Clopotele catolice bat de 562 de ani, zilnic, la ora 12,00, în

memoria lui Iancu de Hunedoara

http://rtnews.ro/2018/07/22/clopotele-catolice-bat-de-562-de-ani-zilnic-la-ora-1200-in-memoria-lui-
iancu-de-hunedoara/

Clopotele din bisericile catolice bat în fiecare zi la ora 12.00 în întreaga

lume. Acest lucru se întâmplă neîntrerupt de 562 de ani şi are o legătură
directă cu Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei. Victoria acestuia
la Belgrad, pe 22 iulie 1456, împotriva armatei turceşti condusă de
Mahomed al II-lea, i-a adus voevodului transilvan recunoştinţa întregii lumi
catolice.
Iancu de Hunedoara s-a născut în jurul anului 1407 într-o familie
înnobilată în 1409, pentru merite deosebite de către Sigismund de
Luxemburg, rege al Ungariei. Tatăl lui Ioan a fost un român, „un gentilom
destul de modest al comitatului pur românesc Hunedoara”, iar bunicul se
numea Șerb/Csorba . Mama lui Ioan a fost Erzsébet Morzsinai (Elisabeta
de Margina), despre care se spune că ar fi fost de origine greacă și chiar
înrudită cu basileii Bizanțului.
În favoarea originii etnice românești a voievodului există mai multe
argumente. De exemplu, până în anul 1439, Iancu este numit în
documente Ioan Românul, mai mulți cronicari ai epocii referindu-se la
originea românească a acestuia. După ce fiul său, Matei Corvin, a devenit
rege, Frederic de Habsburg i-a reproșat că nu are origini regale, ci că are
un tată român. Matei, la rândul său, când i se reproșa că nu are origini
regale, făcea trimitere la originile sale romane.
După obiceiul epocii, Voicu a luat numele Hunyadi (de Hunedoara), când a
primit în 1409 de la Sigismund de Luxemburg domeniul și castelul
Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.
Conform unei legende lansate în secolul al XVI-lea de către Gáspár Heltai,
Ioan de Hunedoara ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de
Luxemburg cu nobila Erzsébet Morzsinai, având un frate tot cu numele
(Ioan) — duplicarea numelui era un obicei când unul dintre copii avea tatăl
diferit.
Ioan Huniade a fost un mare aristocrat al regatului Ungariei, care își avea
domeniul feudal la Hunedoara. A devenit ulterior ban al Severinului,
comite de Timișoara, voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei. Era unul
dintre cei mai bogați nobili ai Europei timpului său.
Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de
frământări în Ungaria legate de succesiunea la tron. Marea majoritate a
magnaților ungari, printre care familiile Cillei, Gara, Ujlaki și Szécsi, o
sprijineau pe regina văduvă Elisabeta, care aștepta un copil,
viitorul Ladislau V Postumul, în speranța că o vor putea domina cu ușurință
și, pe această cale, își vor subordona puterea de stat.
Iancu a susținut candidatura regelui polon Vladislav al III-lea (Jagello) la
tronul Ungariei. Nobilimea mică și mijlocie, în frunte cu Ioan Huniade, cu
palatinul Lőrinc Héderváry și cu episcopul Simon Rozgonyi, dorea în
fruntea țării un rege capabil să o conducă în împrejurările dificile generate
de expansiunea otomană. Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav
al III-lea Jagello, rege al Poloniei din 1434.
Acceptarea coroanei Ungariei de către Vladislav al III-lea al Poloniei,
devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie1440, venirea acestuia în
regat, la 21 mai, și încoronarea sa la 17 iulie la Alba Iulia, au dus la
declanșarea unui sângeros război civil, în provinciile de sud și nord ale
Regatului ungar (astăzi Slovacia), care a durat până în 1441.

Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I al

Ungariei, Ioan de Hunedoara a fost răsplătit din plin de acesta, demnitatea
cea mai importantă ce i-a fost încredințată în 1441 fiind aceea de voievod
al Transilvaniei. Astfel, el a reușit să imprime Ungariei o linie politică
predominant antiotomană, conflictele din Europa Centrală cu Frederic III de
Habsburg (1440–1493) și cu Jan Jiskra, aliatul acestuia și adevăratul stăpân
al Slovaciei, trecând pe un plan secundar.
Liniștea internă a fost obținută prin încheierea în vara anului 1443 a unui
armistițiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, după moartea
reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau Postumul. După
moartea prematură în 1444 a regelui Vladislav I, Ioan de Hunedoara se
impune politic și este numit regent al Ungariei în 1446, devenind
astfel tutorele minorului Ladislau Postumul. Din punct de vedere militar
regele Vladislav I la începutul domniei s-a sprijinit și pe serbi, și astfel în
„Campania cea Lungă” (1443-1444) produce importante pierderi Semilunei
otomane; această campanie se încheie printr-o pace favorabilă semnată
pe 10 ani. Efectiv, pacea nu a fost una de durată -coroana ungară, la
insistențele papalității, organizeaza o nouă cruciadă antiotomană,
Cruciada de la Varna, care se încheie cu un dezastru pentru creștini, regele
Ungariei pierzându-și acolo viața.
În Dieta din februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcătuit din
cinci Căpitani generali, Ioan de Hunedoara primind în
guvernare Transilvania, Banatul și Crișana. Deoarece anarhia rezultată ca
urmare a acestei diviziuni a scăpat de sub control, Iancu a fost
ales regent al Ungariei (Regni Gubernator) la data de 5 iunie 1446 în
numele regelui Ladislau Postumul. Prima sa acțiune ca regent, a fost să-l
atace pe împăratul romano-german Frederic al III-lea pentru refuzul
acestuia de a-l elibera pe Ladislau. După ce a înfrânt
ducatele Stiria, Carintia și Carniola și a amenințat chiar Viena, datorită
dificultăților din alte zone, Ioan de Hunedoara a fost nevoit să semneze un
armistițiu cu Frederic, care a durat doi ani.
După înfrângerea de la Kosovo Polje, Iancu intră în Moldova și îl
înscăunează pe vărul său Bogdan al II-lea, (tatăl lui Ștefan cel Mare).
În 1448 Iancu de Hunedoara a primit titlul de Prinț (Princeps) de la Papa
Nicolae al V-lea, și continuat luptele împotriva otomanilor. A fost învins
în bătălia de la Kosovo (1448) din octombrie 1448 din cauza superiorității
numerice a turcilor și a trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul
Valahiei, și a vechiului său rival Gheorghe Branković, care i-a interceptat
ajutoarele sosite din Albania și conduse de Skanderbeg, împiedicându-le să
ajungă la locul bătăliei. Branković l-a luat prizonier pe Ioan de Hunedoara,
aruncându-l, pentru o perioadă, în temnițele fortăreței Smederevo, de
unde a fost răscumpărat de aliații săi. După rezolvarea diferendelor cu
numeroșii săi oponenți din Ungaria, Ioan de Hunedoara a condus o
expediție punitivă împotriva prințului serb, care a fost nevoit să accepte
condiții de pace foarte aspre.
În 1450, în orașul liber regesc Pozsony, (citește [Pojoni]; astăzi Bratislava),
Ioan de Hunedoara a negociat cu Frederic al III-lea termenii predării lui
Ladislau al V-lea, dar nu au ajuns la un acord. Mai mulți dușmani ai săi l-au
acuzat de o conspirație politică împotriva regelui. Pentru a reduce
tensiunile crescânde pe plan intern, Ioan de Hunedoara a renunțat la titlul
și funcția de regent al Ungariei. Reîntors în Ungaria la începutul
anului 1453, Ioan de Hunedoara a fost numit de Ladislau conte deBistrița-
Năsăud și Căpitan general al regatului. Totodată, regele a inclus în blazonul
familiei „Leii de Bistrița”.
Turcii au rupt armistițiul în 1454 și au asediat Semendria, dar Iancu a
repurtat o nouă victorie împotriva lor la Kruševac (se pronunță Crușevaț),
unde i-a zdrobit cu desăvârșire. Miza cea mai mare era cetatea
Belgradului, pe care sultanul Mahomed al II-lea se pregătea intens să o
cucerească. La rândul lui Iancu a luat măsuri pentru întărirea ei și a
chemat oameni de la orașe și sate să ia parte la război. Pentru a avea un
aliat în Țara Românească, l-a ajutat pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul și
a reușit să adune din Transilvania 20.000 de soldați și mici nobili. De
această dată a beneficiat și de un sprijin mai consistent din Apus. De
asemenea a reușit să adune o armată de oameni simpli cu arme proprii,
coase, furci, prăștii de circa 27-28.000 de țărani cu toată opoziția nobililor
și a orășenilor.
Asediul Belgradului de către turci a început la 4 iulie 1456, și a fost
deosebit de puternic. Însă, flota cruciată a câștigat bătălia pe apă
distrugând, în 14 iulie, flota turcească, ce împiedica aprovizionarea
orașului. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Atacul musulman a fost
respins în 21 iulie, iar în 23 iulie creștinii atacau tabăra turcilor. Concepția
strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda
raportului de forțe defavorabil creștinilor și să obțină cea mai mare victorie
de până atunci a creștinătății împotriva turcilor.
Ca omagiu papa Calixt al III-lea elogiază victoria obținută de Iancu de
Hunedoara ca fiind „cel mai fericit moment al vieții sale” și a ordonat ca
toate clopotele bisericilor catolice din Europa, de atunci încoace, să fie
trase în fiecare amiază, ca o chemare zilnică a credincioșilor la rugă pentru
apărarea orașului. Această practică, a trasului clopotelor de amiază, este
atribuită în mod tradițional sărbătoririi internaționale a victoriei în bătălia
de la Belgrad, contra oștirii otomane a sultanului Mehmed al II-
leaCuceritorul Constantinopolului. Tot Papa Calixt al III-lea, l-a numit pe
Iancu de Hunedoara: „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.
Iancu de Hunedoara a murit în 11 august 1456, de ciumă, în tabăra de la
Zemun. S-a instaurat, după victoria creștinilor de la Belgrad, o perioadă de
70 de ani de liniște relativă la granița de sud est a regatului maghiar.
Iancu de Hunedoara este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail.
Pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii”. Până și sultanul
Mahomed al II-lea (Mehmed II) i-a adus omagiul său: „Cu toate că a fost
inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai
cunoscut, niciodată, un asemenea om.”