruirilor organizate ori de câte ori este nevoie de aceasta.
Conţinutul acestor instruiri este generat de exigenţele de performanţă ale aparaturii şi de
condiţiile ce trebuie respectate de personalul din subordine pentru asigurarea calităţii
analizelor.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Odată cu integrarea în Comunitatea Europeană, laboratorul de analize a produselor va deveni
o verigă necesară şi obligatorie, pentru că piaţa produselor industriale autohtone se va alinia
la exigenţele de piaţă ale ţărilor membre ale acestei comunităţi.
În aceste condiţii, va creşte componenta de resonsabilitate a acestei ocupaţii, laboratorul
devenind un post cheie, pe care trebuie să îl conducă şi de care trebuie să răspundă prin
respectarea indicilor de calitate. Performanţele de piaţă ale produselor firmelor industriale
poartă responsabilitatea semnăturii de certificare a calităţii pe care o dă şeful de laborator.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care ocupă acest post sunt specialişi cu înaltă calificare în ramurile şi subramurile
industriale unde funcţionează laboratoare de analiză a calităţii.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Sefii de laborator de calitate din industrie trebuie să aibă bagajul de cunoştinţe la nivel
superior din domeniile, chimie, matematică, calculatoare, precum şi cele ale tehnologiilor
specifice diferitelor industrii, cunoştinţe fără de care nu ar putea înţelege procesele de
producţie şi semnificaţia indicilor calitativi ai producţiei.
Şeful de laborator trebuie să cunoască normele tehnice şi de calitate în fabricarea produselor,
legislaţia în vigoare privind indicii de toleranţă ai calităţii produselor.
Şeful de laborator trebuie să aibă cunoştinţe manageriale utile pentru organizarea muncii în
laboratoarele de analiză a calităţii, referitoare la gestionarea resurselor materiale şi umane, la
sigurarea corespondenţei cafificării personalului cu sarcinile de muncă.

636
 Şeful de laborator trebuie şă aibă o relaţie directă şi deschisă cu conducerea unităţii în care
lucrează, în legătură deciziile de corespondenţă ale produselor realizate cu exigenţele de
calitate, iar decizia sa privind încadrarea în aceste norme să fie fără echivoc.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Şefii de laborator din industria prelucrătoare sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ
superior de diverse specialităţi tehnice sau tehnologice, fizicieni, chimişti, ingineri, cu o
instrucţie specială în domeniu şi cu experienţă de lucru.
Exigenţele privind nivelul de pregătire pentru această ocupaţie nu s-au modificat în timp şi se
estimează că în viitor vor dobândi noi atribute care decurg din creşterea responsabilităţii şi a
competenţelor.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru exercitarea activităţilor care decurg din atribuţiile sefului de laborator este necesară
pregătirea de specialitate (de profil), de lungă durată, în instituţii de învăţământ superior. În
afara cursurilor de perfecţionare pentru funcţii de conducere, nu sunt necesare alte cursuri de
perfecţionare decât în măsura potenţialelor adaptări la exigenţele impuse de retehnologizări.
După caz, seful de laborator poate participa la cursuri de perfecţionare de scurtă durată în
domenii conexe de laborator, cum ar fi : arhivistică, managementul resurselor umane,
normele de protecţia muncii, normele de prevenire şi stingere a incendiilor, normele de
tehnica securităţii muncii, managementul timpului, legislaţie în domeniu, perfecţionare în
operare PC.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Şeful de laborator aparţine nivelului ierarhic 2. Aceasta înseamnă că munca sa este
subordonată direct managerului unităţii de profil în cadrul căreia funcţionează. Nivelul său de
supervizare este maxim.
Subordonaţii săi ierarhic sunt asistenţi, laboranţi, operatori, tehnicieni, pe care îi
organizează, îi controlează şi de activitatea cărora răspunde.
Şeful de laborator cooperează cu personal specializat în service-ul echipamentelor de analiză,
personalul din compartimentul tehnic al unităţii de producţie (mecanici, reglori ai aparatelor
de măsură şi control, etc), precum şi cu personalul administrativ de serviciu.

637
6.Concluzii
Ocupaţia de sef de laborator in industria prelucrătoare are codul de ocupaţie 122214 şi face
parte din categoria ocupaţiilor dominante. Marea majoritate a domeniilor producţiei de
bunuri au nevoie de certificarea calităţii producţiei printr-un laborator propriu specializat, de
a cărui activitate răspunde seful de laborator.
Şeful de laborator este subordonat managerului general şi răspunde de asigurarea calităţii
produselor firmei. El dispune prelevarea probelor pentru analiză, organizează locul de muncă
şi distribuie sarcinile conform nivelelor de competenţă ale subordonaţilor şi calificării lor,
monitorizează respectarea metodologiilor de efectuare a analizelor, cerifică buletinele de
analize, instruieşte personalul asupa respectării exigenţelor de calitate.
Şefii de laborator din industria prelucrătoare sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ
superior de diverse specialităţi tehnice sau tehnologice, fizicieni, chimişti, ingineri, cu o
instrucţie specială în domeniu şi cu experienţă de lucru.
Exigenţele privind nivelul de pregătire pentru această ocupaţie nu s-au modificat în timp şi se
estimează că în viitor vor dobândi noi atribute care decurg din creşterea responsabilităţii şi a
competenţelor
Odată cu integrarea în Comunitatea Europeană, laboratorul de analize a produselor va deveni
o verigă necesară şi obligatorie, pentru că piaţa produselor industriale autohtone se va alinia
la exigenţele de piaţă ale ţărilor membre ale acestei comunităţi.
În aceste condiţii, va creşte componenta de resonsabilitate a acestei ocupaţii, laboratorul
devenind un post cheie, pe care trebuie să îl conducă şi de care trebuie să răspundă prin
respectarea indicilor de calitate. Performanţele de piaţă ale produselor firmelor industriale
poartă responsabilitatea semnăturii de certificare a calităţii pe care o dă şeful de laborator.
Pentru exercitarea activităţilor care decurg din atribuţiile sefului de laborator este necesară
pregătirea de specialitate (de profil), de lungă durată, în instituţii de învăţământ superior. În
afara cursurilor de perfecţionare pentru funcţii de conducere, nu sunt necesare alte cursuri de
perfecţionare decât în măsura potenţialelor adaptări la exigenţele impuse de retehnologizări.
După caz, seful de laborator poate participa la cursuri de perfecţionare de scurtă durată în
domenii conexe de laborator, cum ar fi : arhivistică, managementul resurselor umane,
normele de protecţia muncii, normele de prevenire şi stingere a incendiilor, normele de
tehnica securităţii muncii, managementul timpului, legislaţie în domeniu, perfecţionare în
operare PC.

638
 Monografie profesională

Şef secţie industrie extractivă şi prelucrătoare

1.Natura activităţii

1.45. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de şef secţie în industria extractivă şi prelucrătoare este specifică conducătorilor din
această industrie, care coordonează şi supraveghează utilizarea resurselor, avizează
recrutarea, formarea profesională şi utilizarea eficientă a personalului, reprezintă interesele
societăţilor de care aparţin faţă de alte unităţi sau terţi.
În cazul de faţă a fost investigată activitatea unui şef de secţie extracţie şi prelucrare ţiţei.
Activităţile specifice acestuia se referă la :
§ stabilirea necesarului anual de utilaje şi echipamente specifice
§ coordonarea activităţii la schelele de extracţie
§ urmărirea problemelor care apar la funcţionarea sondelor şi ia decizii asupra
modului de rezolvare a acestora
§ întocmeşte programul de măsurători specifici privind parametrii de funcţionare şi
interpretarea lor
§ decide asupra echipamentului corespunzător funcţionării sondelor
§ urmăreşte executarea lucrărilor de mentenenţă la sonde
§ coordonează activitatea secţiiilor de producţie, parcurilor de colectare, depozitare
şi tratare, a atelierelor de întreţinere
§ propune măsuri de eficientizare şi optimizare a exploatării sondelor
§ ia măsuri pentru încadrarea în normele specifice de consum la materiale,
combustibili şi piese de schimb
§ realizează programe pe termen scurt, mediu şi lung pentru asigurarea dinamicii
formaţiilor de lucru
§ execută lucrări de evidenţiere a îndeplinirii criteriilor de performanţă
§ ia măsuri pentru prevenirea accidentelor de muncă şi de poluare a mediului.

639
1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor
Cel mai importante sarcini de serviciu se referă la asigurarea mentenanţei sondelor şi a
exploatării eficiente a acestora, în care scop întocmeşte programe de intervenţie, planilică
materialele şi utilităţile necesare, coordonează activităţile de intervenţie şi decide asupra
soluţiilor optime care trebuie adoptate.
Alte sarcini se referă la întocmirea programelor anuale, semestriale, lunare sau zilnice de
supraveghere a eficienţei sondelor, programe ale măsurătorilor de parametri a căror analiză
să evidenţieze măsurile de creştere a producţiei de extracţie.
În caz de avarii sau accidente de poluare, hotărăşte aspra metodelor de intervenţie pentru
limitarea pagubelor şi prevenire a incendiilor.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Ceal mai important tip de activitate este de colectarea informaţiilor din toate locurile de
muncă referitoare la starea tehnică a sondelor, regimurile de exploatare, neviole de utilaţe şi
materiale, pe baza cărora să se poată face evaluările anuale privind necesarul de utilaje şi
echipamente, forţă de muncă, utilităţi.
Suportul acestei activităţi de evaluare este reprezentat de activităţi de tip intelectual de
analiză, identificare de soluţii, reflectare şi luare a deciziilor, inovare, elaborare de obiective
şi strategii care să asigure bunul mers al activităţii de extracţie la cotele planificate.
În munca sa, şeful de secţie de extracţie interacţionează cu echipele de lucru, acordă
consultanţă, îndrumă şi antrenează colectivele de lucru din subordine, administrază întregul
anlamblu al lucrărilor întreprinse în secţia de care răspunde.
Într-o măsură destul de mare este interesat de lucrările de întreţinere şi reparare a utilajelor şi
de modul cum sunt ele exploatate.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile sale sunt preponderent intelectuale, în foarte mare măsură cognitive, rapiditatea
gândirii, gâdirea deductivă şi inductivă, uşurinţa lucrului cu cifrele, memorare, atenţie de tip
selectiv şi distrivutiv

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

640
 În cea mai mare măsură, competenţele sale sunt manageriale. Acestea se referă la modul cum
etapizează lucrările şi cum distribuie sarcinile de lucru, la modul în care gestionează
resursele materiale de care dispune secţia în conformitate cu programele anulale de
aprovizionare cu utilităţi. În egală măsură ca importante sunt şi elementele de manageriat al
resurselor umane
Mare parte din competenţele şefului de secţie se referă la aspectele tehnice al muncii pe care
o coordonează, la adoptarea deciziilor privind intervenţia tehnică în anumte situaţii şi la
găsirea soluţiilor tehnice care trebuie implementate.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Tipul de lucru al şefului de secţie în industria extractivă cuprinde toate zilele săptămânii. El
lucrează la sediul fix al compartimentului administrativ, pe bază de contract pe o perioadă
nedeterminată.
Poate face dese deplasări în teritoriu pentru a cunoaşte direct situaţiile şi a face evaluări,
adptare de soluţii pentru ieşirea din situaţiile critice.
Marea responsabilitate pe care o poartă privint producţia de tip strategic, organizarea ei,
prevenirea accidentelor de mediu şi de muncă, fac din aceasta o ocupaţie stresantă.
Desele deplasări la locurile de muncă unde este necesară prezenţa sa reprezintă confruntări
cu frigul, umezeala, aer poluat, mizerie, zgomot.
Condiţiile de muncă au rămas neschimbate în ultimii 10 ani.
Nu sunt semnalate boli profesionale legat de această ocupaţie, deşi este o mare incidenţă a
bolilor reumatismale în rândul tuturor celor care lucrează în acest tip de activitate.
pentru această ocupaţie sunt indicaţi bărbaţii, pentru că mediul de lucru este un mediu dur şi
stresant.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, schimbarea conţinutului muncii se referă numai la creşterea volumului
activităţilor de raportare şi planificare.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În foarte mică măsură au fost implicaţi în schimbare, în ultimii 10 ani, factorii care ţin de
natura tehnologică, modificarea cadrului legislativ şi competiţie.

641
3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Este de aşteptat ca în următorii 5 ani să se producă o restructurare a personalului din acest
domeniu, ca urmare a adoptării unor măsuri de eficientizare. Implicit, vor trebui adoptate noi
măsuri de organizare a sectoarelor şi locurilor de muncă.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Inginer foraj sonde
inginer petrochimist

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt absolut necesare studii de nivel superior privind :
- ingineria şi tehnologia din industria extracţiei petrolului
- ştiinşele exacte
- psihologie şi sociologie
- limbi străine
- geologie
- legislaţie şi guvernare
- management şi marketing.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Studii superioare de specialitate petrol-gaze şi mare experienţă de lucru în domeniu

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Limbi străine
Protecţia mediului
Organizarea muncii

Ar trebui incluse în programele de specializare studii de comunicare, informatizare,

legislaţie, standardizare.

642
5.Ocupaţii înrudite

Inginer foraj sonde

inginer petrochimist

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În aval: ingineri, maiştri, operatori, tehnicieni,

6.Concluzii

Ocupaţia de şef secţie în industria extractivă şi prelucrătoare – COR 122217 - este specifică
conducătorilor din această industrie, care coordonează şi supraveghează utilizarea resurselor,
avizează recrutarea, formarea profesională şi utilizarea eficientă a personalului, reprezintă
interesele societăţilor de care aparţin faţă de alte unităţi sau terţi.
Cel mai importante sarcini de serviciu se referă la asigurarea mentenanţei sondelor şi a
exploatării eficiente a acestora, în care scop întocmeşte programe de intervenţie, planilică
materialele şi utilităţile necesare, coordonează activităţile de intervenţie şi decide asupra
soluţiilor optime care trebuie adoptate.
Alte sarcini se referă la întocmirea programelor anuale, semestriale, lunare sau zilnice de
supraveghere a eficienţei sondelor, programe ale măsurătorilor de parametri a căror analiză
să evidenţieze măsurile de creştere a producţiei de extracţie.
În caz de avarii sau accidente de poluare, hotărăşte aspra metodelor de intervenţie pentru
limitarea pagubelor şi prevenire a incendiilor.
Marea responsabilitate pe care o poartă privint producţia de tip strategic, organizarea ei,
prevenirea accidentelor de mediu şi de muncă, fac din aceasta o ocupaţie stresantă.
Desele deplasări la locurile de muncă unde este necesară prezenţa sa reprezintă confruntări
cu frigul, umezeala, aer poluat, mizerie, zgomot.
Nu sunt semnalate boli profesionale legat de această ocupaţie, deşi este o mare incidenţă a
bolilor reumatismale în rândul tuturor celor care lucrează în acest tip de activitate.
pentru această ocupaţie sunt indicaţi bărbaţii, pentru că mediul de lucru este un mediu dur şi
stresant.
Este de aşteptat ca în următorii 5 ani să se producă o restructurare a personalului din acest
domeniu, ca urmare a adoptării unor măsuri de eficientizare. Implicit, vor trebui adoptate noi
măsuri de organizare a sectoarelor şi locurilor de muncă.

643
Elemente de profil :
- bărbat
- studii superioare de specialitate
- experienţă în muncă
- spirit organizatoric
- competenţe tehnice şi manageriale
- abilităţi intelectuale
- rezistenţa la stres

644
 Monografie profesională

Şef serviciu marketing

1.Natura activităţii

Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de şef serviciu marketing se referă în principal la:

∗ coordonare pentru realizarea de evenimente. Realizarea unui eveniment presupune:
a. crearea de flyere;
b. crearea unui catalog de prezentare a evenimentului;
c. crearea de mash-uri;
d. media plan. Şeful serviciului marketing negociază spaţiile de publicitate cu mass-media,
apoi va creea şi trimitere advertoriale, printuri, articole plătite/publicitare;
e. închiriere stand;
f. amenajarea standului. Amenajarea standului presupune creearea conceptului pentru
stand, scenariu de activitate pe perioada evenimentului, training cu echipa de marketing.
g. Desemnarea unei persoane responsabile de stand.
∗ Şeful serviciului de marketing pe lânga coordonarea activităţilor legate de creearea de
evenimente participă ca invitat la evenimente organizate de terţi. Pentru participare
negociază cu organizatorii datele prezenetării (preţ/m2, inserturi în presă, bartere).
∗ O altă activitate importantă a şefului serviciului marketing este cea privind studiile şi
evaluările privind activităţile din serviciul pe care – l coordonează: evaluări privind
participarea la evenimente, evaluări ale produselor noi pe care compania vrea să le lanseze,
studii de oportunitate, evaluarea satisfacţiei clienţilor conform ISO faţă de produse şi
serviciile companiei.
∗ Identificarea cerin’elor pentru teme de proiectarea produsului;
∗ stabilirea caracteristicilor produsului, ale rangului utilităţii ( standard, lux, superlux);
∗ documentare şi suport pentru realizarea strategiei de marketing anual.

645
2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Munca de şef serviciu marketing se desfăşoară într-un cadru complex care presupune într-o
măsură foarte importantă colectarea, evaluarea şi asimilarea de informaţii şi date specifice
activităţii desfăşurate.
O un aspect important al abilităţilor specifice celui care realizează ocupaţia de şef serviciu
marketing îl reprezintă interacţiunea, comunicarea cu ceilalţi. Importanţă abilităţilor de
conectare, comunicare este definitorie în relaţia cu clienţii, beneficiarii serviciilor activităţii
lui. Ablităţile de coordonare, supervizare ocupă de asemenea un loc important în
caracteristicile a ceea ce este definit ca şef serviciu marketing. Modul în care reuşeşte să
explice, să instruiască să descrie sarcinile şi obiectivele activităţii sale reprezintă, în foarte
mare măsură, atributul celui care gestionează, negociază şi rezolvă problemele care pot
apărea în activitatea de marketing din economia românească. Totodată aceste activităţi sunt
separate de ceea ce se numeşte a fi asistarea celor care intereacţionează. Pentru el o
importanţă foarte mare o are activitatea de vânzare, de desfăşurarea unei activităţi eficiente,
persuasive vis a vis de produsele şi serviciile firmei. Lucrul cu publicul este bine integrat în
tot acest demers al comunicării, al interacţiunii realizate în contextul muncii sale specifice. O
foarte bună promovare, comunicare a activităţii firmei este legată organic de consultanţa
implicită oferită clientului. Îndrumarea, antrenarea, motivarea reprezintă un aspect important
al muncii sale cotidiene. Şeful serviciului marketing este totodată şi un foarte bun
organizator, administrator al compartimentului pe care-l conduce, monitorizând şi controlând
într-o manieră atentă resursele pe care le are la dispoziţie.
Ocupaţie de şef serviciu marketing este una în care activitatea intelectuală este foarte
importantă. Munca lui presupune evaluarea, analiza, organizarea informaţiilor primite. Pe
baza acestora identifică soluţiile corecte, fundamentându-şi astfel deciziile şi constituind
totodată baza pentru atingerea obiectivelor din strategia asumată de compartimentul pe care-l
conduce.
Activitatea presupune aparent paradoxal o capacitate la efort fizic intens. Este de altfel
cunoscut faptul că o bună condiţie fizică susţine efortul profesional susţinut pe care această
ocupaţie îl reclamă. Evoluţia tehnologiei specifice producerii de materiale promoţionale îl
determină să păstreze un contact cu modalităţile concrete de folosire a echipamentelor
respective. Cunoscând modul de lucru al tehnologiei din domeniu poţi să obţii în foarte mare
măsură maximum de benefici în activitatea lui specifică.

646
2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de şef serviciu marketing sunt solicitate într-o foarte mare măsură
abilităţile intelectuale de tip cognitiv pentru înţelegerea situaţiilor în vederea evaluării lor, de
exprimare orală clară necesară comunicării cu clienţii, de rapiditate în gândire pentru
evaluarea situaţiilor şi adoptare decizională a strategiei ideale pentru soluţionarea
problemelor ivite în activitatea desfăşurată. Uşurinţa în lucrul cu cifrele, de memorare,
atenţia selectivă şi distributivă sunt de asemenea foarte importante în exercitarea activităţii.
Abilităţile fizice sunt necesare într-o măsură foarte importantă; prestanţa fizică, rezistenţa la
efortul fizic susţinut într-un interval scurt, coordonarea mişcărilor fac parte din abecedarul
şefului serviciului marketing, reprezentantul firmei în piaţa de profil. De altfel este greu de
presupus că fără o acuitate auditivă, de un ochi ager atât la mişcările din apropierea cât şi de
departe în conferă viteză şi prezenţă de spirit în contactele cu publicul interesat de firmă şi
produsele ei.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei.

Practicarea ocupaţiei de şef serviciu marketing presupune ca fiind de la sine înţelese

competenţe generale, competenţe de abordare sistemică a fenomenelor şi proceselor studiate.
Folosirea elementelor ştiinţifice de bază, o analiză critică, de învăţare activă, de monitorizare
a evenimentelor exercitarea acesteia de către persoane care au cunoştinţe generale medii şi
cu uşurinţă în calculul matematic rapid, cu disponibilităţi pentru învăţarea activă. Şeful
serviciului marketing trebuie să evalueze rapid situaţiile cu care se confruntă, cu sensibilitate
deosebită pentru grupurile şi comunităţile pe care încearcă să le servească, să-şi promoveze
chiar şi de natură persuasivă produsele şi serviciile firmei. Competenţele de negociere, de
coordonare, cele specifice actului de instruire a colaboratorilor şi a echipei fac ca în
furnizarea de servicii obiectivele să fie atinse. Competenţa tehinică este legată în special de o
bună utilizare a computerului şi de cunoaşterea a produselor pe care un utilaj le poate
produce. Şeful de marketing este şi un bun manager al resurselor compartimentului. Buna
manageriere a timpului, a resurselor financiare, a resurselor materiale precum şi a
potenţialului uman este o condiţie definitirie a succesului compartimentului pe care-l
conduce.

647
2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al şefului de serviciu marketing ocupă zilele de lucru (luni-vineri).

Timpul de lucru afectat activităţilor specifice acestei ocupaţii depăşeşte, însă, cadrul celor 8
ore normale de lucru. În funcţie de anumite evenimente ;eful serviciului marketing aloca
timp şi în afara orelor de program şi chiar în zilele de week-end pentru stabilirea detaliilor
evenimentelor la care firma participă în diverse calităţi – ca organzator sau invitat. Cele
mai multe dintre activităţile acestei ocupaţii impun dese deplasări în localitate sau alte
localităţi pentru întâlniri, contacte cu diverşi clienţi ai firmei la care lucrează. Pentru posturile
în care se practică această ocupaţie se pot încheia de regulă contracte de lucru pe perioadă
nedeterminată în program complet de lucru.
Locul de desfăşurare a activităţii este la sediul firmei. Arealul muncii de teren poate depăşi
zona de reşedinţă a sediului agenţiei. Condiţiile în care se desfăşoară munca de teren sunt,
din punct de vedere climatic, cele specifice sezonului. Munca şefului de serviciu poate fi
considerată stresantă din punct de vedere psihic.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au suferit îmbunătăţiri
evidente. Sediile instituţiilor s-au profesionalizat, tehnica de lucru a utilajelor care produc
materialele promoţionale, materialelor de marketing
Investigarea aspectelor legate de posibila existenţă a unor boli profesionale nu scoate în
evidenţă o incidenţă a unor tipologii patologice la cei care au această ocupaţie.
Nu contează sexul persoanelor care au această ocupaţie. Calităţile native, pregătirea generală
şi disponibilitatea la o muncă cu deplasări frecvente şi într-o atmosferă uneori stresantă, sunt
doar unele dintre criteriile opţionale pentru exercitarea atribuţiilor în activitatea şefului
serviciului de marketing.

3.Evalări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat.

În ultima perioadă de timp, pentru această ocupaţie s-au semnalat schimbări mici în
conţinutul muncii.
Totuşi importanţa activităţilor specifice ocupaţiei de şef serviciu au crescut mult în ultimii 5
ani. Astfel activitatea de colectare, evaluare şi asimilare a informaţiilor şi datelor de lucru în
echipă a devenit mult mai împortanţă. Importanţa interacţiunea cu beneficiari/clienţii a
crescut mult în importanţă la fel ca şi responsabilităţile ce ţin de activitatea de supervizare.

648
 Activităţile administrative, de gestionarea resurselor solicită un timp mult mai mare din
activitatea şefului serviciului marketing. Diversificarea pieţei de marketing în ultimii 5 ani a
condus la necesitatea acordării unei atenţii mai mari activităţii de negociere, de persuasiune,
de de lucru cu publicul. Sporirea concurenţei a condus în prezent, spre deosebire de anul
2001, la asumarea într-o măsură mult mai ridicată în relaţia cu beneficiarii / clienţii a a
muncii de consultanţă, de training pentru produsele şi serviciile firmei.
Un conţinut sporit decât în urma cu 5 ani, atât ca volum cât şi ca importanţă, în activitatea
şefului serviciului marketing îl au atribuţile ce ţin de competenţele intelectuale ale
ocupaţiei. Analiza şi evaluarea informaţilor, identificarea de soluţii, luarea deciziilor este o
activitatea mult mai importantă în prezent în comparaţie cu ultimii 5 ani. Aspectul inovativ
precum şi cel ce ţin de elaborarea de obiective şi strategii este mult mai important în
prezent,comparativ cu perioada de referinţă.
Activităţile fizice specifice şi-au păstrat importanţa în conţinutul muncii şefului serviciului
marketing.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani schimbările de natură tehnologică au fost puţin importante. Importante

modificări au fost în cadrul legislativ care reglementează piaţa de marketing şi implicit
activitatea specifică şefului serviciului marketing. Dar schimbări mult mai importante s-au
produs în organizarea activităţii la locul de muncă. Creşterea competiţiei, diversificarea
nevoilor clienţilor şi de ce să nu spunem şi o creşterea a educaţiei clienţilor au condus la
schimbări majore în conţinutul activităţii specifice acestei ocupaţii.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului şi importanţa muncii în următorii 5 ani şi motivaţia
acestora

Explozia informaţională, a accesului la informaţii la scară globală fac ca importanţa pieţei

on-line să crească spectaculos. Peste 25% din europenii îşi fac cumpărături prin e-mail,
procent care se estimează a creşte susţinut şi în viitor. De asemenea firmele îşi fac politici pe
temen lung în dezvoltarea segmentului de vânzări pe această piaţă cu potenţial imens.
Evident marketingul – care prin excelenţă este denumit ca o activitate prin care se creează
noi nevoi – va căuta să impulsioneze acest fapt şi de ce nu să găsescă noi canale de acces
spre buzunarul clientului. Se va produce o specializare şi a activităţii de marketing adaptată
acestui tip de vânzari: on-line. Aderarea la Uniunea Europeană va conduce implicit la

649
 intrarea în competiţie directă cu firmele care au o practică de marketing mult mai dezvoltată.
Succesul compartimentului de marketing va cântării foarte mult în economia firmei. Evident
şi cadrul legislativ pentru desfăşurarea acestui domeniu va suferi modificări în viitor,
adaptându-se dezvoltării din domeniu. O altă modificare în conţinutul activităţii de marketig,
din nevoia de specializare a domeniului va fi aceea a marketingului prin dealer.
Importanţa activităţilor specifice activităţii de şef serviciu marketing va creşte în următorii 5
ani, mai cu seamă după aderarea la UE. Mult mai importantă va deveni munca în cadrul
echipei; interacţiunea coechipierilor va creşte în volum şi importanţă. Comunicarea cu
ceilalţi clienţi/beneficiari va fi mult mai valorizată decât în prezent. Activităţile cu caracter
managerial desfăşurate de şeful serviciului marketing vor creşte în importanţă; va deveni mai
importante activităţile prestate de el de instruire, de motivare, de negociere, gestionare de
conflicte în condiţiile unei creşterii a controlului asupra resurselor echipei.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică ocupaţia de şef serviciu marketing au ocupaţii diverse; sunt sociologi,
specialişti în marketing. Ca şi conţinut, ocupaţia de şef serviciu marketing, şi-a schimbat
semnificativ conţinutul după 1989. Existau compartimente în cadrul marilor întreprinderi care
sub diferite denumiri încercau discret şi firav stimularea vânzării produselor. Efectele activităţii
acestui compartiment erau relativ restrânse datorită formatului economic şi pieţei centralizate
comuniste. Deschiderea economică, construirea economiei concurenţiale a reclamat rapid şi
puternic reconsiderarea conţinutului ocupaţiei. Golul de profesionişti din domeniu a fost suplinit
de specialişti din alte domenii. În primii ani postdecembrişti întâlnim ingineri, economişti,
jurnalişti. În ultimii 5 ani specialiştii formaţi prin instituţiile universitare de profil sunt întâlniţi în
marea majoritate a funcţiilor de şef serviciu marketing.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea cu succes a acestei ocupaţii este necesar în general un nivel superior al
cunoştinţelor de afaceri şi management, cu referire în special la aspecte legate de
administraţie, contabilitate, vânzări şi marketing.
Tot la un nivel superior de pregătire sunt necesare cunoştiinţe de psihologie, sociologie, de
consiliere.Importanţa noţiunilor şi a modalităţilor de acţiune şi comportament sunt evidente

650
 într-o meserie ce vizează dezvoltarea de noi obiceiuri de consum. Ele sunt într-o strânsă
corelaţie cu o bună cunoaştere a tehnicilor de comunicare, a metodelor media, a faptului de a
comunica în limba engleză, precum şi în alte limbi străine. Deci aceste cunoştiinţe sunt
necesar a fi stăpânite la un nivel superior ca o condiţie intrinsecă practicării ocupaţiei de şef
serviciu marketing.
La un nivel mediu de cunoaştere sunt necesare noţiunile despre felul în care funcţionează
uneltele şi utilajele folosite. Cunoaşterea acestora face mai performantă munca celui ce
coordonează echipa de marketing; nu de multe ori echipa se afla într-o relaţie strânsă cu cei
care execută materialele publicitare, materialele de lucru ale echipei. De asemenea într-o
măsură medie sunt solicitate noţiuni de istorie a domeniului, a zonei de acţiune a campaniei
de marketing.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie necesar practicării acestei ocupaţii a evoluat destul de rapid,de la
apariţia acestei ocupaţii până în prezent . Dacă în anul 1990 nivelul minim acceptat de
educaţie se situa la cel al studiilor postliceale, după anul 2000 s-a estimat că nivelul minim
este cel al studiilor universitare.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare

Din analiza evoluţiei nivelului minim educaţional rezultă că este manifestă o tendinţă de
creştere a necesarului de instrucţie şi formare profesională. Evoluţia rapidă a conţinutului
ocupaţiei reclamă o continuă specializare, într-o structura care să includă cursuri de scurtă şi
lungă durată. Astfel este necesar specializarea continuă, la intervale scurte, pentru tehnici de
photo shop, tehnici de negociere, tehnici de negociere, tehnici de publicitate. Elementul de
greutate în această formare ar trebui să-l reprezinte cursurile de lungă durată privind tehnicile
de studiere a concurenţei.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În exercitarea atribuţiilor specifice acestei ocupaţii, şeful serviciului de marketing preia

informaţii de la persoane specializate în consultanţă. Fără informaţiile acestora, şeful echipei de

651
marketing nu poate face corect o încadrare în tematica cerută de specificul activităţii cerute de
client sau explorarea de noi domenii sau câmpuri ale activităţii firmei. Ocupaţia din avalul
activităţilor de şef serviciu marketing sunt specialistul în studii de piaţă, cel care are o măsurare a
cerinţei pieţei vis a vis de obiectul de activitatea al firmei. Activitatea lui – a şefului
compartimentului de marketing – constitue la rândul ei baza activităţii brand managerului care
duce mai aproape de client produsele companiei.

6.Concluzii

Ocupaţia de şef serviciu marketing este încadrată în COR cu codul 123301 şi este
cuprinsă în categoria ocupaţiilor care şi-au reconfigurat conţinutul.
Şef serviciu marketing se întâlneşte în cele mai multe ramuri de activitate, adr factorul
relavant este cel al mărimii companiei; firmele mari având compartimente de marketing.
Persoanele care practică această ocupaţie sunt de profesii, calificări şi nivele de
şcolaritate ridicate. Sunt sociologi, specialişti în marketing produşi de facultăţile cu profil
economic, psihologi sau cu un bogat material profesional în domeniile socio-umane. Este o
ocupaţie care se constitue printr-o largă abordare interdisciplinară, de legătură între ştiinţele
sociale şi cele umane într-o evidentă determinare economică.
Este o ocupaţie care după 1989 s-a reconstruit structural, într-un domeniu nou din sfera
serviciilor, pentru care în trecut nu existau preocupări cu adevărat importante mai cu seamă
pentru piaţa internă. Economia centralizată, piaţa controlată facea vandabil practic orice produs
apărut pe piaţă. De asemenea, în perioada vechiului regim, nu au existat cu adevărat preocupări
instituţionalizate şi organizate în sistemul educaţional, în formarea de profesionişti în ocupaţiei
de şef serviciu marketing, din raţiuni specifice pieţei forţei de muncă, pieţei perioadei
comuniste.
Şeful serviciului marketing este unul din elementele de bază în structura unei firme – el
trebuie să fie tot timpul în căutarea unor noi tehnici, a unor noi domenii pentru marketizarea
produselor şi serviciilor companiei. Este un bun cunoscător al oameniilor din echipă, un bun
profesionist inclusiv al tehnicii produceri materialelor de marketing. El este un bun negociator al
contractelor care vizează lansarea şi participarea la evenimente de marketing.
Nivelul lui de instrucţie şcolară este situat cel puţin la nivelul studiilor universitare, dar
cel mai adesea are studii postuniversitare. Exigenţele faţă de nivelul de şcolaritate au evoluat şi,
în perspectiva exigenţelor impuse de aderarea la Uniunea Europeană, va fi necesară o continuă
pregătire pentru păstrarea competivităţii într-un domeniu cu o rată înaltă a inovării. El trebuie să

652
fie o persoana care încearcă să satisfacă exigenţele clienţilor, cu o mare putere de convingere
(persuasiune) care să-i inducă clientului satisfacţia cumpărării produsului companiei.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea şeful de serviciu marketing este sediul companiei,
dar o bună bucată de timp şi-o petrece la evenimente create de companiei pentru promovarea
produselor şi serviciilor acesteia. Munca şefului serviciului de marketing depăşeşte cadrul unui
program strict de lucru, extinzându-se şi în zilele de sâmbătă şi duminică, în funcţie de
disponibilităţile de timp pentru realizarea obiectivelor fixate. Este o activitate care presupune un
contract pe o perioadă nedeterminată, dar stresantă sub aspect psihic.

653
 Monografie profesională

ŞEF SERVICIU RESURSE UMANE

1.Natura activităţii

1.4. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activitatea profesională a unui şef serviciu resurse umane implică următoarele aspecte:
- Coordonarea şi supervizarea activităţii inspectorului (-ilor) de resurse umane în ceea ce
priveşte:
o Recrutarea şi selectarea de personal
o Întocmirea şi gestionarea dosarelor de personal
o Înregistrarea corectă şi la timp a datelor în cărţile de muncă
o Eliberarea de adeverinţe
- Verifică listele cu mişcarea personalului din societate (angajări, lichidări, modificări de
încadrare şi salarizare)
- Verifică dosarele de pensie
- Verifică dosarele pentru şomaj
- Participă la negocierile salariale
- Participă la elaborarea ROI (regulamentul de ordine interioară), a contractului colectiv de
muncă şi a politicilor societăţii legate de structura de personal
- Participă la diferite anchete şi soluţionări de conflicte în care sunt implicaţi salariaţii
- Propune conducerii măsuri de stimulare a salariaţilor
- Asigură crearea unor programe de cunoaştere şi aprofundare a cunoştinţelor tehnice şi de
specialitate şi a prevederilor legislaţiei prin organizarea de instruiri şi cursuri pentru
angajaţii instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea
- Supraveghează şi coordonează evidenţa documentelor primite/emise, selecţionarea şi
depunerea spre păstrarea lor permanentă, luând măsuri pentru evitarea distrugerii sau
sustragerii cât şi pentru păstrarea secretului de stat sau de serviciu
- Participă la elaborarea şi/sau actualizarea documentelor sistemelor de Management al
calităţii, mediului şi sănătăţii şi securităţii operaţionale
- Participă la activităţi de evaluare, verificare, supraveghere/audit desfăşurate de către
beneficiari sau de către organismele interne sau externe împuternicite sau abilitate pentru
aceste activităţi.

654
 - Supraveghează respectarea prevederilor legale privind legislaţia muncii, a condiţiilor în
care se încheie contractele de muncă
- Supraveghează şi coordonează activitatea serviciului de resurse umane pentru realizarea
la termen şi în condiţii de bună calitate a lucrărilor care îi sunt încredinţate.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

În cadrul unei luni, o persoană care practică într-o instituţie ocupaţia de şef serviciu resurse
umane, are următoarele sarcini de serviciu de realizat, în ordinea importanţei acestora:
11. supraveghează şi coordonează activitatea serviciului de resurse umane
12. supraveghează respectarea prevederilor legale din domeniul legislaţiei muncii, în
interiorul firmei
13. participaă la negocieri, anchete şi soluţionări de conflicte ale salariaţilor
14. urmăreşte aplicarea politicilor de management al resurselor umane în cadrul instituţiei în
care îşi desfăşoară activitatea.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În practicarea ocupaţiei de şef serviciu resurse umane, în prezent, sunt considerate ca fiind
foarte importante următoarele tipuri de activităţi: colectarea, evaluarea şi asimilarea de
informaţii şi date necesare pentru realizarea sarcinilor specifice,
interacţiunea/comunicarea cu ceilalţi (cu colegii/lucrul în echipă, interacţiunea cu
clienţii/beneficiarii,supervizare/coordonare/management,descriere/explicare/instruire,negociere/
gestionare/rezolvare de conflicte, lucrul cu publicul, acordare de consultanţă, îndrumarea şi
motivarea altora, antrenarea/dezvoltarea altora, administrare/gestionare/organizare, realizare de
activităţi administrative, monitorizarea şi controlarea resurselor), activitatea intelectuală
(prelucrare/analizare informaţii, evaluare informaţii, organizare/planificare, identificare de
soluţii/rezolvare de probleme, reflecţie/luare de decizii, inovare, actualizare şi folosire de
cunoştinţe). Sunt considerate ca fiind lipsite de importanţă activităţile fizice. De menţionat este
faptul că ocupaţia de şef serviciu resurse umane nu implică activităţi care şi-au schimbat
conţinutul sau importanţa faţă de acum 5 ani şi nici nu anunţă schimbări majore nici în ceea ce
priveşte conţinutul, nici în ceea ce priveşte importanţa pentru următorii 5 ani. Totuşi, de sesizat
ar fi faptul că activităţi precum reflecţia/luarea de decizii, elaborarea de obiective şi strategii,
precum şi lucrul cu computerul au în prezent o mai mare importanţă decât obişnuiau să aibă în
urmă cu 5 ani şi sunt estimate a creşte în importanţă şi în următorii 5 ani, raportat la implicaţiile
unei ocupaţii cum este cea de şef serviciu resurse umane.

655
2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei
Abilităţile necesare practicării ocupaţiei de şef serviciu resurse umane ţin în principal de
aspectul intelectual şi de cel senzorial. Astfel, în foarte mare măsură sunt necesare aproape
toate abilităţile din zona intelectuală (cele cognitive, de exprimare orală, de rapiditate în gândire,
originalitate, gândire deductivă, inductivă, de memorare, atenţie selectivă dar şi distributivă) dar
şi cele senzoriale (vedere de aproape, vedere de departe, acuitate auditivă). Abilităţile fizice sunt
necesare practicării ocupaţiei de şef serviciu resurse umane într-o măsură mai mică sau chiar
deloc.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea ocupaţiei de şef serviciu resurse umane sunt necesare în foarte mare măsură
competenţe care ţin în special de managementul resurselor (organizarea timpului,
managementul resurselor umane), dar şi competenţe generale (citit, scris, calcule matematice
elementare, analiză critică, învăţare activă, monitorizare) precum şi competenţe care ţin de o
abordare sistemică (de analiză cauzală, de evaluare şi luare de decizii, specifice abordărilor
macrosistemice), competenţe sociale (specifice abordărilor societale, de coordonare, de
negociere, specifice actului de instruire, specifice furnizării de servicii), competenţe care ţin de
rezolvarea de probleme (de identificare de probleme, de identificare de soluţii, de evaluare de
soluţii, de implementare de soluţii), şi, într-o măsură mai mică, competenţe tehnice (utilizare
computer). În foarte mică măsură sau deloc sunt necesare competenţele tehnice (de analiză
tehnică, proiectare tehnologică, de a conduce maşini, de instalare şi programare a
echipamentelor, de testare, de monitorizare operaţii tehnice, de inspecţie de produs, de întreţinere
şi reparare echipamente).

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al unei persoane cu ocupaţia de şef serviciu resurse umane este numai de
luni până vineri. Pentru realizarea sarcinilor specifice posturilor în care se practică ocupaţia de
şef serviciu resurse umane sunt necesare rar delegaţiile/deplasările în interes de serviciu. În
ceea ce priveşte tipurile de contracte care se încheie pentru posturile în care se practică ocupaţia
în cauză, se practică atât contractele pe perioadă nedeterminată, cu program complet cât şi cele
cu program parţial, însă preponderent cele cu program complet de lucru. Locul de desfăşurare a
activităţii este unul singur, unitatea cu sediul fix. Activitatea desfăşurată de un şef serviciu
resurse umane este nu este una monotonă (implică operaţii repetitive) şi nici obositoare din punct
de vedere fizic, dar este stresantă din punct de vedere psihic. Nu există condiţii de muncă

656
specifice posturilor în care se practică ocupaţia de şef serviciu resurse umane (căldură excesivă,
frig, mizerie, zgomot, etc.). Cu toate acestea, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii s-au
îmbunătăţit în ultimii 10 ani în mare măsură datorită dezvoltării tehnicii de calcul şi datorită
faptului că accesul la informaţii este în prezent mult mai facil. Nu contează sexul persoanei care
practică această ocupaţie. Totuşi, la capitolul „boli profesionale” ar fi de menţionat faptul că
unele persoane care practică ocupaţia de şef serviciu resurse umane sunt expuse unor boli de
natură infecto-contagioase ca urmare a faptului că activitatea lor profesională implică şi
interacţiunea cu publicul/lucrul cu publicul, incidenţa apariţiei acestor boli profesionale
rămânând neschimbată în ultimii 10 ani.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în conţinutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani nu s-au produs schimbări în ceea ce priveşte conţinutul muncii specific ocupaţiei
de şef serviciu resurse umane.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Privind aceeaşi problemă prin prisma ultimilor 10 ani, au existat schimbări în conţinutul
activităţii ocupaţiei de şef serviciu resurse umane. Astfel, factorii care au avut un rol foarte
important în schimbarea acestui conţinut sunt cei care ţin de: schimbări de natură tehnologică,
modificări ale cadrului legislativ, de adaptarea la nevoile clienţilor/beneficiarilor, de creşterea
competiţiei în domeniu, precum şi de schimbări în organizarea activităţii la locul de muncă.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Chiar dacă evoluţia tehnologică a adus deja schimbări în conţinutul muncii de şef serviciu
resurse umane, se aşteaptă ca şi în următorii 5 ani să se producă astfel de modificări de natură
tehnologică, schimbări care vor înlesni activitatea ocupaţiei în speţă. Concret, se discută despre o
îmbunătăţire permanentă a programelor de gestionare a bazelor de date cu care se lucrează în
domeniul resurselor umane.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Ocupaţia de şef serviciu resurse umane poate fi practicată cu succes de către persoane care au ca
meserie/profesie pe aceea de sociolog.

657
4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei
Concret, pentru practicarea ocupaţiei de şef serviciu resurse umane sunt necesare următoarele
cunoştinţe: cunoştinţe de nivel elementar din domeniul ştiinţelor exacte (matematică, biologie)
şi din domeniul sănătăţii, cunoştinţe de nivel mediu de comunicare şi utilizare computer,
cunoştinţe de nivel superior din domeniul ştiinţelor sociale (psihologie, sociologie,
antropologie), din domeniul comunicării (lucrul cu clienţii/publicul), din domeniul
telecomunicaţiilor, al legislaţiei şi siguranţei publice (siguranţă şi securitate publică,
legislaţie/guvernare, jurisprudenţă), dar şi din domenii precum educaţie şi formare şi afaceri şi
management (administraţie şi management, resurse umane).

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie iniţială necesar practicării ocupaţiei de şef serviciu resurse umane, în
prezent, este constituit de studiile superioare (facultate). Acelaşi nivel minim de studii necesar
practicării acestei ocupaţii era necesar atât în anul 1990, cât şi în anul 2000 (nu s-au produs
schimbări în ceea ce priveşte necesarul de pregătire educaţională în şcoli în ultimii 16 ani
raportat la nivelul de studii).

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Totuşi, pentru a-şi dezvolta cunoştinţele şi abilităţile necesare practicării ocupaţiei de şef serviciu
resurse umane, sunt necesare cursuri de pregătire/specializare atât de lungă durată (cursuri de
inspector de resurse umane care să cuprindă atât elemente de pregătire teoretică, cât şi elemente
de pregătire practică şi organizatorică), cât şi cursuri de scurtă durată (cursuri de management al
resurselor umane, care să cuprindă elemente teoretice).

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Alte ocupaţii înrudite cu cea de şef serviciu resurse umane sunt: inspector resurse umane,
referent resurse umane, consilier resurse umane, trainer de resurse umane.
În ceea ce priveşte ocupaţiile cu care se cooperează în realizarea sarcinilor corespunzătoare
ocupaţiei de şef serviciu resurse umane, ocupaţii fără de care nu s-ar putea realiza sarcinile
ocupaţiei în speţă, un şef serviciu resurse umane cooperează în amonte cu contabilul şef din
cadrul instituţiei, iar în aval cu inspectorul de resurse umane.

658
6.Concluzii

Ocupaţia de şef serviciu resurse umane se practică în cadrul departamentului de resurse umane
al instituţiilor care şi-au dezvoltat un astfel de departament. Informaţiile pentru această
monografie au fost culese de la SC VECTRA SERVICE SRL din Braşov, instituţie privată cu
capital majoritar românesc care are peste 250 de angajaţi şi îşi desfăşoară activitatea în domeniul
transport/depozitare/comunicaţii. Codul COR corespunzător acestei ocupaţii este 123205.
Postul în care se practică această ocupaţie este cel de şef serviciu resurse umane.
Ocupaţia de şef serviciu resurse umane face parte din grupul ocupaţiilor dominante, iar persoana
care practică o asemenea ocupaţie trebuie să aibă dezvoltate în special abilităţi intelectuale şi
senzoriale precum şi o serie de competenţe care ţin în special de managementul resurselor
(organizarea timpului, managementul resurselor umane), dar şi competenţe generale (citit, scris,
calcule matematice elementare, analiză critică, învăţare activă, monitorizare) precum şi
competenţe care ţin de o abordare sistemică (de analiză cauzală, de evaluare şi luare de
decizii, specifice abordărilor macrosistemice), competenţe sociale (specifice abordărilor
societale, de coordonare, de negociere, specifice actului de instruire, specifice furnizării de
servicii), competenţe care ţin de rezolvarea de probleme (de identificare de probleme, de
identificare de soluţii, de evaluare de soluţii, de implementare de soluţii), şi, într-o măsură mai
mică, competenţe tehnice (utilizare computer).
Ca nivel minim de educaţie iniţială o persoană care practică ocupaţia de şef serviciu resurse
umane trebuie să fi absolvit facultatea (studii superioare), iar cunoştinţele necesare practicării
acestei ocupaţii trebuie să acopere următoarele arii: cunoştinţe de nivel elementar din domeniul
ştiinţelor exacte (matematică, biologie) şi din domeniul sănătăţii, cunoştinţe de nivel mediu de
comunicare şi utilizare computer, cunoştinţe de nivel superior din domeniul ştiinţelor sociale
(psihologie, sociologie, antropologie), din domeniul comunicării (lucrul cu clienţii/publicul), din
domeniul telecomunicaţiilor, al legislaţiei şi siguranţei publice (siguranţă şi securitate publică,
legislaţie/guvernare, jurisprudenţă), dar şi din domenii precum educaţie şi formare şi afaceri şi
management (administraţie şi management, resurse umane). Acelaşi nivel minim de studii
necesar practicării acestei ocupaţii era necesar atât în anul 1990, cât şi în anul 2000 (nu s-au
produs schimbări în ceea ce priveşte necesarul de pregătire educaţională în ultimii 16 ani).
Totuşi, pentru a-şi dezvolta cunoştinţele şi abilităţile necesare practicării ocupaţiei de şef serviciu
resurse umane, un şef serviciu resurse umane are nevoie de cursuri de pregătire/specializare atât
de lungă durată (cursuri de inspector de resurse umane care să cuprindă atât elemente de
pregătire teoretică, cât şi elemente de pregătire practică şi organizatorică), cât şi cursuri de scurtă
durată (cursuri de management al resurselor umane, care să cuprindă elemente teoretice). Mai

659
mult, în lumina următorilor 5 ani, se preconizează necesitatea unor cursuri de specializare
profesională în domeniul informatic (utilizarea noilor programe informatice).
În ultimii 5 ani nu s-au produs schimbări în ceea ce priveşte conţinutul muncii specific ocupaţiei
de şef serviciu resurse umane. Privind aceeaşi problemă prin prisma ultimilor 10 ani, au existat
schimbări în conţinutul activităţii ocupaţiei de şef serviciu resurse umane. Astfel, factorii care au
avut un rol foarte important în schimbarea acestui conţinut sunt cei care ţin de: schimbări de
natură tehnologică, modificări ale cadrului legislativ, de adaptarea la nevoile
clienţilor/beneficiarilor, de creşterea competiţiei în domeniu, precum şi de schimbări în
organizarea activităţii la locul de muncă. Şi, chiar dacă evoluţia tehnologică a adus deja
schimbări în conţinutul muncii de şef serviciu resurse umane, se aşteaptă ca şi în următorii 5 ani
să se producă astfel de modificări de natură tehnologică, care să uşureze şi mai mult activitatea
ocupaţiei în speţă. Concret, se discută despre o îmbunătăţire permanentă a programelor de
gestionare a bazelor de date cu care se lucrează în domeniul resurselor umane.
Referitor la strategiile de motivare/stimulare practicate pentru persoanele care practică ocupaţia
de inspector resurse umane, în general se practică atât sistemele de motivare financiare (prime,
bonusuri, bonuri de masă), însă în egală măsură se se practică şi stimulentele morale
(perfecţionare profesională, etc).

660
 Monografie profesională

Şofer de Autoturisme şi Camioane

1. Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Şoferul de Autoturisme şi Camioane execută activităţi de transport de persoane şi de

marfă în condiţiile reglementărilor legale în vigoare. În atribuţiile sale intră activităţi care includ
atât primirea sarcinilor de lucru şi execuţia propriu-zisă a acestora, cât şi asigurarea cadrului
(background-ului) pentru executarea în condiţii optime a sarcinilor.
În privinţa cadrului pentru execuţia propriu-zisă, în responsabilităţile Şoferului de
Autoturisme şi Camioane intră atât sarcini care se referă la cunoaşterea şi respectarea cadrul
legislativ, cât şi activitaţi care urmăresc asigurarea condiţiilor tehnice adecvate pentru realizarea
transportului de mărfuri şi persoane. Avem astfel, pe de o parte, cerinţe legate de obligativitatea
cunoaşterii cadrului legislativ în domeniul conducerii vehicolelor auto: Codul Rutier,
reglementările legale privind siguranţa în transportul de marfă şi persoane, etc. De asemenea, în
aceeaşi categorie intră obligativitatea asimilării informaţiilor din amendamentele la
reglementările existente, dar şi a noilor reglementări care apar atât în Codul Rutier cât şi cu
privire la transportul de persoane şi marfa. Pe de altă parte, sunt necesare, în egala măsură,
cunostinţe care să permită asigurarea condiţiilor tehnice pentru desfăşurarea în bune condiţii a
transportului de persoane şi marfă. În această categorie intră obligativitatea Şoferului de
Autoturisme şi Camioane de a avea sau de a-şi insuşi cunoştinţele minime de depanare în caz de
urgenţă a mijlocului auto. Acesta verifică vizual şi funcţional starea tehnică a mijlocului auto,
integritatea acestuia, sistemul de frânare, instalaţia electrică, sistemul de remorcare (dacă este
cazul), starea anvelopelor, asigură alimentarea cu carburant si completarea nivelului de ulei, a
lichidului de răcire si de frână.
Pe langă aceste activităţi, Şoferul de Autoturisme şi Camioane este obligat să
respecte, în condiţiile reglementarilor legale in vigoare, condiţiile de securitate elaborate de către
angajator şi/sau de către beneficiarul transportului, să respecte cerinţele angajatorului şi ale
superiorilor ierarhici, să asigure pe durata cursei sau prestaţiei, existenţa: certificatului de

661
înmatriculare auto, ordinului de deplasare, actelor de insoţire a mărfii, autorizaţiilor speciale,
foilor de parcurs.
De asemenea, Şoferul de Autoturisme şi Camioane asigură existenţa în condiţii
optime a instrumentelor necesare asistenţei tehnice de urgenta (trusă de scule) şi a instrumentelor
de asigurare a primului ajutor în caz de accident (trusa medicală), aceasta din urmă făcând parte
din obligativitatea respectării normelor de protecţie a muncii şi normelor PSI.
Toate acestea trebuie îndeplinite pentru a asigura securitatea mărfii sau a persoanelor
transporatate - rezultatul aşteptat al prestaţiei Şoferului de Autoturisme şi Camioane. Autonomia
Şoferului de Autoturisme şi Camioane se manifestă în libertatea totală de decizie în privinţa
eficienţei transportului: alegerea rutelor în caz de urgenţă, alegerea manevrelor pentru evitarea
accidentelor, alegerea soluţiilor pentru probleme neprevăzute care pot pune în pericol siguranţa
transportului şi a traficului pe drumurile publice.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Activitatea Şoferului de Autoturisme şi Camioane se desfăsoară potrivit sarcinilor de

serviciu în următoarea consecutivitate:
1) sarcini privind crearea şi asigurarea cadrului de activitate,
2) sarcini privind mijloacele şi scopul transportului,
3) sarcini adiţionale:

1) transportul cu mijloace auto presupune câteva aspecte care ţin de condiţiile ce trebuie
îndeplinite anterior desfăşurării activităţii propriu-zise. Între acestea se pot delimita două
tipuri de sarcini:

a) sarcini privind acumularea de cunoştinţe şi perfecţionarea competenţelor:

- cerinţa ca Şoferul de Autoturisme şi Camioane să cunoască Codul Rutier şi
legislaţia în vigoare prinvind transportul de persoane şi mărfuri.
- cerinţa ca Şoferul de Autoturisme şi Camioane să întreprindă activităţile de
învăţare necesare actualizării cunoştinţelor privind reglementările legale prin care
sunt stabilite condiţiile pentru desfăşurarea în deplină siguranţă a transportului de
marfă şi persoane. Această cerinţă presupune obligaţia Şoferului de Autoturisme şi
Camioane de a se menţine informat în privinţa evoluţiilor din cadrul legislativ
specific transportului de persoane şi mărfuri şi de a asimila noile modificări şi/sau
reglementări.

662
 - cerinţa ca Şoferul de Autoturisme şi Camioane să cunoască normele de protecţie a
muncii (incluzând în această categorie şi sarcinile privind cunoaşterea acordării
primului ajutor, a modalitaţilor de transport al victimelor accidentelor rutiere etc)
şi normele PSI.
- cerinţa ca Şoferul de Autoturisme şi Camioane să cunoască şi să se menţină
informat cu privire la condiţia tehnică a autovehiculului condus. Aceasta sarcină
conţine şi obligaţia de a avea sau de a dobandi cunoştinţele tehnice necesare
întreţinerii în condiţii optime de funcţionare a autovehiculului condus (alimentare
cu ulei, lichid de frână, carburant; schimbare anvelope – dacă este cazul; reparaţii
în regim de urgenţă – atunci când este cazul).
- cerinţa ca Şoferul de Autoturisme şi Camioane să cunoască sau să întreprindă
activităţile de informare necesare cunoaşterii regulamentului intern al unităţii
angajatoare.

b) sarcini ce ţin de aplicarea efectivă a competenţelor deţinute:

- cerinţa ca Şoferul de Autoturisme şi Camioane să conducă autovehiculul destinat
transportului de persoane sau mărfuri, potrivit prevederilor legale care
reglementează circulaţia pe drumurile publice şi transportul de marfă şi persoane.
- cerinţa ca Şoferul de Autoturisme şi Camioane să respecte în activitatea sa
normele de protecţie a muncii şi normele PSI.
- cerinţa ca Şoferul de Autoturisme şi Camioane să verifice, înainte de a pleca în
cursă, starea tehnică a autovehiculului pe care îl conduce.
- cerinţa ca Şoferul de Autoturisme şi Camioane să verifice vizual şi funcţional
starea tehnică a mijlocului auto: integritate, sistem de frânare, instalaţie electrică,
sistem de remorcare (dacă este cazul), starea anvelopelor, suficienţa
carburantului, a lichidului de frână, a lichidului de răcire, a uleiului, starea
anvelopelor (presiune, stare generală) etc.
- cerinţa ca Şoferul de Autoturisme şi Camioane să îndeplinească, în condiţiile legii
şi ale regulamentului de funcţionare a organizaţiei angajatoare, sarcinile alocate
de către superiorii săi ierarhici.

2) Şoferul de Autoturisme şi Camioane este dator să efectueze transportul de persoane sau

marfă în acord cu obiectivele angajatorului şi în aşa fel încât să respecte standardele de
calitate ale acestuia. La aceasta categorie de sarcini pot fi încadrate:

663
 - cerinţa ca Şoferul de Autoturisme şi Camioane să efectueze transporturi de marfă
şi/sau persoane la cererea angajatorului în termenii acestuia.
- cerinţa ca Şoferul de Autoturisme şi Camioane să efectueze transporturi de marfă
şi/sau persoane conform destinaţiei constructive a mijlocului de transport.

3) Şoferul de Autoturisme şi Camioane îndeplineşte şi alte sarcini adiţonale, precum:

- preia cheia de contact şi de asigurare a mijlocului auto, de la punctul de păstrare

din incinta unităţii.
- predă/primeşte foaia de parcurs cu confirmarea prin semnatură, după caz, de către
persoana desemnată cu siguranţa circulaţiei sau de către şofer, a stării funcţionale
normale a mijlocului auto.
- completează foaia de parcurs cu ruta, distanţa kilometrica, data şi ora.
- predă la finalul cursei foaia de parcurs şi documentele de insoţire a mărfii (acolo
unde este cazul).
- asigură parcarea mijlocului auto la finalul cursei.

2. Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Activitatea principală a ocupaţiei de Şofer de Autoturisme şi Camioane şi care

presupune alocarea celor mai importante resurse de timp este cea de conducere a autovehiculelor
pentru transportul de persoane şi marfă. Această activitate centrală a ocupaţiei este însoţită de
sarcini care implică interacţiunea şi comunicarea cu ceilalţi, activităţi intelectuale şi activităţi
fizice.
În cazul primei clase de activităţi, foarte importante sunt lucrul în echipă, dar şi
interacţiunea cu clienţii şi/sau beneficiarii. Importante, în aceeaşi categorie (cea de
relaţionare/comunicare) sunt activităţile de negociere sau rezolvare de conflicte, şi activităţile de
control şi monitorizare a resurselor.
În cea de-a doua categorii, cea care presupune realizarea de activităţi cu specific
intelectual, importante sunt activităţile de rezolvare atât a problemelor care apar în trafic, cât şi a
problemelor de natură tehnică privind starea optimă a vehiculului. Şoferul de Autoturisme şi

664
Camioane trebuie să fie capabil să identifice atât problemele dar şi soluţiile acestora şi să ia
deciziile adecvate. Aceste activităţi nu pot fi realizate fără asimilarea, actualizarea, evaluarea şi
folosirea datelor şi cunoştintelor de natură tehnică şi a cadrului legal în domeniu.
În cadrul activităţilor fizice, sunt importante activităţile manuale, de manevrare de
obiecte, de operare, control, reparare şi întreţinere de echipamente auto, etc. Aceste activităţi
implică efort fizic fie intens, fie moderat, după caz şi specificul transportului. De asemenea, în
funcţie de situaţie, aceste activităţi pot căpăta un caracter complex (cu precădere cele de natură
tehnică).

2.2. Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile ocupă un loc primordial în realizarea sarcinilor specifice acestei ocupaţii

şi descrise în sub-capitolele anterioare. Între abilităţile necesare practicării ocupaţiei de Şofer de
Autoturisme şi Camioane, cele mai importante provin din gama celor senzoriale şi fizice, în
vreme ce abilităţile intelectuale, deşi bine reprezentate, sunt mai puţin importante decât primele
două tipuri.
Din gama abilităţilor senzoriale, Şoferul de Autoturisme şi Camioane trebuie să aibă
vedere de aproape şi vedere de depărtare bune, vedere nocturnă bună, dar şi o acuitate auditivă
dezvoltată.
Din sfera abilităţilor fizice, Şoferului de Autoturisme şi Camioane îi sunt necesare
precizia mişcărilor şi reacţia în timp redus. De asemenea, coordonarea fizică şi dexteritatea
manuală sunt necesare în foarte mare măsură.
În cea de-a treia categorie de abilităţi necesare Şoferului de Autoturisme şi
Camioane, cea a abilităţilor intelectuale, numim: abilităţile cognitive, abilităţile de exprimare
orală, rapiditatea în gândire, originalitatea, gândirea deductivă şi inductivă, abilităţile de
memorare, abilităţile de atenţie distributivă şi selectivă, şi usurinţa în lucrul cu cifrele.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Ocupaţia de Şofer de Autoturisme şi Camioane presupune, aşa cum am văzut
enterior, existenţa unor abilităţi esenţiale în asimilarea ulterioară a competenţelor necesare,
competenţele şi cunostinţele pe care le implică exercitarea ocupaţiei fiind la nivel minimal sau
mediu, in funcţie de specificul firmei si activităţii acesteia.
Din categoria competenţelor generale, ocupaţia de Şofer de Autoturisme şi
Camioane, necesită competenţe de citit, scris, calcule matematice elementare şi competenţe de
monitorizare, în mica măsură,

665
 În cazul competenţelor sociale, ocupaţiei în discuţie îi sunt specifice în mica măsură
competenţele de coordonare şi cele de furnizare de servicii
Din categoria competenţelor de rezolvare de probleme, ocupaţia de Şofer de
Autoturisme şi Camioane prezintă drept necesare în mica măsură competenţele de identificare de
probleme, de identificare de soluţii şi de evaluare de soluţii, şi în foarte mica măsură sau deloc,
competenţele de implementare a soluţiilor.
În privinţa competenţelor tehnice, ocupaţiei îi sunt specifice în foarte mare măsură
competenţele de întreţinere şi reparaţie, competenţele de analiză tehnica, competenţele de lucru
cu maşini, şi competenţele de conducere de maşini. În mare măsură sunt necesare competenţele
de testare şi lucru cu echipamente. În foarte mică măsură sau deloc, sunt necesare competenţele
în urmatoarele direcţii: de utilizare computer, proiectare tehnologică, de instalare şi programare a
echipamentelor, de monitorizare operaţii tehnice, de inspecţie produs, de verificare operaţii
tehnice.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Şoferii de Autoturisme şi Camioane işi desfasoară activitatea in condiţii ce variază,

insă ce pot lua urmatoarele caracteristici, în funcţie de angajator sau specificul activitatii prestate.
Astfel, persoanele care aleg o astfel de ocupaţie au un program de lucru stabilit între prima şi ce-
a de-a cincea zi a săptamanii (luni-vineri). De asemenea, programul de lucru poate să includă şi
zilele de sâmbătă şi duminică, activitatea putându-se derula şi în schimburi.
Deplasările şi delegaţiile în interes de serviciu fundamenteaza natura acestei ocupaţii,
aşadar frecvenţa lor este foarte mare.
Posturile în cadrul cărora se practică ocupaţia de Şofer de Autoturisme şi Camioane
necesită un contract predominant caracterizat prin perioada nedeterminată pi program complet.
Activităţile specifice ocupaţiei nu se desfăşoară într-un loc cu amplasament fix, sunt obositoare
din punct de vedere fizic şi stresante din punct de vedere psihic.
Printre condiţiile de muncă nefavorabile, specifice posturilor în care se practică
ocupaţia, pot fi enumerate: căldura excesiva, frig, aer poluat şi poluare fonica. În general
condiţiile de muncă s-au îmbunătăţit în mare măsură datorita creşterii calităţii mijloacelor auto
folosite. În general, deşi bărbaţii deţin în supra-majoritate posturile în care se exercita această
ocupaţie, se presupune că sexul nu este un criteriu de performanţă în exercitarea atribuţiilor de
serviciu.

666
3. Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

În ultimii cinci ani conţinutul muncii Şoferilor de Autoturisme şi Camioane s-a

schimbat în mică măsură, în general în privinţa creşterii în importanţa a colectării, evaluării şi
asimilării de informaţii şi date necesare pentru realizarea sarcinilor specifice, în privinţa creşterii
ponderii activităţilor de negociere şi management al conflictului, în privinţa monitorizării şi
controlului resurselor, actualizării şi folosirii de cunoştinţe, activităţilor de planificare organizare
şi activitatilor de operare cu echipamente. Schimbari mai importante s-au inregistrat in privinta
îmbunătăţirii condiţiilor de munca prin progrese tehnologice care au condus la scăderi în
necesitatea efortului fizic şi în îmbunătăţiri în condiţiile de munca (căldură excesivă, frig – prin
introdcerea de mijloace de transport dotate cu aer condiţionat).

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Modificarile survenite în conţinutul muncii, prin reprezentarea în creştere a unora

dintre activităţi, au fost cauzate de caţiva factori grupaţi în ordinea decisivităţii lor: astfel,
modificarile cadrului legislativ care reglementează circulaţia pe drumurile publice şi regimul
transportului de persoane şi marfă, adaptarea la cerinţele beneficiarilor, creşterea competiţiei în
domeniu şi schimbările în organizarea activităţii la locul de muncă sunt factori consideraţi
importanţi. Destul de importante sunt considerate schimbările de natură tehnologică.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora

In privinţa schimbărilor pe termen mediu (5 ani), după integrarea în Uniunea

Europeană, este prevazut a se manifesta o creştere, deşi într-o mică măsură, a importanţei
activităţii de supervizare\coordonare şi a celei de actualizare şi folosire de cunoştinţe, toate
celelalte ramânând constante (ceteris paribus)

4. Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1. Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

• Şofer

667
4.2. Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Activitatea Şoferilor de Autoturisme şi Camioane pretinde cunoştinţe de nivel mediu

în domeniul mecanicii, deoarece una dintre activităţile specifice ocupaţiei este aceea de asigurare
a funcţionalităţii mijloacelor auto folosite, lucrului cu clienţii, deoarece, fie că este vorba despre
transport de marfa sau despre transport de persoane, Şoferii de Autoturisme şi Camioane intră în
contact cu beneficiarii transportului, legislaţiei rutiere şi siguranţei pe drumurile publice. De
asemenea, Şoferii de Autoturisme şi Camioane trebuie să aibă cunoştiinţe de transport la nivel
mediu.

4.3. Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de educaţie în care se încadreaza ocupanţii posturilor ce funcţionează

în cadrul ocupaţiei de Şofer de Autoturisme şi Camioane este acela corespondent studiilor
gimnaziale – intre 7-10 clase.

4.4. Necesităţi de pregătire/specializare

Dintre cursurile de pregatire profesională necesare practicării ocupaţiei, Şcoala de

Şoferi este cea a cărei necesitate apare fară urmă de îndoială. Cursurile care trebuiesc urmate
sunt de scurtă durată (până în două luni), şi conţin două module: legislaţie şi practică. Permisul
de conducere este obtinut prin examen organizat de către autorităţile competente, specificate de
Codul Rutier. Nu sunt necesare alte cursuri de pregătire sau specializare profesională.

5.Ocupaţii înrudite

Conţinutul muncii, cunoştinţele, aptitudinile şi competenţele specifice ocupaţiei de

Şofer de Autoturisme şi Camioane sunt asemănătoare\înrudite cu cele ale altor două ocupaţii din
aria transportului de marfă şi persoane:

• Şofer de tir
• Taximetrist

668
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În relaţie cu ocupaţia de Şofer de Autoturisme şi Camioane pot fi puse alte două

ocupaţii: prima, aceea de mecanic auto, poate fi situată în amonte, deoarece activitatea
principală, specifică acestei ocupaţii, este aceea de a asigura funcţionalitatea mijloacelor de
transport auto (deci şi cea a autoturismelor şi camioanelor); cea de-a doua, cea de dispecer, poate
fi situată în aval, deoarece activitatea centrală ocupaţiei este aceea de a coordona activităţile
Şoferilor de Autoturisme şi Camioane.

6.Concluzii

Ocupaţia de Şofer de Autoturisme şi Camioane, având codul COR832201, se

regăseşte în categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat în mică măsură conţinutul, modificările
fiind corelate, în principal, cu variaţia cadrului legislativ, adaptarea la cerinţele beneficiarilor,
creşterea competiţiei în domeniu, şi schimbările în organizarea activităţii la locul de muncă.

Activitatea Şoferului de Autoturisme şi Camioane, cuprinde 3 categorii de activităţi:

de acumulare de cunoştinţe şi competenţe, de folosire a acestora şi activităţi adiţionale
transportului.

1) de acumulare de competenţe şi cunoştinţe: cunoaşterea Codul Rutier şi a legislaţiei în

vigoare prinvind transportul de persoane şi mărfuri, aducerea la zi a cunoştinţelor în
domeniul reglementărilor care stabilesc condiţiile legale de transport de marfa şi
persoane, cunoaşterea normelor de protecţie a muncii şi a normelor PSI, cunoaşterea
stării tehnice a mijlocului auto condus, cunoaşterea regulamentului de funcţionare internă
a unităţii angajatoare;

2) de folosire a competenăelor şi cunoştinţelor avute: conducerea autovehicolului destinat

transportului de persoane sau mărfuri, potrivit prevederilor legale care reglementează
circulaţia pe drumurile publice şi transportul de marfă şi persoane, respectarea normelor
de protecţie a muncii şi a normelor PSI, verificarea vizuală şi funcţională a stării tehnice
a mijlocului auto: integritate, sistem de frânare, instalaţie electrică, sistem de remorcare
(dacă este cazul), starea anvelopelor, suficienta carburantului, a lichidului de frana,

669
 lichidului de racire, uleiului, starea anvelopelor, (presiune, stare generala), îndeplinirea
sarcinilor alocate de către superiorii ierarhici.

3) sarcini adiţionale: preluare cheie de contact, completarea, predarea/primirea foii de

parcurs, parcarea şi asigurarea securităţii mijlocului auto la finalul cursei

Tipul ideal al Şoferului de Autoturisme şi Camioane este reprezentat de o persoană

care posedă:
1) abilităţi: vedere de aproape şi vedere de depărtare bune, vedere nocturnă bună, acuitate
auditivă dezvoltată
2) competenţe: în general cele tehnice - întretinere şi reparaţie, analiză tehnica, lucru cu
maşini, conducere de maşini
3) cunoştinţe: conducere şi reparaţii mijloace auto.

Motivarea este preponderent extrinsecă şi vizează stimulentele financiare şi

promovarea.

670
 Monografie profesională

Tâmplar universal

1.Natura activităţii

1.46. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţie veche şi de tradiţie, meseria de tâmplar este încadrată în categoria ocupaţiilor
dominante. Denumirea ei de „ de tâmplar universar” subliniază pe de o parte cuprinderea
tuturor domeniilor de specializare a acestei meserii: tâmplari mobilier de interior de binale,
de obiecte şi accesorii de exterior, de decoruri, rame pentru tablouri etc., iar, pe de altă parte
şi practicarea acestei ocupaţii având ca materie primă nu numai lemnul, ci şi elemente
prefabricate din lemn.
Tâmplarul este profesionistul care realizează şi repară obiecte din lemn. Acestea pot fi
obiecte de mobilier, accesorii sau obiecte din lemn pentru echiparea interioară şi exterioară a
locuinţelor, dar şi tocuri de ferestre, bănci, mese, suporţi ornamentali etc.
Cel mai adesea tâmplarii sunt solicitaţi pentru realizarea obiectelor de mobilier, care
presupun nu numai valorificarea cunoştinţelor necesare practicării acestei meserii, cât şi
disponibilităţile lor estetice care pot conduce la realizarea unor obiecte de artă decorativă.
Din acest punct de vedere se poate spune că este una din meseriile în care distanţele
profesionale sunt foarte mari: sunt şi tâmplari care nu pot face decât operaţiuni de rutină, dar
sunt şi tâmplari care pot lucra conform schiţelor de mobilier din cataloage de stil, care pot
duce această ocupaţie către artă (vezi posibila legătură a abilităţilor necesare cu calificarea în
şcoli de arte şi meserii).
Activităţile tâmplarului se referă la :
§ consultarea schiţelor sau planurilor pentru obiectele care trebuie realizate
§ construirea propriilor desene sau schiţe de obiecte
§ debitarea materialului lemnos la cotele din desen utilizând fierăstraie sau circulare
§ eleminarea asperităţilor materialelor prin utilizarea aparatelor mecanice sau
rindelelor manuale
§ îmbinarea şi fixarea subansamblelor conform caracteristicilor obiectuli dorit
§ finisarea materialelor prin şlefuire şi lustruire
§ montarea pe obiectele confecţionate a accesoriilor

671
 § placarea suprafeţelor cu alte materiale de protecţie sau decorative.

1.47. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

§ respectarea prevederilor din sistemul de management al calităţii, cuprins în manualul
calităţii, procedurile de sisten tehnologic şi operaţional. Trebuie să cunoască aceste
proceduri şi să le respecte la specificul locului de muncă
§ să asigure conformitatea execuţiei cu schiţele sau planurile obiectelor
§ să se încadreze în normele specifice de materiale şi să ia măsurile necesare pentru
evitarea risipei de material
§ să verifice calitatea execuţie şi corespondenţa acesteia cu exigenţele de calitate
§ pregăteşte şi asigură menţinerea în stare de operare a sculelor, dispozitivelo şi
echipamentelor de lucru, precum şi a dotărilor de trasare şi măsurare
§ respectă normele de tehnica securităţii muncii şi prevenire şi stingere a incendiilor,
norme exprese şi specifice acestei ocupaţii în care materia primă este materialul
lemnos, iar unele materiale de finisare sunt inflamabile.
§ face măsurători de material
§ execută tăieri
§ geluieşte materialul
§ practică găuri sau decupaşe pentru realizarea îmbinărilor
§ îmbină şi lipeşte subansamble
§ finisează
§ controlează fiecare detaliu
§ îndeplineşte şi alte activităţi de păstrare a curăţeniei la locul de muncă, îndepărtarea
deşeurilor, talaşului şi rumeguşului de la tăieri sau alte obligaţii care decurg din
cererile formulate de superiorii ierarhic.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Activitatea iniţială a muncii tâmplarului este aceea de colectare a informaţiilor referitoare la
sarcina de lucru pe care o are de îndeplinit, respectiv consultarea schiţei, desenului cu cote,
consultarea maistrului în legătură cu exigenţele privind calităţile materialelor utilizate,
perioada de realizare.

672
 Activităţile de tip intelectual ale muncii tâmplarului cuprind evaluarea acestor informaţii,
organizarea şi planificarea operaţiilor de lucru, identificarea soluţiilor necesare pentru
respectarea exigenţelor, inovarea actualizarea cunoştinţelor.
Activitatăţile de lucru ale tâmplarului implică efort fizic intens, activitate manuală, manevrări
de obiecte, pronderi pentru fixarea materialelor, acţionarea sculelor şi dispozitivelor,
activităţi cu echipamente de tăiere şi şlefuire, lustruire acţionate electric.
În muna sa, tâmplarul întreţine relaţii de colaborare cu colegii de echip şi cu maistrul,
comunică cu aceştia, se consultă, iau hotărâri care privesc organizarea muncii.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În cazul acestei ocupaţii, abilităţile cele mai importante sunt deopotrivă intelectuale şi fizice.
Cele intelectuale reprezintă apelul la zestrea de cunoştinţe a meseriei, completat cu
rapiditate în gândire, originalitate, gândire inductivă, atenţie selectivă, uşurinţa de a lucra cu
cifre.
Abilităţie fizice pun în operă calităţile intelectuale nevesare practicării acestei meserii prin
dexteritatre/îndemânare, viteză de reacţie, coordonare motorie, rezistenţă la efort fizic
susţinut.
Foarte importantă este abilitatea care se referă la acuitatea vizuală necesară în practicarea
meseriei de tâmplar.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În competenţa tâmplarului universal sunt cuprinse sarcinile realizării tehnice a obiectelor şi
acestea privesc folosirea dotorilor de măsurare şi control, consultarea schiţei de lucru, lucrul
cu echipamente, scule şi dispozitive specifice, inspecţiile produselor, întreţinerea sculelor
(ascuţirea cuţitelor de rindea, a dălţilor, a pânzelor de fierăstrău)
Competenţa tâmplarului priveşte şi utilizarea cunoştinţelor de geometrie în efectuarea
trasărilor de configurare a materialelor, de respectare a unghiurilor de îmbinare.
Din categoria competenţelor manageriale, este foarte important cun îşi organizează tâmplarul
munca, etapele de lucru, alegerea materialelor, sculelor.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Munca tâmplarului este organizată în program normal în zilele lucrătoare.
El lucrează pe bază de contract pe perioadă nedeterminată, dar poate să exercite această
ocupaţie în regimul activităţilor independente.

673
 Locul său de muncă este în atelierul de tâmplărie, acilo unde are şi materialele şi sculele de
tâmplărie şi cele mai importante dintre dotări : tijgheaua – masa sa de lucru, dulapurile cu
sculele aşezate sistematic, fierăstraie cu leme de dimensiuni diferite, scule de fixare şi lipire,
accesoriile materiale necesare.
Este o muncă obositoare fizic, dar cu un pronunţat caracter creativ.
Condiţiile de lucru sunt cele de atelier, cu zgomot, praf, resturi materiale, mirosul soluţiilor
eterice pentru lustruiri sau lăcuiri.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă ale acestei ocupaţii au rămas neschimbate
Nu există boli profesionale în practicarea acestei meserii
În următorii 5 ani este posibil ca această ocupaţie să fie foarte solicitată pentru realizarea
lucrărilor de mobilier cu caracter de unicat, pentru care se presupune că va fi o cerere mai
mare odată cu extinderea pieţei de desfacere la nivel european.
Pentru practicarea acesteia sunt indicaţi bărbaţii, pentru că este o muncă care necesită şi
foarte multă atenţie şi efort şi abilităţi tehnice de operare cuscule şi echipamente.
Motivarea salarială este mijlocul practicar pentru stimularea muncii.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii specific acestei ocupaţii nu s-a schimbat în ultimii 5 ani

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, activităţile specifice au beneficiat de o utilare mai bună cu scule şi
dispozitive pentru tâplărie, echpamente performante disponibile pe piaţă.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Nu sunt estimate chimbări în conţinutul muncii în următoarea perioadă

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Tâmplar
Tâmplar modelator

674
4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei
Pentru practicarea acestei meserii sunt necesare cunoştinţe de nivel elementar din domeniile:
construcţiilor, mecanicii, geometriei, fizicii, precum şi din domeniul comunicării, precum şi
cunoştinţe de nivel mediu de tenologie a fabricării produselor din lemn şi prefabricate din
lemn

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Nivelul minim de instrucţie şcolară impus pentru practicarea acestei meserii este şcoala
profesională (de arte şi meserii). Acest nivel exigenţial a rămas acelaşi în perioada 1990 până
în prezent.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Cunoştinţele dobândite în scolile profesionale de profil trebuie completate la locul de muncă
prin formarea deprinderilor practice necesare. Perioada estimată – circa 1 an.

5.Ocupaţii înrudite

Dugher
Modelor
Tâmplar de binale
tâmplar-parchetar

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: maistru tâmplar
În aval: ajutor de tâmplar (ucenic)

6.Concluzii

Denumirea ocupaţiei de „ de tâmplar universar” – COR 742201 - subliniază pe de o parte

cuprinderea tuturor domeniilor de specializare a acestei meserii: tâmplari mobilier de interior de
binale, de obiecte şi accesorii de exterior, de decoruri, rame pentru tablouri etc., iar, pe de altă
parte şi practicarea acestei ocupaţii având ca materie primă nu numai lemnul, ci şi elemente
prefabricate din lemn.

675
Tâmplarul este profesionistul care realizează şi repară obiecte din lemn. Acestea pot fi obiecte de
mobilier, accesorii sau obiecte din lemn pentru echiparea interioară şi exterioară a locuinţelor,
dar şi tocuri de ferestre, bănci, mese, suporţi ornamentali etc.
Cel mai adesea tâmplarii sunt solicitaţi pentru realizarea obiectelor de mobilier, care presupun nu
numai valorificarea cunoştinţelor necesare practicării acestei meserii, cât şi disponibilităţile lor
estetice care pot conduce la realizarea unor obiecte de artă decorativă.
Activitatăţile de lucru ale tâmplarului implică efort fizic intens, activitate manuală, manevrări de
obiecte, pronderi pentru fixarea materialelor, acţionarea sculelor şi dispozitivelor, activităţi cu
echipamente de tăiere şi şlefuire, lustruire acţionate electric.
În cazul acestei ocupaţii, abilităţile cele mai importante sunt deopotrivă intelectuale şi fizice.
Cele intelectuale reprezintă apelul la zestrea de cunoştinţe a meseriei, completat cu rapiditate în
gândire, originalitate, gândire inductivă, atenţie selectivă, uşurinţa de a lucra cu cifre.
Abilităţie fizice pun în operă calităţile intelectuale nevesare practicării acestei meserii prin
dexteritatre/îndemânare, viteză de reacţie, coordonare motorie, rezistenţă la efort fizic susţinut.
Foarte importantă este abilitatea care se referă la acuitatea vizuală necesară în practicarea
meseriei de tâmplar
Locul său de muncă este în atelierul de tâmplărie, acilo unde are şi materialele şi sculele de
tâmplărie şi cele mai importante dintre dotări : tijgheaua – masa sa de lucru, dulapurile cu sculele
aşezate sistematic, fierăstraie cu leme de dimensiuni diferite, scule de fixare şi lipire, accesoriile
materiale necesare.
Este o muncă obositoare fizic, dar cu un pronunţat caracter creativ.
Condiţiile de lucru sunt cele de atelier, cu zgomot, praf, resturi materiale, mirosul soluţiilor
eterice pentru lustruiri sau lăcuiri.

Elemente de profil :
§ bărbat
§ şcoală profesională
§ vedere bună
§ îndemânare / dexteritate
§ atenţie de tip selectiv
§ vedere în spaţiu plan şi tridimensional
§ rezistenţă la efort
§ simţ estetic

676
 Monografie profesională

TEHNICIAN ECOLOG

1.Natura activităţii

1.6. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de tehnician ecolog se referă la monitorizarea parametrilor mediului înconjurător şi
investigarea surselor de poluare.
Tehicianul ecolog pregăteşte instrumentele de laborator pentru analiză, precum şi aparatura
necesară efectuării măsurătorilor parametrilor mediului, şi utilizează această aparatură şi
instrumental pentru măsurarea temeperaturilor, umidităţii, presiunii, maselor şi volumelor,
determinarea densităţii, încălzirea / răcirea substanţelor, probelor.
Tehnicianul ecolog prepară soluţii de diferite concentraţii, execută separarea şi purificarea
acestora şi determină constantele fizice ale acestora. (densitate, vâscozitate, temperatură de
fierbere şi topire), execută analiza primară, determinarea gravimetrică şi volumetrică a
probelor de laborator, precum şi standardele de performanţă care se referă la identificarea
componentelor chimice, identificarea funcţiunilor organice, analiza compuşilor organici. În
exercitarea atribuţiilor sale de laborator sunt cuprinse şi activităţi de analiză instrumentală,
efectuarea de determinări prin metode electrochimice de analiză., metode cromatografice.
O parte însemnată a activităţilor tehnicianului ecolog decurge din sarcinile acestuia privind
poluarea şi protecţia mediului şi anume:
• Identificarea surselor de poluare a apelor
• Identificarea agenţilor poluanţi ai apelor (fizici, chimici, organici, biologici,
radioactivi, termici, solizi, lichizi sau gazoşi)
• Monitorizarea fenomenului de poluare a aerului, cu referire la identificarea surselor
de poluare ale acestuia, dispersia poluanţilor aerului, evaluarea impactului poluării
aerului asupra organismelor şi a mediului în general
• Monitorizarea fenomenului de poluare a solului, prin identificare asurselor de
poluare ale acestuia
• Controlarea aplicării măsurilor de protecţie a calităţii apelor şi a standardelor
parametrilor de purificare; controlează aplicarea măsurilor de protecţie a calităţii
solului

677
O altă categorie de activităţi care intră în ocupaţia de tehnician ecolog se referă la conservarea
biodiversităţii locale şi zonale. Aceste activităţi cuprind evidenţierea factorilor care produc
modificări în biodiversitate, respectarea măsurilor de protejare a biodiversităţii, cunoaşterea
rezervaţiilo şi ariilor protejate, analiza modificărilor survenite în cazul producerii unor
accidente ecologice, implementarea legislaţiei în vigoare referitoare la conservarea
biodiversităţii.
O altă categorie de sarcini atribuite ocupaţiei de tehnician ecolog se referă la supravegherea
şi controlul calităţii mediului în ecosisteme antropizate, ceea ce presupune adoptarea
măsurilor de dezvoltare durabilă, monitorizarea efectelor antropizării asupra ecosistemelor
naturale (efecte ale modificărilor climetice, distrugerea biodiversităţii, auditulmediului,
riscul industrial şi urgenţele de mediu).
Tehnicianul ecolog participă la activităţi ale studiului biologic şi chimic al apelor naturale,
modul de desfăşurare a vieţii în apele naturale, studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale
apelor naturale, determinarea indicatorilor biologici, a gradului de eutrofizare a apelor
naturale, efectuează măsurători hidrometrice (adâncimea, viteza de curgere, debitele, teste
ecotoxicologice). Tehnicianul ecolog ia probe şi face măsurători ale încărcăturii
microbilogice a apelor naturale şi întocmeşte biletine de prelevare şi analiză
O categorie aparte de preocupări în cadrul acestei ocupaţii este reprezentată de sarcinile care
decurg pe linia gestionării deşeurilor, monitorizarea regimului deşeurilor din mediul
industrial, identificarea deşeurilor periculoase, controlul colectării, transportului şi
depozitării acestora, evaluarea impactului acestora asupra mediului

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Categoria cea mai importantă sarcini în cadrul acestei ocupaţii se referă la îndeplinirea
activităţilor de monitorizare. Acestea au caracter permanent sau ocazional. Cele cu caracter
permanent sunt reprezentate de prelevare de probe, analize şi măsurători, întocmire de
buletine şi protocoale de analiză pentru aer, apă, sol, elemente ale biodiversităţii şi
întocmirea de rapoarte privind starea mediului în condiţii obişnuite. Activităţile ocazionale
se referă la măsurile întreprinse în situaţiile producerii accidentelor ecologice, caz în care
tehnicianul ecolog face parte din echipa de monitorizare a mediului pentru situaţii de urgenţe
ecologice, pregătind instrumentalul şi aparatura de monitorizare, măsurare şi intervenţie,
precum şi efectuarea măsurătorilor după aplicarea tratamentelor de remediere a stării
normale a parametrilor de mediu după producerea accidentelor.
O altă categorie de activităţi se desfăşoară în laborator, acolo unde se realizează numai
analize ale probelor recoltate în teren. În atribuţia tehnicianului ecolog intră, în acest caz, şi

678
 atribuţiile referitoare la întreţinerea stării de funcţionare a aparaturii de laborator, întreţinerea
şi conservarea probelor şi întocmirea buletinelor de analiză.
Se poate spune că munca tehnicianului ecolog are două componente de bază: activităţi de
monitorizare în teren a parametrilor de mediu şi activităţi de analiză în laborator a probelor
recoltate din teren.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În munca sa, tehnicianul ecolog trebuie să obţină informaţii despre calitatea mediului, trebuie
să fie prezent în teren pentru identificarea proceselor petrecute, pentru obţinerea informaţiilor
relevante, estimarea elementelor cuantificabilem modul de utilizare a echipamentelor de
investigare a stării mediului. Acestea presupun procesarea informaţiilor, evaluarea lor pentru
a constata abaterile de la standardele uzitate, apoi trebuie să ia decizii cu privire la modul de
recoltare a probelor, categoria instrumentală de folosit, respectarea metodologiilor de
recoltare şi măsurare a elementelor de mediu.
Un alt tip de activităţi sunt cele legate de utilizarea echipamentelor tehnice, a instrumentelor
şi, uneori, a vehiculelor. Deplasarea în teren a aparaturii necesare de recoltare şi măsurare, ca
şi a personalului din echipa de lucru presupune atingerea în teritoriu a unor puncte mai greu
accesibile, care pot fi atinse doar utilizând mijloace steciale de teren. Nu de puţine ori, acolo
unde mijloacele de transport, fie ele speciale, nu pot pătrunde, deplasarea şi transportul până
la punctele de recoltare şi măsurare se face pe jos, cărând echipamentele respective. Din acest
punct de vedere, tehnicianul ecolog, date fiind situaţiile cu care se confruntă, trebuie să
dispună de o stare fizică bună, fiind capabil de efort fizic susţinut şi de durată. Nu sunt de
neglijat nici situaţiile speciale ale stării climatice în momentul investigaţiilor ecologice de
teren. Tehnicianul ecolog face parte din echipa care trebuie să ajungă la un anumit ăunct şi
trbuie să ia probe şi să facă măsurători indiferent de anotimp, temperatura mediului ambiant,
vânt, ploaie sau ninsoare. De aceea starea integrităţii sănătăţii sale şi a diosponibilităţilor la
efort sunt foarte importante pentru desfăşurarea activitpţilor specifice.
Abilitatea în mânuirea aparatelor, dexteritatea şi fineţea în unele activităţi de laborator,
rigoarea în manevrarea obiectelor sunt de asemenea implicate în anumite tipuri de activităţi.
În aproape toate activităţile muncii de tehnician ecolog sunt implicate comunicarea şi
interacţionarea, în care sunt cuprinse: comunicarea cu membrii echipei pentru culegerea şi
interpretarea informaţiilor, construirea echipelor de lucru, instruirea privind utilizarea

679
 instrumentelor şi respectarea metodologiilor standardizate de lucru şi , uneori, munca cu
publicul pentru obţinerea informaţiilor suplimentare privind diagnosticarea stării mediului.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Din categoria abilităţilor cognitive necesare exercitării activităţilor de muncă pentru ocupaţia
de tehnician ecolog sunt de menţionat:
• Capacitatea de identificare a problemelor şi de clasificare a acestora
• Atenţia selectivă
• Capacitatea de analiză deductivă
• Memorarea
• Orientarea în spaţiu
Din categoria abilităţilor fizice sunt de menţionat ca utile în buna desfăşurare a activităţilor
specifice:
• Rezistenţa la efort fizic în deplasări de lungă durată, cu sarcini de transport şi în
condiţii meteorologice variate
• Coordonarea şi echilibrul
Din categoria abilităţilor psiho motorii:
• Precizia controlului
• Dexteritate digitală
• Coordonarea motorie
• Timpul de reacţie şi viteza mişcărilor
• Reacţia de orientare
Din categoria abilităţilor senzoriale sunt de menţionat ca necesare:
• Acuitatea vizuală şi auditivă
• Diferenţierea vizuală a culorilor
• Percepţia şi aprecierea distanţelor în spaţiu

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

În competenţa muncii tehnicianului ecolog intră:
• Executarea operaţiilor de bază în laborator, verificarea instalaţiilor şi echipamentelor
din dotare, pregărirea echipamentelor pentru investigaţii de laborator. Pregătirea
instrumentalului pentru analize, utilizarea aparaturii, efectuarea propriu-zisă a
analizelor, determinărilor şi măsurătorilor de analiză fizico-chimică de laborator

680
 • Realizarea sarcinilor care decurg din activităţile de monitorizare a stării mediului şi
anume identificarea surselor de poluare a apei, aerului şi solului, identificarea
poluanţilor, măsurarea gradului de poluare şi evaluarea impactului poluării asupra
mediului
• Realizarea activităţilor care decurg din sarcinile privind conservarea biodiversităţii,
modul de realizare a măsurătorilor de frecvenţă şi abundenţă, evidenţierea factorilor
care produc modificarea biodiversităţii, implementarea legislaţiei în vigoare privind
protejarea biodiversităţii locale, zonale şi naţionale
• Efectuarea de analize de risc industrial
• Urmărirea aplicării legislaţiei în vigoare referitoare la protecţia aşezărilor umane
• Utilizarea determinatoarelor de floră şi faună
• Determinarea corectă a indicatorilor biologici în situaţii de impurificare
• Executarea testelor ecotoxicologice
• Efectuarea măsurătorilor parametrilor fizici şi chimici ai apelor naturale
• Monitorizarea regimurilor deşeurilor şi identificarea deşeurilor periculoase
• Controlul modului de colectare, transport şi depozitare a deşeurilor şi respectarea
legislaţiei în vigoare privind aceste activităţi
• Identificarea modificărilor de peisaj şi disconfort vizual
• Supravegherea şi controlul calităţii apei potabile, prin monitorizarea captărilor, a
procedurilor de stocare şi de purificare, controlul igienei reţelelor
• Supravegherea şi controlul calităţii apelor uzate, a modului de exploatare a reţelelor
de canalizare
• Ţinerea evidenţei locurilor periculoase, stabilirea necesarului de echipament de
protecţie

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Munca tehnicianului ecolog se desfăşoară atât la punct fix- în laborator – cât şi în terittoriu,
fiind legată de evaluarea condiţiilor de mediu, prelebarea de probe, efectuarea de măsurători
şi tratamente. În funcţie de locul de muncă şi sarcinile specifice acestuia, precum şi de
atribuţiile menţionate conform domeniului de muncă, tehnicianul ecolog lucrează mai mult
în laborator sau mai mult pe teren, făcând dese deplasări în teritoriu sau îmbinând munca de
teren cu cea de laborator, în care face analiza probelor recoltate.
În mod normal, activitatea se desfăşoară în zilele lucrătoare, în regim normal de lucru, dar, în
cazul producerii unor accidente de m, dacă este necesară intervenţia pentru remedierea

681
 condiţiilor de mediu şi anularea stării de poluare, atunci poate lucra indiferent de ziua sau ora
de locru, atunci când starea de urgenţă de mediu este instituită.
Tehnicianul ecolog îşi desfăşoară activitatea pe bază de contract de muncă, pe perioadă
nedeterminată.
În munca sa utilizează instrumente de laborator, aparate de măsură şi control, echipamente de
investigare fizico-chimică a elementelor de mediu, de luare a probelor. Tehnicianul ecolog
mai dispune echipamentul softwere necesar pentru baze de date şi analize specifice.
Munca tehnicianului ecolog poate fi caracterizată printr-o dominantă a deplasărilor în
teritoriu. Acestea presupun rezistenţă la efort şi la condiţii climatice variate, acceptarea
riscului de a accede în zone unori accidentate sau unde s-au produs accidental poluări peste
limitele admise, situaţii de disconfort privind adăpostirea pe perioade scurte şi renunţarea la
confortul normal, adaptarea la situaţiile disponibile în teritoriu.
În unele situaţii. Tehnicianul ecolog trebuie să identifice părţile care se fac vinovate de
afectarea mediului şi crearea situaţiilor de poluare.
Se poate spune că în munca de complexitate a tehnicianului ecolog sunt deopotrivă solicitări
intelectuale, fizice, dar şi de stres. Există chiar şi risc în practicarea acestei ocupaţii şi acesta
este mai frecvent în cazul investigaţiilor măsurătorilor de raduioactivitate, precum şi legat de
contactul substanţelor chimice de laborator sau cuprinse în probele recoltate din teren. Date
fiind situaţiile diverse de muncă, nu se poate face o observaţie generală legată de incidenţa
apariţiei unor îmbolnăviri profesionale şi practicarea acestei meserii. Dar se poate aforma că
sunt situaţii şi locuri de muncă cu an anumit nivel de risc de îmbolnăvire.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii nu s-a schimbat spectaculos în ultimii 5 ani. Competenţele şi atribuţiunile
postului au rămas în linii mari aceleaşi. Schimbările intervenite sunt cauzate de cunoaşterea
şi utilizarea aparaturii tot mai performante de identificare şi măsurare a parametrilor fizici şi
chimici de mediu, precun şi a echipamentelor tot mai evoluate de efectuare a tratamentelor
pentru ameliorarea stării mediului.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Exigenţele tot mai sporite privind protecţia mediului, îmbunătăţirea legislaţiei de mediu şi
pentru păstrarea integrităţii biodiversităţii au determinat investiţii majore în formarea şi
pregătirea cadrelor specializate pentru practicarea acestei ocupaţii, investiţii în dotarea cu

682
 aparatură de investigare în laborator şi în teren, mijloace de deplasare rapidă în teritoriu,
aparatură electronică tot mai performantă şi computere, precum şi baza softwere necesară
acestui tip de activitate. Nu există domeniu de activitate în care să nu se ceară avizul de
mediu, a cărui obţinere să nu implice munca tehjnicianului ecolog. Perfecţionarea legislaţiei
de asigurare a protecţiei mediului a determinat necesitatea solicitărilor pe piaţa forţei de
muncă pentru această ocupaţie.
Schimbarea conţinutului activităţilor specifice muncii tehnicianului ecolog se referă al
proceduri şi metodologii adaptate aparaturii tot mai performante şi a mijloacelor
computerizate de analiză fizico-chimică a parametrilor de mediu. În acest sens, modificările
de conţinut ale activităţilor specifice se referă la componenta intelectuală a muncii.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Iminenta integrare în structurile europene, confruntă România cu situaţia adaptării rapide a
legislaţiei privind mediul la standardele Uniunii Europene. Această situaţie va aduce în prim
plan munca personalului specializat în acest domeniu şi va determina în perioada imediat
următoare investiţii masive pentru perfecţionarea dotării tehnice şi specializare a
personalului.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Ocupaţia de tehnician ecolog este practicată de persoane cu pregătire în specialitatea
tehnician ecolog. Exercitarea atribuţiilor specifice postului şi asigurarea competenţelor
necesare exclud de la angajare oameni fără pregătire de specialitate.Dar pot exercita această
profesie şi absolvenţi de liceu cu profil chimic, indistrial, alimentar sau absolvenţi de şcoli
tehnice cu acest profil, care au urmat cursuri de perfecţionare pentru atribuţiile specifice
tehnicianului ecolog

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Punctajul calculat prin studii de specialitate privind nivelul cunoştinţelor necesare practicării
ocupaţiei de tehnician ecolog relevă următoarea ierarhie exigenţială privind cunoştinţele
necesare :
• Legislaţie specifică mediului
• Siguranţă şi securitate publică
• Chimie

683
 • Biologie
• Elemente de tehnologie privind aparatura
• Fizică
• Geografie
• Operatorie PC
Într-o oarecare măsură mai sunt necesare cunoştinţe legate de utilizarea mijloacelor de
telecomunicaţii, transporturi şi limbi străine

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Tehnicienii ecologi sunt oameni cu pregătire medie, absolvenţi ai liceelor cu profil ecologic,
sau absolvenţi ai altor licee cu profil de chimie, chimie alimentară sau şcoli tehnice cu acest
profil. Ei trebuie să aibă însuşit nivelul minim de cunoştinţe necesar pentru a prelua
sarcinile specialistului în domeniu (inginer ecolog, expert ecolog).
Exigenţele privind nivelul minim de pregătire nu s-au modificat în ultimii ani

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Este aproape sigur că adaptarea la standardele exigenţiale de mediu ale Uniunii Europene va
impune modificarea exigenţelor faţă de nivelul minim de pregătire pentru această meserie.
Mai mult, pe piaţa forţei de muncă se estimează că va creşte oferta privind această ocupaţie.
În aceste condiţii se pune nu numai problema pregătirii postliceale de specialitate pentru
această ocupaţie, dar şi perfecţionarea personalului cu nivel mediu, practicant în prezent al
acestei ocupaţii, prin cursuri de scurtă durată. Este evident că pentru activităţile specifice
ocupaţiei de tehnician ecolog este necesar un nivel superior de pregătire prin şcoli tehnice,
deci un nivel postliceal, în care structura curriculară să iechilibreze suportul teoretic de
specialitate biologică şi ecologică cu obţinerea cunoştinţelor necesare de fizică şi chimie,
tehnici de laborator, tehnici specifice de investigare a parametrilor de mediu, utilizarea
aparaturilor performante şi a programelor speciale de soft.
Cursurile de perfecţioanre de scurtă durată trebuie să adapteze nivelul cunoştinţelor la noile
exigenţe de legislaţie a mediului şi de utilizarea a mijoacelor tehnice din dotare.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Tehnicianul ecolog conlucrează cu laboranţii şi operatorii din domeniile apelor, protecţiei
pădurilor şi solurilor, având similitudini cu aceste ocupaţii în ceea ce priveşte activitatea de

684
 recoltare a probelor şi analiză de laborator . faţă de aceştia, tehnicianul ecolog trebuie să
cunoască elemente de ecologie, de legislaţie privind protecţia mediului şi şe dod de
intervenţie pentru asigurarea dezvoltării durabile.
Tehnicianul ecolog primeşte sarcini de la expertul ecolog, inginerul ecolog, biolog, sarcini care
se referă la necesitatea prelevării unor probe, a depalsărilor în teritoriu pentru investigaţii,
atenţionări privind respectarea metodologiilor de recoltare a probelor şi de analiză, de
întocmire a rapoartelor de lucru. Rezultatele muncii tehnicianului ecolog sunt analizate şi
interpretate de specialişii ecologi şi biologi care hotărăsc asupra stării mediului şi măsurilor
de remediere a anumitor situaţii de mediu.
Tehnicianul ecolog mai poate conlucra cu inspectori de mediu sau cu personalul unor
organizaţii neguvernamentale care au ca obiect de activitate protejalea mediului.

6.Concluzii

Ocupaţia de tehnician ecolog face parte din categoria ocupaţiilor care şi-au schimbat conţinutul
şi este încadrată la numărul 321106 în COR
Ocupaţia de tehnician ecolog se referă la monitorizarea parametrilor mediului înconjurător şi
investigarea surselor de poluare
Categoria cea mai importantă sarcini în cadrul acestei ocupaţii se referă la îndeplinirea
activităţilor de monitorizare. Acestea au caracter permanent sau ocazional. Cele cu caracter
permanent sunt reprezentate de prelevare de probe, analize şi măsurători, întocmire de
buletine şi protocoale de analiză pentru aer, apă, sol, elemente ale biodiversităţii şi întocmirea
de rapoarte privind starea mediului în condiţii obişnuite. Activităţile ocazionale se referă la
măsurile întreprinse în situaţiile producerii accidentelor ecologice, caz în care tehnicianul
ecolog face parte din echipa de monitorizare a mediului pentru situaţii de urgenţe ecologice,
pregătind instrumentalul şi aparatura de monitorizare, măsurare şi intervenţie, precum şi
efectuarea măsurătorilor după aplicarea tratamentelor de remediere a stării normale a
parametrilor de mediu după producerea accidentelor.
O altă categorie de activităţi se desfăşoară în laborator, acolo unde se realizează numai analize
ale probelor recoltate în teren. În atribuţia tehnicianului ecolog intră, în acest caz, şi atribuţiile
referitoare la întreţinerea stării de funcţionare a aparaturii de laborator, întreţinerea şi
conservarea probelor şi întocmirea buletinelor de analiză
Munca tehnicianului ecolog se desfăşoară atât la punct fix- în laborator – cât şi în terittoriu,
fiind legată de evaluarea condiţiilor de mediu, prelebarea de probe, efectuarea de măsurători şi
tratamente. În funcţie de locul de muncă şi sarcinile specifice acestuia, precum şi de atribuţiile

685
menţionate conform domeniului de muncă, tehnicianul ecolog lucrează mai mult în laborator
sau mai mult pe teren, făcând dese deplasări în teritoriu sau îmbinând munca de teren cu cea de
laborator, în care face analiza probelor recoltate.
În mod normal, activitatea se desfăşoară în zilele lucrătoare, în regim normal de lucru, dar, în
cazul producerii unor accidente de m, dacă este necesară intervenţia pentru remedierea
condiţiilor de mediu şi anularea stării de poluare, atunci poate lucra indiferent de ziua sau ora
de locru, atunci când starea de urgenţă de mediu este instituită.
Tehnicianul ecolog îşi desfăşoară activitatea pe bază de contract de muncă, pe perioadă
nedeterminată.
Tehnicienii ecologi au acum nivel mediu de pregătire, în liceu şi cursuri de perfecţionare.
Este aproape sigur că adaptarea la standardele exigenţiale de mediu ale Uniunii Europene va
impune modificarea exigenţelor faţă de nivelul minim de pregătire pentru această meserie. Mai
mult, pe piaţa forţei de muncă se estimează că va creşte oferta privind această ocupaţie. În
aceste condiţii se pune nu numai problema pregătirii postliceale de specialitate pentru această
ocupaţie, dar şi perfecţionarea personalului cu nivel mediu, practicant în prezent al acestei
ocupaţii, prin cursuri de scurtă durată. Este evident că pentru activităţile specifice ocupaţiei de
tehnician ecolog este necesar un nivel superior de pregătire prin şcoli tehnice, deci un nivel
postliceal, în care structura curriculară să iechilibreze suportul teoretic de specialitate
biologică şi ecologică cu obţinerea cunoştinţelor necesare de fizică şi chimie, tehnici de
laborator, tehnici specifice de investigare a parametrilor de mediu, utilizarea aparaturilor
performante şi a programelor speciale de soft.
Cursurile de perfecţioanre de scurtă durată trebuie să adapteze nivelul cunoştinţelor la noile
exigenţe de legislaţie a mediului şi de utilizarea a mijoacelor tehnice din dotare.

686
 Monografie profesională

Tehnician industria sticlei şi ceramicii

1.Natura activităţii

1.48. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de tehnician în industria sticlei şi ceramicii face parte din categoria ocupaţiilor
clasificate ca dominante
El se ocupă de:
§ supravegherea mărunţirii şi sortării materiilor prime
§ supravegherea topirii materiilor prime
§ urmăreşte fabricarea corectă a formelor de ipsos pentru obţinerea modelului original
şi obţinerea formelor de lucru
§ urmăreşte exploatarea corectă a utilajelor pentru recoacerea produselor din sticlă
§ verifică modul în care s-a realizat uscarea produselor ceramice
§ supraveghează parametrii tehnico-funcţionali ai cuptoarelor pentru arderea
produselor ceramice
§ monitorizează procesul de finisare :şlefuirea şi polisarea sticlei, lustruirea, sculptarea
şi gravarea, decorarea produselor din sticlă şi ceramică
§ supervizează aplicarea corectă a metodelor de obţinere a structurilor silicaţilor
§ coordonează activităţile de exploatare a utilajelor şi instalaţiilor specifice industriei
sticlei şi ceramicii, verificând respectarea normelor de exploatare, precum şi normele
de protecţia muncii la utilizarea acestor utilaje
§ monitorizează activitatea de creaţie în industria sticlei şi ceramicii în ceea ce priveşte
utilizarea elementelor de desen decorativ, modalităţile de organizare a compoziţiei
decorative, colorile utilizate; utilizarea corectă a ornamentelor la produsele ceramice
(pulverizare, gravare, sitografiere, pictare ştampilare)
§ supervizează aplicarea tehnicilor de realizare a articolelor de creaţie din sticlă
(realizarea corectă a fasonărilor la articolele din sticlă suflată, colorarea şi ornarea
produselor unicat)
§ urmăreşte respectarea exigenţelor tehnologice la fabricarea produselor ceramice
§ măsoară şi controlează parametrii funcţionali ai utilajelor implicate în procese
automatizate, precum şi modul de intervenţie pentru reglarea acestora

687
 § participă la analiza tehnică a fabricaţiei produselor din sticlă, utilizând aparatura de
analiză chimică, identificarea defectelor de topire – prin utilizarea aparaturii de
detectare şi control; compară rezultatele obţinute cu standardele de calitate.
§ Extrage mostre din loturile fabricate şi efectuează analizele tehnice în vederea
verificării caracteristicilor în acord cu procedurile şi standardele în vigoare
§ face controlul interfazic al produselor, stabilind defectele la sfârţitul şiecărei faze de
fabricaţie
§ clasifică sursele de provenienţă a deşeurilor şi dispune aplicarea procedeelor
tehnologice de recuperare şi valorificare a deşeurilor
§ urmăreşte aplicarea măsurilor de protecţie a mediului, identificarea surselor de
poluare la locul de muncă şi în vecinătate şi evaluează activităţii echipei care
răspunde de protecţia mediului
§ utilizează procedurile de audit al calităţii – evaluarea conformităţii proceselor,
identificarea punctelor critice – întocmeşte rapoarte de neconformitate
§ se implică în activităţi proiective privind analiza pieţei produselor, stabilirea
priorităţilor, consultă cataloage de prezentare, baze de date pentru materiale, alegând
forme prin utilizarea soft-urilor de proiectare şi prezentare grafică
§ urmăreşte aplicarea legislaţiei privind securitatea muncii şi prevenirea incendiilor,
face instructaje şi verifică modul în care au fost dobândite cunoştinţele referitoare la
aceste măsuri.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Principalele activităţi implicate în munca tehnicianului din Industria Sticlei şi ceramicii se
referă la :
§ supervizarea operaţiilor specifice industriei şi ceramicii adică: prepararea, topirea,
fasonarea, recoacerea, uscarea, glazurarea arderea şi finisarea.
§ coordonarea activităţilor de exploatare a utilajelor şi instalaţiilor
§ coordonarea activităţii de creaţie a produselor unicat
§ proiectează, planifică, organizează şi controlează producşia şi procesul de fabricaţie
§ supervizează valorificarea deşeurilor
§ supraveghează asigurarea calităţii muncii, precum şi sănătatea şi securitatea muncii.

688
2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Principalele tipuri de activităţi implicate în foarte mare măsură în munca tehnicianului din
acest domeniu privesc:
- obţinerea informaţiilor cu privire la activităţile de producţie pe fiecare etapă. evaluarea
lor şi luarea ceciziilor prinid încadrarea în standardeşe de calitate cerute
- procesele mentale privesc procesarea acestor informaţii, judecarea situaţiilor şi alecerea
soluţiilor necear a fi implementate, programarea activităţilor, actualizarea cunoştinţelor
- efectuarea unor activităţi tehnice complexe de control al instalaţiilor şi echipamentelor de
lucru, reglarea instalaţiilor
- utilizarea calculatorului
- interacţiunea cu alte persoane se referă la comunicarea cu şefii şi subordonaţii,
instructarea privind respectarea normelor tehnologice, precum si NTSM şi PSI,
rezolvarea şi negocierea conflictelor între persoanele din subordine
- activitate de tip managerial în ceea ce priveşte coordonarea muncii, acordarea
consultanţei, etapizarea lucrărilor, stabilirea priorităţilor
- activităţi de tip administrativ, monitorizarea resurselor, întocmirea de rapoarte şi
instructaje

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare abilităţi cognitive, de analiză deductivă,
înţelegere verbală, organizarea informaţiilor
Din categoria abilităţilor fizice, este de menţionat ca necesară dexteritatea
În ceea ce priveşte nivelul aptitudinal necesar, sunt de menţionat cele care privesc rezolvarea
problemelor, manageriatul resurselor materiale umane şi de timp, aptitudinile din categoria
socială- de coordonere, instruire, persuasiune şi negociere - cele din categoria aptitudinilor
tehnice: de rezolvare aproblemelor, selectarea echipamentelor, analiza controlului calităţii,
monitorizarea modului de funcţionare a utilajelor.
Din categoria abilităţilor senzoriale se menţionează ca necesare : vederea de aproape,
claritatea vorbirii şi vederea la distanţă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele necesare practicării acestei ocupaţii privesc:
- monitorizarea

689
 - identificarea soluţiilor de rezolvare a unor situaţii legate de producţie, calitate şi relaţii
umane
- coordonarea activităţilor preoductive conform exigenţelor tehnologice
- competenţe tehnice legate de exploatrea la parametrii proiectaţi a instalaţiiloe şi
dotărilor, utilizarea calculatorului
- competenţele manageriale privesc gospodărirea resurselor materiale şi umane pentru
realizarea producţiei în condiţii de calitate

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Munca tehnicianului din industria sticlei şi ceramicii se desfăşoară la sediul fix al unităţii,
în secţiile de producţie şi de creaţie, în laboratoarele de control.
Acesta lucrează pe bază de contract de muncă pe perioadă nedeterminată, având normă
întreagă. Programul de lucru normal vizează zilele lucrătoare, dar în mod cu totul special,
programul poate fi extins şi la ore suplimentare, conform necesităţilor productive. Sunt secţii
din fabricile de sticlă în care există „foc continuu”, în acest caz, tehnicianul lucrează în
schimburi.
Activităţile nu implică efort fizic deosebit, sunt mai mult activităţi de monitorizare şi
coordonare. Postura de lucru ortostatică.
Condiţiile de microclimat în care se desfăşoară munca sunt dependente de tehnologiile
respective : căldură excesivă, praf, noxe ,zgomot
Practicarea acestei ocupaţii poate fi făcută deopotrivă de bărbaţi şi femei
În strategiile de motivare şi stimulare a muncii sunt menţionate adausuri la salariu pentru
timul suplimentar, munca în schimburi, noxe. Recompensarea indirectă este reprezentată de
indemnizaţii de concediu, masa de prânz gratuită.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Conţinutul muncii nu s-a schimbat în ultimii 5 ani

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, factorii care au generat schimbări au fost reprezentaţi de piaţa de defacere a
produselor. de menţionat că piaţa produselor de sticlă a determinat restrângerea activitatăţii.
Piaţa produselor ceramice trebuie să facă faţă exigenţelor de calitate şi preţ ale produselor
similare străine apărute pe piaţă. Potrivit acestor exigenţe, conţinutul muncii a suferit

690
 schimbări în ceea ce priveşte modul de organizare pentru a satisface exigenţele concurenţiale
şi cererile clienţilor.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În următorii 5 ani, potenţialele schimbări vor fi generate de deschiderea pieţelor de
desfacere pentru produse de sticlă şi ceramice şi se vor referi la respectarea exigenţelor de
calitate.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Tehnician în industria sticlei şi ceramicii

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe la nivel postliceal din domeniile:
§ tehnologia sticlei şi ceramicii : producţie şi procesare
§ matematică
§ design
§ fizică
§ chimie
§ calculatoare
§ mecanică
De asemenea, sunt necsare cunoştinţe de nivel mediu privind comunicarea, administrarea şi
managementul resurselor umane, vânzări şi marketing

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim necesar pentru practicarea acestei ocupaţii nu au evoluat în
perioada 1990-2000 şi se referă la şcolile postliceale şi de maiştri în domeniu

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pregătirea de lungă durată se realizează în şcolile tehnice (post liceale)
Pentru posturile de coordonare a activităţilor productive este necesară experienţa în fabricile
de profil pe o durată de 2 ani.

691
5.Ocupaţii înrudite

maistru sticlar
tehnician sticlar
tehnician ceramist
subinginer tehnolog

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte : inginer tehnolog
În aval : sticlari, operatori în industria sticlei şi ceramicii (turnători, fasonatori,
preparatori, presatori, şlefuitori)

6.Concluzii

Ocupaţia de tehnician în industria sticlei şi ceramicii – COR 317201 - face parte din
categoria ocupaţiilor clasificate ca dominante
El se ocupă de:
§ supervizarea operaţiilor specifice industriei şi ceramicii adică: prepararea, topirea,
fasonarea, recoacerea, uscarea, glazurarea arderea şi finisarea.
§ coordonarea activităţilor de exploatare a utilajelor şi instalaţiilor
§ coordonarea activităţii de creaţie a produselor unicat
§ proiectează, planifică, organizează şi controlează producşia şi procesul de fabricaţie
§ supervizează valorificarea deşeurilor
§ supraveghează asigurarea calităţii muncii, precum şi sănătatea şi securitatea muncii.
Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare abilităţi cognitive, de analiză deductivă,
înţelegere verbală, organizarea informaţiilor
În ceea ce priveşte nivelul aptitudinilor necesare , sunt de menţionat cele care privesc
rezolvarea problemelor, manageriatul resurselor materiale umane şi de timp, aptitudinile din
categoria socială- de coordonere, instruire, persuasiune şi negociere - cele din categoria
aptitudinilor tehnice: de rezolvare aproblemelor, selectarea echipamentelor, analiza
controlului calităţii, monitorizarea modului de funcţionare a utilajelor.
Din categoria abilităţilor senzoriale se menţionează ca necesare : vederea de aproape,
claritatea vorbirii şi vederea la distanţă.
Munca tehnicianului din industria sticlei şi ceramicii se desfăşoară la sediul fix al unităţii, în
secţiile de producţie şi de creaţie, în laboratoarele de control.

692
Acesta lucrează pe bază de contract de muncă pe perioadă nedeterminată, având normă
întreagă. Programul de lucru normal vizează zilele lucrătoare, dar în mod cu totul special,
programul poate fi extins şi la ore suplimentare, conform necesităţilor productive. Sunt secţii
din fabricile de sticlă în care există „foc continuu”, în acest caz, tehnicianul lucrează în
schimburi.
Activităţile nu implică efort fizic deosebit, sunt mai mult activităţi de monitorizare şi
coordonare. Postura de lucru ortostatică.
Condiţiile de microclimat în care se desfăşoară munca sunt dependente de tehnologiile
respective : căldură excesivă, praf, noxe ,zgomot
În strategiile de motivare şi stimulare a muncii sunt menţionate adausuri la salariu pentru
timul suplimentar, munca în schimburi, noxe. Recompensarea indirectă este reprezentată de
indemnizaţii de concediu, masa de prânz gratuită.

Elemente de profil :
- şcoli tehnice de profil
- experienţă profesională
- abilităţi intelecuale, tehnice şi manageriale
- acuitate vizuală
- atenţie de tip selectiv

693
 Monografie profesională

Tehnician chimist

1.Natura activităţii

1.49. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de tehnician chimist face parte din categoria ocupaţiilor dominante care pot fi
practiacte în domenii foarte diverse de activitate, în institutele cu profil biologic şi medical,
medicină legală, fabrici de medicamente, diverse domenii industriale, de la fabricarea
cauciucului şi a maselor plastice până la fabricarea muniţiei pentru armament. Sunt şi
extrem de multe specializări pentru domeniile de lucru ale tehnicianului chimist : sistemul
calităţii apei, biochimie, chimie alimentară, chimie sanitară, chimie industrială, petrochimie
ş.a.
Oricare ar fi domeniul în care este practicată această ocupaţie, activităţile generale ale
acestei ocupaţii se referă la aplicarea de metode şi procedee de separare sau combinare a
substanţelor chimice, identificarea componentelor chimice ale obiectelor analizate,
determinarea prin procedee specifice a concentraţiilor de substanţe în probele analizate,
depistarea şi identificarea unor elemente sau substanţe care compun probele analizate.
Dacă munca se desfăşoară în instituţii de cercetare, tehnicianul chimistul asistă cercetătorul
care se implică în programe de descoperire a unor noi procedee, metode şi fenomene
chimice, noi sisteme de producţie industrială a unor produse.
În exercitarea acestei ocupaţii sunt cuprinse nu numai activităţi de analiză, ci şi activităţi
colaterale şi care includ evidenţa şi administrarea substanţelor, ustensilelor de laborator, a
materialelor consumabile, a reactivilor şi substanţelor periculoase, precum şi securizarea
substanţelor nocive sau toxice.
În desfăşurarea activităţilor sale, tehnicianul chimist trebuie să ţină seama de normele de
tehna securităţii muncii şi paza contra incendiilor atunci când se lucrează cu substanţe
chimice.
După caz, tehnicianul chimist recoltează probe pentru analize fizicochimice şi toxicologice ,
pentru analize de control al calităţii apei, determinarea impurificării aerului şi mediului
înconjurător, determinări ale noxelor în mediile industriale, pentru evaluarea obiectivă a
calităţii produselor alimentare.

694
 Indiferent de solicitarea şi locul desfăşurării muncii sale, tehnicianul chimist trebuie să se
asigure de respectarea metodologiilor de recoltare a probelor pe care le va supune analizei,
trebuie să conserve aceste probe.
În plus, trebuie să ţină registrul de laborator, cu menţiunea analizelor şi determinărilor
făcute şi a rezultatelor obţinute, trebuie să furnizeze date de loc, moment şi compoziţie
pentru întocmirea buletinelor de analiză în conformitate cu normele şi normativele
domeniului în care lucrează, trebuie să răspundă de păstrarea în condiţii de securitate a
substanţelor toxice sau periculoase (inflamabile, explozive).
Răspunde de cantităţile de substanţe utilizate în procesul muncii şi ţine evidenţa stocurilor
acestora.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Principalele sarcini ale tehnicianului chimistul decurg din atribuţiile menţionate în fişa
postului pentru domeniul în care lucrează. Spre exemplu, dacă lucrează în chimia medicală,
face recoltări de probe pentru determinări toxicologice şi analize de laboratur menite să
identifice, conform solicitărilor medicate, substanţele potenţial generatoare ale stărilor
patologice; dacă lucrează în domeniul chimiei alimentare face recoltări de probe pentru
analize de măsurare a substanţelor degradate şi degradabile din compoziţia alimentelor; dacă
lucrează în domeniul sistemului de gospodărire a apelor prelevează probe de apă de la
suprafaţă, de la adâncime şi din canalele de evacuare ale surselor de poluare, conservă
probele de apă, completează caietul de prelevare, participă la transportul probelor, execută
analize fizico-chimice ale apei, prepară reactivi şi determinării ale soluţiilor titrate, identifică
neconformităţile din probe.
În plus, mai execută şi alte sarcini ocazionale, cum ar fi :
• înregistrarea probelor în registrul de recepţie a probelor – atunci când lipseşte
tehnicianul gestionar
• în lipsa inginerului chimist, verifică şi transcrie rezultatele analizelor.
• participă la întreţinerea curăţeniei locurilor de muncă unde nu pot face acest lucru
decât persoanele abilitate să manipuleze substanţe şi reactivi
• participă la cursurile de instruire şi ridicarea calificării personalului din laborator
• se informează asupra conţinutului standardelor, specificaţiilor şi documentaţiilor
tehnice din domeniul în care lucrează
• participă la instruirile periodice de respectare a normelor de tehnica securităţii muncii
şi paza contra incendiilor.

695
2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Principalul tip de activitate specific acestei ocupaţii se referă la colectarea materialelor
reprezentând probe de lucru care vor fi supuse analizelor.
Un alt tip de activitate este acela în care se face evaluarea probelor prin analize de laborator
specifice domeniului şi solicitărilor din caietele de sarcini.
Operaţiile de prelevare de probe şi efectuare de analize solicită suportul cognitiv legat de
metodologiile care trebuie aplicate şi necesită o actualizare continuă a cunoştinţelor în
domeniu.
În realizarea sarcinilor de serviciu, tehnicianul chimist sabileşte relaţii de comunicare cu
personalul de laborator, solicită cosultanţă de specialitate de la personalul în subordinea
căruia este, realizează şi activităţi administrative.
Activităţile sale implică efort fizic moderat, activităţile sale sunt preponderent manuale,
manevrări de obiecte, activităţi de operare pe echipamente şi aparatură, lucrul cu computerul.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În munca tehnicianului chimist sunt în mare măsură implicate activităţile intelectuale de tip
cognitiv, rapiditatea în gândire şi originalitatea şi în foarte mare măsură gândirea deductivă şi
atenţia selectivă.
Din categoria abilităţilor fizice, menţionăm ca foarte necesare dexteritatea/îndemânarea,
precizia şi acurateţea mişcărilor, iar dintre abilităţile senzoriale vederea de aproape şi de
departe.
Întro oarecare măsură sunt necesare uşurinţa de lucru cu cifrele şi capacitatea de memorare.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele sale principale se referă la procedurile sistematice de practicare a probelor şi
de analiză. Din categoria competenţelor tehnice menţionăm lucrul cu echipamente de analiză
şi determinare, testări, inspecţii de produs.
Într-o mai mică măsură, nivelul competenţelor sale se extinde şi la nivelul organizării
timpului de lucru, programarea recoltărilor şi a analizelor, evidenţa materialelor chimice
utilizate.

696
2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă
Timpul de lucru al tehnicianului chimist este organizat într-un program normal şi complet,
desfăşurat în timpul zilelor lucrătoare.
Această ocupaţie este practicată pe bază de contract de muncă încheiat pe o perioadă
nedeterminată.
Locul de desfăşurare a muncii este la punct fix, în laboratorul de analize chimice, dar trebuie
menţionat că practicantul acestei ocupaţii face foarte frecvente deplasări în teritoriu, acolo
unde sunt solicitări de recoltare a probelor în vederea realizării analizelor.
Munca sa are şi o componentă repetitivă,implică un efort sizic redus şi este nestresantă.
Condiţiile microclimatului de lucru sunt specifice muncii în laboratoare chimice, dominanta
caracteristică fiind aerul poluat cu gaze sau substanţe cu conţinut toxic rezultate din reacţiile
chimice.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă s-au înbunătăţit în foarte mare măsură, ca urmare a
utilizării unei aparaturi mai performante care asigură şi protecţia microclimatului şi igienei
locului de muncă, dotarea mediilor de lucru cu instalaţii de aer condiţionat.
În practicarea acestei ocupaţii nu se poate vorbi de boli profesionale.
Deşi această ocupaţie poate fi practicată în egală măsură de bărbaţi şi femei, în cele mai
multe cazuri sunt preferate femeile pentru că munca în laboratoare implică foarte multă
fineţe.
Nu se cunosc strategii de recrutare, promovare, stimulare şi cointeresare pentru practicarea
acestei ocupaţii.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, se consideră că s-a schimbat în foarte mare măsură conţinutul muncii
datorită:
• adaptării la standardele UE în cele mai multe domenii de practicare a acestei meserii,
mai ales unde tehnicienii chimişti lucrează la determinarea calităţii produselor. În
aceste situaţii, laboratoarele au acreditare internaţională
• dotarea cu aparatură performantă: deşi se fac aceleaşi anlize, tehnica este mult
superioară.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

697
 Schimbarea conţinutului activităţilor specifice acestei ocupaţii în ultimii 10 ani s-a datorat în
cea mai mare măsură reechipării tehnologice, aparaturii mai performante pentru analize
chimice de fineţe, dar şi creşterii competiţiei în domeniu şi alinierii la exigenţele
beneficiarilor.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Apropiata integrare în structurile europene presupune o intensă preocupare pentru alinierea la
standardele şi directivele U.E. în ceea ce priveşte:
• asigurarea calităţii rezultatelor analizelor
• achiziţionarea de aparatură
• perfecţionarea continuă a personalului.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Tehnicieni chimişti

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Cunoştinţe de nivel elementar de operare pe computer
Cunoştinţe de nivel mediu de chimie, matematică, biologie, geografia mediului, limba
engleză şi legislaţie în domeniu

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Dacă înainte de 1990 pentru practicarea acestei ocupaţii erau angajaţi absolvenţi de liceu şi
se făcea calificarea la locul de muncă, se poate spune că exigenţele privind nivelul minim
necesar pentru practicarea acestei ocupaţii a evoluat, exigenţele de utilizare a noilor dotări
din prezent împunând ridicarea calificării la nivelul şcolilor tehnice (postliceale).

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Se consideră că este necesară specializarea personalului care practică această ocupaţie în
cadrul unor cursuri organizate în regim de scurtă durată, în care accentul să fie pus pe
dobândirea deprinderilor practice de recoltare a probelor şi electuare a analizelor.

698
5.Ocupaţii înrudite

Laborant, chimist, inginer chimist.

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
În amonte. inginer chimist, chimist
În aval: recoltator probe, personal ajutător necalificat

6.Concluzii

Ocupaţia de tehnician chimist – COR 311102 - face parte din categoria ocupaţiilor
dominante care pot fi practiacte în domenii foarte diverse de activitate, în institutele cu
profil biologic şi medical, medicină legală, fabrici de medicamente, diverse domenii
industriale, de la fabricarea cauciucului şi a maselor plastice până la fabricarea muniţiei
pentru armament. Sunt şi extrem de multe specializări pentru domeniile de lucru ale
tehnicianului chimist : sistemul calităţii apei, biochimie, chimie alimentară, chimie sanitară,
chimie industrială, petrochimie ş.a.
Oricare ar fi domeniul în care este practicată această ocupaţie, activităţile generale ale
acestei ocupaţii se referă la aplicarea de metode şi procedee de separare sau combinare a
substanţelor chimice, identificarea componentelor chimice ale obiectelor analizate,
determinarea prin procedee specifice a concentraţiilor de substanţe în probele analizate,
depistarea şi identificarea unor elemente sau substanţe care compun probele analizate.
Principalele sarcini ale tehnicianului chimistul decurg din atribuţiile menţionate în fişa
postului pentru domeniul în care lucrează. Spre exemplu, dacă lucrează în chimia medicală,
face recoltări de probe pentru determinări toxicologice şi analize de laboratur menite să
identifice, conform solicitărilor medicate, substanţele potenţial generatoare ale stărilor
patologice; dacă lucrează în domeniul chimiei alimentare face recoltări de probe pentru
analize de măsurare a substanţelor degradate şi degradabile din compoziţia alimentelor; dacă
lucrează în domeniul sistemului de gospodărire a apelor prelevează probe de apă de la
suprafaţă, de la adâncime şi din canalele de evacuare ale surselor de poluare, conservă
probele de apă, completează caietul de prelevare, participă la transportul probelor, execută
analize fizico-chimice ale apei, prepară reactivi şi determinării ale soluţiilor titrate, identifică
neconformităţile din probe.
Principalul tip de activitate specific acestei ocupaţii se referă la colectarea materialelor
reprezentând probe de lucru care vor fi supuse analizelor.

699
Un alt tip de activitate este acela în care se face evaluarea probelor prin analize de laborator
specifice domeniului şi solicitărilor din caietele de sarcini.
Operaţiile de prelevare de probe şi efectuare de analize solicită suportul cognitiv legat de
metodologiile care trebuie aplicate şi necesită o actualizare continuă a cunoştinţelor în
domeniu
Locul de desfăşurare a muncii este la punct fix, în laboratorul de analize chimice, dar trebuie
menţionat că practicantul acestei ocupaţii face foarte frecvente deplasări în teritoriu, acolo
unde sunt solicitări de recoltare a probelor în vederea realizării analizelor.
Munca sa are şi o componentă repetitivă,implică un efort sizic redus şi este nestresantă.
Condiţiile microclimatului de lucru sunt specifice muncii în laboratoare chimice, dominanta
caracteristică fiind aerul poluat cu gaze sau substanţe cu conţinut toxic rezultate din reacţiile
chimice.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă s-au înbunătăţit în foarte mare măsură, ca urmare a
utilizării unei aparaturi mai performante care asigură şi protecţia microclimatului şi igienei
locului de muncă, dotarea mediilor de lucru cu instalaţii de aer condiţionat.
Nu se cunosc strategii de recrutare, promovare, stimulare şi cointeresare pentru practicarea
acestei ocupaţii.
Apropiata integrare în structurile europene presupune o intensă preocupare pentru alinierea la
standardele şi directivele U.E. în ceea ce priveşte:
• asigurarea calităţii rezultatelor analizelor
• achiziţionarea de aparatură
perfecţionarea continuă a personalului.
Dacă înainte de 1990 pentru practicarea acestei ocupaţii erau angajaţi absolvenţi de liceu şi
se făcea calificarea la locul de muncă, se poate spune că exigenţele privind nivelul minim
necesar pentru practicarea acestei ocupaţii a evoluat, exigenţele de utilizare a noilor dotări
din prezent împunând ridicarea calificării la nivelul şcolilor tehnice (postliceale).
Se consideră că este necesară specializarea personalului care practică această ocupaţie în
cadrul unor cursuri organizate în regim de scurtă durată, în care accentul să fie pus pe
dobândirea deprinderilor practice de recoltare a probelor şi electuare a analizelor.
Caracteristicile de profil pentru practicantul acestei ocupaţii:
• indiferent de sex
• disponibilităţi la deplasări frecvente pentru recoltarea probelor
• atenţie concentrată
• vedere bună
• coordonare motorie

700
• dexteritate manuală
• rigoare şi conştiinciozitate
• pregătire în şcoli tehnice de specialitate

701
 Monografie profesională

Tehnician electromecanic

1.Natura activităţii

1.50. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de tehnician electromecanic face parte din categoria ocupaţiilor dominante
Munca sa se referă fie la producerea industrială de aparate, utilaje sau echipamente, fie la
la intervenţii de remediere a unor disfuncţionalităţi la piese sau subansamble de maşini,
utilaje sau aparate de uz casnic care au componente mecanice şi electrice.
Este un domeniu tehnic complex, care presupune cunoştinţe,abilităţi şi competenţe necesare
practicării unor activităţi legate de maşini în care este înglobată şi tehnologia electrică şi
tehnologia mecanică.
Tehnicianul electromecanic poate lucra în fabrici unde se produc autovehicule, fabrici de
producţie a obiectelor de uz caznic, firme sau unităţi productive pentru echipamente sau
subansamble de achipare a liniilor tehnologice, sau în unităţi de service cu cel mai divers
profil.
Gama activităţilor sale profesionale este din acest motiv foarte diversă. În esenţă, însă,
tehnicianul electromecanic trebuie să cunoaşcă structura aparatelor electromecanice şi
modul lor de funcşţioanre, fie pentru a participa la confecţionarea şi testarea lor, fie pentru a
le remedia defecţiunile.
Aproape nu există domeniu tehnic în care să nu fie necesară proceperea tehnicianului
electromecanic, începând de la banalele râşniţe de cafea până la cele mai sofisticate
echipamente din compoziţia panourilor de automatizare a echipamentelor de
telecomunicaţii. Chiar dacă s-au perfecţionat componentele electronice ale multor procese,
echipamentele periferice de transmitere a impulsurilor şi realizare a manevrelor tehnice sunt
de fapt elemente electromecanice sau altfel spus elemente mecanice acţionate electric sau
echipamente electrice acţionate mecanic.
Tehnicianul electromecanic este cel care trebuie să cunoască schela tehnică de fabricaţie şi
caracteristicile tehnice şi de performanţă ale acestor echipamente, fie pentru a contribui la
fabricarea lor, fie pentru a putea conduce munca de depanare a acestora.

702
1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor
În funcţie de lucul de desfăşurare a muncii, tehnicianul electromecanic are atribuţii foarte
diferite. Dacă lucrează într-o centrală electrică, atribuţiile sale sunt legate mai mult de
supravegherea parametrilor funcţionali şi de efectuarea reglajelor, şi, într-o mai mică măsură
de remedierea defectelor; dacă lucreazî într-o fabrică cu lunii de producţie, atunci face
asambşări conform schemelor de fabricaţie, reglaje şi remedieri, dacă lucrează în domeniul
telecomunicaţiilor asigură buna funcţionare electrică şi mecanică a echipamentelor periferice
acţionate prin telecomandă; dacă lucrează în service auto asigură depanarea pieselor
electromecanice ale motorului sau accesoriilor autivehiculelor; dacă lucrează în unităţi de
service pentru obiecte de uz casnic, testează şi înlocuieşte piesele componente asigurând
remedierea defectelor.
În plus, tehnicianul electromecanic ţine evidenţa consumurilor de materii prime şi materiale
folosite şi evidenţa serviciilor pe calculator, execută orice alte activităţi cerute de superiori
sau servicii cu care colaborează.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În practicarea acestei ocupaţii sunt implicate atât activităţi de tip intelectual, cât şi fizic,
precum şi elemente de interacţiune şi comunicare
Dintre activităţile de tip intelectual sunt de menţionat cele referitoare la prelucrarea şi analiza
informaţiilor privind datele şi caracteristicile tehnice asupra cărora trebuie să se acţioneze,
evaluarea informaţiilor privind modul de funcţionare a aparatelor electromecanice,
identificarea soluţiilor de realizare sau remediere a disfuncţionalităţilor, actualizarea
permanentă a cunoştinţelor.
Activităţile de tip fizic din munca tehnicianului electromecanic sunt din categoria celor care
implică un efort moderat, activităţi manuale, manevrări de obiecte, operare pe echipamente.
Interacţiunea/comunicarea se referă la lucrul în echipă, relaţia cu beneficiarii lucrărilor de
intervenţie, acordarea de consultanţă la muncitorii din subordine, gestionarea timpului şi a
materialelor, activităţile de tip administrativ.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În munca tehnicianului electromecanic sunt în primul rând sunt solicitate abilităţile sale
intelectuale, cognitive, rapiditatea în gândire, gândirea deductivă, intuiţia tehnică şi atenţia
selectivă

703
 În al doilea rând sunt solicitate abilităţile fizice care ţin de dexteritate / îndemânare, precizia
şi acurateţea mişcărilor, coordonarea fizică, în general efortul fizic de scurtă durată.
Tehnicianului electromecanic îi sunt utile abilităţile senzoriale care se referă la vederea de
aproape şi acuitatatea auditivă.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Competenţele care decurg din atribuţiile muncii de tehnician electromecanic se referă la
preponderent la analiza critică şi monitorizare. Observarea modului de funcţionare a
echipamentelor care fac obiectul muncii acestei ocupaţii şi perceperea caracteristicilor din
care se pot deduce disfuncţionalităţile, reprezintă elemente de bază în practicarea acestei
ocupaţii.
În egală măsură sunt foarte importante competenţele sale tehnice referitoare la utilizarea
computerului, modul de înţelegere a funcţionalităţii componentelor electrice şi mecanice,
testarea echipamentelor, verificarea operaţiilor tehnice realizate de personalul din subordine,
întreţinerea şi repararea echipamentelor.
Nivelul competenţelor sale se referă şi la activităţile de coordonare a muncii, instruirea
personalului muncitor, stabilirea relaţiilor specifice furnizării de servicii.
Nu în ultimul rând , trebuie amintite şi competenţele manageriale implicate în exercitarea
acestei profesii şi anume de organizare a timpului de lucru pentru rezolvarea sarcinilor
echipei pe care o conduce, managementul resurselor financiare, materiale şi de resurse
umane pentru asigurarea corespondenţei între sarcinile de lucru, necesarul de materiale şi
calificarea personalului.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Tehnicianul electromecanic are un program de lucru variabil în funcţie de locul de muncă. În
general, programu obişnuit cuprinde zilele lucrătoare, dar, dacă lucrează în sectoare cu lucru
în schimburi (telecomunicaţii), foc continuu (centrale electrice) sau unităţi de service, cu
program special, atunci programul său de lucru este adaptat necesităţilor firmei.
Deplasările în interesul serviciului sunt rare. Totuşi, acestea pot reprezenta un program uzual
dacă este vorba de unităţi de service la sediul clienţilor (lucrări de întreţinere şi reparaţii a
maşinilor de multiplicat, tipărit, comenzi electromecanice de macaze, acţionări de antene şi
relee, etc).
Practicanţii acestei ocupaţii sunt angajaţi cu contract încheiat pe o perioadă nedeterminată.
Punctul de lucru diferă în funcţie de specificul producţiei şi al firmei unde este angajat cel
care practică această ocupaţie.

704
 Munca sa este puţin obositoare din punct de vedere fizic, dar stresantă din punct de vedere
psihic. Responsabilităţile care decurg din nivelul său de competenţe reprezintă sursa de stres.
Condiţiile de muncă sunt extrem de variate, în funcţie de munca la post fix de lucru sau
munca la sediul clienţilor sau la locul unde trebuie realizată intervenţia, după caz.
Tehnicienii electromecanici care lucrează la montarea releelor şi echipamentelor de
telecomunicaţii pot lucra în condiţii de căldură excesivă sau frig, umiditate, curenţi de aer
(cum este cazul celor care verifică starea funcţională din punct de vedere electromecanic a
comenzilor şi sistemelor de acţionare ale macazelor, spre exemplu).
Cei care lucrează la punct fix de lucru sunt mai protejaţi din acest punct de vedere.
Condiţiile de muncă s-au îmbunătăţit în mare măsură în ultimii 10 ani prin preocuparea
firmelor de asigurare a spaţiilor adecvate de desfăşurare a activităţilor.
Nu se cunosc boli profesionale legat de practicarea acestei ocupaţii.
Deşi munca tehnicianului electromecanic poate fi practicată şi de bărbaţi şi de femei, în cele
mai frecvente cazuri practicanţi sunt bărbaţi, mai ales în situaţii de solicitări fizice mari sau
deplasarea în puncte de lucru care implică disconfort.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, dotarea cu echipamente noi şi performante, aparatură de verificare şi
control, calculatoare etc au marcat o oarecare schimbare a conţinutului activităţilor, o
deplasare a sfereide interes către activităţi de monitorizare, control şi reglaje.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În ultimii 10 ani, factorii responsabili ai schimbărilor în munca tehnicianului electromecanic
au fost reprezentaţi de adaptarea la exigenţele beneficiarilor.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Investigaţia nu a relevat posibile schimbări majore în conţinutul muncii, decât legat de
evoluţia tehnică a echipamentelor de lucru.

705
4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Această ocupaţie este practicată de tehnicieni electromecanici, electricieni, electromecanici,
mecanici

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel mediu din domeniile
computerelor şi echipamentelor electronice, mecanicii, construcţiilor echipamentelor
electrice, din domeniul fizicii şi matematicii şi din domeniul managementului resurselor
materiale şi umane.
Sunt necesare, de asemenea cunoştinţe de nivel postliceal din domeniul tehnologic, din
domeniul transportului, comunicării şi administraţiei.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de şcolaritate nu au evoluat în timp. Nivelul cerut este
scoala postliceală tehnică sau de maiştri, de specialitate.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Absolvenţii scolilor tehnice sau de maiştri pot urma cursuri de specializare electromecanic de
scurtă durată (2 luni) . În cadrul acestora trebuie adaptate cunoştinţele tehnologice la nivelul
cerut, precum şi instruirea asupra modului de operare cu echipamente computerizate.

5.Ocupaţii înrudite

Dintre ocupaţiile înrudite sunt menţionate cele de electrician, mecanic, lăcătuş mecanică fină.
Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale
Sarcinile de muncă sunt preluate de tehnicianul electromecanic de la inginerul tehnolog de
specialitate. În subordinea sa lucrează electromecanicii sau munctorii electricieni şi mecanici,
precum şi personal auxiliar necalificat.

706
6.Concluzii
Ocupaţia de tehnician electromecanic face parte din categoria ocupaţiilor dominante – COR
311305
Munca sa se referă fie la producerea industrială de aparate, utilaje sau echipamente, fie la
la intervenţii de remediere a unor disfuncţionalităţi la piese sau subansamble de maşini,
utilaje sau aparate de uz casnic care au componente mecanice şi electrice.
Este un domeniu tehnic complex, care presupune cunoştinţe,abilităţi şi competenţe necesare
practicării unor activităţi legate de maşini în care este înglobată şi tehnologia electrică şi
tehnologia mecanică.
Tehnicianul electromecanic poate lucra în fabrici unde se produc autovehicule, fabrici de
producţie a obiectelor de uz caznic, firme sau unităţi productive pentru echipamente sau
subansamble de achipare a liniilor tehnologice, sau în unităţi de service cu cel mai divers
profil.
Gama activităţilor sale profesionale este din acest motiv foarte diversă. În esenţă, însă,
tehnicianul electromecanic trebuie să cunoaşcă structura aparatelor electromecanice şi
modul lor de funcşţioanre, fie pentru a participa la confecţionarea şi testarea lor, fie pentru a
le remedia defecţiunile.
Dintre activităţile de tip intelectual sunt de menţionat cele referitoare la prelucrarea şi analiza
informaţiilor privind datele şi caracteristicile tehnice asupra cărora trebuie să se acţioneze,
evaluarea informaţiilor privind modul de funcţionare a aparatelor electromecanice,
identificarea soluţiilor de realizare sau remediere a disfuncţionalităţilor, actualizarea
permanentă a cunoştinţelor.
Activităţile de tip fizic din munca tehnicianului electromecanic sunt din categoria celor care
implică un efort moderat, activităţi manuale, manevrări de obiecte, operare pe echipamente.
Interacţiunea/comunicarea se referă la lucrul în echipă, relaţia cu beneficiarii lucrărilor de
intervenţie, acordarea de consultanţă la muncitorii din subordine, gestionarea timpului şi a
materialelor, activităţile de tip administrativ.
În munca tehnicianului electromecanic sunt în primul rând sunt solicitate abilităţile sale
intelectuale, cognitive, rapiditatea în gândire, gândirea deductivă, intuiţia tehnică şi atenţia
selectivă
În al doilea rând sunt solicitate abilităţile fizice care ţin de dexteritate / îndemânare, precizia
şi acurateţea mişcărilor, coordonarea fizică, în general efortul fizic de scurtă durată.
Tehnicianul electromecanic are un program de lucru variabil în funcţie de locul de muncă. În
general, programu obişnuit cuprinde zilele lucrătoare, dar, dacă lucrează în sectoare cu lucru

707
 în schimburi (telecomunicaţii), foc continuu (centrale electrice) sau unităţi de service, cu
program special, atunci programul său de lucru este adaptat necesităţilor firmei.
Deplasările în interesul serviciului sunt rare. Totuşi, acestea pot reprezenta un program uzual
dacă este vorba de unităţi de service la sediul clienţilor (lucrări de întreţinere şi reparaţii a
maşinilor de multiplicat, tipărit, comenzi electromecanice de macaze, acţionări de antene şi
relee, etc).
Practicanţii acestei ocupaţii sunt angajaţi cu contract încheiat pe o perioadă nedeterminată.
Punctul de lucru diferă în funcţie de specificul producţiei şi al firmei unde este angajat cel
care practică această ocupaţie.
Exigenţele privind nivelul minim de şcolaritate nu au evoluat în timp. Nivelul cerut este
scoala postliceală tehnică sau de maiştri, de specialitate.
Absolvenţii scolilor tehnice sau de maiştri pot urma cursuri de specializare electromecanic de
scurtă durată (2 luni) . În cadrul acestora trebuie adaptate cunoştinţele tehnologice la nivelul
cerut, precum şi instruirea asupra modului de operare cu echipamente computerizate.
Sarcinile de muncă sunt preluate de tehnicianul electromecanic de la inginerul tehnolog de
specialitate. În subordinea sa lucrează electromecanicii sau munctorii electricieni şi mecanici,
precum şi personal auxiliar necalificat.
Profilul tehnicianului electromecanic este definit de următoarele caracteristici :
• nivel de pregătire în şcoli postliceale
• cunoştinţe din domeniile mecanic şi electric
• abilităţi intelectuale cognitive în domenii tehnologice de specialitate
• intuiţie tehnică
• gândire deductivă şi inducţivă
• dexteritate manuală
• coordonare fizică
• competenţe de coordonare a activităţii organizatorice

708
 Monografie profesională

Tehnician în industria celulozei şi hârtiei

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Tehnicianul în industria celulozei şi hârtiei desfăşoară activităţi care ţin de organizarea
muncii şi responsabilităţi şi răspunderi privind buna desfăşurare a activităţii personalului din
subordine, inclusiv referitor la calitatea muncii acestora, precum şi la respectarea exigenţelor
privind calitatea mediului.
Activităţile curente ale tehnicianului care lucrează în acest domeniu se referă la :
• conducerea şi organizarea personalului operativ din subordine pentru realizarea
obiectivelor de lucru propuse, în condiţii de siguranţă
• realizarea programului de producţie stabilit de serviciul tehnic-producţie, la începutul
fiecărei luni, respectând exigenţele privind consumurile minime de materii prime,
materiale auxiliare şi utilităţi
• verifică starea personalului la prezentarea acestuia la serviciu
• răspunde de folosirea integrală a timpului de lucru de către personalul din subordine
• întocmeşte graficele de lucru şi programează concediile de odihnă ale personalului
din subordine, în acord cu programul stabilit de conducătorii şirmei şi ai secţiei
• organizeazp fiecare loc de muncă şi repartizează personalul din subordine pe
instalaţii şi lucrări
• asigură respectarea riguroasă a tehnologiilor de fabricaţie şi a instrucţiunilor privind
exploatarea instalaţiilor şi utilajelor din industria celulozei şi hârtiei
• asigură însuşirea şi respectarea strictă a „Normelor specifice de protecţia muncii
pentru clor” de către personalul din subordine
• execută controlul pe instalaţii, sesizează defecţiunile şi ia măsurile ce se impun
pentru rezolvarea lor în timp cât mai scurt
• răspunde de cantitatea şi calitatea producţiei pe toate fazele de fabricaţie, de
respectarea şi încadrarea în normele de consum şi normele de calitate ale produselor
fabricate

709
• informează asupra producţiei realizate şi participă la analiza zilnică a producţiei, a
calităţii acesteia, a consumurilor specifice şi a cheltuielilor de secţie
• preia sarcinile de la formaţia din schimbul anterior şi le predă schimbului următor, cu
precizarea obiectivelor de urmărit
• întocmeşte raportul de tură cu activitatea desfăşurată
• participă la elaborarea şi realizarea programului de reparaţii la oprirea generală a
secţiei
• respectă şi asigură respectarea prevederilor şi normativelor în vigoare de protecţia
muncii şi PSI
• trebuie să cunoască „Planul de acţiune în caz de accident chimic” şi să verifice
efectuarea corespunzătoare a exerciţiului de alarmare chimică de către fiecare tură de
lucru
• trebuie să cunoască modul de organizare în caz de incendiu pentru fiecare loc de
muncă
• aplică responsabilităţile care-i revin în cadrul sistemului de management al calităţii
mediului
• identifică neconformităţile de produs, proces sau mediu şi întocmeşte fişa de
neconformitate în care stabileşe cauzele care au generat acele neconformităţi, decizia
de tratare a neconformităţii, termenul şi responsabilităţile
• în funcţie de cauzele neconformităţilor identificate, stabileşte acţiunile corective
• în situaţiile de poluări accidentale, anunţă dispecerul de serviciu şi staţia de epurare
ape uzate
• în caz de avarie la depozitul de clor, coordonează echipa de intervenţie
• instruieşte personalul din subordine şi urmăreşte buna funcţionare şi exploatare a
instalaţiilor
• instruieşte personalul din subordine şi urmăreşte aplicarea strictă a instrucţiunilor de
lucru, a celor de protecţia muncii, PSI, protecţia mediului şi Regulamentul de Ordine
Interioară
• efectuează instructajul periodic de protecţia muncii, PSI şi situaţii de urgenţă pentru
membrii formaţiei de lucru din subordine
• verifică cunoştinţele dobândite de personalul din subordine în timpul instructajului
• evaluează personalul din subordine şi completează fişele de apreciere a acestora

710
1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor
Nu se poate face i ierarhie a importanţei sarcinilor care revin tehnicianului din industria
celulozei şi hârtiei, pentru că nu se poate pune pe prim plan o exigenţă tehnică sau
tehnologică şi în plan secundar o sarcină care vizează modul de acţionare în cazul unor
accidente chimice, incendii sau de poluare a mediului. Cum nu poate fi trecută în plan
auxiliar munca de organizare a schimbului de lucru, de preluare din mers a producţiei şi de
predare a sarcinilor de lucru către schimbul următor.
Se poate face, în schimb o structurare a sarcinilor şi atribuţiilor acestui post pe următoarele
categorii de probleme:
Ø probleme de organizare a muncii – primiri, predări de sarcini de lucru, întocmiri ale
planurilor de lucru, realizarea programului de producţie, graficul de lucru al
personalului, organizarea locului de muncă, rapoarte de producţie
Ø sarcini de control privind calitatea muncii şi a produselor respectând normele de
consum şi controlul neconformităţilor de calitate, controlul bunei funcţionări a
utilajelor tehnologice
Ø sarcini de instruire a personalului pentru situaţii de urgenţă cauzate de accidente de
muncă, accidente chimice, incendii sau poluări chimice, de verificare a instruirii şi de
executare a planurilor de acţiune în cazul producerii acestor accidente.
Din punctul de vedere al timpului alocat diverselor activităţi, acestea pot fi zilnice (verificări
ale personalului, organizarea fiecărui loc de muncă, controlul instalaţiilor, preluarea şi
predarea sarcinilor la schimb, rapoarte, pontaje,identificarea
neconformităţilor,corecţii,verificări stocuri,informări pe linie ierarhică superioară), în caz de
avarie (alertarea dispecerului, coordonarea echipei de intervenţie,oprirea instalaţiei), lunar
(instruirea personalului în subordine, informări privind controalele, verificarea cunoştinţelor
dobândite la instructaje, pontaj lunar) şi anual (participarea la elaborarea programului de
reparaţii, evaluarea personalului şi completarea fişelor de apreciere).

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Pentru buna desfăşurare a activităţilor specifice acestei ocupaţii este foarte importantă
identificarea informaţiilor şi evaluarea lor. Începând de la preluarea schimbului de lucru,până
la predarea către schimbul următor, tehnicianul din această industrie controlează şi evaluează
starea personalului din subordine, starea instalaţiilor tehnologice în ceea ce priveşte
parametrii tehnico-funcţionali, încadrarea în normele tehnologice de producţie şi de consum,

711
 corelarea acestora cu sarcinile de producţie zilnice şi pe termen mai lung, conform planului
de producţie.
O altă categorie de activităţi foarte importante pentru realizarea sarcinilor de serviciu se
referă la comunicare, în primul rând la relaţia de lucru cu echipa din subordine,
monitorizarea activităţilor acestora, acordarea de consultanţă în anumite situaţii, antrenarea
acestora în activitatea de producţie şi găsirea mijloacelor de motivare a acestora. Maniera de
lucru cu echipa din subordine este esenţială pentru bunul mers al activităţilor productive.
Marile respnsabilităţi care revin tehnicianului care exercită această ocupaţie presupun
solicitări intelectuale de tipul prelucrării şi analizei informaţiilor tehnice,tehnologice sau în
situaţii accidentale, evaluarea acestor informaţii pentru elaborarea deciziilor rapide ce trebuie
luate în diferitele situaţii de lucru.
O categorie aparte de tipuri de activităţi se referă la operarea cu echipamente şi controlul
funcţionării acestora, repararea şi întreţinerea lor prin procedee tehnice complexe şi nu în
ultimul rând operarea pe computer.
2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei
Această variată tipologie a activităţilor implicate în munca tehnicianului din industria
celulozei şi hârtiei presupune ca acesta să aibă unele abilităţi necesare practicării ocupaţiei.
Din categoria abilităţilor intelectuale, sunt apreciate ca foarte importante cele referitoare la
rapiditatea de gândire şi atenţia, precum şi uşurinţa lucrului cu cifrele şi de memorare.
Din categoria abilităţilor senzoriale sunt estimate ca necesare cele privind acuitatea vizuală
şi auditivă, iar în ceea ce priveşte calităţile fizice se apreciază ca importantă rezistenţa la efort
fizic mare de scurtă durată.
2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei
Din categoria competenţelor generale necesare practicării acestei ocupaţii sunt de menţionat
ca fiind foarte importante cele referitoare la operaţiunile de calcul matematic şi de
monitorizare.
Cele mai frecvente situaţii de producţie cu care se confruntă tehnicianul în această industrie
sunt cele referitoare la analiza cauzelor care au generat disfuncţionalităţi tehnologice sau de
calitate a produselor, ceea ce presupune competenţa de analiză cauzală, de evaluare şi luare a
deciziilor.
Munca de coordonare a echipei din subordine presupune competenţe de coordonare a
activităţii grupului potrivit sarcinilor de lucru, competenţe de persuasiune privind
obligativitatea respectării normelor tehnologice şi de siguranţă, precum şi competenţe
necesare actului de instruire a membrilor echipei de lucru în special privind respectarea

712
 normelor prin care se pot evita situaţiile accidentale şi privind comportamentul personalului
şi sarcinile acestuia când se produc situaţiile accidentale.
În foarte mare măsură sunt apreciate ca necesare competenţele tehnice de utilizare a
computerului, de analiză tehnică, de lucru cu echipamente, de monitorizare a operaţiilor
tehnice şi tehnologice, de inspecţie a produselor realizate.
Nivelul de competenţă al tehnicianului în industria celulozei şi hârtiei priveşte şi latura
managerială a acestei ocupaţii, modul în care practicantul acestei ocupaţii ştie să gestioneze
timpul de lucru, să folosească resursele materiale şi umane de care dispune.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Programul de lucru al tehnicianului din această industrie este organizat în schimburi,
lucrându-se în flux continuu. Procesul tehnologic de fabricare a celulozei şi hârtiei este un
proces chimic, desfăşurat în instalaţii cu flux continuu, în care sarcinile de serviciu se preiau
şi se predau „din mers”.
Persoanele care practică această ocupaţie sunt angajate cu contract de muncă pe perioadă
nedeterminată, cu program complet de lucru.
Activitatea tehnicianului din industria celulozei şi hărtiei se desfăşoară în unitatea cu sediul
fix, fiind legată de supravegherea modului de lucru al echipei din subordine care deserveşte
instalaţiile tehnologice de fabricaţie.
Condiţiile de muncă în care se practică această ocupaţie grele, caracterizate prin căldura
excesivă degajată de instalaţiile de fabricaţie, umiditate ridicată, aer poluat, zgomot, condiţii
de muncă cu disconfort fizic sporit. Pentru acest loc de muncă, condiţiile sunt dependente de
starea instalaţiilor de fabricaţie. Aceste condiţii de muncă s-au înbunătăţit în ultimii 10 ani ca
urmare a măsurilor de modernizare a tehnologiilor şi instalaţiilor.
Deşi mediul de lucru este destul de solicitant, nu au fost înregistrate cazuri de îmbolnăviri
profesionale.
Specialiştii investigaţi apreciază că ocupaţia de tehnician în industria de celuloză şi hârtie
poate fi practicată mai degrabă de bărbaţi, care suportă mai uşor condiţiile de lucru şi pentru
care este mai uşoară în anumite situaţii intervenţia pe utilaje pentru manevre de ventile şi
manipularea unor piese mecanice.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat

713
 În ultimii ani, nivelul tehnic şi tehnologic al instalaţiilor, echipamentelor şi tehnologiilor s-a
schimbat în foarte mare măsură în sensul tendinţei de automatizare într-o proporţie foarte
mare sau, în anumite cazuri, complete. Acest lucru a necesitat adaptarea din mers la aceste
procese şi creşterea nivelului de competenţă a personalului din cadrul secţiei. Pentru
îmbunătăţirea calităţii produselor şi pentru protecţia mediului, instalaţiile au fost dotate cu
module complet automatizate, înlucuind tehnologiile şi utilajele vechi (Spre exemplu,
modulul pentru sortarea la cald a celulozei cu recirculare completă, introducerea în
tehnologie a unei trepte de albire cu oxigen, care a condus la diminuarea cantităţii de agenţi
poluanţi la albire).
Urmărirea modului de funcţionare a cestor noi echipamente şi tehnologii implică dobândirea
unor noi cunoştinţe privind noile bucle de automatizare, subansamblele utilajelor şi modul de
exploatare şi întreţinere, cunoaşterea impactului asupra mediului prin exploatarea noilor
instalaţii. În plan psihic, este mai mult solicitată atenţia distributivă şi capacitatea de reacţie
rapidă în caz de avarie. Noile tehnologii automatizate au procesele corelate pe calculatoare
de proces. În plus, pentru dialogul cu reprezentanţii firmelor cu care se colaborează la
modernizarea instalaţiilor şi chiar pentru utilizarea calculatorului este necesară cunoaşterea
unei limbi străine.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani sunt de natură
tehnologică, evoluţia acestora din raţiuni productive şi de protecţie a mediului conducând la
schimbări în organizarea activităţii la locul de muncă.
Alte categorii de factori care au condiţionat activitatea în acest domeniu şin de exigenţele
pieţei, de creşterea competiţiei în domeniu şi adaptarea la exigenţele beneficiarilor.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Se estimează că în perioada imediat următoare vor fi modificări importanteîn conţinutul
muncii pentru această ocupaţie, generate de automatizarea completă a instalaţiilor de
producţie.
Monitorizarea funcţionării instalaţiei se va efectua pe calculator de proces. Acest lucru va
conduce la reducerea numărului de personal operator din subordinea tehnicianului şi,
implicit, activitatea acestuia de coordonare va fi mai degrevată în ceea ce priveşte sarcina de
supraveghere a instalaţiilor. Întreaga operaţiune de monitorizate se va realiza, în acest caz
într-o cameră de comandă, prin urmărirea parametrilor afişaţi de calculatorul de proces.

714
4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Persoanele care practică această ocupaţie în firma investigată sunt operatori chimişti cu
şcoală de maiştri, inginer tehnolog cu specializare în domeniul celulozei şi hârtiei, inginer
chimist cu specializare în alte domenii ale chimiei (organică, anorganică), subingineri
chimişti

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare următoarele nivele de pregătire:
§ mediu – pentru utilizarea computerului şi cunoştinţe de mecanică, manageriat şi
legislaţie şi securitate publică
§ superior – pentru subdomeniul tehnologic de specialitate (de proiectare, dacă
tehnicianul este şi proiectant pentru tehnologia celulozei şi hârtiei) şi de chimie

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Pentru practicarea acestei ocupaţii, nivelul minim necesar de educaţie este şcoala de maiştri
sau tehnică de specialitate celuloză şi hârtie. Acest nivel de pregătire minimă nu a evoluat în
timp, dar, pentru anul curent, dată fiind adoptarea noilor procese tehnologice automatizate,
se estimează că este necesară completarea instrucţiei şcolare iniţiale prin şcoli profesionale
de specialitate cu exigenţa privind vechimea minimă la locul de muncă de 5 ani în secţia în
care va fi promovat după absolvirea şcolii de maiştri.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pregătirea de lungă durată pentru dobândirea cunoştinţelor necesare practicării ocupaţiei de
tehnician în industria celulozei şi hârtiei se face în şcolile de maiştri de 1,5 – 2 ani, în funcţie
de forma de învăţământ de zi sau seral.
Este necesară şi pregătirea de scurtă durată, prin cursuri cu durata până la 2 luni, al căror
conţinut trebuie să cuprindă:
§ elemente de tehnologii moderne de fabricaţie pentru fabricarea celulozei şi hârtiei, cu
elemente de conţinut pentru fazele fabricaţiei, regenerarea sărurilor sodice, produse
clorosodice, fazele de fabricaţie ale hârtiei
§ pregătirea teoretică şi practică pentru introducerea în procesul tehnologic a unor nucle
noi de automatizare
§ cursuri de operare pe calculator

715
 § cursuri de limba engleză

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Ocupaţiile înrudite cu cea de tehnician în industria celulozei şi hârtiei sunt tehnician proiectant în
această industrie, maistru tehnolog, coordonator formaţie de lucru, conductor instalaţie la
pupitru de comandă (muncitor cu înaltă pregătire)
Tehnicianul în această industrie mai cooperează cu inginerul tehnolog şi şeful secţiei de
fabricaţie, cărora le este subordonat şi cu operatorii cărora le supraveghează şi coordonează
activitatea.
Colaboratori pe acelaşi nivel ierarhic sunt muncitorii auxiliari din domeniile electric,
mecanic,aparate de măsură şi control.

6.Concluzii

Ocupaţia de tehnician în industria celulozei şi hârtiei intră în categoria ocupaţiilor dominante şi

este încadrată în COR la nr.317301
Activităţile specifice acestei ocupaţii sunt de natură organizatorică privind locul şi sarcinile
operatorilor din echipa de lucru, de natură tehnologică privind respectarea parametrilor de
fabricaţie şi a consumurilor de materii şi materiale pentru asigurarea calităţii produselor, precum
şi de monitorizare, de ţinere sub control a parametrilor funcţionali, cu respectarea instrucţiunilor
de protecţie a muncii, evitarea avariilor, paza contra incendiilor şi protejarea mediului.
Tipologia activităţilor implicate în munca tehnicianului din industria celulozei şi hârtiei
presupune ca acesta să aibă unele abilităţi necesare practicării acestei ocupaţii. Din categoria
abilităţilor intelectuale, sunt apreciate ca foarte importante cele referitoare la rapiditatea de
gândire şi atenţie, precum şi uşurinţa lucrului cu cifrele şi de memorare.
Din categoria abilităţilor senzoriale sunt estimate ca necesare cele privind acuitatea vizuală şi
auditivă, iar în ceea ce priveşte calităţile fizice se apreciază ca importantă rezistenţa la efort fizic
mare de scurtă durată.
Cele mai frecvente situaţii de producţie cu care se confruntă tehnicianul în această industrie sunt
cele referitoare la analiza cauzelor care au generat disfuncţionalităţi tehnologice sau de calitate a
produselor, ceea ce presupune competenţa de analiză cauzală, de evaluare şi luare a deciziilor.
Munca de coordonare a echipei din subordine presupune competenţe de coordonare a activităţii
grupului potrivit sarcinilor de lucru, competenţe de persuasiune privind obligativitatea respectării

716
normelor tehnologice şi de siguranţă, precum şi competenţe necesare actului de instruire a
membrilor echipei de lucru în special privind respectarea normelor prin care se pot evita
situaţiile accidentale şi privind comportamentul personalului şi sarcinile acestuia când se
produc situaţiile accidentale.
În foarte mare măsură sunt apreciate ca necesare competenţele tehnice de utilizare a
computerului, de analiză tehnică, de lucru cu echipamente, de monitorizare a operaţiilor tehnice
şi tehnologice, de inspecţie a produselor realizate.
Nivelul de competenţă al tehnicianului în industria celulozei şi hârtiei priveşte şi latura
managerială a acestei ocupaţii, modul în care practicantul acestei ocupaţii ştie să gestioneze
timpul de lucru, să folosească resursele materiale şi umane de care dispune.
Pregătirea de lungă durată pentru dobândirea cunoştinţelor necesare practicării ocupaţiei de
tehnician în industria celulozei şi hârtiei se face în şcolile de maiştri de 1,5 – 2 ani, în funcţie de
forma de învăţământ de zi sau seral.
Este necesară şi pregătirea de scurtă durată, prin cursuri cu durata până la 2 luni, al căror conţinut
trebuie să cuprindă:
§ elemente de tehnologii moderne de fabricaţie pentru fabricarea celulozei şi hârtiei, cu
elemente de conţinut pentru fazele fabricaţiei, regenerarea sărurilor sodice, produse
clorosodice, fazele de fabricaţie ale hârtiei
§ pregătirea teoretică şi practică pentru introducerea în procesul tehnologic a unor nucle
noi de automatizare
§ cursuri de operare pe calculator
§ cursuri de limba engleză
Programul de lucru al tehnicianului din această industrie este organizat în schimburi, lucrându-se
în flux continuu.
Activitatea tehnicianului din industria celulozei şi hărtiei se desfăşoară în unitatea cu sediul fix,
fiind legată de supravegherea modului de lucru al echipei din subordine care deserveşte
instalaţiile tehnologice de fabricaţie.
Condiţiile de muncă în care se practică această ocupaţie grele, caracterizate prin căldura excesivă
degajată de instalaţiile de fabricaţie, umiditate ridicată, aer poluat, zgomot, condiţii de muncă cu
disconfort fizic sporit. Pentru acest loc de muncă, condiţiile sunt dependente de starea
instalaţiilor de fabricaţie.
Deşi mediul de lucru este destul de solicitant, nu au fost înregistrate cazuri de îmbolnăviri
profesionale.
Specialiştii investigaţi apreciază că ocupaţia de tehnician în industria de celuloză şi hârtie poate
fi practicată mai degrabă de bărbaţi, care suportă mai uşor condiţiile de lucru şi pentru care este

717
mai uşoară în anumite situaţii intervenţia pe utilaje pentru manevre şi manipularea unor piese
mecanice.
Se estimează că în perioada imediat următoare vor fi modificări importanteîn conţinutul muncii
pentru această ocupaţie, generate de automatizarea completă a instalaţiilor de producţie.
Monitorizarea funcţionării instalaţiei se va efectua pe calculator de proces. Acest lucru va
conduce la reducerea numărului de personal operator din subordinea tehnicianului şi, implicit,
activitatea acestuia de coordonare va fi mai degrevată în ceea ce priveşte sarcina de supraveghere
a instalaţiilor. Întreaga operaţiune de monitorizate se va realiza, în acest caz într-o cameră de
comandă, prin urmărirea parametrilor afişaţi de calculatorul de proces.

718
 Monografie profesională

Ţesător

1.Natura activităţii

1.7. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de ţesător face parte din categoria ocupaţiilor dominante
Activităţile specifice acesteia sunt simplificate de gradul mare de automatizare a maşinilor
care execută ţeserea materialelor după programul inserat în cititorul maşinilor. În aceste
condiţii, activităţile muncitorului ţesător se rezumă la supravegheri şi intervenţii, după caz.
Principalele activităţi specifice ale ţesătorului sunt:
§ Pregăteşte firele pentru urzeală şi bătătură pentru ţesere
§ Deserveşte maşina de răsucit şi urzitorul
§ Realizează năvădirea
§ Citeşte desenele năvădirii
§ Urmăreşte defectele de calitate ale bobinelor, firelor
§ Pregăteşte maşina de ţesut mpntând sulurile de urzeală
§ Alimentează maşina de ţesut cu fire de bătătură
§ Deserveşte maşina de ţesut cu proiectil
§ Deserveşte maşina de ţesut cu graifer
§ Supravegherea modului de funcţionare a maşinilor de ţesut
§ Efectuarea dodurilor în caz de rupere a firelor
§ Alimentarea maşinilor cu materii prime (firele alese de tehnilog conform compoziţiei
produsului care se fabrică)
§ Controlul calităţii materialului ţesut
§ Predarea baloţilor de material pentru etapa de supracontrol
§ Respectarea normelor de Tehnica Securităţii Muncii şi Prevenire şi Stingere a
Incendiilor
§ Curăţenia la locul de muncă
§ Predarea maşinilor la schimbul următor, dacă munca este în schimburi.
Se poate afirma că munca ţesătorului, pe măsura perfecţionării maşinilor de ţesut, s-a
transformat într-o activitate de operatorie, în care practicantul acestei ocupaţii trebuie să

719
 alimenteze maşina, să o pornească, să-i supravegheze modul de funcţionare, să remedieze
ruperea accidentală a firelor şi să oprească maşina cănd sunt constatate disfuncţionalităţi.
În atribuţiile muncitorului ţesător nu intră activităţile de întreţinere tehnică a echipamentelor
şi maşinilor şi nici partea de programare a procesului de ţesere a materialelor. Pentru acestea
sunt solicitaţi reglorii, mecanicii, iar pentru partea de program tehnologul şi maistrul.
Muncitorul ţesător acţionează sau întrerupe maşina şi o supraveghează pentru a se executa
lucrarea în condiţii de calitate.
Asigurarea calităţii materialelor este asistată şi de postul de lucru care succede obligatoriu în
tehnologia ţesătorilor : supracontrolul.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Cea mai importantă activitate a ţesătorului se referă deservirea maşinilor de filatură,
ţesătorie, tricotaje, finisaje, vătale şi spate, precum şi a utilajelor din ţesătorie: uruitor, maşină
de bobinat, maşină de răsucit, maşină de canetat, maşină de încleiet, maşină de ţesut.
Deservirea acestora înseamnă de fapt supravegherea traseelor firelor şi intervenţiile de
legare când se produce ruperea. Există o toleranţă care se referă la numărul de noduri pe
unitatea de suprafaţă ţesută, toleranţă acceptată tehnologic în funcţie de calitatea materiilor
prime utilizate, dar, dacă ruperea este frecventă, ţesătorul trebuie să oprească maşina şi să
solicite maistrului sprijinul sau reglorului pentru că supracontrolul va constata
neconformitatea calităţii produsului realizat.
Alte operaţii importante se referă la alimentarea maşinilor cu materii prime,preluarea şi
predarea schimbului.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Cel mai important tip de activitate se referă la controlul modului de funcţionare a maşinilor
de ţesut şi aceasta este esenţa ecestei ocupaţii. În plus, ţesătorul manevrează bobinele cu fire
care reprezintă materia primă, le montează pe maşini în spaţiile de alimentare.
Un alt tip de activitatea foarte important este intervenţia în caz de rupere a firelor, caz în care
trebuie să sesizeze prompt această disfuncţionalitate şi să facă nodurile conform procedurilor
tehnologice.
Alt tip de activitate fizică se referă la intevenţia de acţionare a echipamentului de lucru, la
pornirea şi oprirea maşinilor ori de câte ori acest lucru este impus de disfuncţionalităţi.

720
 În procesul muncii, ţesătorul comunică cu maistrul care asigură şi organizează secţia
respectivă, cu colegii de muncă, cu mecanicii şi reglorii care fac intervenţiile tehnice la
maşini.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Abilităţile fără de care munca ţesătorului nu se poate realiza se referă la atenţia selectivă şi
distributivă. În câmpul vizual de lucru sunt în funcţiune multiple trasee ale firelor care
trebuie urmărite, în condiţiile în care acestea sunt în mişcare, alături de alte piese în mişcare
care distrag atenţia. În aceste condiţii, ţesătorul trebuie să sesizeze imediat ruperea unui fir şi
să intervină pentru relizarea legăturii. Mai mult, cu cât procesul tehnologic este mai
automatizat, sarcinile ţesătorului privind supravegherea se pot extinde la supravegherea mai
multor maşini, ceea ce necesită nu numai concentrarea atenţiei pe traseul unei coordonate, ci
şi atenţia distributivă şi sesizarea rapidă a disfuncţionalităţilor.
Mai mult, ţesătorul trebuie să gândească rapid asupra cauzei care producerea
disfuncţionalitatea şi, după caz, să ceară intervenţia echimelor de mecanici şi reglori.
Munca în ţesătorii este intens solicitantă fizic din cauza deplasărilor în câmpul de lucru, a
rapidităţii intervenţiei.
Pentru exercitarea activităţilor specifice este nevoie în special de dexteritatae /îndemănare şi
fineţe/acurateţe în mişcări, de coordonare a mişcărilor.
Din categoria abilităţilor senzoriale sunt de menţionat ca solicitate intens vederea de aproape
şi de departe şi acuitatea auditivă.
Vederea de aproape este necesară intervenţiilor de restabilire a legăturilor la fire, iar vederea
de departe este necesară pentru supravegherea ansamblului de circuite şi trasee al o maşină
sau la un grup de câteva maşini pe care lucrează simultan un ţesător. Mai mult este necesară
şi abilitatea de diferenţiere a culorilor materialelor şi materiilor prime cu care se lucrează.
În ţesătorii este un zgomot care depăşeşte pragul normal de toleranţă fiziologică pentru acest
parametru de microclimat. În aceste condiţii, ţesătorul trebuie să perceapă ritmul normal de
lcru al maşinii şi să deceleze semnalele care pot reprezenta avertizări privind posibile
disfuncţionalităţi.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Principala competenţă a ţesătorului se referă la monitorizare. El trebuie să ţină sub control
întregul proces de ţesere a materialului la maşinile pe care le are în supraveghere. Nu este un
proces de monitorizare superficial, ci un proces cu încărcătură de respaonsabilitate, care

721
 decurge din necesitatea intervenţiilor în caz de nevoie, pentru asigurarea condiţiilor de
calitate a fabricaţiei materialelor.
O altă competenţă foarte importantă se referă la lucrul cu echipamente şi maşini. Această
competenţă tehnică priveşte respectarea instrucţiunilor tehnice şi tehnologice, a etapelor şi
condiţiilor care trebuie îndeplinite în acţionarea de pornire şi oprire a maşinilor.
În competenţele tehnice ale acestei ocupaţii intră şi supravegherea modului de funcţionare,
depistarea disfuncţionalităţilor care pot afecta calitatea produselor. Inspecţia primară a
produsului atestă calitatea funcţionării echipamentelor tehnice.
Alte competenţe importante privesc analiza cauzală, depistarea motivelor tehnice care pot
produce ruperea materialelor, evaluarea acestora şi luarea deciziei de remediere.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Modalitatea normală şi uzitată de organizare a timpului de lucru este în schimburi organizate
în zilele lucrătoare.
Ţesătorul lucrează pe bază de contract de muncă încheiat pe o perioadă nedeterminată. El îşi
desfăşoară activitatea în unităţi la punct fix, în secţiile de producţie în care se găsesc maşinile
de ţesut.
Munca ţesătorului este obositoare din punct de vedere fizic, poziţia de lucru este ortostatică
pe toată durata schimbului de lucru, cu frecvente solicitări modificare a poziţiei corpului
(extensie şi aplecare) în câmpul de lucru, cu solicitatea mare a segmentelor periferice ale
braţelor.
Munca este şi stresantă, oboseala psihică fiind determinată de solicitarea de durată a atenţiei
şi de condiţiile generale ale microclimat.
Microclimatul este caracterizat prin căldură excesivă şi uniditate, care sunt condiţii reftrictive
tehnologic, aer poluat şi zgomot şi vibraţii de la maşinile de ţesut. Zbomotul de intensitate
joasă depăşeşte pragul normal admis.
Datorită impunerilor de natură tehnologică privind necesitatea căldurii şi umidităţii ca
exigenţe necesare în procesul de fabricaţie, condiţiile de muncă din ţesătorii nu se pot
ameliora semnificativ. Cresc performanţele tehnice ale maşinilor, poate scădea într-o anumită
măsură nivelul zgomotului şi vibraţiilor, dar condiţiile de muncă pentru această ocupaţie
rămân grele.La practicanţii acestei ocupaţii pot apare boli profesionale, ale aparatului auditiv
şi respirator, cauza incidenţei acestora fiind reprezentată de condiţiile de microclimat ale
muncii.
În ultimii 10 ani, frecvenţa bolilor profesionale a rămas aceeaşi pentru această ocupaţie.

722
 Se consideră că pentru practicarea acestei ocupaţii sunt mai indicate femeile, care au
răbdarea, fineţea şi dexteritatea necesare activităţilor necesare. Munca este considerată
migăloasă.
Nu sunt adoptate măsuri de motivare şi stimulare a muncii. Mai mult, numărul comenzilor
fiind în scădere, datorită restricţiilor de piaţă, există chiar pericolul desfiinţării unităţilor mari
productive şi transferul acestei producţii către unităţi mai mici,

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani, conţinutul muncii specific acestei ocupaţii s-a schimbat în mare măsură ca
efect al schimbării utilajelor. Vechile utilaje au fost înlocuite cu maşini de ţesut fără suveică,
ceea ce a determinat asimilarea unor cunoştinţe legate de particularităţile acestei noi
tehnologii.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii schimbărilor în conţinutul muncii în ultimii 10 ani au fost reprezentaţi de
schimbările de natură tehnologică, de creşterea competiţiei în domeniu şi de adaptarea la
exigenţile beneficiarilor acestor tipuri de produse.
3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Nu se întrevăd schimbări majore în conţinutul muncii acestei ocupaţii, decât în măsura nur
eventuale retehnologizări.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Ţesători

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe generale de nivel elementar şi
cunoştinţe de nivel mediu privind securitatea muncii.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim necesar de instrucţie iniţială nu s-au modificat în timp, iar
nivelul de referinţă este reprezentat de şcolile profesionale cu profil textil

723
4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru dobândirea cunoştinţelor şi deprinderilor necesare practicării acestei ocupaţii sunt
necesare cursuri de formare profesională în meseria de ţăsător, cu durata de 6 luni.
Este de asemenea indicat ca ţesătorul să beneficieze de cursuri oeriodice sau neperiodice de
pregătire în domenii conexe activităţii de ţesător, cum ar fi cursuri de scurtp durată privind
controlul calităţii, privind cunoaşterea noutăţilor în domeniu, protecţia muncii.

5.Ocupaţii înrudite

Firăreasă
Neveditor

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: inginer tehnolog, maistru
În aval: controlor calitate, operatori

6.Concluzii

Ocupaţia de ţesător – COR 743201 – face parte din categoria ocupaţiilor dominante, care în
acest moment traversează un moment de criă în ceea ce priveşte solicitarea pe piaţa forţei de
muncă. Aceasta se datorează faptului că în acest moment sunt din ce în ce mai puţine
solicitările pentru ţesături de mare serie şi în mari cantităţi, cum este cazul producţiei în marile
ţesătorii. Solicitările de piaţă pentru cantităţi mai mici, conforme seriilor restrânse din
industria confecţiilor, precum şi criteriile de piaţă care guvernează cererea şi oferta de aceste
produse, conduc la restrângerea activităţii în unele mari ţesătorii şi trasferul producţiei către
unităţi mai mici.
Cea mai importantă activitate a ţesătorului se referă supravegherea firelor şi la intervenţiile
de legare când se produce ruperea. Există o toleranţă care se referă la numărul de noduri pe
unitatea de suprafaţă ţesută, toleranţă acceptată tehnologic în funcţie de calitatea materiilor
prime utilizate, dar, dacă ruperea este frecventă, ţesătorul trebuie să oprească maşina şi să
solicite maistrului sprijinul sau reglorului pentru că supracontrolul va constata
neconformitatea calităţii produsului realizat.
Abilităţile fără de care munca ţesătorului nu se poate realiza se referă la atenţia selectivă şi
distributivă. În câmpul vizual de lucru sunt în funcţiune multiple trasee ale firelor care

724
trebuie urmărite, în condiţiile în care acestea sunt în mişcare, alături de alte piese în mişcare
care distrag atenţia. În aceste condiţii, ţesătorul trebuie să sesizeze imediat ruperea unui fir şi
să intervină pentru relizarea legăturii. Mai mult, cu cât procesul tehnologic este mai
automatizat, sarcinile ţesătorului privind supravegherea se pot extinde la supravegherea mai
multor maşini, ceea ce necesită nu numai concentrarea atenţiei pe traseul unei coordonate, ci
şi atenţia distributivă şi sesizarea rapidă a disfuncţionalităţilor.
Ţesătorul lucrează pe bază de contract de muncă încheiat pe o perioadă nedeterminată. El îşi
desfăşoară activitatea în unităţi la punct fix, în secţiile de producţie în care se găsesc maşinile
de ţesut.
Munca este desfăşurată în poziţie ortostatică, cu frecvente deplasări, aplecări şi extensii în
câmpul de lucru, este considerată obositoare fizic şi psihic.
Microclimatul este caracterizat prin căldură excesivă şi uniditate, care sunt condiţii reftrictive
tehnologic, aer poluat şi zgomot şi vibraţii de la maşinile de ţesut. Zbomotul de intensitate
joasă depăşeşte pragul normal admis.
Datorită impunerilor de natură tehnologică privind necesitatea căldurii şi umidităţii ca
exigenţe necesare în procesul de fabricaţie, condiţiile de muncă din ţesătorii nu se pot
ameliora semnificativ. Cresc performanţele tehnice ale maşinilor, poate scădea într-o anumită
măsură nivelul zgomotului şi vibraţiilor, dar condiţiile de muncă pentru această ocupaţie
rămân grele.La practicanţii acestei ocupaţii pot apare boli profesionale, ale aparatului auditiv
şi respirator, cauza incidenţei acestora fiind reprezentată de condiţiile de microclimat ale
muncii.
Se consideră că pentru practicarea acestei ocupaţii sunt mai indicate femeile, care au
răbdarea, fineţea şi dexteritatea necesare activităţilor considerate migăloase.
Elemente de profil :
• absolvenţi de şcoli profesionale
• curs de calificare de 6 luni şi practică la locul de muncă
• rezistenţă la efort fizic şi muncă în poziţie ortostatică
• dexteritate manuală
• coordonare fizică
• vedere bună sau foarte bună de aproape şi de la distanţă
• atenţie concentrată şi distributivă
• rapiditate în mişcare
• rezistenţă la condiţii de microclimat caracterizate prin căldură, umiditate, poluare
a aerului, zgomot şi vibraţii
• acomodare la lucrul în schimburi

725
 Monografie profesională

Traducator

1.Natura activităţii

1.3. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupatia traducatorului se refera in general la activitatea intelectual-creativa de redare in
scris a unui text dintr-o limba sursa intr-o limba tinta. Actul profesional al traducerii
presupune din partea traducatorului o excelenta cunoastere a limbii tinta si o foarte buna
cunosatere a limbii sursa, cunostinte lingvistice la nivel de expert si cunostinte in
specialitatea de lucru. Traducera desemneaza deopotriva activitatea traducatorului, procesul
de traducere si rezultatul final al acestei activitati, adica textul tradus, in sine.
Exercitarea activităţilor specifice acestei ocupaţii este precedată de o intensă informare
pentru a cunoaşte documentele pe care trebuie sa le traduca. Pentru asigurarea unui rezultat
superior din punct de vedere al calitatii si al eficientei, potrivit scopului avut in vedere de
catre utilizatorul de traducere, traducatorul identifica eventualele probleme de ambiguitate
lingvistica, anomaliile, abrevierile sau oricare alte aspecte care necesita clarificare, impreuna
cu beneficiarul traducerii, cu seful de proiect si cu inginerii implicati in realizarea
proiectului. Apoi cerceteaza textul sursa din punct de vedere terminologic si al domeniului
de specialitate, stabileste terminologia textului, avizarea lui de catre beneficiar sau un
specialist in domeniu.
O alta categorie de probleme pe care traducatorul trebuie sa o parcurga este traducerea
documentatiei propriu-zise. Odata realizata, lucrarea trece prin alte etape de lucru, si anume,
corectarea versiunii si verificarea ei. Traducatorul urmeaza apoi sa culeaga textul, sa-l
tehnoredacteze, sa-l listeze.
In cazurile cand este necesar, lucrarea tradusa este legalizata la notariat si/sau supralegalizata
la Ministerul Justitiei, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Sanatatii. Ultima etapa este
transmiterea sau predarea documenteleor traduse beneficiarului. Aceasta se face prin e-mail,
fax, listare, suport magnetic, curier rapid.
Alte activitati specifice muncii traducatorului sunt in concordanta cu serviciile pe care le
finalizeaza. Pe langa traducerea propriu-zisa, traducatorul intocmeste liste, glosare sau baze
de date terminologiloce pentru client, creeaza fisiere, in formate si cu formatari specifice;

726
 creeaza si actualizeaza memorii de traducere si baze de date similare; asigura consultanta
privind prezentarea, utilizarea si efectul unor aspecte din textul sursa in textul tinta.
Pe de alta parte, traducatorul face studii de fezabilitate pentru proiecte de traducere, analize
de tip cost-beneficii privind traducerea, evaluarea utilitatii si relevantei acesteia, testeaza
produsele localizate ( software, documentatii tehnice, texte publicitare, denumiri de produse
etc).
O alta activitatea legata de serviciile pe care le ofera traducatorul este revizia de texte
traduse, adica verificarea traducerii sub aspectul respectarii parametrilor de calitate stabiliti
si a specificatiilor stabilite pentru textul tinta. Pentru ca textul sursa trebuie sa fie redat
integral, coerent si consecvent in limba tinta, traducatorul va verifica lingvistic textul tinta
prin compararea cu textul sursa. De asemenea, traducatorul va face editarea, adica revizia
lingvistica si stilistica a textelor tinta cu textele sursa sub aspectul integralitatii, al coerentei
si al consecventei. Traducatorul face subtitrari, adica traduce materiale filmate, cu
respectarea cerintelor specifice.

1.4. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Toate activităţile traducatorului îşi au importanţa lor bine definită. Din acest punct de
vedere, în acest tip de ocupaţie atribuţiile pot fi grupate în succesiunea lor logică si
cronologica astfel:
• Documentarea in vederea realizarii traducerii
• Analizarea documentelor pentru identificarea unor aspecte care necesita clarificare
• Cercetarea textului sursa din punct de vedere terminologic
• Cercetarea domeniului de specialitate
• Stabilirea terminologiei textului
• Realizarea primei versiuni a traducerii
• Corectarea primei versiuni a traducerii
• Revizia lingvistica a traducerii (care se face de catre un alt traducator decat cel care a
facut prima versiune)
• Revizia de specialiatea a traducerii
• Revizia stilistica
• Corectarea traducerii finale
• Tehnoredactarea si listarea traducerii
• Predarea sau transmiterea traducerii

727
 Toate activitatile implicate in munca traducatorului au importanta lor si presupun un scop
final, care este realizarea unei traduceri dintr-o limba sursa intr-o limba tinta.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Identificarea informaţiilor necesare realizarii procesului de traducere este foarte importanta
in practicarea ocupatiei de traducator. Acesta este in mod constant in situatia de a acumula
informatii in domeniul sau de activitate, date fiind conditiile impuse de tendinta actuala de
globalizare, care a dus la cresterea cererii si in domeniul traducerilor de documente, lucru
care a impus acestei piete din Romania o alta dinamica.
Prin varietatea limbilor din/in care se efectueaza traduceri, intregul demers in care este
implicat traducatorul presupune o pemanenta activitate de perfectionare. Familiarizarea cu
informatia este foarte necesara, dat fiind faptul ca nu exista sinonimie absoluta. Asadar,
idealul echivalentei totale este o performanta greu de atins.
Traducerea comunicativa este considerata acum forma ideala de traducere. Motivul este acela
ca, astazi, traducerile de texte specializate destinate schimburilor internationale culturale,
stiintifice, politice, juridice, religioase depasesc cu mult traducerile de texte literare. La
aceasta se adauga faptul ca majoritatea traducerilor au ca scop functionarea ca texte
autonome, independente. De asemenea, majoritatea traducerilor de acest fel nu contin nici o
indicatie cu privire la autor sau traducator. De altfel, nici nu trebuie sa existe in textul-tinta
ceva care sa demonstreze ca textul respectiv este o traducere. Prin urmare, textele traduse
trebuie sa fie functionale si atat de naturale si firesti incat traducerile sa nu se deosebeasca de
textele originale.
Pe de alta parte, traducatorul se confrunta cu situatii de mare dificultate situandu-se intre
doua culturi diferite, traditii, obiceiuri, realitati sociale diferite. Asa cum se stie, toate limbile
au multe cuvinte intraductibile, al caror sens se poate reda numai folosind doua sau mai
multe cuvinte sau o intreaga sintagma in limba tinta. Multe cuvinte ale caror sensuri sunt
determinate de contextul lingvistic, cultural si situational nu se pot traduce in afara
contextului. Esentiala si decisiva este de aceea comunitatea pentru care se face traducerea.
Din categoria activitatilor care tin de interactiune si comunicare, o importanta mare o are
modul in care traducatorul coopereaza cu colegii, si mai ales cu beneficiarii traducerii pe care
o efectueaza. Lucrul in echipa este decisiv pentru a reusi o buna armonizare intre membrii
proiectului, deşi pare o ocupaţie în care succesul şi valorificarea abilităţilor ţin preponderent
de efortul individual al traducatorului. Munca de traducator se realizează într-un complex de

728
 activităţi de comunicare, activităţi desfăşurate în toate planurile de lucru ale acestei ocupaţii,
de la culegerea informaţiei, la comunicarea cu clienţii şi până la relaţia cu instituţia notarială
sau cu alte instituţii abilitate în reglementarea legală a actelor traduse.
O alta categorie de activitati specifice traducatorului este cea de natura intelectuala.
Actualizarea si folosirea cunostintelor se impun in cazul in care apar noi informatii, iar
acestea trebuie adaptate in asa fel incat sa fie conforme cu strategia activitatilor pe care le
desfasoara.
Multitudinea tipurilor de traduceri pe care traducatorul le efectueaza: traducerea
documentara, functionala, autorizata, informativa, actualizarea, rescrierea, internationalizarea
presupun din partea acestuia o buna capacitate de analiza de informatii si prelucrare,
evaluare, organizare si planificare.
Activitatile de operare pe calculator sunt foarte importante in conditiile in care intregul
demers al muncii traducatorului, rezultatul final al acesteia, traducerea, se deruleaza prin
intermediul calculatorului.
In alta ordine de idei, informatia vehiculata de traducator se gaseste in mare masura si pe
suport electronic.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Data fiind complexitatea solicitarilor pentru rezolvarea atributiilor de serviciu, rezolvarea cu
succes a acestora depinde de abilitatile persoanei care are aceasta functie. În practicarea
ocupaţiei de traducator sunt solicitate într-o foarte mare măsură abilităţile intelectuale de tip
cognitiv pentru înţelegerea situaţiilor în vederea evaluării lor, de exprimare orală clară
necesară comunicării cu clienţii, de rapiditate în gândire pentru evaluarea situaţiilor şi
adoptare decizională a strategiei ideale pentru soluţionarea tranzacţiilor (cu satisfacerea
exigenţelor tuturor părţilor implicate).
Unul dintre puctele tari detinute de aceasta profesie este originalitatea. De asemenea, munca
traducatorului presupune abilitati legate de atentie, atat selectiva, cat si distribuitiva, o
gandire deductiva si inductiva, dar si o buna capacitate de memorare.
In ceea ce priveste abilitatile fizice, traducatorul trebuie sa aiba dexteritate si o buna
coordonare fizica. Acuitatea auditiva, vederea de aproape si de departe sunt necesare
exercitarii in bune conditii a muncii de traducator.

729
2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei
Competenţele necesare pentru practicarea acestei ocupaţii se referă la scris, citit, calcule
matematice elementare, analiza critica a situatiilor cu care vine in contact traducatorul, in
contextul activitatii pe care o desfasoara.
O mare importanta in practicarea acestei ocupatii o au invatarea activa, elementele stiintifice
de baza, capacitatea de analiza si intelegere a elementelor care genereaza neintelegeri si
capacitatea de a lua decizii oportune.
Competentele de natura sociala necesare unui traducator sunt cele specifice furnizarii de
servicii.
Pe de alta parte reusita activitatii sale se refera la identificarea problemelor, evaluarea
eficientei solutiilor posibile si implementarea acestora.
Din categoria competentelor manageriale, modul de organizare a timpului de lucru este un
element necesar succesului acestei ocupatii.
De o mare importanta este utilizarea mijloacelor tehnice, calculatorul, fara de care
traducatorul nu ar putea sa realizeze activitatea la parametri ceruti pe piata in ziua de azi si
in conditiile concurentei.
Asadar, competenta de traducere se refera, in general, la capacitatea traducatorului de a
analiza, compara si converti doua sisteme culturale. Aceasta inseamna ca traducatorul
lucreaza permanent ca un mediator intre doua limbi, doua culturi diferite

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Traducatorul îşi desfăşoară activitatea la sediul fix al unităţii/ firmei, de obicei în zilele de
lucru ale săptămânii, în cadrul unui program normal de lucru, în condiţii specifice muncii de
birou.
Pentru posturile în care se practică această ocupaţie se încheie contract de muncă pe
perioadă nedeterminată, cu program complet.
În ultimii 10 ani, condiţiile de muncă specifice acestei ocupaţii au evoluat în foarte mare
măsură atât în ceea ce priveşte interesul pentru asigurarea confortului de microclimat, cât şi
în ceea ce priveşte dotarea tehnică. Din aceste puncte de vedere, schimbările sunt evidente la
marea majoritate a firmelor, dar tind către optim în special în cadrul firmelor cu capital
majoritar privat.
Microclimatul biroului traducatorului este de obicei controlat, curat şi adesea climatizat,
acestea fiind nu numai exigenţele impuse de statusul şi rolul acestui post, dar şi de faptul că
în spaţiile de lucru ale acestuia sunt dotări de tehnică de calcul şi echipamente de
comunicare. În atari condiţii, nu poate fi vorba de pericolul unor boli profesionale, ci, doar,

730
 de incidenţa unor afecţiuni de tip oftalmologic - cauzate de suprasolicitarea vizuală şi
timpul aproape integral utilizat în faţa monitorului PC – şi de tip psihic, cauzate de stresul
generat de generat de dificultatile activitatii specifice muncii de traducator.
Nu contează sexul persoanelor care au această ocupaţie. Calităţile native, pregătirea generală
şi disponibilitatea la o muncă intelectuala solicitanta şi într-o atmosferă uneori stresantă,
sunt doar unele dintre criteriile opţionale pentru exercitarea atribuţiilor în munca
traducatorului.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani au intervenit schimbări majore în conţinutul muncii acestei ocupaţii. Deşi
sarcinile şi responsabilităţile au rămas aceleaşi, modul de lucru s-a schimbat în mare măsură
datorită utilizării aproape exclusive a calculatorului în realizarea activitatii de traducere.
Noutatea decurge si din faptul ca exista o evidenta imbunatatire a posibilitatilor de informare,
in sensul accesului rapid si facil la bazele de date sau la alte sisteme de informare, puse la
dispozitie de creatorii de soft.
Accesul la Internet permite consultarea online a programelor de dictionare electronice,
inlocuind astfel sistemul greoi al utilizarii dictionarelor clasice. Pe de alta parte, noutati
aparute in continut se refera la utilizarea unei aparaturi mai performante de lucru.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani sunt de natura
tehnica si tehnologica, fiind rezultatul infiintarii firmelor cu capital majoritar privat. Acestea
au fost dotate cu tehnica de calcul performanta, cu acces la Internet. Dezvoltarea rapida a
Internetului a oferit companiilor noi oportunitati pentru a-si promova serviciile sau
produsele. Evoluţia tehnologiilor informatice a determinat schimbarea cadrului de organizare
a evidenţei informaţiilor în baze de date uşor accesibile şi sistematizate.
Din punct de vedere managerial, au evoluat strategiile adoptate pentru a satisface competiţia
în domeniu, în sensul adaptării la exigenţele clienţilor. Cererea crescanda a solicitarilor
venite de la diferiti clienti, relatiile puternice de colaborare cu firme similare de traduceri din
strainatate, carora li se ofera serviciile de traduceri (de cele mai multe ori fiind solicitate
traduceri dintr-o limba straina intr-o alta limba straina, fara trecere prin limba romana) au
determinat semnificative modificari in continutul activitatilor de traducator.

731
3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora.
Într-un interval de timp relativ scurt, firmele cu acest profil vor trebui să-şi perfecţioneze
dotarea cu softuri specifice pentru crearea bazei de date, sistematizarea şi protecţia
informaţiilor corespunzător noilor standarde tehnice şi legislative.
Întrarea în Uniunea Europeană va reprezenta cu siguranţă un moment de referinţă în ceea ce
priveşte adaptarea la modul de lucru european, ceea ce va ridica şi pentru activităţile
specifice traducatorului unele probleme de adaptare, de acumulare a unor noi informaţii
metodologice şi de însuşire a modului de operare în programe perfecţionate.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie trebuie sa aiba pregatire de specialitate,
sa fie absolventi ai liceelor teoretice sau a facultatilor de litere, specializarea limbi straine si/
sau limbi straine aplicate. Ei sunt traducatori.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea atribuţiilor specifice ocupaţiei de traducator sunt necesare cunostinte de
nivel superior din domeniul limbilor straine, comunicare si media, computere.
De asemenea, sunt necesare cunostinte de nivel elementar pentru telecomunicatii, prelucrare
si productie, securitate si siguranta publica, legislatie, guvernare, transport, educatie si
formare.
Practicarea ocupatiei de traducator presupune abilitati superioare privind comunicarea, care
este esentiala.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia.

Fiind o ocupaţie apărută după 1989, într-un domeniu nou apărut în sfera serviciilor, pentru
care nu au existat în trecut preocupări instituţionalizate şi organizate în sistemul educaţional,
în practicarea ocupaţiei de traducator au fost atrase si alte categorii profesionale, din raţiuni
specifice pieţei forţei de muncă din perioada ultimilor 15 ani. Cu toate acestea, pentru
exercitarea acestei ocupatii sunt angajate persoane cu studii de specialitate, predominant
absolventi ai facultatilor de profil: limbi straine/ limbi straine aplicate sau absolventi ai
liceelor teoretice.

732
 Cunostintele de nivel superior din domeniul limbilor straine sunt absolut necesare, in egala
masura cu cele necesare utilizarii calculatorului, a tehnicii de calcul, in general si, nu in
ultimul rand, al comunicarii.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Din analiza evoluţiei nivelului minim educaţional rezultă că este manifestă o tendinţă de
trecere de la cunoştinţele medii generale către cele universitare de specialitate. Evolutia
rapida a societatii, deschiderea spre globalizare si o piata cu cerere mereu crescanda si cu o
competitie foarte acerba fac din traducator o persoana care intelege perfectionarea ca pe o
necesitate imediata si continua.
Mai mult, apropiata integrare in structurile europene aduce modificari de adaptare si ale
acestui domeniu de activitati, ceea ce va impune ca, in completarea pregatirii profesionale
dobandite in cadrul facultatii sau liceului, sa fie necesara organizarea de cursuri de
perfectionare de scurta durata (operarea PC), dar si de lunga durata.
Sunt estimate a fi necesare cursuri de specializare de lunga durata, constand in studii
aprofundate de limbi straine.
Necesitatea inscrierii pe linia parteneriatelor cu agentii de traduceri din Uniunea Europeana
ofera posibilitatea angajarii in activitati de tinuta si standarde internationale.

5. Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Dintre ocupaţiile înrudite cu cea de traducator pot fi mentionate cele de translator si de interpret.
În realizarea sarcinilor acestei ocupaţii, traducatorul coopereaza in amonte cu directorul firmei,
seful de proiect, iar in aval cu inginerii implicati in executarea proiectului. Ocupaţiile din avalul
activităţilor de traducator sunt si notarul şi funcţionarul public din administraţiile financiare, cu
care desăvârşeşte traducerile, legalizându-le.

6.Concluzii

Traducatorul este încadrat în COR cu codul 341118 şi este cuprins în categoria

ocupatiilor de strapungere.
Sectorul de activitate în care se practică această ocupaţie este servicii. Aceasta este
specifică unităţilor care funcţionează cu un număr mai mare de personal.

733
 Informaţiile necesare elaborării acestei monografii au fost culese de la firme cu capital de
stat şi firme private, discuţiile cu specialiştii investigaţi depăşind cadrul oferit de ghidul de
interviu.
Persoanele care au această ocupaţie sunt traducatori, absolvenţi ai liceelor teoretice sau a
facultatilor de litere, specializarea limbi straine/ limbi straine aplicate. Acestea au incheiat
contract pe o durata nedeterminata si pot avea un program complet.
Munca traducatorului se referă la activitatea intelectual-creativa de redare in scris a unui
text dintr-o limba sursa intr-o limba tinta. Actul profesional al traducerii presupune din partea
traducatorului o excelenta cunoastere a limbii tinta si o foarte buna cunoastere a limbii sursa,
cunostinte lingvistice la nivel de expert si cunostinte in specialitatea de lucru. Traducerea
desemneaza deopotriva activitatea traducatorului, procesul de traducere si rezultatul final al
acestei activitati, adica textul tradus. Traducatorul se concentreaza asupra analizei textului,
interpretarea stand la baza analizei de text efectuate in vederea traducerii.
Textele traduse trebuie sa fie functionale si atat de naturale si firesti, incat traducerile sa nu se
deosebeasca de textele originale. Pe de alta parte, traducatorul se confrunta cu situatii de mare
dificultate situandu-se intre doua culturi diferite, traditii, obiceiuri, realitati sociale diferite.
Trecand prin etapele unei analize si interpretari riguroase, prin succesive operatii de selectie si
restrangere, traducatorul gaseste calea spre traducerea corecta, tinand cont de elementele legate
de un intreg context cultural, limba in raport cu factorii extra-lingvistici. Traducatorul, ca
operator al traducerii, are nevoie de competenta bilingvistica si biculturala.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea traducatorul este biroul firmei. Munca acestuia se
desfăşoară în cadrul unui program obişnuit de lucru, dar, în funcţie de necesităţile de soluţionare
rapidă a unor situaţii, poate lucra şi în afara orelor de program şi chiar sâmbăta sau duminica.
Munca traducatorului este una de tip intelectual şi, prin responsabilităţile sale, este considerată o
muncă stresantă.
Perfecţionarea tipului de activitate pe care o desfasoara, ca şi perfecţionarea pentru
această specialitate, ridică problema unei pregătiri de tip continuu şi necesitatea organizării unor
cursuri si studii de scurtă si lunga durată, menite să clarifice modificările aparute şi
particularităţile de curricula.
Persoanele care exercită această ocupaţie sunt bărbaţi sau femei, care au un simt deosebit
al limbilor straine, o buna capacitate de memorare si abilitati de comunicare si organizare.

734
 Monografie profesională

Zidar - pietrar

1.Natura activităţii

1.51. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Ocupaţia de zidar-pietrar face parte din categoria ocupaţiilor dominante. Este o ocupaţie
destul de solicitată în ultima perioadă datorită revigorării sectorului construcţiilor, în special
al realizării clădirilor de locuit cu regim mic de înălţime, din materiale tradiţionale.
Această ocupaţie se referă la efectuarea lucrărilor de zidărie, respectiv construirea de
fundaţii, pereţi, coşuri înalte, cuptoare, clădiri, prin utilizarea ca materiale de construcţie a
cărămizilor şi pietrelor puse în operă şi fixate cu lianţi de construcţie.
Tot în cadrul acestei ocupaţii sunt cuprinse şi lucrările de întreţinere şi reparare a
construcţiilor realizate din aceste materiale.
Realizarea construcţiilor din cărămidă şi piatră presupune etape pregătitoare a procesului de
lucru, etape care constau în:
• efectuarea săpăturilor de fundaţie
• pregătirea necesarului de materii prime şi materiale necesare
• consultarea planurilor de proiect şi a desenetor privind detaţiile de execuţie
• realizarea fundaţiilor
• construirea schelelor de suport şi acces
• pregătirea frontului de lucru prin aprovizionarea cu materiale
• realizarea linaţilor
Munca propriu-zisă de punere în operă a materialelor constă din aşezarea şi fixarea
elementelor de construcţie, respectând planul construcţiei şi cotele de execuţie şi cpntrolând
respectarea cotelor de nivel şi înclinare.
Alte activităţi realizate de practicanţii acestei ocupaţii se referă la aplicarea tencuielilor
interioare şi exterioare, gletuiri, tras şapă.
Zidarul pietrar trebuie să înţeleagă planul de execuţie şi să cunoască caracteristicile
materialelor şi trebuie să vegheze la respectarea exigenţelor impuse de detaliile de execuţie
şi siguranţa în construcţii.

735
 Ca şi în cazul altor ocupaţii din construcţii, zidarul-pietrar trebuie să cunoască şi să respecte
normele de tehnica securităţii muncii specifice în construcţii, precum şi normele de
prevenire a incendiilor, pentru care trebuie să participe la instruiri periodice să să semneze
de luarea la cunoştinţă a acestora.

1.2. Sarcinile de serviciu în ordinea importanţei lor

Sarcina de bază a acestei ocupaţii este de punere în operă a materialelor pentru a realiza
construcţia, dar pentru a se putea acţiona în acest sens trebuie parcurse etapele obligatorii
care privesc pregătirea frontului de lucru, a schelelor de suport şi acces, a materialelor, a
sculelor şi dispozitivelor de lucru şi de verificare şi control.
O sarcină foarte importantă a muncii sale este aceea de pregătire a lianţilor, cel mai adesea
folosindu-se amestecurile de ciment, var şi nisip în proportţii care să respectele reţetele din
caietele tehnice de sarcini. Prepararea lianţilor are importanţă în realizarea solidităţii şi
durabilităţii construcţiei, precum şi rezistenţei la cutremure, din care cauză este o operaţiune
asistată de maiştrii, tehnicienii şi inginerii constructori care răspund de respectarea
specificaţiilor tehnice din proiectele de execuţie.
Alte activităţi sunt de pregătire a construcţiei pentru practicarea finisajelor şi privesc
executarea şapei suport pentru pardoseală, tencuirea interioară şi exterioară, gletuiri suport
pentru finisajele interioare.
În categoria activităţilor colaterale, zidarul-pietrar participă la instruirile privind NTSM şi
PSI, la instruiri tehnice privind exigenţe speciale în cazul unor construcţii speciale, privind
modul de funcţionare a unor echipamente de ridicare şi transport şi de utilizare a sculelor şi
dispozitivelor de măsurare.

2.Tipologia solicitărilor

2.1.Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

Activitatea iniţială a zidarului-pietrar constă în cunoaşterea detaliilor de plan după care se va
realiza o construcţie din cărămidă sau piatră. Informaţiile în acest sens sunt furnizate şi
discutate cu personalul de specialitate care coordonează activitatea şantierului. Alte categorii
de informaţii care trebuie asimilate se referă la caracteristicile materialelor de construcţie,
precum şi a reţetelor de fabricare a lianţilor.
Informaţiile privesc şi etapele de realizare a construcţiei şi termenele de executare a acestora.
Alte tipuri importante de activităţi sunt din categoria interrelaţiei şi comunicării. Acestea se
referă la relaţiile de lucru care se stabilesc între factorii responsabili şi executanţi, la relaţiile

736
 între muncitorii care compun echipele de lucru, la relaţiile echipelor cu alţi muncitori care
pregătesc frontul de lucru, care transportă şi depozitează materialele, care asigură ridicarea şi
poziţionarea stocurilor în preajma fronturilor de lucru.
Specificul muncii în construcţii este de lucru în echipă. Sarcinile punctuale sunt rezultatul
muncii de organizare a echipei într-un complex de factori care ţin de organizarea întregului
şantier şi a fronturilor de lucru : respectarea etapelor de realizare a construcţiei, etapizarea
lucrărilor pe fiecare front, asigurarea la timp a materialelor necesare, asigurarea
echipamentelor de lucru, de ridicare şi transport, etc.
Activităţile de tip intelectual implicate în munca zidarului-pietrar privesc analiza şi
asimilarea informaţiilor privind detaliile de execuţie, organizarea şi planificarea etapelor de
lucru, respectarea proporţiilor la amestecurile liante, utilizarea raţională a dispozitivelor de
măsurare şi control.
Componenta fizică este majoră în tipul activităţilor specifice acestei ocupaţii şi se referă la
prestarea unor sarcini de lucru în care este implicat efortul fizic intens, ridicarea de greutăţi şi
susţinerea acestora, activităţi manuale de manevrare şi poziţionare a materialelor şi lianţilor,
activităţi de manevrare a sculelor şi echipamentelor de lucru.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

În munca zidarului-pietrar, sunt solicitate în foarte mare măsură abilităţile sale fizice,
respectiv rezistenţa la efort fizic mare şi de durată, coordonarea fizică, dexteritatea/îndem-
narea manuală. În mare măsură sunt necesare abilităţile sale intelectuale de tip cogniciv în
relaţie cu tehnologia de lucru.
Pentru efectuarea sarcinilor stricte de lucru este solicitată atenţia concentrată. dar lucrul pe
şantier presupune prestare unor activităţi la înălţime, în preajma utilajelor care transportă şi
ridică sau manevrează obiecte şi materiale, iar în acest contex este solicitată atenţia
distributivă, ca o abilitate care să confere siguranţă şi orientare în spaţiul de lucru.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Nivelul competenţelor pentru această ocupaţie este limitat la realizarea sarcinilor se lucru în
condiţii de calitate şi anume să sorteze materialele, să le fasoneze, să le îmbine şi să verifice
punerea în operă şi fixarea cu lianţi de construcţie.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Munca pe şantierele de construcţii are un caracter sezonier.

737
 Programul normal de muncă pe şantier este extins în sezonul cald la mai mult de 8 ore pe zi.
În cele mai frecvente cazuri, activităţile sunt desfăşurate în zilele lucrătoare, dar sunt firme
care, pentru a respecta termenele impuse de beneficiari, clienţi, pot lucra şi în zilele libere.
Munca zidar-pietrarului implică deplasări în interiorul şantierului, nu şi în afara lui.
Munca se desfăşoară pe bază de contract încheiat pe o perioadă nedeterminată su
determinată, în funcţie de caracterul sezonier al al muncii în construcţii şi de necesităţile
firmelor de construcţii.
Locul de lucru depinde de amplasamentul şantierului, impus de beneficiar
Munca este considerată obositoare din punct de vedere fizic
Condiţiile de muncă sunt specifice şantierelor de construcţii: căldură excesivă sau frig, praf,
zgomot.
Pentru că în şantierele de construcţii sunt posibile accidentele de muncă, şi în activitatea
fierar betonistului un loc important trebuie să îl ocupe respectarea NTSM şi PSI.
În ultimii 10 ani, schimbările condiţiilor de desfăşurare a acestei munci s-au ameliorat, ca
rezultat al dotării şantierelor cu echipamente necesare şi performante de preparare a lianţilor
şi transport al materialelor la nivelul fronturilor de lucru.
Deşi nu intră în categoria bolilor profesionale legate de această ocupaţie, incidenţa în rândul
practicanţilor acestei profesii a bolilor reumatismale sau afecţiuni ale coloanei vertebrale
lombare, precum şi destul de frecventa semnalare a bolilor aparatului auditiv, se poate afirma
că acestea sunt specifice condiţiilor în care se desfăşoară această muncă şi asocierii factorilor
nocivi : frig, umezeală, curenţi de aer, şi susţinerea ridicarea de greutăţi.
Din cauza efortului fizic deosebit şi a condiţiilor de muncă specifice şantierului, pentru
munca zidar-pietrar se consideră că sunt indicaţi bărbaţii.
Strategiile de motivare şi stimulare a muncii se referă exclusiv la aspectul cointeresării prin
plata suplimentară a indemnizaţiilor de şantier şi pentru încadrarea în termene sau scurtarea
termenelor de execuţie.

3.Evaluări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
În ultimii 5 ani se consideră că s-a schimbat conţinutul muncii specific acestei ocupaţii,
schimbare în mare parte datorată apariţiei pe piaţă şi utilizării unor noi materiale de
construcţie, mai uşoare, mai eficiente ca protecţie termică, mai ieftine şi cu randament mai
mare de punere în operă. Se utilizează pe scară foarte largă elementele tip BCA în locul
cărămizilor, mortare cu priză rapidă etc. Pe de altă parte, dotarea cu echipamente de transport

738
 şi ridicare tot mai eficiente, reduce din timpul de lucru de aprovizionare a fronturilor de lucru
şi conduce la eliminarea unor opraţii manuale care implicau efort fizic foarte mare.

3.2. Factorii care au cundus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

Schimbările de conţinut al muncii în ultimii 10 ani pentru această ocupaţie pot fi puse doar în
legătură cu interesul mai mare al firmelor de construcţii de a satisface exigenţele clienţilor de
scurtare a termenelor de execuţie, lucru posibil printr-o dotare mai performantă cu mijloace
şi echipamente de lucru.

3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
Schimbările posibil a se face simţite în ceea ce priveşte conţinutul muncii peste 5 ani se vor
datora în mare măsură adoptării şi comercializării unor noi materiale, cu caracteristici de
calitate şi compoziţie noi şi pentru care trebuie reformulate ehigenţele tehnologice de
utilizare.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Zidar, pietrar, mozaicar, faianţar

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru practicarea acestei ocupaţii sunt necesare cunoştinţe de nivel elementar din domeniul
proiectării, matematicii şi legislaţiei privind siguranţa construcţiilor, precum şi cunoştinţe de
nivel mediu din domeniul construcţiilor.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

Exigenţele privind nivelul minim de instrucţie şcolară necesar practicării acestei ocupaţii nu
au evoluat în timp. Nivelul minim de referinţă – gimnaziu. Dar în ultima perioadă, în
practicarea meseriei de zidar-pietrar au fost implicate tot mai multe persoane cu instrucţie în
şcoli de ucenici, de arte şi meserii sau profesionale, ba chiar şi cu liceu.

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru practicarea acestei ocupaţii, alătturi de instrucţia şcolară în şcoli profesionale sau licee
de construcţii, este necesară calificarea la locul de muncă pe o perioadă de 6 luni.
În următorii 5 ani se estimează că nu vor fi necesare alte specializări pentru această ocupaţie.

739
5.Ocupaţii înrudite

Betonist, faianţar, mozaicar

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

În amonte: inginer în construcţii, maistru în construcţii, tehnician în construcţii
În aval: zugrav, faianţar, mozaicar, montator pardosele, tâmplar de binale

6.Concluzii

Ocupaţia de zidar-pietrar – COR 712203 - face parte din categoria ocupaţiilor dominante.
Este o ocupaţie destul de solicitată în ultima perioadă datorită revigorării sectorului
construcţiilor, în special al realizării clădirilor de locuit cu regim mic de înălţime, din
materiale tradiţionale.
Această ocupaţie se referă la efectuarea lucrărilor de zidărie, respectiv construirea de
fundaţii, pereţi, coşuri înalte, cuptoare, clădiri, prin utilizarea ca materiale de construcţie a
cărămizilor şi pietrelor puse în operă şi fixate cu lianţi de construcţie.
Tot în cadrul acestei ocupaţii sunt cuprinse şi lucrările de întreţinere şi reparare a
construcţiilor realizate din aceste materiale.
Sarcina de bază a acestei ocupaţii este de punere în operă a materialelor pentru a realiza
construcţia, dar pentru a se putea acţiona în acest sens trebuie parcurse etapele obligatorii
care privesc pregătirea frontului de lucru, a schelelor de suport şi acces, a materialelor, a
sculelor şi dispozitivelor de lucru şi de verificare şi control.
Specificul muncii în construcţii este de lucru în echipă. Sarcinile punctuale sunt rezultatul
muncii de organizare a echipei într-un complex de factori care ţin de organizarea întregului
şantier şi a fronturilor de lucru : respectarea etapelor de realizare a construcţiei, etapizarea
lucrărilor pe fiecare front, asigurarea la timp a materialelor necesare, asigurarea
echipamentelor de lucru, de ridicare şi transport, etc.
Activităţile de tip intelectual implicate în munca zidarului-pietrar privesc analiza şi
asimilarea informaţiilor privind detaliile de execuţie, organizarea şi planificarea etapelor de
lucru, respectarea proporţiilor la amestecurile liante, utilizarea raţională a dispozitivelor de
măsurare şi control.
Componenta fizică este majoră în tipul activităţilor specifice acestei ocupaţii şi se referă la
prestarea unor sarcini de lucru în care este implicat efortul fizic intens, ridicarea de greutăţi şi

740
susţinerea acestora, activităţi manuale de manevrare şi poziţionare a materialelor şi lianţilor,
activităţi de manevrare a sculelor şi echipamentelor de lucru.
În munca zidarului-pietrar, sunt solicitate în foarte mare măsură abilităţile sale fizice,
respectiv rezistenţa la efort fizic mare şi de durată, coordonarea fizică, dexteritatea/îndem-
narea manuală
Munca pe şantierele de construcţii are un caracter sezonier.
Programul normal de muncă pe şantier este extins în sezonul cald la mai mult de 8 ore pe zi.
În cele mai frecvente cazuri, activităţile sunt desfăşurate în zilele lucrătoare, dar sunt firme
care, pentru a respecta termenele impuse de beneficiari, clienţi, pot lucra şi în zilele libere.
Munca se desfăşoară pe bază de contract încheiat pe o perioadă nedeterminată su
determinată, în funcţie de caracterul sezonier al al muncii în construcţii şi de necesităţile
firmelor de construcţii.
Munca este considerată obositoare din punct de vedere fizic
Condiţiile de muncă sunt specifice şantierelor de construcţii: căldură excesivă sau frig, praf,
zgomot.
Deşi nu intră în categoria bolilor profesionale legate de această ocupaţie, incidenţa în rândul
practicanţilor acestei profesii a bolilor reumatismale sau afecţiuni ale coloanei vertebrale
lombare, precum şi destul de frecventa semnalare a bolilor aparatului auditiv, se poate afirma
că acestea sunt specifice condiţiilor în care se desfăşoară această muncă şi asocierii factorilor
nocivi : frig, umezeală, curenţi de aer, şi susţinerea ridicarea de greutăţi.
Din cauza efortului fizic deosebit şi a condiţiilor de muncă specifice şantierului, pentru
munca zidar-pietrar se consideră că sunt indicaţi bărbaţii.
Strategiile de motivare şi stimulare a muncii se referă exclusiv la aspectul cointeresării prin
plata suplimentară a indemnizaţiilor de şantier şi pentru încadrarea în termene sau scurtarea
termenelor de execuţie.
Profilul persoanei care practică această ocupaţie:
• bărbat
• robusteţe fizică şi rezistenţă la îmbolnăviri
• nivel minim de şcolaritate gimnaziu
• calificare la locul de muncă
• rezistenţă la efort fizic intens şi de durată
• dexteritate
• coordonare motorie
• vedere în spaţiu
• acuitate vizuală

741
 Monografie profesională

Vânzător

1.Natura activităţii

1.1. Descrierea activităţilor specifice ocupaţiei

Activitatea specifică acestei ocupaţii este reprezentată de vânzarea unui anumit tip de produs
în magazine specializate în comercializare pe un anumit profil (alimentar, farmaceutic,
chimic, materiale de construcţii, autovehicule etc) sau în magazine de tip complex comercial
sau supermarket, în care se vinde o gama foarte largă de produse. Oricare ar fi locul în care
îşi desfăşoara activitatea, vânzătorul trebuie să preia produsele de la depozitarul acestora, să
le aranjeze, să le afişeze preţurile de vânzare, să le expună clienţilor. El trebuie să fie
familiarizat cu produsele puse la vânzare, să le cunoască caracteristicile pentru a putea
informa corect clienţii, după caz, privind detaliile,caracteristicile,modul de utilizare al
produselor puse în vânzare, inclusiv valoarea exprimată prin preţul acestora.

1.2. Sarcinile de serviciu ale vânzătorului

Obligaţia principală de serviciu este vânzarea produselor. Dar, pentru aceasta, vânzătorul
trebuie să se asigure că are etalată în raft marfa pe care trebuie să o vândă şi preţul ei.
Vânzătorul trebuie să ofere clienţilor informaţiile pe care aceştia le solicită, să le arate
produsele, să accepte comenzile şi să facă reclamă produselor destinate vânzării, să reţină
reclamaţiile şi nemulţumirile exprimate de clienţi referitoare la produse, expunere, calitatea
actului de vânzare etc.
Vânzătorul trebuie să stocheze marfa, să ţină evidenţa de inventar a acestora, să facă operaţii
în registrul de casă, să numere banii primiţi de la clienţi (dacă în lanţul ocupaţional nu este
implicat postul de casier), să ţină evidenţa documentelor de vânzare (chitanţe,facturi,
certificate de garanţie şi alte documente relevante)
Dintre aceste sarcini, cea mai importantă şi cu ponderea cea mai mare în bugetul de timp al
acestei ocupaţii, este vânzarea propriu-zisă, urmată, în ordinea descrescătoare a timpului
alocat, de recepţia şi inventarierea mărfii şi expunerea produselor.
Într-o unitate comercială, ocupaţia de vânzător este adesea preluată şi de personalul angajat
având alte funcţii şi/sau profesii. În funcţie de gradul de ocupare şi solicitări, ocazional
poate fi vânzător şi casierul sau seful de raion/magazin. Activităţile acestora se întrepătrund
în procesul de comercializare. Casierul îl „supervizează” pe vânzător în special în privinţa
încadrării în preţ şi poate ajuta la inventarierea mărfii, deşi atribuţia lui de bază este

742
 încasarea şi evidenţa banilior încasaţi. Şeful de raion/magazin supraveghează activitatea
vânzătorilor şi participă la inventarierea marfurilor, alături de alte activităţi administrative şi
promoţionale.

2.Tipologia solicitărilor

2.1. Tipurile de activităţi şi importanţa lor în practicarea ocupaţiei

În activitatea de vânzare a produselor, indiferent de natura acestora, de gradul lor de
complexitate tehnică, destinaţie şi perioadă de utilizare (bunuri de folosinţă curentă sau de
lungă durată) sunt implicate forme multiple ale interacţiunii şi comunicării. Acestea se referă
atât la relaţia cu populaţia ţintă – clienţi, beneficiari, cât şi la relaţia cu colegii de muncă,
persoanele a căror ocupaţii concură la aprovizionarea şi gestionarea produselor, precum şi cu
cei din palierul managerial, de coordonare, administrare şi monitorizare a complexului de
activităţi.
În complexitatea relaţiilor de comunicare care decurg din specificul ocupaţiei de vânzător,
s-au modificat, în timp, exigenţele faţă de anumite aspecte relaţionale. Astfel,a crescut
nivelul exigenţial (faţă de o perioadă anterioară relativ recentă) privind aspectele referitoare
la negociere,gestionare şi rezolvare a conflictelor, organizare şi motivare şi se estimează că,
în viitorul apropiat – ca urmare a standardelor sporite impuse de aderarea la Uniunea
Europeană – vor creşte exigenţele privind instruirea personalului, cu referire la asimilarea
informaţiilor privind gestionarea,controlul calităţii şi organizarea lucrului în echipă,
dobândirea abilităţilor de operare pe terminale PC pentru accesarea stocurilor, identificarea
produselor depozitate, prezentarea caracteristicilor de calitate şi a modurilor de utilizare,
completarea evidenţelor fiscale de vânzare şi a certificatelor de garanţie..
În acest context, va creşte gradul de intelectualizare a activităţilor specifice care decurg din
nevoile sporite de informare, analiza informaţiilor, identificarea unor noi soluţii de rezolvare
a sarcinilor de lucru, organizarea activităţilor şi abordarea unor noi strategii în promovarea
vânzărilor.
În marea majoritate a cazurilor, rămân la acelaşi nivel ridicat solicitările în unele activităţi de
natură fizică. Până la perfecţionarea sistemelor de automatizare a depozitării, vor fi
dominante activităţile cu implicarea efortului fizic sporit, activităţile manuale de manevrare
a obiectelor destinate vânzării şi solicitările de efort ale posturii de lucru în ortostatism.
Diferenţierile de solicitare în cadrul acestei ocupaţii decurg din natura produselor destinate
vânzării, modul de ambalare şi depozitare, dotarea tehnică, marimea unităţii în care se
desfăşoară activitatea, numărul de personal şi modul de organizare. În limitele acestor
parametri, diferenţierile sunt foarte mari. Pot fi exemplificate două extreme: solicitările

743
 cărora trebuie să le facă faţă vânzătorul materialelor de construcţii – preponderent intens
fizice, adesea în mediu poluat, în spaţii neclimatizate în care cântăreşte şi ambalează– şi
solicitările vânzătorului de componente PC, utilizator al unor sisteme automate de
identificare a pieselor depozitate, de afişare a caracteristicilor tehnice şi funcţionale ale
pieselor de mici dimensiuni, ambalate şi prezentate cât mai atractiv, adesea prezentându-şi
produsele în spaţii cu design specific de amenajare şi - ca restricţie tehnologică - climatizate.

2.2.Abilităţile necesare practicării ocupaţiei

Postura de lucru şi solicitările ocazionale privind manipularea produselor impun o stare
bună a sănătăţii şi rezistenţă la efort.
În practicarea ocupaţiei de vânzător este foarte importantă disponibilitatea persoanelor pentru
evaluarea şi asimilarea informaţiilor, precum şi abilităţile de comunicare, dintre care
persuasiunea pare a fi esenţială. Nu poate fi concepută o activitate eficientă de vânzare fără
puterea celui care are această ocupaţie în a convinge că produsul pe care îl promovează este
cel agreat şi dorit de client. Această abilitate a fost şi va rămâne esenţială în succesul acestei
ocupaţii şi ea presupune în foarte mare măsură înzestrarea aspiranţilor către această ocupaţie
cu unele atribute intelectuale: rapiditate în gândire,gândire deductivă, uşurinţă în exprimare şi
calcul. Din grupa abilităţilor psiho-senzoriale, relaţia permanentă cu clienţii recomandă
acuitatea auditivă, fiind greu de presupus elaborarea unui răspuns satisfăcător la o solicitare
nerecepţionată sau parţial reţinută.

2.3. Competenţele necesare practicării ocupaţiei

Practicarea ocupaţiei de vânzător presupune cunoştinţe generale, care să permită

identificarea problemelor şi găsirea de soluţii de rezolvare, competenţe tehnice (după caz, în
funcţie de tipul de produs destinat comercializării), dar şi competenţe manageriale de bază
privind gestionarea resurselor materiale.
Din grupa competenţelor sociale, este şi aici de subliniat că persoanele care practică
această ocupaţie trebuie să fie înzestrate cu abilităţi de convingere/persuasiune.

2.4. Condiţiile psiho-sociale ale mediului de muncă

Munca vânzătorului se desfăşoară în magazine care oferă servicii contra bani, în autoserviri,
departamente de vânzări, chioşcuri, complexe comerciale, super/hipermarket-uri. Exceptând
comercializarea strictă a producesor alimentare, care implică păstrarea riguroasă a condiţiilor
de igienă, în funcţie de produsele care se comercializează, locurile de depozitare, stocare

744
şi/sau expunere pot reprezenta, după caz, un mediu cu caracteristici mai puţin igienice, praf,
mirosuri puternice sau neplăcute de substanţe chimice.
În ceea ce priveşte dotarea tehnică, vânzătorul operează cu instrumente de măsurat sau
cântărit, echipamante de tăiat, porţionat şi împachetat, cărucioare de marfă sau alte dotări de
aprovizionare. Dar, cel mai adesea, propriile mâini şi postura ortostatică sunt cele mai
solicitante pentru această ocupaţie.
Timpul de lucru al vânzătorului depăşeşte programul obişnuit de lucru săptămânal, în zilele
normale de lucru fiind cuprinse în marea majoritate a cazurilor şi zilele de sâmbătă şi
duminică. Din acest punct de vedere, mai ales zilele de week-end reprezintă momente de
intensă solicitare pentru vânzător, în aceste zile marea majoritate a potenţialilor cumpărători
dispunând de timpul necesar pentru procurarea anumitor produse.
Timpul de lucru este fie organizat într-un schimb prelungit fie în schimburi (în special în
unităţi de tip supermarket)
Persoanele cu această ocupaţie sunt angajate pe bază de contract de muncă pe perioadă
nedeterminată şi cu program complet pentru desfăşurarea activităţii în unităţi cu sediul fix.
Angajarea vânzătorilor cu contract parţial, pe perioadă determinată este uneori uzitată în
unităţi de desfacere mici, puncte volante, standuri temporar amenajate pentru vânzarea
produselor, desfacerea unor produse cu caracter sezonier.
În ultimii 10 ani, marile unităţi comerciale şi-au intensificat preocuparea pentru ridicarea
calităţii serviciilor oferite clientului având în vedere şi organizarea ambientului, a
amenajărilor interioare, dotarea cu instalaţii de climatizare, iluminare, chiar amenajarea unor
spaţii de odihnă şi relaxare. În aceste condiţii, se poate afirma că s-au îmbunătăţit în mare
măsură şi condiţiile de muncă specifice practicării ocupaţiei de vânzător.
Ocupaţie de vânzător au şi bărbaţii şi femeile. Este cert că selectarea persoanelor pentru
această ocupaţie după criteriile de sex nu-şi are sensul. Totuşi, un studiu al ofertelor de
locuri de muncă poate releva situaţii în care oferta este precis definită şi din acest punct de
vedere. Posibilele explicaţii ale acestei situaţii nu ţin în nici un caz de discriminare, ci, mai
degrabă de valorificarea unor abilităţi absolut necesare unor locuri de muncă. Oferte de tipul
„Angajăm vânzătoare tinere” sunt impuse probabil de ocuparea unor posturi în care se face
comercializarea produselor cosmetice, a confecţiilor destinate tinerelor sau alte situaţii în
care atractivitatea clienţilor este mai mare dacă etalarea mărfurilor şi prezentarea
caracteristicilor lor vine de la persoane cu o prezenţă agreabilă din punct de vedere estetic.
În locurile cu oferta „Angajăm vânzători bărbaţi” probabil că este vorba de unităţi de
comercializare a unor produse care impun solicitări fizice intense, manipularea produselor

745
 foarte grele, măsurarea şi fragmentarea unor mărfuri cu structură metalică, mărfuri destinate
construcţiilor etc.
Oricum, grija pentru păstrarea integrităţii fizice sau succesul mai mare în vânzarea unor
produse dacă cel care vinde este femeie sau bărbat nu trebuie privită ca un act
discriminator.Şi în unităţile comerciale care vând materiale de construcţii şi în unităţile cu
profil cosmetic pot fi vânzători de succes şi bărbaţi şi femei.
În general, pentru această ocupaţie nu se poate vorbi de boli profesionale. Desigur, postura de
lucru ortostatică predispune la afecţiuni circulatorii, dar incidenţa lor legată de practicarea
acestei ocupaţii poate constitui un punct de studiu al statisticii medicale.

3.Evalări ale schimbărilor în conţinutul muncii, pe termen mediu şi lung

3.1. Schimbările intervenite în continutul muncii în ultimii 5 ani şi cauzele care le-au generat
Pentru ocupaţia de vânzător, conţinutul muncii în ultima perioadă s-a schimbat într-o
mică măsură. Atribuţiile vânzătorului de aprovizionare şi stocare a mărfurilor, de etalare a
produselor şi preţurilor, de prezentare şi reclamă, de întocmire a formalităţilor de vânzare şi
de relaţie cu clenţii, au rămas în general aceleaşi sau au suferit modificări neesenţiale. Totuşi,
este de aşteptat ca într-o perioadă de timp relativ apropiată, urmare a creşterii standardelor
exigenţiale impuse de aderarea la U.E. să se modifice modalităţile de colectare a
informaţiilor privind stocarea, gestionarea şi aprovizionarea mărfurilor, afişarea
caracteristicilor pe panourile de prezentare, dotarea cu aparatură necesară operaţiunilor
automate de plată şi facturare, gestiune computerizată etc., utilizate deja în unele centre mari
comerciale, dar care trebuie extinse şi generalizate într-un viitor relativ apropiat. Cu
siguranţă că aceste elemente vor ridica probleme de pregătire şi perfecţionare profesională, în
special pe problemele de creare a abilităţilor de operare computerizată fie că este vorba de
gestiunea automată, fie de operaţiunile de transfer valoric inerente plăţilor cu card.

3.2. Factorii care au condus la schimbarea conţinutului activităţii în ultimii 10 ani

În unele cazuri, schimbarea conţinutului muncii a fost impulsionată de creşterea competiţiei,
care, la rândul ei, a generat noi strategii în promovarea vânzărilor şi adaptarea la nevoile
clienţilor, dotarea cu aparatură de calcul, de ridicare, transport şi depozitare, ceea ce a ridicat
noi probleme de organizare a activităţii. Aceste schimbări au generat în domeniul utilizării
forţei de muncă pentru această ocupaţie abordarea unor noi strategii de recrutare a
personalului, de promovare şi de stimulare, pe criterii de competenţă şi performanţă.

746
3.3. Potenţialele schimbări ale conţinutului muncii în următorii 5 ani şi motivaţia acestora
În perioada imediat următoare de timp se estimează că, deşi conţinutul muncii cuprins în fişa
de atribuţii nu va fi marcat de modificări esenţiale, se va schimbă totuşi componenta
informaţională a muncii, fiind necesară completarea cunoştinţelor generale cu alt tip de
cunoştinţe legate de utilizarea calculatorului şi a echipamentelor periferice de urmărire a
gestiunilor, stocurilor, disponibilităţilor de depozitare, operaţiuni de plată cu card etc.

4.Nivele de pregătire şi perfecţionare

4.1.Profesiile persoanelor care exercită această ocupaţie

Ocupaţia de vânzător este practicată de persoane cu foarte variate nivele de pregătire şi
calificare profesională. Au devenit practicanţi ai acestei ocupaţii elevi şi studenţi în perioada
vacanţelor şcolare, cu sau fără contracte individuale de muncă (oricum pe perioade
determinate), absolvenţi de liceu care nu şi-au continuat studiile, persoane cu o anumită
calificare profesională care nu şi-au găsit un loc de muncă potrivit calificării lor, persoane
care şi-au pierdut locul de muncă (indiferent de specialitatea lor) prin restrângerea
activităţii,disponibilizări sau au părăsit în mod voluntar locul de muncă din cauza unor
insatisfacţii şi persoane fără nici o calificare. Din acest punct de vedere, se poate spune că,
într-o piaţă mai puţin organizată, este o meserie de refugiu şi cu un pronunţat caracter de
temporalitate.
În sistemul comercial bine organizat şi specializat, ocupaţia de vânzător este practicată de
persoane cu abilităţi specifice, şcolarizaţi în sisteme de pregătire cu profil comercial sau licee
de de specialitate sau persoane care au dobândit experienţă un timp îndelungat la locul de
muncă, prin practică în unităţi comerciale, perioada îndelungată de practicare însemnănd în
acest caz nu numai specializare, ci şi dovada unei probităţi morale. Aceştia reprezintă
populaţia ţintă în strategiile de recrutare şi promovare pentru această ocupaţie.

4.2.Cunoştinţele specifice necesare practicării ocupaţiei

Pentru exercitarea acestei ocupaţii sunt suficiente cunoştinţele nivelului mediu de şcolaritate
pentru principalele obiecte de învăţământ, cu un plus pentru disponibilitatea şi uşurinţa de
calcul matematic. Acesta este necesar pentru stabilirea valorii de vandabilitate a mai multor
produse cu preţuri diferite, a eventualelor discount-uri, pentru defalcarea sumelor facturate,
pentru inventarierea valorilor în stoc ş.a.
Specializarea în vânzarea anumitor tipuri de produse apelează şi la cumoştinţe generale din
alte obiecte cum ar fi chimia (pentru cunoaştere caracteristicilor unor substanţe vândute în

747
 magazinele cu profil chimic) sau fizica (pentru înţelegerea modului de funcţionare a unor
aparate electrice,electronice, optice etc – în magazine specializate în vânzarea acestora). În
special în magazinele care comercializează calculatoare sau componente PC sunt necesari
vânzători care sa aibă bagajul de cunoştinţe necesar şi limbajul de specialitate (ca
terminologie) pentru a înţelege cererea formulată de client şi pentru a-i orienta acestuia
opţiunile care îl pot satisface.
Se subînţelege că practicarea acestei ocupaţii în magazine specializate pentru vânzarea unor
produse de import, la care caracteristicile tehnice şi funcţionale sunt publicate în prospecte
editate în limbile de circulaţie internaţională, este util ca vânzătorul să aibă un bagaj minim
de cunoştinţe de limbi străine care să-i permită accesul la aceste informaţii, pe care apoi să le
poată transmite clienţilor.
Un subdomeniu de expertiză propriu acestei ocupaţii se referă la afaceri şi management,
vânzătorului fiindu-i absolut necesare cunoştinţe de bază din contabilitate, vânzări şi
marketing.
Dar, abilitatea care asigură în cea mai mare parte succesul acestei ocupaţii este cea de
comunicare, disponibilitatea de lucru cu publicul/clienţi, pentru a face faţă solicitărilor,
amabilitatea şi, mai ales, persuasiunea – puterea de convingere - ca element de performanţă
în practicarea acestei ocupaţii.

4.3.Nivelul de educaţie necesar practicării ocupaţiei şi evoluţia acestuia

În perioada de după 1990 până în prezent, nivelul minim de educaţie acceptat pentru
practicarea acestei ocupaţii este cel mediu, fie liceu industrial sau de altă specialitate, fie
liceu teoretic. Şi, probabil, în perioada imediat următoare, nivelul minim exigenţial ca
şcolaritate va rămâne acelaşi. Pentru exercitarea cu succes a acestei ocupaţii, este sigur că în
viitorul imediat apropiat este nevoie de intensificarea efortului de perfecţionare şi/sau
specializare

4.4.Necesităţi de pregătire/specializare
Pentru specializarea/perfecţionarea personalului care are această ocupaţie este necesară
iniţierea unor cursuri de scurtă durată cu următoarele profile :
• Comunicare cu clientul
• Promovarea vânzărilor
Din categoria cursurilor de lungă durată sunt necesare:
• Cursuri de management şi dezvoltare a carierei
• Cursuri pentru operatori PC

748
 În acest moment, se consideră că instruirea pe programele acestor cursuri trebuie
asimilată cu specializarea profesională, iar înscrierea la acestea sau absolvirea lor nu trebuie
să condiţioneze practicarea acestei ocupaţii. Altfel spus, ele ridică nivelul de
pregătire/specializare a personalului pentru ocupaţia de vânzător şi implicit performanţele
acestor practicanţi şi ale firmelor în care aceştia lucrează, dar nu sunt obligatorii pentru
angajarea personalului cu acestă ocupaţie.
În viitorul apropiat (maxim 5 ani) cursurile de promovarea vânzărilor şi/sau management în
tehnica comercială, cursurile de pregătire pentru operatori PC şi cursurile de limbi străine
trebuie să devină obligatorii pentru pregătirea profesională a vânzătorilor şi ele trebuie
cuprinse în programele de pregătire sistematică, practicanţii acestei ocupaţii trebuind să se
ridice la nivelul standardelor comerciale şi de comunicare ale Uniunii Europene.

5.Ocupaţii înrudite

Relaţii între ocupaţii – lanţuri ocupaţionale

Într-o locaţie comercială, ocupaţia de bază este vânzătorul. Alături de acesta, pot
participa la acţiunea de vânzare şi alte persoane, a căror ocupaţie poate fi de asistent de
vânzări, casier, gestionar sau persoane cu funcţie de sef de raion/de magazin.
Ocupaţiile de magazioner şi gestionar se situează în amontele acţiunilor propriu-zise de
vânzare. Aceştia primesc marfa, o stochează, o inventariază şi o distribuie manual,mecanizat
sau automatizat către raioanele de vânzare. Ei sunt consideraţi administratorii mărfurilor,
rectificând în permanenţă stocurile în funcţie de nivelul vânzărilor şi informând secţiunea
comercială a magazinelor asupra diminuării sau epuizării anumitor produse/mărfuri de mare
vandabilitate, pentru care există cerere şi pentru care sunt necesare noi achiziţii. Trebuie să
fie persoane cu abilităţi de operare computerizată, care tin evidenţa documentelor mărfurilor.
Locul lor de muncă este însă în afara spaţiilor de vânzare a produselor, în spaţii amenajate
special pentru depozitare. În mod excepţional, aceştia pot fi folosiţi şi ca vânzători, pentru
completarea temporară a nevoii de personal.
În avalul operaţiunilor de vânzare este personalul cu ocupaţia de casier. Acesta, în unităţile
cu strictă specializare, operează încasarea valorii mărfii solicitate de client, operând fie în
numerar, fie cu cărţi de credit şi eliberează documentul de casă care certifică achitarea
preţului. Cunoscând mărfurile şi valoarea lor exprimată prin preţ şi casierul poate fi utilizat
pe post de vânzător în anumite perioade.
Persoana cu cea mai ridicată abilitare pentru a depăşi momentele de intensă solicitare în actul
comercial este însă şeful de raion/magazin a cărui muncă implică succesiunea şi planificarea

749
 operaţiunilor de vânzare în marile magazine. El trebuie să elaboreze rapoarte privind cererile
clienţilor, să supervizeze serviciile oferite de vânzători, să întocmească programele şi să
asigure necesarul de personal în schimburi. Deşi este o persoană a cărui muncă este
preponderent legată de birou, şeful de magazin este legat direct de actul de vânzare şi poate
participa ocazional la acesta.

6.Concluzii

Ocupaţia de vânzător este încadrată în COR cu codul 522004 şi este cuprinsă în

categoria ocupaţiilor dominante.
Sectorul de activitate în care se practică această ocupaţie este comerţul.
Informaţiile culese pentru elaborarea prezentului material sunt diverse ca sursă şi ele
depăşesc, în acest caz, cadrul oferit de ghidul de interviu pentru monografia profesională.
Persoanele care au această ocupaţie sunt cu profesii şi calificări foarte diferite, dar,
preponderent, cu nivel mediu de şcolaritate.
Vânzătorul trebuie să răspundă solicitării clienţilor de a cumpăra un anumit tip de produs
şi, pentru aceasta, este nevoie să ştie ce produse de acel tip are în stoc, care sunt caracteristicile
produselor şi preţul lor, care este domeniul lor de utilitate. El trebuie să fie o persoana care
doreşte să satisfacă exigenţele cumpărătorilor, cu o mare putere de convingere (persuasiune) care
să-i inducă clientului satisfacţia cumpărării produsului promovat.
Locul în care îşi desfăşoară activitatea vânzătorul este standul, raionul,
magazinul,complexul comercial sau supermarketul.
Munca vânzătorului este în schimburi sau într-un schimb prelungit, inclusiv în zilele de
sâmbătă şi duminică, în contact permanent cu clienţii, implică vigilenţă în supravegherea
produselor şi se desfăşoară preponderent în postură ortostatică. Este deci o muncă cu solicitare
fizică accentuată de manipularea produselor solicitate
Deşi conţinutul muncii nu s-a schimbat esenţial în timp, adoptarea unor noi tehnologii de
informare, baze de date, evidenţe computerizate şi sisteme electronice de plăţi, aduce în prim
plan necesitatea completării cunoştinţelor necesare acestei ocupaţii cu elemente din sfera
informatică, abilităţi de operare PC şi manageriale.
Dacă în acest moment cursurile de comunicare cu clientul şi de promovare a vânzărilor, alături
de cele ale managementului comercial şi operare PC nu reprezintă o condiţie de angajare pentru
această ocupaţie, în viitorul imediat apropiat va fi necesar ca ele să fie incluse în programele de
şcolarizare pentru calificarea personalului acestei ocupaţii.

750
 Utilizarea noilor tehnologii informaţionale conduce astfel la creşterea productivităţii
muncii vânzătorului. În noi condiţii de perfecţionare şi specializare, se va modifica nivelul
exigenţial la angajare, iar manageriatul comercial va trebui să adopte noi strategii de atragere şi
stimulare a vânzătorilor cu înalt profesionalism (salarizare, bonusuri de loialitate). Aceasta cu
atât mai mult cu cât mutarea centrului de greutate în domeniul comercial către complexe de tip
gigant (hipermarket, mall) va antrena mutaţii pe piaţa forţei de muncă, în sensul unui transfer al
vânzătorului specializat către marile unităţi comerciale.
Utilizarea personalului specializat în vânzări, cu abilităţi specifice şi disponibilităţi de
perfecţionare către componenta informaţională a activităţilor, va conduce la creşterea
productivităţii muncii, şi la elaborarea unei oferte comerciale competitive. În planul individului,
creşterea gradului de profesionalism va genera o mai mare stabilitate şi o mai mare satisfacţie
generată de creşterea siguranţei locului de muncă şi a stimulentelor pe măsura performanţelor.

751