Sinaxar 6 August

În aceasta lună, în ziua a şasea, Schimbarea la Faţă a

Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : "Sunt unii
din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu
vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere"
(Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi
preferaţi : Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i deoparte, urcă
pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să
se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la
suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai
importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare
prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise
credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care a murit
pentru Hristos ; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava
dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia
Cuvântului întrupat.
El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute
în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea
contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa
întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră,
ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea)
este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi
slava lui Dumnezeu.
"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba
şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de
un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu
9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea
naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care
o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub
acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele
Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar
slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea
ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o
privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii

1
omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea
dumnezeiască.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită
din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), faţa lui
Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al
vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe
"veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile
făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu
asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El
era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători"
(Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 - PG 96,
564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire
transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască
indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi
primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaste schimbarea
survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf.
Grigore Palama).
"Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu
pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii
Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina cea
adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1, 9),
sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil
superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte
strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta
era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după
cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o
clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în
Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toata
scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumina, în această lumină
care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii
Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi,
îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43).
"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" (Sfântul
Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în
vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui
Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect
de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa "vadă"

2
pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : "întru
lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară - alături de Domnul
- Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând
respectiv Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii
şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul
Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască
moartea). Şi vorbeau cu El, în lumina, despre Exodul pe care avea să
îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin
Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.
Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea luminii
dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi "neştiind ce
zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici;
dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul pentru Moise
si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţa prea
omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a
luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un lăcaş cu mult
mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi
acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul
acestui nor, mărturisind pe Domnul : "Acesta este Fiul Meu prea-iubit,
în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest nor era harul Duhului
înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea
pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna
unite, participă la Mântuirea omului.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl
"vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii şi cunoştinţei
omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi în afară de tot ce este
vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-
luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) şi "închizând uşa
simţurilor lor", ei primiră revelaţia Tainei Treimii, care este mai presus
de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului
Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Faţă în
principal de către Sf. Grigore Palama).
Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu
trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară
cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur,
redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi linişti. Apoi,
coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce
văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.

3
 Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a
îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru
trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar
de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată
atunci căscopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul
la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din acest motiv sărbătoarea
Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au
închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.
Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales
după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din
Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea că, după o
tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă
de înşişi Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Faţă. E vorba desigur
mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică,
prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia Bisericii între arta
Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.
A Căruia este slava şi puterea în veci. Amin.

Sinaxar 1 Ianuarie
În această lună, în ziua întâia, Tăierea împrejur cea după
trup a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos.
De la Sfinţii Părinţi am luat obiceiul să sărbătorim, după încheierea
anului calendaristic, Tăierea împrejur cea după trup a Domnului
nostru Iisus Hristos. Domnul a primit aceasta, ca să înlăture rânduiala
Legii Vechi şi să pună în loc tăierea împrejur cea după Duh cea
nefăcută de mână. Deci, sărbătorim această zi ca pe un praznic
împărătesc.
Căci Domnul, după cum ne-a cinstit pe noi, luând trup omenesc,
întru totul asemenea nouă, afară de păcat, tot aşa a binevoit să
primească şi tăierea împrejur. Întâi, ca să astupe gurile ereticilor care
îndrăznesc a zice că Domnul n-a luat trup, ci că S-a născut ca o
nălucire. Dar dacă n-ar fi luat trup, cum S-ar fi tăiat împrejur? Şi al
doilea ca să astupe gurile iudeilor celor neînţelegători, care îl
cleveteau că nu păzeşte sâmbăta şi că strică Legea.

4
 Pentru aceasta, după opt zile de la naşterea Lui cea sfântă din
Fecioară, a binevoit să fie adus de Maica Sa şi de Iosif, în locul unde,
după obicei, iudeii se tăiau împrejur. Şi a fost tăiat împrejur; şi I s-a
dat numele Iisus, nume adus din cer de îngerul Gavriil, mai înainte
de zămislirea Lui în pântecele Fecioarei. Şi iarăşi întorcându-Se
Domnul cu părinţii Săi acasă, a vieţuit omeneşte, crescând cu anii, cu
Înţelepciunea şi cu harul, pentru mântuirea noastră.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui

nostru Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei.
Acest mare părinte al nostru Vasile a trăit pe vremea
împăratului Valens, când Biserica era tare prigonită de
necredinţa lui Arie, ereticul. Iar Sfântul Vasile a apărat
cu toată puterea dreapta credinţă şi a îndrăznit să
mustre chiar în faţă pe împăratul Valens, căzut şi el în
erezia lui Arie.
Tatăl Sfântului Vasile era din Pont şi se numea tot
Vasile, iar maica sa era din Capadocia şi se numea
Emilia. Sfântul Vasile a întrecut în ştiinţă pe cei din timpul său şi pe
cei din vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din
vremea aceea. Deci, covârşind pe toţi nu numai cu filozofia şi cu
mintea cea ascuţită, ci şi cu puterea şi viaţa cea îmbunătăţită, a fost
sfinţit arhiereu al Arhiepiscopiei din Cezareea Capadociei.
Ca arhiereu, a dus lupte grele pentru credinţa ortodoxă, punând
în uimire chiar pe dregătorul locului, care nu s-a putut împotrivi
înţelepciunii şi tăriei în credinţă a sfântului. Prin cuvântările sale a
lovit în credinţele greşite ale ereticilor; a dat învăţături şi îndemnuri
pentru buna întocmire a obiceiurilor; a luminat tainele cele adânci ale
făpturii; a păstorit turma lui Hristos, învăţând pe toţi şi ajutând pe
săraci, pe bolnavi şi pe bătrâni, în aşezământul său vestit, numit
Vasiliada. A trecut către Domnul în anul 379, când nu împlinise încă
50 de ani.
Şi era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat şi drept ca o făclie;
uscăţiv şi slăbit de ajunare şi de veghere; oacheş la faţă, dar obrazul
îngălbenit; nasul lunguieţ; sprâncenele cercuite şi plecate, asemenea
omului gânditor; fruntea încreţită; umerii obrajilor ieşiţi, tâmplele
adâncite; cam pleşuv la păr; cu barba destul de lungă, căruntă pe
jumătate. Pomenirea lui se săvârşeşte în Sfânta Biserică
sobornicească.

5
 Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Teodot, care
de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Grigorie Nazianzul,

tatăl Sfântului Grigorie Teologul, care în pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte
pe noi. Amin.

Sinaxar 2 Februarie

În această lună, în ziua a doua, se prăznuieşte Întâmpinarea

Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
când L-a primit dreptul Simeon în braţele sale.
În această zi Biserica
sărbătoreşte un eveniment
important din viaţa pământească a
Domnului Nostru Iisus Hristos (Luca
2:22-40). După patruzeci de zile de
la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost
dus la Templul Ierusalimului, centrul
vieţii religioase a naţiunii. După
Legea lui Moise (Lev. 12:2-8),
femeia care a născut un prunc de
parte bărbătească nu avea voie să
intre în Templul Domnului timp de
patruzeci de zile. La împlinirea
acestora, mama venea cu fiul la
Templu şi aducea jertfă Domnului un
miel sau un porumbel pentru
sacrificiul purificării. Preasfânta
Fecioară, Maica Domnului, nu avea
nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul
Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii
timpului.
În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3
februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până
6
nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus
la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu
Pruncul Iisus să împlinească Legea.
Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi
mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la
fiecare slujbă a vecerniei: "Acum slobozeşte pe robul Tău, după
cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai
gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea
neamurilor şi slavă poporului Tău Israel." (Luca 2:29-32). Sf. Simeon
i-a spus Sfintei Fecioare: "Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre
ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi
prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din
multe inimi." (Luca 2:34-35).
La Templu se afla şi proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica
lui Fanuel (3 februarie)" şi nu se depărta de templu, slujind noaptea
şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe
Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire
în Ierusalim." (Luca 2:37-38).
În icoana care reprezintă această sărbătoare proorociţa Ana ţine
un pergament în mână pe care scrie: "Acest prunc a adus cerul şi
pământul." Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii şi femeile drepte
în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis. Drepţii
Simeon şi Ana, ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi
vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una din cele mai vechi
sărbători religioase creştine. Noi avem slujbe închinate acestei
sărbători, întocmite de sfinţii episcopi Metodie din Patara (+ 312),
Chiril al Ierusalimului (+ 360), Grigorie Teologul (+ 389), Amfilohie
din Iconium (+ 394), Grigore de Nyssa (+ 400) şi Ioan Hrisostom (+
407). În ciuda originilor sale antice, această sărbătoare nu a fost
prăznuită atât de fastuos decât din sec. al VI-lea.
În anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a
ucis mulţi oameni în Antiohia. După această nenorocire au mai venit
şi altele: în 541 a izbucnit o epidemie de ciumă groaznică în
Constantinopol, omorînd mii de oameni în fiecare zi. În această
perioadă de mari suferinţe au început să se facă slujbe speciale (litii)
de izbăvire de rău, mai ales în timpul sărbătorii Întâmpinarea
Domnului şi ciuma a încetat. Astfel, pentru a da slavă lui Dumnezeu,
biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare. Mai mulţi

7
imnografi ai bisericii au împodobit această sărbătoare cu imnurile lor:
Sf. Andrei Criteanul în sec. al VII-lea, Sf. Cosma Episcopul Maiumei,
Sf. Ioan Damaschin, Sf. Gherman Patriarhul Constantinopolului în
sec. al VIII-lea şi Sf. Iosif Arhiepiscopul Tesalonicului în sec. al IX-
lea.

Tot în această zi cinstim icoana Maicii Domnului numită

"Îmblânzirea inimilor împietrite" sau "Profeţia lui Simeon".
Aici Maica Domnului apare fără Pruncul Iisus şi cu şapte săbii care-
i străpung pieptul: trei din partea stângă, trei din dreapta şi una de
jos. O icoană asemănătoare numită "Cele şapte săbii" (sărbătorită în
13 august) înfăţişează trei săbii din stânga şi patru din dreapta.
Icoana "Profeţia lui Simeon" simbolizează împlinirea profeţiei de
către dreptul Simeon şi anume: "şi prin sufletul tău va trece sabie ."
(Luca 2:35).

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Agatador.

Acest sfânt, pe când era tânăr, a fost dus la stăpânitorul cetăţii
Tiana, unde, prin mărturisirea lui Hristos, a fost chinuit în multe
chipuri. În timpul chinuirilor, sfântul şi-a dat sufletul în mâna lui
Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Iordan

din Trapezunt, care a suferit mucenicia în Constantinopol, la
anul 1650, când de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Gavriil,

care a suferit mucenicia în Constantinopol, la anul 1676,
când de sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugãciuni, Doamne miluieste-ne si ne mântuieste
pe noi. Amin.