Situaţia politico-militară în Ţările Române de-a lungul secolului al XVI-lea

Bătăliile purtate de voievozii Mircea cel Bătrân (1386-1418), Vlad

Ţepeş (1456-1462) şi Ştefan cel Mare (1457-1504) împotriva Imperiului Otoman
au permis Ţării Româneşti şi Moldovei să-şi păstreze independenţa de stat. în
secolul al V-lea a fost întemeiată cetatea Dâmboviţei (Bucureşti), important centru
comercial pe drumul ce ducea la Constantinopole. în secolul al XVI-lea cele două
principate au fost obligate să se supună controlului Porţii, plătind impozite, care se
numeau "Capitulaţii". Principatele Române şi-au păstrat entitatea de stat, propriile
structuri politice, militare şi administrative, legile şi organizarea, dar erau obligate
să plătească sultanului un tribut anual 1. Ţările Române şi-au menţinut autonomia
şi au evitat astfel aşezarea masivă a musulmanilor pe teritoriul lor. după bătălia de
la Mohacs (Ungaria) din 1526 şi căderea regatului ungar, Transilvania a devenit un
principat autonom, aflat sub suzeranitate otomană, având un regim politic similar
cu cel din Ţara Românescă şi din Moldova. Acest statut a permis consolidarea
relaţiilor economice şi politice între Ţările Române, care de asemenea erau
favorizate de unitatea lingvistică şi a spaţiului geografic datorită tradiţiei şi
moştenirii istorice comune. Jugul otoman nu era de ordin politic, ci economic. La
sfârşitul secolului al XVI-lea tributul a crescut continuu, iar cererea de bunuri de
toate felurile, cum ar fi vite, grâne, cherestea furnizate la preţuri scăzute, nu
cunoştea limite. Astfel, Constantinopolul îşi asigura aprovizionarea pe seama
Principatelor Române.
Un moment important în istoria românilor l-a constituit domnia lui
Mihai Viteazul (1593-1601), cel care a unit şi condus, pentru o scurtă perioadă de

1
***Din istoria patriei. Ioan Albrecht şi Ştefan cel Mare, în „Calendar pentru poporul românesc”, III, 1844, p. 53
timp, cele trei Ţări Româneşti (Transilvania, Ţara Românească şi Moldova). Mihai
Viteazul s-a alăturat Ligii Sfinte, din care făceau parte Austria, Mantua, Ferrara şi
Spania şi a câştigat bătăliile de la Călugăreni şi Giurgiu împotriva turcilor (1595),
ceea ce i-a permis să recâştige independenţa ţării 2.
Sigiliul său, reprezentând emblema celor trei ţări române unite, este o
dovadă a intenţiei sale de a aduce sub o singură guvernare toate teritoriile locuite
de români. El însuşi s-a intitulat "domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi al
întregii Moldove". Dar, marile puteri - Austria, Imperiul Otoman şi Polonia -, nu
au fost de acord cu această politică, astfel încât unirea celor trei ţări române nu a
fost decât de scurtă durată. Cu toate acestea, idealul unirii s-a păstrat viu în
conştiinţa românilor, în lupta lor pentru făurirea unui stat naţional independent. în
momentele de pace ale istoriei lor, când nu erau forţaţi să lupte pentru
independenţă, românii manifestau preocupări culturale, făurind opere de artă. Curăi
domneşti şi palate princiare au fost ridicate la Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeş
şi Târgovişte în Ţara Românească, la Suceava şi Iaşi în Moldova, alături de un
număr de cetăţi (Poienari, Cetatea Neamţului, Suceava, Chilia, Cetatea Albă etc.)
şi mănăstiri (Tismana, Cozia, Dealu, Curtea de Argeş, Neamţ, Putna, Voroneţ,
Suceviţa şi multe altele), a căror valoare artistică este recunoscută pe plan
mondial3. În secolul al XVI-lea, în Ţările Române au apărut primele tipografii.
Arta tiparului s-a răspândit sub domniile lui Matei Basarab (1632-1654) şi a lui
Vasile Lupu (1634-1652) în Moldova, şerban Cantacuzino (1678-1688) şi
Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Ţara Românească. Constantin
Brâncoveanu este bine cunoscut datorită frumoasei sale reşedinţe de la Mogoşoaia,
în apropiere de Bucureşti şi pentru moartea sa tragică, în 1714, când a fost
decapitat de turci. Cărţile religioase şi cele cu caracter laic tipărite în acea vreme au

2
Ibidem, p. 54.
3
Ibidem, p. 55.
avut o largă circulaţie în Europa de sud-est şi în orientul creştin. Secolul al XVIII-
lea a adus cu sine căderea Imperiului Otoman şi ridicarea imperiilor rus şi austriac.
Problema orientală a fost centrul dezbaterilor diplomatice europene. Principatele
Române au cunoscut o perioadă de declin politic ca urmare a intervenţiei puterilor
strţine. Prin Pacea de la Karlowitz (1699), Transilvania a căzut sub stăpânirea
austriacă. Cu toate acestea, provincia şi-a menţinut poziţia unui principat autonom.
Pentru a frâna procesul de eliberare al Principatelor Române, dar şi pe fondul unor
neînţelegeri cu habsburgii şi ruşii, otomanii au numit la conducerea Moldovei şi
Ţării Româneşti domni fanarioţi (numele de "fanariot" provine de la cartierul Fanar
din Constantinopole, de unde turcii obişnuiau să-şi recruteze dragomanii, adică
ambasadorii). Cu ajutorul acestor domni - de fapt înalţi funcţionari otomani -
Poarta spera să menţină să-şi întărească controlul asupra Ţării Româneşti şi
Moldovei 4 . În această perioadă, controlul politic şi economic s-a întărit, dar şi
corupţia s-a adâncit în Ţările Române. Imperiul Otoman s-a folosit de teritoriile
Ţărilor Române ca şi cum acestea s-ar fi aflat în posesia lui. Astfel, prin Pacea de
la Passarowitz, Poarta a cedat Oltenia Imperiului Habsburgic, care a păstrat-o sub
dominaţia sa până la încheierea Păcii de la Belgrad (1739). În 1775, habsburgii au
primit o "donaţie" similară, Bucovina, urmată în 1812 de Basarabia - teritoriul
dintre Prut şi Nistru -, care a fost anexată de către Rusia.
Şi totuşi, regimul fanariot instaurat în Ţara Românească în 1716 şi
respectiv în Moldova în 1711, care a durat până în 1821, nu a însemnat doar o
ştirbire a autonomiei Principatelor, căci unii domni fanarioţi au promovat o politică
de reforme, apropiată absolutismului luminat, încercând să aducă societatea
românească în rând cu tendinţele socio-economice ale Europei. Au fost introduse
reforme importante, cum ar fi abolirea iobăgiei, sau o serie de modificări
4
Prodan Costică, Aspecte privind reflectarea luptei întregului popor pentru apărarea patriei în opere ale
cronicarilor români şi străini (sec. XIV-XVI), în „Pagini de istorie românească şi universală. Culegere de studii şi
articole”, Bucureşti, II, 1985, nr. 1, p. 18
legislative şi administrative. Alături de mişcarea culturală românească, domnii
fanarioţi au promovat cultura neogreacă. influenţa greacă s-a extins astfel în
biserică şi în viaţa culturală5.

Organizarea militară a Ţării Româneşti până în sec. XVI

Organizarea militară era determinată de organizarea administrativ-

teritorială a ţării. Fiecare unitate teritorială era şi o formaţiune militară. Aceste
formaţiuni militare teritoriale puteau acţiona independent în cazul unor razii sau al
altor operaţiuni militare minore sau unitar, în cadrul armatei Ţării Româneşti, când
era vorba de o amenintare majoră.

Conducătorul suprem al armatei, în Ţara Româneasca, era

domnitorul, atribuţiile sale militare fiind reliefate chiar de titulatura de voievod
care în limba slavonă se traduce prin conducătorul oştirii6. După domn comanda
armatei cădea în seama marelui spătar sau a banului dupa caz, alţi demnitari cu
functii militare erau pârcălabii, căpitanii, judeţii, etc.
Cea mai veche unitate militară pare a fi steagul, pomenit în 1368 sub Vlaicu Vodă,
efectivele unui steag au variat situându-se în jurul unei medii de 250 de soldaţi.
Fiecare steag avea cate un stegar ce purta drapelul de luptă al unităţii respective

5
***Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780) (coordonator Ion Gheţie), Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1997

6
Neagoe Manole , Căpăţînă Dan , Rolul marilor comandanţi de oşti în desfăşurarea luptelor pentru apărarea
independenţei ţărilor române în secolele XIV-XVI, în File din istoria militară a poporului român, vol. I, Bucureşti,
Ed. Militară, 1973, p. 7
care a dat şi numele de steag al acestor unitaţi. Dupa steag în ordine crescătoare
veneau următoarele unităţi, ceata şi pâlcul care regrupau mai multe steaguri.
Mobilizarea militară era de doua feluri, în funcţie de componenţa şi
numărul recruţilor, oastea cea mică şi oastea cea mare.
Sabie din sec. XV
Oastea cea mică era formată din sluşbaşi domneşti,
sluşbaşi boiereşti şi boieri, curteni, militari de profesie cum erau
vitejii, hânsarii sau husarii (călăreţi), mercenari, cu o prezenta mică
în secolele XIV-XV, mai numeroşi din secolul XVI. Oastea cea
mică era convocată pentru operaţiuni reduse, respingerea unor
invazii minore, lupta pentru putere împotriva unui boier răzvrătit
sau a unui pretendent. În situaţiile grave de război cu o putere
străină când soarta ţării era periclitată, era covocată oastea cea
mare.
Oastea cea mare reunea în cadrul ei toţi bărbaţii apţi de război, cu
excepţia robilor. Boierii şi slugile lor, slugile domneşti, ţăranii liberi, ţăranii
aserviţi de pe domeniile boiereşti sau domneşti, orăşenii.
Obligaţia ţărănimii de a presta serviciul militar este atestată încă din secolul XIV
când Vlaicu Vodă emite un act prin care scuteşte de oaste satul Jiovştiţa din
Mehedinţi, semn ca exista aceasta obligaţie a ţăranilor 7 . În secolul XV aflăm
despre Vlad Dracul că putea mobiliza 15000 de oameni sub arme iar despre Vlad
Ţepeş 30000, probabil prin coborârea vârstei la recrutare, după unele surse ar fi
recrutat soldaţi de la 12 ani în sus.

Principala armă era arcul cu săgeţi, fiind cea mai ieftină şi cea mai la
îndemâna ţăranilor, care în cadrul oastei celei mari formau majoritatea soldaţilor.

7
Neagoe Manole, Puterea militară a Moldovei în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în „SMMIM”, II-III, 1969-
1970, p. 62
Slujbaşii, domnitorul şi boierii erau înarmaţi cu lănci, săbii, halebarde şi purtau
armuri după model occidental aşa cum o arată documentele şi reprezentările
artistice ale vremii.

Despre Radu I avem o ştire cum că ar fi comandat din Veneţia 20000

de armuri pentru a-şi echipa armata în vederea unei iminente confruntări cu regatul
maghiar.

Din secolul XVI chemarea ţărănimii la oaste se face tot mai rar în
primul rând datorită evoluţiei tehnicii militare 8 . Generalizarea armelor de foc,
scumpe în comparaţie cu armele tradiţionale, face imposibilă înarmarea
corespunzătoare a unor efective atât de mari iar mobilizarea lor cu tehnică
învechită nu ar fi avut niciun sens în faţa unor armate echipate modern. Acum este
perioada când corpurile de mercenari înregistrează o creştere semnificativă printre
efectivele militare ale Ţării Româneşti. La baza organizării sistemului militar
românesc din acea vreme au stat o serie de principii care işi dovediseră viabilitatea
în secolele anterioare: obligativitatea locuitorilor de a servi sub arme; dependenta
organizarii sistemului militar de resursele materiale şi financiare; varietatea
elementelor sistemului militar; organizarea teritoriala a ostilor române(„Oastea cea
Mare"); un raport echilibrat intre diferitele genuri de arme etc.

8
***Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, Ed. Militară, 1986, p. 286