Tulburarea de Personalitate Histrionică

Personalitatea histrionică – este întâlnită la indivizii care caută mereu să fie în centrul
atenţiei, doreşte cu ardoare afecţiunea si simpatia celorlalţi din anturaj, situaţiile în care este
ignorat sau omis îi sunt total dezagreabile. Pentru a-şi atinge aceste „obiective“ dramatizează în
exprimarea propriilor trăiri afective, teatralitatea accentuată este şi sursa schimbărilor de
dispoziţie atât de frecvente. Manifestă o tendinţă crescută de a idealiza ori, dimpotrivă, de a
subaprecia indivizii din jurul său. Discursul acestui individ este predominant emoţional, el evocă
în special impresii, ceea ce scade din precizie şi conţinutul mesajului transmis.
: Criterii DSM V
:a.auto-dramatizare,expresia teatrala ,exagerata a emotiilor.b. sugestibilitate,pacientul este
usor influentat de catre altii sau de circumstante; c.afectivitate labila si superficial;d.cautare
continua a senzatiilor puternice ,a admiratiei celorlalti si a activitatilor in care pacientul este in
centrul atentiei;e.seductie inadecvata in comportament sau infatisare;fatentie exagerata acordata
atractiei fizice.include: pers isterica si psihoinfantila.Patternul acestei personalitati este dominat
de o labilitate emotionala excesiva si un comportament directionat spre a atrage atentia prina
titudini dramatice si teatralism.Criterii diagnostice DSM IV:O cautare excesiva a emotionalitatii
si atentiei, incepand din primii ani de maturitate si prezenta in contexte variate, presupunand 5
sau mai multe din urmatoarele manifestari clinice:1.se simte inconfortabil in situatii in care el/ea
nu se afla in centrul atentiei;2.interactiunile cu ceilalti sunt adesea caracterizate drept
comportamente neadecvate de reducere sexuala sau comportamente provocatoare;3.expunere
rapida a expresiilor emotionale superficiale si nestatornice, inselatoare;4.se foloseste de aspectul
fizic pentru a atrage atentia in repetate randuri ;5.are un mod de a vorbi care este excesiv de
marcat de personalitate (afectat) si lipsit de detalii;6.manifesta tendinta spre dramatizare,
teatralitate si exagerarea emotiilor;7.este usor de sugestionat, usor de influentat de ceilalti;8.isi
considera relatiile ca fiind mai intime decat sunt in realitate.Diagnostic diferential:Tulburarea de
personalitate borderline: elemente de disperare, sinucidere si auto-mutilare mai
manifeste;Tulburare de somatizare: predomina acuzele somatic;Tulburare de conversiune: sunt
prezente presupuse deficite somatic;Tulburare de personalitate dependenta: stilul emotional
histrionic lipseste.Tratament:Psihoterapia: Terapiile in grup sau familie nu sunt recomandate, de
vreme ce pacientii obisnuiesc sa atraga atentia asupra lor si sa exagereze fiecare actiune si
reactive.Terapia concentrata pe gasirea de solutii este bine-venita pentru acest tip de pacient.
Terapia pe termen lung nu este recomandata.Gandurile si planurile de sinucidere trebuie luate in
serios.FarmacoterapiaMedicamentele nu sunt indicate decat in masura in care sunt administrate
tintit.
 Cum să ne purtăm cu personalităţile histrionice?
 Recomandabil:
 Să vă aşteptaţi la tot felul de exagerări şi dramatizări;
 Acceptaţi din când în când manifestările sale teatrale, dar stabiliţi limite foarte precise,
 Arătaţi-le interes ori de câte ori au un comportament „normal“,
 Fiţi pregătiţi să vi se schimbe foarte uşor rolul pe care vi-l acordă, puteţi foarte uşor să
treceţi de la statutul de super-erou la cel de parie sau invers
 Nerecomandabil:
 Să vă amuzaţi pe seama lor,
 Să vă lăsaţi impresionaţi de tentativele de seducţie,
 Să vă lăsaţi prea tare înduioşaţi.

 Atitudini faţă de persoana histrionică în funcţie de tipul de raport avut:

 Dacă vă este soţ sau soţie: bucuraţi-vă din plin de diversitatea care vă este oferită
de un astfel de partener
 Dacă vă este şef: rămâneţi pe poziţie, susţineţi-vă punctul de vedere mereu, chiar
dacă vă este solicitat contrariul,
 Dacă vă este coleg sau colaborator: păstraţi o anume distanţă, care îi va îngădui să
vă idealizeze.
Terapia individuală TCC

Persoanele cu HPD rareori vin în terapie din proprie iniţiativă; când acest lucru se întâmplă,
persoana speră ca terapeutul s-o ajute să umple golul interior simţit ca urmare a dezaprobării şi a
conflictelor cu ceilalţi. Deseori, mediul social al pacientului revine la nivelul anterior de
recompensă – ca atare, pacientul are tendinţa să renunţe la terapie indiferent de scopurile stabilite
sau de progresele făcute. De aceea, este important ca terapeutul şi pacientul să stabilească
obiective terapeutice specific, care vizează probleme bine definite (Callaghan, Summers şi
Weidman, 2003).

Modificarea patternului de personalitate în cazul pacienţilor cu HPD se referă la a-i ajuta să

treacă de la dependenţa de părerile celorlalţi spre interdependenţă. Aceste persoane trebuie să
înţeleagă că o relaţie înseamnă şi a da, nu numai a primi. Pentru atingerea acestui obiectiv este
nevoie de modificarea cogniţiilor dezadaptative cum ar fi aceea că sunt speciali şi că trebuie să li
se dea o atenţie deosebită. De asemenea, este necesar să înveţe modalităţi de automanagement
(Sperry, 2006).

Secvenţa de intervenţie se desfăşoară în felul următor:

1. modificarea temperamentului

2. abordarea deficitelor în abilităţi

3. schimbarea/flexibilizarea schemelor cognitive.

Câteva strategii eficiente în modificarea temperamentului şi a deficitelor la nivelul abilităţilor

sunt: experimentele comportamentale dramatice, problem solving, trainingul asertiv, trainingul
empatiei, training pentru controlul impulsului, activităţi care promovează interacţiuni sociale
adecvate, lista costuri-beneficii, stabilirea de scopuri specifice pentru tratament.

Unul dintre cele mai grele aspecte în lucrul cu HPD este faptul de a stabili şi a urmări o agendă
clară. Din cauza temperamentului lor impulsiv , aceşti pacienţi tind să povestească toate dramele
şi evenimentele prin care au trecut în cursul săptămânii. În loc să lupţi împotriva acestei tendinţe,
este util să planifici o parte a şedinţei ( ex.10 minute) special pentru acest scop.

În anticiparea faptului că HPD vor pleca din terapie în căutarea a ceva mai incitant pentru ei,
este bine să avem în vedere scopuri pline de sens pentru ei, scopuri care, pe lângă beneficiile pe
termen lung, să le aducă şi câştiguri imediate. Bineînţeles, aceste scopuri trebuie să fie specifice
şi concrete, nu doar o imagine de ansamblu asupra a ceea ce ei se gândesc că s-ar putea să-şi
dorească. În acest sens, aşa cum am mai spus, ne ajută foarte mult întrebările: „Cum crezi că ar fi
diferită viaţa ta dacă ai atinge acest scop?” „De ce doreşti să îl atingi?” Este bine să lăsăm
pacienţii să aibă anumite fantezii cu privire la schimbarea în bine a vieţii lor, astfel ei reuşind să
aibă un model anticipat al vieţii lor după terapie. Este recomandat să punem scopurile pe foaie
pentru a-i oferi clientului o structură mai clară. În momentul în care vedem că acesta face
divagări repetate de la subiect ne putem folosi din nou de întrebări („Ce legătură există între ceea
ce-mi spui şi ceeea ce discutam înainte?”) pentru a sprijini refocalizarea.

Monitorizarea gândurilor automate, folosind, de pildă, DTR , este o modalitate eficientă de a-i
ajuta să-şi conştientizeze şi să-şi modifice cogniţiile disfuncţionale. Datorită faptului că pacienţii
cu HPD tind să uite repede scopul monitorizării, făcând mai degrabă o poveste lungă despre
situaţiile cu care s-au confruntat, ar putea fi necesar să petrecem mai mult timp explicându-le de
ce este utilă această tehnică şi învăţându-i să folosească primele trei coloane din formular.
Totuşi, unii histrionici vor dori foarte mult să-i povestească detaliat terapeutului toată situaţia,
emoţiile şi gândurile lor. Acestora li se poate sugera, tot ca temă, să aducă separat, pe o foaie, o
descriere detaliată. În momentul în care se trece la următoarele trei coloane şi în special la
varianta raţională, pacienţii pot fi încurajaţi să o formuleze în mod dramatic , astfel răspunsul
raţional dobândind mai multă putere decât gândul automat.

Tot pentru exersarea formulărilor raţionale poate fi folosit şi jocul de rol. Pentru histrionici poate
fi convingător atunci când terapeutul joacă rolul lor, formulând gânduri iraţionale, iar ei trebuie
să răspundă la acestea printr-o variantă mai adaptativă.

Utilă pentru testarea gândurilor automate este şi tehnica experimentelor comportamentale

dramatice. Astfel, de exemplu, în cazul unui pacient care se teme că va ameţi, va cădea şi se va
face de râs, un asemenea experiment ar presupune să-i cerem să se învârtă în faţa altora de un
număr de ori (creştem progresiv acest număr dacă pacientul e de acord) pentru ca el să vadă că
nu ameţeşte aşa repede şi nu i se întâmplă nimic catastrofal. Ne înţelegem cu el să practice zilnic
acest exerciţiu.

Pentru decatastrofarea unei posibile pierderi a anumitor relaţii se pot utiliza diverse tehnici.
Lăsarea pacientului să-şi imagineze cum ar arăta realitatea dacă acea relaţie ar lua sfârşit cu
adevărat şi reamintirea vieţii înainte de începerea acelei relaţii sunt două modalităţi de a-l ajuta
să decatastrofeze ideea respingerii. Şi experimentele comportamentale pot fi construite în aşa fel
încât să ducă la mici respingeri (ex. din partea străinilor), pacientul practicând astfel posibilitatea
de a fi respins fără a fi însă devastat în urma acestui fapt.
Tehnica listării avantajelor şi dezavantajelor (pro-contra) este utilă încă de la începutul terapiei,
atunci când pacientul refuză să se focalizeze pe problema stabilită. O putem folosi şi „clasic”
pentru a-l ghida în decizia între două sau mai multe opţiuni, în acest fel tehnica devenind un
important prerechizit pentru învăţarea rezolvării active a problemelor.

Pe lângă tehnicile cognitive, aceşti pacienţi pot trage foloase din învăţarea deprinderilor de
rezolvare de probleme. Întrucât ei foarte rar iau în considersare consecinţele unei acţiuni înainte
de a o face, este de ajutor introducerea „gândirii mijloace-scop”. Această procedură din categoria
rezolvării de probleme presupune învăţarea pacientului să genereze o varietate de soluţii la o
problemă şi apoi să evalueze acurat posibilele consecinţe ale fiecăreia.

Şi abilităţile lor de relaţionare interpersonală trebuie antrenate corespunzător. Dar pentru a reuşi
acest lucru este necesar pentru pacient să-şi clarifice dorinţele. El se poate întreba: „ce-mi doresc
de fapt acum?”. În acest mod poate descoperi că vrea reasigurări şi atenţie. După aceea se pot
aplica proceduri de problem solving pentru a-l susţine în a găsi modalităţi adecvate de a obţine
ceea ce îşi doreşte. Terapeutul poate sugera scurte experimente comportamentale pentru a testa
care metode sunt cele mai eficiente şi presupun cele mai mici costuri pe termen lung.

Tot în acest domeniu, clienţii histrionici sunt învăţaţi să fie asertivi, inclusiv noţiunile în legătură
cu propriile drepturi şi nevoi. Sunt învăţaţi să fie atenţi la ceea ce îşi doresc şi încep să-şi
dezvolte sentimentul propriei identităţi. De pildă, histrionicii pot fi recompensaţi atunci când
identifică şi exprimă în mod asertiv ceea ce au gândit şi au simţit într-o situaţie anume( „ m-am
simţit presată de situaţie, iar tema mi s-a părut prea grea”).

În scopul dezvoltării identităţii pacientul poate primi ca temă, pe tot parcursul terapiei, să scrie
lucrurile care îi plac şi cele care nu-i plac, într-o succesiune de la simplu (ex. mâncarea/culoarea
preferată) la complex (valorile mele). Chiar în terapie atunci când el spune: „Urăsc să fiu lăsat să
aştept”, terapeutul poate scoate în evidenţă această exprimare şi îl poate ruga pe client să o
noteze pe listă la categoria „lucruri care nu îmi plac”.

Pentru a putea efectua modificări la nivelul schemelor cognitive trebuie întâi să înţelegem rutele
de dezvoltare ale acestora. Aici apare necesitatea de a explora trecutul pacientului şi de a-i cere
mai multe exemple de situaţii concrete în care s-a manifestat schema. De exemplu, în cazul
schemei de inadecvare: „ De când ai început să crezi că nu te poţi descurca fără ceilalţi? Ce s-a
întâmplat atunci?” Folosindu-ne de imagerie şi joc de rol îl putem pune să reexperienţieze cât
mai viu episoadele traumatice relevante pentru schemă. Următorul pas este să-i motivăm să
observe şi/sau să-şi amintească datele incongruente cu schema sinelui sau cu cea referitoare la
experienţele lor sociale (ex. pe parcursul unei săptămâni, să scrie pe o foaie situaţii în care s-a
descurcat singur, fără ajutorul celorlalţi). Strategiile anterior menţionate, ca de pildă
experimentele comportamentale, pot fi şi ele folosite când lucrăm cu scheme cognitive.