Ai fost vreodată atent(ă) câte condiții pui pentru a fi fericit(ă), mulțumit(ă), împlinit(ă)?

Că trebuie să ai mulți bani, că trebuie să fii slab(ă), că e musai să arăți și să fii îmbrăcat(ă) într-un anume
fel; să ai un anumit tip de mașină, un anume standard de viață, etc.

Altfel ești câh!, și nu ai nicio valoare. Iar fără acele „trebuințe”, ești complet și profund nefericit(ă).

Serios? Bravo! Tocmai te afli într-un cerc vicios din care nu ai șanse să ieși dacă nu te trezești la viață.

Iar ca să te trezești la viață, trebuie să-ți dai seama că tu deja ai o viață, și că ea e perfectă așa cum e!

Ai în fața nasului fericirea, bucuria și liniștea sufletească, dar le condiționezi în permanență.

Îți condiționezi niște stări existente deja în tine prin obiecte și lucruri.

Fascinant!

Binețe, dragă cititorule!

Hai să povestim un pic despre viața pe care ți-o creezi zilnic folosind ca unic șablon condițiile și
condiționările altora, a celor care crezi că sunt experți în traiul fericit al celor străini de ei, șablonul celor
pe care îi doare fix în cot de tine. Copiii se nasc perfecți; sunt fericiți și liniștiți sufletește, până intervin
adulții pentru a le da marea lecție a vieții: CONDIȚIONAREA.

Și încet, dar sigur, îi transformăm în companioni ai noștri pe drumul epuizant al fricilor, frustrărilor,
furiei, neputințelor. Că doar suntem adulți responsabili, nu-i așa?

Cu mare grijă, din prea multă „dragoste” le spunem că mami, tati, bunicii, vecinii, poștașul, se supără
dacă nu se comportă și nu vorbesc după cum are atunci, în acel moment, chef „desăvârșitul” adult. Cu
alte cuvinte, le spunem că e greșit să fie ei înșiși, adică copii, și că e musai să fie altcineva, adică „cei
mari”.

Altfel....urmează condiționările.

Și așa află copiii că sursa nefericirii adulților sunt chiar ei pentru că nu papă tot, nu o salută pe tanti-
vecina cea acră, și că îi face de rușine pe membrii familiei dacă aleg să fie ei înșiși și să se manifeste cum
le dictează libertatea cu care s-au născut.
„Și, cum, să nu le mai dăm educație?”, am fost întrebată de multe ori.

Asta e educația, te întreb, tremurând de nerăbdare să-ți aud răspunsul.

Să-l înveți pe ăla micu' că trebuie să îndeplinească condiții pentru a ajunge fericit, odată, cândva, când o
ajunge mare...probabil...

Că, în rest, este cât se poate de nefericit, de închistat, de blocat, de depresiv, de bolnav la suflet, minte și
corp.

Hai s-o discutăm p-aia dreaptă: ai fost chiar atât de fericit(ă) pentru că ai tăi părinți ți-au spus că ceea ce
simți și îți place e greșit, și că ești bun(ă) (de acceptat) doar dacă faci într-un anume, mare, fel care îți
displace total și nu te reprezintă?

Ai simțit o bucurie de nedescris când ți s-a tot repetat că dacă nu ai medie mare nu vei reuși în viață?

Te-ai simțit foarte valoros pentru că ai stat și ai „tocit” materia pentru a intra la școala aleasă de alții
pentru ca tot ei să se poată lăuda cu mare mândrie?

Nu ți-ai pus niciodată problema că adolescența și copilăria sunt „nașpa” și că nu se mai termină odată,
pentru a ajunge și tu „adult responsabil”, așa cum ți-au promis sloganele celorlalți?

Și, după ce ai trecut prin toate perioadele - de la copilărie, la pubertatea cea cu hormoni zburdalnici și
adolescența plină de năbădăi - te trezești adult, și îți dai seama că nimic nu s-a schimbat, de fapt.

Ești, în continuare, condiționat(ă) de ceilalți; doar că acum, ca adult, ai învățat deja să fii ascultător, să nu
mai (prea) comentezi.

Acesta este marele câștig al maturizării: știi să înghiți totul, să te prefaci a fi fericit, preocupat de ce zic
ceilalți; știi cum să te îmbraci, cum să te comporți și cum să jalonezi printre minciunile și condiționările
celor de care (ai impresia că) depinzi.

Ai învățat, în atâta amar de timp, cum să-ți agăți de buze un zâmbet gol de conținut, pentru a-ți ascunde
tumultul din sufletul care nu poate fi condiționat și care îți „urlă”: „Asta e tot ce te-am învățat? Le ai pe
toate aici, în mine, și tu te chinui să te convingi că fericirea și împlinirea vin din exterior, că sunt
condiționate de cei care nu le cunosc, tocmai pentru că le-au uitat? Chiar trebuie să fii ca toți ceilalți? Ți-
am dat un bagaj cu de toate; iar tu nu-l deschizi pentru că e mai ușor să copiezi, să imiți, să cauți să
îndeplinești condiții, decât să te descoperi din interior? La naiba!”

Cam asta ai auzi de la suflet dacă l-ai asculta și nu l-ai considera depășit, neimportant.

Să presupunem că ai avut note neasemuite în fiecare moment al școlii, ai ascultat tot ce ți-au spus
binevoitorii tăi părinți și dascăli.

Ai devenit ce au vrut ei, ai o slujbă extraordinară, bani, situație materială de invidiat.

Te-ai căsătorit cu cineva la nivelul statutului tău social, ai făcut copii. Sau nu.

Ok. Te rog să-mi povestești despre fericirea și despre libertatea din sufletul tău.

Nu despre ce ai vrea tu să fie, despre ce îți „urlă” mintea pentru a-ți distrage atenția că... „afară-i vopsit
gardul, înăuntru...bate vântul!”.

Povestește-mi, nu din gură, ci din ochi, din fiecare celulă a ta; și doar atunci te cred!

Fericirea este o stare de spirit, nu o emoție de moment.

Nu poți fi fericit doar în anumite condiții.

Fericirea nu are condiții pentru a ți se dărui, de ce îi atașezi tu clauze?

Uită-te în ochii mei, pune-ți mâna pe inimă și spune-mi că toate condiționările vieții te-au „inundat” de
cea mai înaltă fericire; iar atunci eu te voi privi în ochi și îți voi arăta, fără reținere, degetul meu din
mijloc.
Știi de ce? Pentru că nicio condiționare nu aduce libertatea, independența și pacea interioară pe care le
denumim generic „FERICIRE”. Nu există condiții interne, externe, de temperatură, presiune și stare care
să determine fericirea. Și nici iubirea!

Ele există sau nu. Punct. Fără condiții.

Tu, însă, ai fost condiționat să le vezi. Nu îndrumat, nu sfătuit. CONDIȚIONAT.

Cât timp ești în „programul” condiționărilor te comporți identic cu marea masă și vei întâlni oameni care
să îți sublinieze întregul spectru de condiții.

Îi vei observa și comenta pe cei care (ți se pare că) au prea multe sau prea puține în comparație cu
„etalonul” tu; îi vei observa pe „fraierii” care se mulțumesc cu puțin, vei țâțâi nemulțumit(ă) din buze
când vei auzi despre gesturi rebele și oameni care sfidează regulile societății.

Vei participa la conversații plictisitoare, fără vreo finalitate constructivă, pentru că...„așa se face, așa-i
frumos!”

Vei sta alături de persoane care îți repugnă, dar... „ce zic vecinii dacă mă despart?”

Te vei îmbrăca și te vei comporta cum hotărăsc „experții” în oricine în afară de ei.

Vei afla cu stupoare că trebuie să fii într-un anume, mare, fel la 30 de ani, la 40, la 50, și că de la 60 de
ani ești deja depășit(ă) bine și că ar cam trebui să te pregătești să-ți faci ieșirea din viață.

Care viață? A ta, condiționată de alții? Sau a ta, descoperită, asumată și trăită în liniște, pace și armonie
sufletească?

Scopul tău, aici, nu este să îndeplinești condiții puse de alții, și nici să pui condiții dictate de frustrările și
neîmplinirile tale.

Scopul tău, în această viață, este să te regăsești din labirintul lui „trebuie” și a lui „dacă...”, și să înveți să
fii tu însuți/însăți, așa cum ești, să te accepți și să înțelegi că ești unic(ă), și că nu poți fi o copie a
dorințelor neîmplinite ale altora.
Iar dacă nu înțelegi, nu-i nimic. Mai vii o dată și vei întâlni aceleași situații și condiționări, până vei
pricepe că FERICIREA și IUBIREA există deja; cu ele te naști!

Tu exiști deja! De ce simți nevoia să te re-creezi prin condiții și condiționări?

Exiști deja! Oprește-te și observă.

Ce ai de pierdut?

Pe tine? Nu! Doar condiționările.

Iar asta înseamnă regăsirea ta!