Studiu de caz – FAMILIA ALEXA

Date cu privire la copil:

Nume şi prenume : ALEXA FILIP ANDREI

Locul şi data naşterii: Bacau, 29 august 1994
Religie: ortodox
Stare de sănătate: TULBURAREA DEZVOLTĂRII PSIHOLOGICE CU
ORIENTARE TRANSEXUALĂ (tulburare perversivă)

Minorul a fost internat la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Bacau”, în perioada 06.05.2007 –

09.09.2007 (periodic).
Actual din punct de vedere a stării de sănătate, copilul se află în tratament la spitalul mai
sus menţinonat.
Domiciliu: Bacau, str. Primăverii, nr. 13, bloc B1, et. 1, ap. 8, la bunicii materni, soţii
Costin Daniel şi Maria.
Observaţii: După decesul mamei, minorul Alexa Filip a fost încredinţat spre creştere şi
educare bunicilor materni prin hotărârea judecătorească nr.100/2003 a
C.M.O.M , Bacau, după care, măsura de ocrotire a fost ridicată, conform
hotărârii nr. 268 /2005, minorul aflându-se în încredinţarea tatălui la
momentul respectiv , conform Sentinţei civile nr. 4550 / 14.04.2005.

Date cu privire la familia biologică:

MAMA: Costin (fostă Alexa) Ramona
Data naşterii: 25.08.1967
Mediul de provienenţă: urban
Studii: 12 clase + Facultatea de Geografie
Profesia: profesoară de geografie
În anul 2002 a fost pensionată medical, suferind de insuficenţă renală gravă, cauză din care
a şi decedat la data de 05.06.2004.
 TATA: Alexa Gheorghe
Data naşterii: 20.06.1963
Mediul de provienenţă: urban
Studii: 12 clase
Profesia: proprietarul societăţii S.C. „Duo”
Susnumiţii au fost căsătoriţi şase ani, timp în care au locuit la adresa din Bacau, str. A.
Primaverii, nr. 6, bloc B1, sc. B., et. 3, ap. 10, într-un apartament proprietate personală, compus
din trei camere şi dependinţe aferente. Apariţia unui copil în familia Alexa era de mult aşteptată
şi a însemnat motivul supremei lor fericiri.
După şapte ani de căsnicie, perioadă în care nu au existat conflicte între cei doi parteneri, a
urmat un şir de întâmplări nefericite care au adus aceasta familie într-o stare de criză. Între cei
doi soţi conflictele se ţineau lanţ, şi se părea că nu mai este altă cale de ieşire decât divorţul.
După desfacerea căsătoriei, numitul Alexa Gheorghe s-a căsătorit cu numita Gherghiu
Veronica. Dar, nici această căsătorie nu a durat, unul din principalele motive ale desfacerii
acestei a doua căsătorii a fost faptul că, tatăl păstra legături strânse cu copilul Alexa Filip.
Copilul în urma divorţului dintre părinţii biologici a rămas cu mama în locuinţa care după
divorţ devine proprietatea ei. Din nefericire a stat alături de mamă doar un an de când a avut loc
divorţul, întrucât aceasta decedeaza datorită bolii de care suferea – insuficienţă renală gravă.
După decesul mamei locuinţa a intrat în proprietatea deplină a minorului. În prezent această
locuinţă este închiriată unei familii, veniturile obţinute fiind administrate de către bunicii
materni.
După moartea mamei, copilul este încredinţat spre creşterea şi educarea bunicilor materni.

Date cu privire la bunicii materni:

BUNICUL: Costin Daniel
Locul şi data naşterii: Bacau, 09 septembrie 1935
Mediul de provienenţă: urban
Studii: 12 clase + Facultatea de Geologie
Profesia: pensionar
Religie: ortodox
 BUNICA: Costin Maria
Locul şi data naşterii: Bacau, 24 august 1935
Mediul de provienenţă: urban
Studii: 12 clase
Profesia: pensionară
Religie: ortodoxă

În perioada în care minorul în cauză s-a aflat în întreţinerea bunicilor s-a constatat că,
aceştia pot oferi condiţii materiale pentru creşterea copilului. Venitul cumulat al bunicilor fiind
de 1.700 lei, lunar, însă, starea psihică a copilului a fost afectată pe această perioadă, fapt ce
reiese din adeverinţele medicale eliberate de Spitalul Clinic de Psihiatrie Bacau.
De asemenea, minorul nu este bine îngrijit de către soţii Costin fiind neglijent îmbrăcat,
murdar, fapt menţionat şi de vecini.
Copilul este înscris la altă şcoală, însă nu frecventa cursurile. Absentează, iar dacă era
prezent se izola şi nu comunica cu nimeni.
Măsura de ocrotire a fost ridicată, minorul aflându-se o perioadă în întreţinerea tatălui.
Copilul s-a integrat foarte bine în viaţa soţilor Alexa fiind acceptat de numita Petronela ca un
adevărat fiu, între aceştia stabilindu-se relaţii afective pozitive. Menţionez că după ce tatăl, Alexa
Gheorghe a divorţat de numita Gheorghiu Veronica, acesta se căsătoreşte a treia oară cu numita
Petronela Ivan. (actuala Alexa).
Soţii Alexa au făcut eforturi deosebite pentru adaptarea şcolară şi socială a copilului, acesta
fiind o fire foarte retrasă, introvertită şi greu adaptabilă.
După un an de când copilul se află în întreţinerea tatălui, bunicii minorului au intervenit
pentru a obţine din nou copilul în întreţinerea lor. Cu argumente convingătoare, dar nu şi
adevărate, obţin acest transfer al copilului.
Copilul este din nou afectat ceea ce nu a făcut decât să agraveze starea psihică a copilului.
Actual, minorul Alexa Filip -Andrei suferă de o reacţie nevrotică depresiv anxioasă, copilul
traversând un episod subpsihotic în context psihotraumatizat în evoluţie, necesitând tratament
psihiatric. Este înscris la şcoala generală numărul 23, însă refuză şi acum să frecventeze cursurile
şcolare. El prezintă un comportament de negativism faţă de orice încercare de implicare şi
adaptare în viaţa socială.
 Concluzii şi recomandări:
Având în vedere faptul că sănătatea psihică a copilului Alexa Filip -Andrei este grav
afectată, consider că nu se poate ţine cont de părerea acestuia în ceea ce priveşte încredinţarea sa
spre creştere şi educare.
Faptul că soţii Costin, respectiv bunicii copilului, sunt persoane în vârstă, nu mai prezintă
garanţii că ar putea asigura o bună creştere şi o educaţie corespunzătoare copilului.
De asemenea, având în vedere faptul că tatăl nu este decăzut din drepturile părinteşti, are o
familie bine întemeiată, nu are alţii copii, a participat activ la creşterea şi educarea copilului său.
Cel mai bine pentru copil, atât moral, psihic şi social este să trăiască în familia tatălui său care
prezintă garanţii morale şi afective necesare.
Genograma:
 Studiu de caz – FAMILIA MACOVEI

La cererea tribunalului m-am deplasat la familia Macovei pentru a efectua ancheta socială
necesară în procesul de divorţ.
Din cele spuse am aflat că soţii Macovei sunt căsătoriţi de 8 ani, au un fiu de 7 ani, Adrian,
iar din cauza relaţiilor deteriorate, datorită creării unui climat familial tensionat, legat de spaţiul
locuinţei, s-a înaintat cererea de divorţ.
Imediat după căsătorie soţul a fost luat pentru a face serviciul militar, între timp fiind
născut Adrian. Întorcându-se acasă a luat-o pe mama sa să locuiască cu ei într-un apartament cu
două camere. Motivul a fost că, din banii obţinuţi din vânzarea apartamentului mamei sale, să-şi
procure un autoturism. În aceste condiţii, de trenare a conflictelor, pe parcursul a circa şase ani,
soţia a devenit iritabilă, astenică şi depresivă, ceea ce i-a afectat capacitatea de muncă şi
posibilitatea de a face faţă menajului şi educaţiei copilului. Conflictul culminează cu tentativa de
sinucidere a soţiei, simptom al acutizării simptomatologiei depresive, reactiv întreţinută de
conjunctura familială.
Tratarea şi somatizarea pacientei i-au adus o oarecare ameliorare a stării acesteia, oferindu-
i răgazul de a analiza şi decide asupra intentării acţiunii de divorţ.
Conflictele din această familie s-au datorat în primul rând disfuncţiilor comunicaţionale
(inabilitatea partenerilor de a comunica eficient, deformările de mesaj prin interpretări eronate,
pripite, imature sau rigide, preluate din familiile de orientare), în al doilea rând, disfuncţiilor
decizional-executorii, legate de inabilităţi şi confuzii în administrarea bugetului, organizarea
vieţii comune de familie şi în ultimul rând disfuncţiilor relaţionale, legate de stabilirea
contractelor imature, dizarmonice cu familiile de orientare, cu grupul de prieteni, cunoştinţe.
Macovei Aurica ne-a relatat, că şi copilul a fost internat, la spitalul Clinic de Pshiatrie
Bacau, cu sindrom nevrotic depresiv reactiv şi enurezis nocturn.
Ştim că, dacă dorim ca aceşti copii să se simtă suficient de în siguranţă pentru a fi în stare
să-şi împărtăşească sentimentele cu adulţii cu care abia atunci fac cunoştinţă, este important să le
creăm un mediu prietenos. Ar putea să existe motive pentru a ne întâlni doar cu copiii singuri,
dar, întâlnirea cu părinţii lor este adesea un mod mai bun de a-i ajuta pe părinţi să comunice unii
cu alţii.
 Deci, la cea de a doua întânlire a fost prezent şi copilul împreună cu mama sa. Din discuţia
purtată cu doamna Aurica şi cu profesoara băiatului, ştia că Adrian este un copil inteligent, cu
performanţe mari la şcoală şi foarte sociabil. Cele spuse au fost mai târziu confirmate. Adrian ne-
a spus că ştie de intenţia părinţilor de a divorţa şi că este de acord (după certurile la care a
asistat) deoarece, permanent trăia cu frică atunci când venea de la şcoală şi îşi va găsi mama
plângănd sau şi mai rău.
Copilul crede că şi el este de vină în decizia părinţilor, deoarece nu asculta în tocmai ce i se
spunea, încălcând deseori regulile stabilite în familie. Este foarte afectat de ceea ce se întâmplă,
deorece nu ştie cum vor reacţiona prietenii lui când vor afla şi cum vor decurge în continuare
relaţiile lui cu ei.
Practic, în situaţia dată, neexistând o posibilitate reală de ameliorare a sistemului
disfuncţiilor, decizia soţiei de a divorţa, susţinută şi de argumente medicale apare ca singura
rezolvare posibilă.
Acest caz exemplifică una din situaţiile limită, în raport cu care divorţul pare a fi singura
soluţie cu caracter protectiv şi de prevenţie a reîmbolnăvirii psihice a soţiei şi copilului.

Genogramă:
 Studiu de caz – FAMILIA ROŞCA

Date cu privire la copil:

Nume şi prenume: George Roşca
Locul şi data naşterii: Bacau, 18 februarie 1999
Religie: ortodox
Stare de sănătate: bună
Domiciliu: str.Lalelei, nr. 27, bl. CL 8,sc. B, etaj 3, ap. 8
George provine dintr-o familie cu un număr mare de membrii, dar cu venituri care situează
familia la pragul de subzistenţă.
Date cu privire la familia biologică:
TATA: Silviu Roşca
Data naşterii: 28 august 1967
Mediul de provenienţă: urban
Studii: 12 clase
Acesta consumă zilnic alcool şi are un comportament agresiv asupra copilului si soţiei.
MAMA: Dana Roşca
Data naşterii: 08 decembrie 1973
Mediul de provenienţă: urban
Studii: Facultatea de textile
Este o familie în care situaţia materială precară şi lipsa de educaţie şi-a pus amprenta pe
dezvoltarea copilului.
Ceea ce te poate „impresiona” din interiorul familiei sunt: mizeria din interiorul locuinţei
şi mizeria morală a celor doi părinţi asociată cu indolenţa.
Condiţiile de locuit în cadrul familiei ale copilului, sunt mizere, membrii familiei locuind
în două camere.
Veniturile familiei sunt realizate doar din salariul tatălui şi sunt absolut insuficiente
pentru membrii familiei.
Ajunsă în pragul disperării mama copilului se vede nevoită să depună acţiunea de divorţ.
Ea rămâne singură să crească copilul şi să-l întreţină la şcoală.
 După divorţul părinţilor copilul manifestă o totală lipsă de afecţiune fata de cei doi
părinţi, iar raporturile cu alte persoane este cooperant, deschis dialogului.
Se constată o pronunţată scădere a performanţelor şcolare, la un moment dat chiar şi
renunţarea la continuarea studiilor dar, după o intervenţie afectivă din partea mamei, copilul a
decis să-şi continue studiille.
Concluzii:
Conflictele dintre adolescent şi tatăl său sunt factorii care au contribuit la dezvoltarea
unui comportament deviant la copil.
Pe lângă acestea se adaugă şi alţi factori ca: lipsa controlului parental, nivelul scăzut de
educaţie al celor doi părinţi, mizeria morală şi materială din interiorul familie.
Se impune implicarea directă a unor organe abilitate pentru rezolvarea conflictelor din
familie astfel copilul să nu fie cel care suferă.
Genograma:
 Studiu de caz – FAMILIA DASCĂLU

Date cu privire la copil:

Nume şi prenume: Irina Dascălau
Locul şi data naşterii: Bacau, 20 ianuarie 1994
Religie: ortodoxă
Stare de sănătate: prezintă tulburări psihice şi dureri abdominale în urma
unei intervenţii chirurgicale
Domiciliu: Bacau, str. Mircea cel Bătrân, nr. 4, bl. Z2,sc. C, etaj 3
Irina Dăscălau provenea dintr-o familie cu ambii parinţi, constituit legal, cu un număr
mare de membri.
Date cu privire la familia biologică:
TATA: Radu Dascălu
Data naşterii: 15 martie 1955
Mediul de provenienţă: urban
Studii: 12 clase
Tatăl său este unica persoană aducătoare de venituri în familie, fiind încadrat la staţia CFR
Bacau Acesta consumă frecvent tutun şi băuturi alcoolice.
MAMA: Rodica Dascălu
Data naşterii: 30 septembrie 1960
Mediul de provenienţă: rural
Studii: 12 clase
Familia este numeroasă, cu venituri insuficiente pentru membrii acesteia. Locuiesc într-un
apartament cu trei camere, membrii familiei neavând altă sursă de venit în afara salariului tatălui.
El consumă frecvent tutun şi băuturi alcoolice şi din acest motiv, mama, numita Rodica Dascălu
este hotărâtă să deschidă acţiunea de divorţ ducând la destrămarea căsătoriei.
Astfel, mama, rămasă singură este cea care trebuie să aibă grijă de cei 4 copii ai săi.
Ceilalţi fraţi sunt mai mari, doi dintre ei fiind înfiaţi de către un frate de-a tatălui, iar ea şi
cu o soră mai mică rămânând în grija mamei.
Irina este dezvoltată normal din punct de vedere fizic, dar prezintă unele tulburări de ordin
psihic în relaţiile cu alte persoane. Manifestă o totală indiferentă faţă de prietenii săi dar şi faţă de
ceilalţi membri ai familiei.
 Rezultatele şcolare în gimnaziu cât şi în anul de liceu au fost satisfăcătoare.
Este deschisă şi consideră că singura persoana în măsură să o ajute să depăşească
problemele este prietenul ei.
Adolescenta prezintă numeroase carenţe de socializare, caracterizate prin abandon şcolar,
tendinţe de vagabondaj, atracţia către anturaje negative.
Concluzii:
Performanţele şcolare scăzute, urmate de abandonul şcolar, tendinţa de vagabondaj,
constituie factori care au determinat un comportament deviant al Irinei.
Aceşti factori pot fi atribuiţi familiei dar şi principalelor instanţe cu rol în socializarea
tinerilor.
De la pronunţarea acţiunii de divorţ tatăl acestor copii nu a mai vrut să aibă nici un fel de
contact cu familia, neinteresându-se de soarta acestor copii.
Genograma:

.
 Studiu de caz – FAMILIA PINTILIE

Date cu privire la copil:

Nume şi prenume: Adriana Pintilie
Locul şi data naşterii: Bacau, 22 iulie 1993
Religie: ortodoxă
Stare de sănătate: bună
Domiciliu: Bacau str. Nicolae Bălcescu, nr. 35, bl. CL 6, sc.A, etaj 3, ap.10
Adriana provine dintr-o familie cu venituri insuficiente pentru membrii acesteia.
Date cu privire la familia biologică:
TATA: Victor Pintilie
Data naşterii: Bacau, 11 septembrie 1957
Mediul de provenienţă: rural
Studii: 12 clase
Acesta consumă frecvent tutun şi alcool, manifestând un comportament deviant faţă de
familie..
MAMA: Elena Pintilie
Data naşterii: Bacau, 9 septembrie 1962
Mediul de provenienţă: rural
Studii: 12 clase
Este o familie cu venituri insuficiente pentru membrii acesteia.
Adriana provine dintr-o familie săracă, lipsită de resurse materiale şi financiare care nu
realizează venituri extraprofitabile.
Mama Adrianei consumă şi ea, ca şi tatăl, băuturi alcoolice şi adoptă şi aceasta la rândul ei
un comportament moderat faţă de familie.
După câteva încercări ale acesteia de a urma un tratament de dezalcoolizare, rezultatele au
fost doar periodice după care, aceasta neputând renunţa la viciu, a fost părăsită de soţ. Cei trei
copii au fost daţi în îngrijirea tatălui, iar Adriana a fost internată într-un Centru de Ocrotire a
minorilor.
Rezultatele şcolare au fost dezastruoase, înregistrând numeroase corigenţe. În ciuda
rezultatelor slabe înregistrate anterior, după terminarea gimnazului Adriana se înscrie la Grupul
Şcolar Tehnoton. Urmează cursurile acestei şcoli până aproape de sfârşitul primului an, când, în
urma situaţiei şcolare slabe şi a condiţiilor materiale a fost exmatriculată.
Adriana este devoltată normal din punct de vedere fizic. Manifestă ataşament faţă de
familie, dar, în relaţiile cu alte persoane manifestă un comportament deviant.
Adriana prezintă carenţe de socializare datorate în special lipsei de educaţie din familie, dar
şi a nivelului redus de educaţie al celor doi părinţi.
Concluzii:
Gradul de cultură şi educaţie redus al părinţilor , consumul de alcool al mamei, indiferenţa
faţă de rezultatele şcolare înregistrate în gimnaziu, neasumarea rolurilor parentale în timpul
copilăriei sunt factori care au dezvoltat această indiferenţă a copilului.
Acest comportament poate fi stopat prin convingerea copilului de a-si relua studiile, sau
prin a o determina pe mama sa să renuţe la consumul de alcool şi să-şi asume rolurile parentale
ce îi revin, astfel încât să nu încurajeze un comportament neadecvat şi pentru ceilalţi membri ai
familiei.
Genograma:
 Studiu de caz – FAMILIA DANU

Date cu privire la copil:

Nume şi prenume: Răzvan Danu
Locul şi data naşterii: Bacau, 9 ianuarie 1991
Religie: ortodox
Stare de sănătate: tulburare de fond a gândirii (anideaţie)
Copilul a fost internat la Spitalul Clinic de Psihiatrie Bacau – periodic.
Domiciliu: Bacau str. G,Cosbuc, nr. 20, bl. A1, sc.A, etaj 5, ap.17.
După decesul tatălui , minorul Răzvan Danu a fost încredinţat spre creşterea şi educarea
Casei de Copii „Ghiocelul”.
Date cu privire la familia biologică:
MAMA: Violeta Danu
Data naşterii: 01 iunie 1953
Mediul de provenienţă: urban
Studii: Facultatea de Mecanică
A fost dată în şomaj datorită restructurării personalului din întreprindere.
TATA : Neculai Danu
Data naşterii: 15 februarie 1953
Mediul de provenienţă: urban
Studii: Facultatea de Mecanică
Subsemnaţii au fost căsătoriţi opt ani de zile timp în care au locuit împreună într-un
apartament proprietate personală compus din trei camere plus dependinţe.
Confruntaţi cu o serie de probleme de natură financiară şi materială între cei doi apar
conflicte, ceea ce a condus la destrămarea căsătoriei.
La puţin timp după pronunţarea divorţului tatăl copilului decedează în urma unui accident
de maşină.
Între timp mama acestuia se recăsătoreşte iar copilul a fost încredinţat Casei de Copii
„Ghiocelul”, deoarece aceasta şi-a abandonat copilul fără s se interesa de el.
Performanţele lui şcolare au fost slabe ducând la un moment dat la corigenţe şi chiar la
repetenţie, acesta abandonând într-un final şcoala.
 Acesta se simte singur şi lipsit de afectivitate. Această atenţie îi oferă o mai mare libertate
în manifestarea tendinţelor deviante.
Copilul este dezvoltat normal din punct de vedere fizic. În relaţie cu adulţii este extrovertit
şi îi place să vorbească despre el şi despre faptele comise.
Comunică rar cu mama sa, manifestând indiferenţă, pasivitate şi răceală faţă de aceasta.
Manifestă ataşament şi întreţine relaţii de prietenie cu alţi tineri de vârsta lui.
Concluzii:
Performanţele şcolare scăzute, abandonul şcolar, indică cert că acest copil reprezintă
rezultanta unui ansamblu de factori pentru care sunt responsabile în egală măsură atât familia,
şcoala cât şi altă instanţă cu rol de socializare şi control social.

Genograma:
 Studiu de caz – FAMILIA LUCESCU

Date cu privire la copil:

Nume şi prenume: Mihai Lucescu
Locul şi data naşterii: Paşcani, 18 octombrie 1997
Religie: ortodox
Stare de sănătate: bună
Mihai provine dintr-o familie cu ambii părinţi, cu un număr mare de membri. El urmează să
locuiască la cămin împreună cu alţi doi colegi.
Date cu privire la familia biologică:
MAMA: Valeria Lucescu
Data naşterii: 21 martie 1960
Mediul de provenienţă: rural
Studii: 12 clase
Profesia: muncitoare la R.E.M.A.T. – S.A. Bacau
TATA: Vasile Lucescu
Data naşterii: 19 februarie 1959
Mediul de provenienţă: rural
Studii: 12 clase
Profesia: muncitor la R.E.M.A.T. – S.A. Bacau
Familia este constituită din şase membrii; ambii părinţi sunt angajaţi ca muncitori la
R.E.M.A.T. – S.A. Bacau.
În familie se consumă frecvent alcool şi tutun. De un an de zile tatăl acuză unele tulburări
de ordin psihic.
Ceilalţi membrii ai familiei sunt elevi în clasele a VIII-a şi a III-a iar rezultatele lor sunt
mediocre. Este o familie nesociabilă, aflată mereu în conflicte.
Consumul în exces de alcool a determinat-o pe mama acestor copii să depună acţiunea de
divorţ pentru a scăpa de scandalurile monstruoase din fiecare zi şi de lipsa celor necesare pentru
întreţinerea minorilor. Astfel, mama acestora se vede nevoită să-l interneze pe Mihai într-un
cămin de ocrotire a minorilor. Aici el urmează gimnaziul, dar rămâne corigent la mai multe
materii însă reuşeşte promovarea în toamna aceluiaşi an.
 Lipsa resurselor materiale şi financiare, eşecul şcolar, manifestările huliganice din afara
cadrului familial au determinat o serie de conflicte între Mihai şi părinţii săi.
Mihai prezintă o dezvolare normală din punct de vedere fizic, este extravertit şi vorbeşte
deschis despre trecutul lui.
Comunică rar cu tatăl său şi manifestă indiferenţă fată de acesta.
Prezintă o vulgaritate excesivă în raporturile cu persoanele adulte.
Genograma:
 II.4. METODE, TEHNICI ŞI INSTRUMENTE DE LUCRU

II.4. Documentarea
Documentarea reprezintă o sursă principală, dar nu unică, de date şi informaţii. Ea ne oferă
date obiective din documente înregistrate în momentul şi la locul producerii fenomenului sau
evenimentului. Tehnica este importantă datorită caracteristicilor, informaţiilor şi volumului
ridicat de date puse la dispoziţie.
Documentarea m-a ajutat să identific contextul în care este problema studiată (tulburările
de comportament la copiii şcolari, după divorţ) şi să înţeleg corect fenomenul de divorţ.
Am folosit documente scrise, oficiale, din dosarele de la „Serviciul de Autoritate Tutelară
şi Asistenţă Socială”, din cadrul Primăriei Bacău, am utilizat atât documente calitative (procese-
verbale) cât şi documente cantitative (statistici).

II.4.2. Observaţia
Observaţia directă constituie o tehnică principală, deoarece oferă informaţii cu valoare de
fapte, informaţii ce pot fi supuse analizei calitative.
Am folosit observaţia participativă, deoarece mi-a oferit posibilitatea de a identifica
atitudini, sentimente, opinii, conduite, deci ceea ce este mai caracteristic şi mai semnificativ
pentru genul de subiecţi. În plus, ea nu se rezumă la un simplu dialog între observator şi
subiectul observaţiei, ci implică participarea observatorului.
Instrumentul de lucru utilizat în realizarea observaţiei este ghidul de observaţie. Pentru ca
datele înregistrate prin observaţie să fie relevante am urmărit ca instrumentul de lucru să
îndeplinească condiţiile de fidelitate şi validitate.

Ghidul de observaţie:
a.Atitudini:
- ale copilului faţă de părinţi şi faţă de ceilalţi copii;
- ale mamei faţă de copil şi faţă de fostul partener;
- ale tatălui faţă de copil şi faţă de fosta parteneră.
b. Sentimente:
 - ale copilului faţă de părinţi ;
- ale mamei faţă de copil şi faţă de fostul partener;
- ale tatălui faţă de copil şi faţă de fosta parteneră.
c. Opinii:
- ale copilului în legătură cu divorţul; durata şi frecvenţa vizitelor;
- ale părinţilor separaţi;
- ale învăţătoarei, diriginte, în legătură cu comportamentul copilului.
d. Conduite:
- ale copilului în mediul familiei, în timpul vizitelor şi în colectivul de
colegi;
- ale părintelui îngrijitor;
- ale părintelui plecat, în timpul vizitelor.

II.4.3. Interviul
Interviul sociologic este un procedeu de investigaţie ştiinţifică care utilizează procesul
comunicării verbale pentru a culege informaţii în legătură cu scopul urmărit.1
Tehnica implică o relaţie directă între cei doi interlocutori, fapt ce facilitează observaţia.
Interviul s-a desfăşurat de obicei la domiciliul clientului, iar când nu au fost găsiţi acasă, li
s-a lăsat aviz pentru a veni la „Serviciul de Autoritate Tutelară şi Asistenţă Socială”, din cadrul
Primăriei Bacău.
Am folosit interviul deoarece m-a ajutat:
 Să studiez fenomene de profunzime, precum afectivitatea;
 Să obţin informaţii de la copiii şcolari (de fapt de la orice tip de subiect);
 Să obţin răspunsuri complete la întrebări;
 Să depistez şi să înlătur cu uşurinţă erorile de interpretare, prin explicaţii sau
întrebări suplimentare.
De obicei am preferat ca discuţia să aibă loc simultan cu ambii părinţi din mai multe
motive:
1. Deşi este posibil ca nici unul dintre parteneri să nu fie pregătiţi să-şi
schimbe atitudinea, iar unele informaţii sau sentimente potenţial explozive

1
Miftode, V., Metodologia sociologică, Editura “Porto-Franco”, Galaţi, 1995
 să fie încă ascunse, discuţiile similare cu ambii părinţi le pot clarifica
situaţia mai eficient decăt interviurile separate.
2. Într-o discuţie cu ambii parteneri se poate ivi o nouă posibilitate, care nu
li s-a părut până atunci nici unuia dintre ei ca reprezentând un viitor viabil.
3. Multe cupluri nefericite se simt profund ambivalente, fiecare partener în
raport cu celălalt, şi le este foarte greu să se descurce cu această
ambivalenţă. Incertitudinea şi teama de pierdere pot fi atât de insuportabile
încât separarea să li se pară preferabilă, deşi ataşamentul lor nehotărât
poate avea ca rezultat separări repetate şi mesaje verbale şi nonverbale
confuze şi contradictorii. Lucrul simultan le poate permite să
conştientizeze sentimentele lor ambivalente şi să clarifice mesajele pentru
fiecare dintre ei, mai ales dacă asistentul social îi ajută să normalizeze
aceste sentimente amestecate, astfel încât ele să devină mai inteligibil.
4. În afară de funcţia catarhică de curăţare a mâniei şi frustării, aceste
discuţii simultane pot demonstra, că nici unul dintre parteneri nu a făcut
din asistentul social un aliat personal. Acesta este mai important pentru că,
partenerii în conflict încearcă adesea să recruteze sisteme mai puternice
care să înfrângă sistemul de ajutor al celuilalt.
5. Avându-i pe ambii parteneri, evaluarea lor devine mai uşoară dacă
dificultăţile pe care le au se datorează nevoilor lor contradictorii, unor
probleme de comunicare, stresul din familia lărgită sau tuturor acestor
factori combinaţi. Împreună se pot examina sursele posibile de ajutor şi
poate pune la punct un plan pe care să vrea amândoi să-l încerce, cel puţin
temporar. Un contract pe termen scurt sau mai lung poate fi elaborat
pentru a examina după aceea problemele care au fost identificate.
În încercarea efectuată nu m-am bazat doar pe datele culese din interviuri cu părinţii, ci şi
pe cele aflate din interviurile realizate cu copiii.
Este o diferenţă mare între a intervieva un adult faţă de un copil şi aceasta este cu atât mai
mare cu cât subiectul este mai tânăr.
Mulţi copii nu sunt pregătiţi să fie intervievaţi, de obicei ei sunt aduşi de către părinţi.
 Aceasta îi poate face să gândească că îi intervievăm pentru a determina dacă au făcut ceea
ce trebuie sau să îi judecăm în vreun fel. În asemenea cazuri ei pot fi suspicioşi şi refuză să se
amestece în procesul interviului.
Consideraţiile de mai sus dictează o nevoie de abordare flexibilă a copiilor intervievaţi.
Programele de interviuri fixe sau rigide nu funcţionează.
În cursul interviului pot apărea nişte zone sensibile pe care vrei să le explorezi. Acestea pot
fi uneori anticipate. De exemplu, se poate aştepta ca un copil care a avut probleme cu legea să
nu vorbească despre faptele sale, iar un copil care are probleme la şcoală să fie sensibil la
subiectul „şcoală, muncă şi rezultate”. În aceste cazuri se recomandă ca aceste probleme să fie
abordate spre final, numai dacă ele sunt menţionate de către copil. Câteodată copiii pot fi
sensibili în zone în care nu te aştepţi. Aceasta înseamnă că există nişte probleme pe care nu le
suspectăm şi că trebuie să fim foarte atenţi când explorăm aceste subiecte.
De obicei e posibil, printr-o probă uşoară, să descoperi dacă copilul e gata să discute cu un
subiect particular. Dacă copilul nu este pregătit sau eşti în dubii, cel mai bine este să întârzii
abordarea subiectului până la următorul interviu.
Pentru ca să obţinem informaţia dorită, trebuie să respectăm dreptul copilului de a limita
discuţia unor subiecte particulare sau să reţină unele informaţii.
Cel mai important lucru în procesul de intervievare este atunci când cel intervievat
acţionează în interesul lui şi că îi pasă de el atât cât să-l înţeleagă şi să-l ajute în primele stadii ale
interviului. Asistentul social trebuie să fie preocupat de stabilirea unui raport, nu de a determina
fapte, de aceea se începe cu explorarea lumii copiilor. Cel mai bine este de a folosi întrebări
închise. Exemplu: „Câţi fraţi şi surori ai?”, Cu cine te joci cel mai mult?” La fel sunt preferate
întrebările simple în locul celor complexe.
În interviurile cu copiii din familiile destrămate prin divorţ am urmărit:

1. O evaluare a sănătăţii mintale

Aici interviul constituie numai o parte a evaluării copilului , dar este o parte centrală,
esenţială şi vitală. Accentul este pus pe procesele şi starea mintală a copilului, dar sunt necesare
şi informaţiile despre familia copilului, situaţia şcolară de la profesori cât şi de la copil.
2. Evaluare a dezvoltării
Se urmăreşte nivelul de dezvoltare emoţional, cognitiv şi social.
 3. Investigarea abuzurilor şi a neglijenţelor
Pot exista abuzuri predominante psihice, emoţionale şi sexuale asupra copiilor.
4. Facilitatea proceselor legale
Aceste interviuri se pot conecta la întrebări privitoare la custodia copiilor sau la accesul
părinţilor care nu au copilul în îngrijire.
5. Amplasarea
Câteodată scopul principal al unui asistent social care efectuează interviul este să ia
decizii cu privire la situaţia unui copil, în ceea ce priveşte cui să-i fie dată în îngrijire, unde ar fi
mai bine pentru el să locuiască.
În cazul intervievării familiilor în divorţ, cât şi a copiilor lor trebuie să luăm în consideraţie
şi factorii culturali, religioşi şi etnici.

Ghid de interviuri pentru interviul cu învăţătorul sau dirigintele copilului

 Cum putem caracteriza copilul?

 Aţi observat modificările în comportamentul copilului după divorţul
părinţilor?
 În ce constau aceste modificări?
 Care dintre părinţi se interesează de copil?
 Cum credeţi că va afecta divorţul viaţa copilului?

Ghid de interviuri pentru interviul cu copilul

 Ce credeţi despre divorţul părinţilor tăi?

 Ce simţi faţă de celălalt părinte (mamă sau tată)?
 Vrei să fi vizitat de tată sau mamă?
 Cât de des?
 Cum crezi că ar trebui să se desfăşoare întâlnirile cu mama sau tata?
 Ce vrei să ţi se aducă?
 Anturajul formulării unor întrebări care conduc spre colectarea datelor despre client, constă
în faptul că informaţia obţinută poate fi utilizată de-a lungul întregului proces de ajutorare.
În studiile mele m-am concentrat pe următoarele întrebări (ordinea nu este prioritară):
A. Cât de multă înţelegere există între părinţi?
Dezacordurile se datorau în parte lipsei de informaţie sau neînţelegerilor? Dacă da, prima
sarcină era de a oferi informaţie relevantă şi de a ajuta la clarificarea neînţelegerilor.
B. Sunt amândoi părinţii preocupaţi de copiii lor şi să facă tot ce se poate pentru ei?
Capacitatea parentală poate fi temporar diminuată în timpul unei crize majore şi o singură
întâlnire în timpul acestei crize poate conduce la preliminarea cu privire la relaţii şi interacţiuni,
ajutând să se planifice dacă este nevoie continuarea muncii cu familia şi dacă da, ce formă
trebuie să ia aceasta?
C. Cât de mult erau în stare părinţii să diferenţieze propriile nevoi de cele ale copiilor
şi să separe relaţiile maritale de cele parentale?
Acestea sunt sarcini foarte dificile, iar stadiu în care au ajuns părinţii este afectat de durata
de timp scurtă de la separarea fizică şi de măsura în care s-au dezangajat emoţional unul de
celălalt. Unii părinţi au nevoie de un ajutor substanţial pentru a face faţă sentimentelor
copleşitoare de mânie şi de plăcere , sau poate fi nevoit şi de alte tipuri de ajutor.
D. Cum se raportează copiii la părinţii lor şi la alţi membri ai familiei?
Nevoile şi temerile pot fi exprimate în comportamentele nonverbale, indiferent dacă ei pot
sau nu să le exprime verbal. O varietate de tehnici adoptate la diferite vârste şi stadii de
dezvoltare pot fi folosite pentru a explora sentimentele şi percepţiile copiilor.
Este important, de asemenea, să se reia în continuare relaţiile dintre fraţi precum şi cele cu
figuri cheie: bunici, părinţi vitregi, fraţi vitregi, mătuşi, unchi.
E. Cum vede fiecare dintre părinţi aranjamentele existente şi pe cele propuse?
Ce consideră ei a fi principalele avantaje sau dezavantaje ale variantelor existente?
În haosul şi fierbinţeala separării, părinţii pot face cereri la care nu s-au gândit suficient.
Asistentul social poate acţiona ca un „agent al realităţii” punând întrebări pragmatice care
să-i ajute pe părinţi să ia în considerare consecinţele practice ale propunerii lor.
F. Cât de mari erau conflictele în familie, cum erau ele exprimate şi care erau funcţiile
lor?
 Trebuie luată în considerare măsura în care copii şi alţi membri ai familiei sunt prinşi în
conflicte pentru a decide cum să se structureze şedinţele – cine trebuie implicat şi în ce stadiu –
şi cum să planifice programul fiecărei şedinţe. Disputele cu privire la bani sau la ocuparea
locuinţei, alimentează adesea conflicte cu privire la custodie sau acces. Dacă sunt intercalate mai
multe probleme, părinţii pot avea nevoie de ajutor pentru a le descurca şi a recunoaşte
conexiunile dintre acestea.
G. Existau probleme particulare, cum ar fi bolile fizice sau depresive care ar putea
afecta competenţa unui părinte de a lua decizii?
Dacă da, atunci poate fi indicată recomandarea şi/sau luarea legăturii cu alte agenţii.
H. Informaţiile sau observarea directă a copiilor şi părinţilor reprezintă ele un semnal
de alarmă că, copiii sunt supuşi riscului sau au nevoia de îngrijire pe care părinţii sunt
incapabili să o ofere?
Dacă da, sunt necesare investigaţii suplimentare şi acţiuni adecvate pentru a evita sau
reduce riscul la care sunt supuşi copiii.

Ghidul de interviuri pentru interviul cu părintele căruia i s-a încredinţat copilul:

 Cum a reacţionat copilul când a aflat de divorţ?

 Ce modificări aţi semnalat în comportamentul ulterior al copilului?
 Copilul este vizitat de celălalt părinte?
 Care este atitudinea copilului după vizite?
 Care ar trebui să fie relaţia dintre copil şi fostul părinte?
 Care este atitudinea fostului partener faţă de copil?
 Cine ia decizii cu privire la copil?

Ghid de interviuri pentru interviul cu celălalt părinte

 Cum a reacţionat copilul când a auzit de divorţ?

 Ce modificări aţi semnalat în comportamentul ulterior al copilului?
 Face-ţi vizite copilului?
 Care este opinia copilului în legătură cu aceste vizite?
  Care este atitudinea copilului în timpul vizitei?
 Cum se desfăşoară aceste vizite?
 Cât ar trebui să dureze aceste întâlniri?
 La ce interval de timp ar trebui să aibă loc aceste întâlniri?
 Care ar trebui să fie relaţia dintre copil şi dumneavoastră?
 Cine ia decizii cu privire la copil?

II.4.4. Genograma
Asemănătoare arborelui genealogic sau diagramei genetice, exprimă relaţiile dintre
membrii unei familii, pentru două sau trei generaţii.
Natura grafică a acestui instrument îi reliefează unitatea, întrucât cu ajutorul unor coduri se
exprimă schematic relaţii interindividuale pentru istoricul social.

II.4.5. Istoricu social

Am considerat că tehnica este necesară pentru că oferă o imagine completă asupra cursului
dezvoltării subiecţilor studiaţi.
Grila istoricului social prezintă datele referitoare la diferitele perioade din viaţa
subiectului:
a. Informaţii de identificare (nume, prenume, adresă, religie);
b. Prezentarea problemei subiectului;
c. Prezentarea familiei subiectului;
d. Date despre sănătatea fizică şi mintală a subiectului;
e. Date despre capacitatea intelectuală a subiectului;
f. Informaţii despre problemele emoţionale ale subiectului;
g. Capacitatea subiecului de a rezolva problemele (descrierea făcută de asistentul
social);
h. Prezentarea situaţiei economice a subiectului (locul de muncă , relaţii la serviciu,
şomajul, veniturile);
i. Date despre condiţiile de locuit şi de transport;
j. Date despre securitatea subiectului şi a familiei sale, despre capacitatea de a acoperi
necesităţile primare;
 k. Impresii şi evaluări ale asistentului social;
l. Un plan succint de intervenţie.

II.4.6. Ecomapa (fig. 1)

E un instrument de evaluare, planificarea şi intervenţie reprezentând în mod dinamic
sistemele ecologice ale clientului, adică sistemele de bază cu care clientul interacţionează. Astfel,
ecomapa precizează locul unui individ – ecomp simplu al familiei, ecomp complex – într-un
context social. După identificarea tipului de relaţii, acestea sunt proiectate pe hartă cu ajutorul
unor linii ce exprimă atât legăturile căt şi calitatea relaţiilor.
ECOMAPA

Sistemul serviciilor sociale: Sistemul familial: Sistemul educaţional:

- alocaţia pentru copii; - părinţi; - şcoala;
- ajutor social. - fraţi; - grădiniţa;
- bunici; - mass-media;
- alte
rude.

Sistemul relaţiilor de serviciu: Sistemul informal:

- colegi; - grup de prieteni;
- şef; - vecini
- subalterni;

Sistemul religios: Sistemul de servicii medicale:

- preot; - asistenţa medicală;
- Biserică; Cluburi, organizaţii: - asistenţa medicală la
- Comunitatea religioasă - organizaţii domicliu
familiale;
- muzee;
- teatru.

Legendă:
Relaţie pozitivă
Relaţie stresantă
Relaţie legătură întreruptă -- - -- - - - - - - - -
 CAPITOLUL III
IMTERPRETAREA CANTITATIV –COLECTIVĂ A DATELOR
DESPRE STUDIUL ASUPRA FAMILIILOR DIVORŢATE

În vederea identificării contextului în care a apărut problema studiată – non interpreta,

pentru începutul datelor referitoare la procesul destrămarii familiei prin divorţ.
Numărul divorţurilor în familiile cu copii este mai mare decât numărul divorţurilor fără
copii.
Cauzele care au determinat existenţa unui număr ridicat de divorţuri în asemenea familii
sunt: creşterea numerică a familiei care generează problemele de organizare ( împărţirea
sarcinilor casnicie şi reponsabilităţilor parentale) şi problemele de distribuire a veniturilor,
independenţa economică a femeii.
În ce priveşte motivele de divorţ, procente mari s-au obţinut pentru: alungarea de la
domiciliu (62,4%), alcoolism(52,2%), violenţ fizică şi verbală (52,2%) şi dezinteres pentru
familie şi gospodărie (50%), iar procente relativ scăzute (12,5%) pentru relaţii extraconjugale.
Desfacerea unei căsătorii este cauzată de mai multe motive cumulate:
Cele mai frecvente asociaţii de motive sunt:
- alcoolism, violenţa fizică şi verbală, alungări de la domiciliu;
- alcoolism, dezinteres pentru familie şi gospodărie;
- părăsirea domiciliului conjugal, relaţii extraconjugale, dezinteres pentru familie şi
gospodărie;
- gelozie, violenţă fizică şi verbală.
Se observă că una din cele mai frecvente cauze care duce la divorţ este consumul de alcool
de către un membru al familiei sau de ambii, ceea ce duce la apariţia problemelor financiare şi ca
rezultat determină apariţia conflictelor conjugale (violenţă fizică şi verbală).
În cercetările noastre cu privire la încredinţarea minorului am constatat că, copilul a fost
reîncredinţat mamei în 84,2% din cazuri (din ultimile 87 de cazuri de divorţ). Procentul ridicat
semnifică conservarea opiniei instanţei de judecată cu privire la rolul mamei în creşterea şi
dezvoltarea copiilor. Se consideră că, în interesul copiilor până la proba contrarie, este bine să fie
încredinţat mamei. Ideea care stă la baza acestei constatări este:
 - calitatea de mamă este independentă de calitatea de soţie.
Termenul „încredinţare” este totuşi generator de confuzii faţă de copiii ai căror părinţi
trăiesc separat. El sugereză posesiunea exclusivă a unui singur părinte, mai degrabă, decât atenţia
iubitoare din partea ambilor părinţi faţă de nevoile şi interesele copiilor.
Unii părinţi fac din încredinţare o altă armă pe care o pot utiliza în continuarea bătăliei lor
casnice, deşi mulţi dintre cei care ameninţă că vor lupta pentru obţinerea încredinţării nu-şi duc
până la sfârşit lupta prin tribunale. Numai 2% dintre divorţuri implică o audiere asupra
contestării încredinţării. Absenţa contestării încredinţării în marea majoritate a divorţurilor nu
înseamnă obligatoriu că părinţii sunt în acord cu hotărârea instanţei de judecată.
În cazul încredinţării minorului, mamei asociată cu lipsa de relaţii dintre copil şi tată, poate
genera efecte negative asupra lui.
Mama încadrată în muncă şi obligată să realizeze individual managementul familial, pentru
început poate petrece mai puţin timp în compania copilului sau poate reacţiona agresiv atunci
când nu-i sunt ascultate sfaturile. Copilul în situaţia respectivă se poate simţi părăsit şi respins şi
de către mamă , ceea ce poate duce la tulburări de comportament.
Contrar acestei situaţii, mama în absenţa întreţinerii de relaţii sociale şi în lipsa unei surse
de realizări personale (împlinire profesională, satisfacerea sentimentelor, etc.), se va dedica
exclusiv creşterii copilului, va avea constant o atitudine hiperprotectoare. Exagerarea calităţilor,
negarea defectelor şi satisfacerea tuturor dorinţelor, îi determină pe copii să ia o atitudine de
îngâmfare, de supraevaluare a propriilor posibilităţi, cu tendinţa de a gândi că totul se cuvine şi îi
este permis.
Atitudinea hiperprotectoare poate anula şi personalitatea copilului. Acestuia i se va răpi
libertatea, i se va înăbuşi orice iniţiativă şi nu i se vor permite decât acele experienţe considerate
nedăunătoare pentru el. Ulterior, copilul va fi timid şi se va afla în imposibilitatea de a iniţia
relaţii sociale şi de a se adapta la situaţii noi. Atitudinea acestuia faţă de oameni, evenimente şi
lucruri, va fi determinată de atitudinea mamei (optimism sau pesimism, încredere sau
neîncredere, curaj sau teamă). Încredinţarea copiilor tatălui a avut loc doar 15,8% din cazuri
(din ultimile 87 cazuri de divorţ) în următoarele situaţii:
- soţia întreţinea relaţii extraconjugale şi părăsea domiciliu conjugal;
- soţia manifestă dezinteres pentru familie şi gospodărie;
 În cazul acesta, dacă tatăl a fost cel care s-a ocupat până în momentul despărţirii de
îngrijirea copiilor este foarte probabil ca el să întâmpine dificultăţile cel puţin în perioada de
acomodare la noua situaţie. Deşi, oficial minorul este încredinţat tatălui, el adesea este mai tânăr
şi mai dispus să-şi refacă viaţa prin căsătorie.
Au existat şi situaţii extrem de rare (3,2%) în care minorii au fost repartizaţi, după sex, între
cei doi părinţi, copii fiind împărţiţi pentru a se face „egalitate” şi a oferi satisfacţie ambilor
părinţi. Efectul acestei despărţiri operate între fraţi nu este altul decăt agravarea consecintelor
divorţului părinţilor. Pe lângă pierderea unui părinte, copilul suportă şi pierderea unui partener de
joacă sau chiar a unui prieten mai mare, care-l ocroteşte.
Am întâlnit un caz în care copiii au fost separaţi după divorţ deoarece când s-au separat în
fapt părinţii, unul dintre copii a rămas cu tata stabilindu-se între ei o relaţie afectivă foarte
puternică exprimându-şi dorinţa de a rămâne în continuare cu el, i-a fost încredinţat spre ocrotire
şi îngrijire.
În concluzie, în cazurile de divorţ a familiilor cu copii minori, aceştia au fost încredinţaţi
frecvent mamei (se pleacă de la presupunerea calităţii de mamă sau de soţie). Totuşi se observă
tendinţa instanţelor de judecată de a încredinţa copiii tatălui sau ambilor părţi.
Unul din principalele argumente pentru hotărârile de reîncredinţare ambilor părinţi este că
în acest fel se recunoaşte pentru amândoi părinţii continuarea responsabilităţilor cu privire la
copii, în ciuda încetării mariajului lor.
Dincolo de nedreptatea suferită de părinţii cărora nu li se încredinţează copiii şi care în mod
nejustificat sunt lipsiţi de statut parental egal, disputele cu privire la încredinţare, implică pierderi
sau prejudicii pentru întreaga familie, în special pentru copii. Părintele care aparent „câştigă”
este în situaţia de a pierde cooperarea şi sprijinul celuilalt părinte şi chiar dacă încredinţarea este
rezolvată, pot să apară probleme pe termen lung cu privire la accesul la copii sau să înceteze
orice acces.
Am făcut câteva pentru a explora cum afectează adaptarea şi dezvoltarea copiilor atât acasă
cât şi la şcoală, diferitele moduri în care părinţii despărţiţi rezolvă, continuă sau evită conflictele
maritale.
În cadrul „familiilor co-parentale armonioase” conflictele nu lipseau, dar aceşti părinţi
făceau un efort conştient de a coopera reuşind în general să obţină aranjarea vizitelor de acces la
copii, fără să mai meargă în instanţă, iar uneori să coopereze în sprijinul copilului în activitatea
şcolară.
Cei mai mulţi dintre toţi jucau un rol activ în vieţile copiilor şi posibilitatea acestora de a
petrece cu regularitate un timp împreună cu toţii în fiecare week-end era o regulă comună. Atât
părinţii cât şi profesorii din acest grup comentau pozitiv adaptarea şi atitudinile copiilor. Ei erau
apreciaţi ca având un auto-respect bun, iar mărimea tulburărilor emoţionale cum era înregistrată
de profesorii lor, era mai scăzută decât în cazul copiilor din „familii co-parentale conflictuale”.
Cele reluate anterior se bazează pe patru studii de caz a familiilor în divorţ.
„Familii co-parentale conflictuale” au fost astfel denumite din cauză că părinţii continuau
să se lupte între ei încă mult timp după divorţ. Aceste cupluri aveau o rată ridicată a revenirilor în
instanţă de mai multe ori, cu dispute referitoare la accesul la copii şi de obicei existau conflicte în
legătură cu probleme financiare. Toţi persistau în încercările lor de a vedea copii, în vreme ce
mamele se luptau pentru a-i obţine. Hotărârile erau conduse de obicei prin intermediul
avocaţilor, dar mânia şi frustrările părinţilor rupeau câteodată în violenţă fizică, unul din toţi
fiind chiar arestat pentru agresiune.
Copiii lor exprimau şi ei mai multă nervozitate decât alţi copii, criticându-şi părinţii pentru
excesul de a rezolva lucrurile, dar cel puţin sesizând problemele ca reprezentând
responsabilitatea părinţilor lor. Aceşti copii erau mai puţin adaptaţi la şcoală decât copiii
„familiilor armonioase”, dar mai bine adaptaţi decât copiii din grupul „părinţilor absenţi”,
descris în continuare (5 cazuri caracteristice reluate anterior).
Cel de al treilea grup reprezintă acea parte substanţială din familiile divorţate în care se
pierde contactul dintre copii şi unul dintre părinţi.
În aceste familii, vizitele părintelui plecat nu se stabililizează niciodată şi mai devreme sau
mai târziu încetează de tot. Bărbaţii au o mare probabilitate de a fi fost violenţi fiind împotriva
soţiilor lor, care de obicei erau nerăbdătoare să scape de ei, deşi unele dintre mame au încercat să
convingă taţii să-şi viziteze copiii.
Un bărbat care a fost intervievat afirmă că este supărat de faptul că asistenţii sociali şi
instanţele de judecată pretindeau cum să-i spună lui cum să fie un tată pentru proprii copii. A
spus că în ceea ce-l priveşte este un tată aşa cum consideră el că trebuie, ceea ce în opinia lui
înseamnă că reia căsătoria, sau nu mai este tată de loc.
 Copiii din acest grup erau apreciaţi de către profesorii lor ca având cel mai ridicat număr de
probleme emoţionale şi cel mai scăzut auto-respect în comparaţie cu celelalte grupuri.
În ciuda lipsei de contact taţii rămâneau importanţi pentru copii, dar în loc să blameze
vreunul dintre părinti pentru despărţire, aceşti copii tindeau să se blameze pe ei înşişi.
Deprimarea şi auto-respectul scăzut erau asociate cu rezultate scăzute la şcoală. Cu toate aceste,
aceşti copii tind să se retragă într-o carapace de durere tăcută, profesorii avănd puţine şanse de a-
şi da seama că ei au nevoie de ajutor.
În vederea atingerii obiectivului stabilit va trebui să identificăm şi să prezentăm cauzele
tulburărilor studiate, cauze ce îşi au originea în caracteristicile relaţiilor dintre membrii familiei
după divorţ.
Relaţia dintre copil şi părinte plecat în 80% din cazuri s-a deteriorat prin lipsa relaţiilor
(30%), fie prin rănire, devenind întâmplător (50%).
Când copilul este vizitat regulat de celălalt părinte (10%) relaţia este deterioată din motive
precum: repartiţia în timp a vizitelor , durata vizitelor, atitudinea părintelui îngrijitor, suferinţa
emoţională a copilului şi a părintelui vizitator.
În cadrul vizitelor părintelui plecat se adoptă frecvent un comportament necorespunzător ce
face posibilă calificarea lui ca prieten sau „bomboană”.
Părintele prieten renunţă la autoritate şi încearcă să formeze în copil sentimentul de stimă.
Scopul urmărit este lăudabil, dar situaţia prezintă dezavantajul de a provoca confuzii copilului.
Părintele „bomboană” dorind cu orice preţ să menţină relaţia apropiată cu copilul şi să se
asigure permanent de afecţiunea acestuia, în timpul vizitelor va tinde să-i satisfacă toate
capriciile. Atunci satisfacerea tuturor dorinţelor de către ambii părinţii va reduce capacitatea
copilului de a se adapta într-un cadru unde se cere disciplină.2
Dacă părintele îngrijitor are o atitudine hiperprotectoare, iar părintele plecat are o atitudine
total aspră, lipsa unităţii de cerinţe şi acţiuni în plan educativ (cerinţe contradictorii, unul
formează o cerinţă, iar celălalt ajută inconştient la încălcarea ei) îl pune pe copil în situaţia de a
alege între cerinţe şi deci, de a urma calea indicată de unul dintre părinţi.
Vizitele rare au cauze multiple:
- credinţa părintelui plecat că minorul se va adapta mai bine fără intervenţia sa;
- despărţirile dureroase;

2
Vezi Mitrofan, N., Dragostea şi căsătoria, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984,p.144-162.
 - intervenţia negativă a celuilalt părinte (opoziţie, certuri, revendicări);
- modificarea comportamentului copilului după vizite (crize de mânie, anxietate,
tulburări de somn şi de aport alimentar etc)
Aceste vizite rare, în mare parte neprogramate sau neciclice, produc anxietate şi
nervozitate. Când părintele întârzie să vină sau vine din ce în ce mai rar, copilul devine
neliniştit. Situaţia este agravată şi de atitudinea părintelui îngrijitor care îl împiedică pe copil să-i
pună întrebări referitoare la vizita celuilalt părinte. În plus minorul dezvoltă sentimente de
culpabilitate, el îşi analizează respectiv comportamentul din timpul întâlnirilor şi dacă îşi poate
atribui vreo vină este foarte probabil că îşi va modifica comportamentul şi atitudinea în ocaziile
ce se vor ivi. Dacă la început întârzierile provoacă nelinişte, în timp ele pot duce la indiferenţa
copilului şi la răcirea relaţiei dintre copil şi părinte. Copilul nu va mai aştepta vizita părintelui şi
nici nu se va mai impiedica puternic în timpul întâlnirilor, de frica de a nu suferi.
Relaţia dintre copil şi părintele plecat, caracterizată prin inexistenţa întânlirilor este
frecventă atunci când acest părinte este implicat într-o relaţie sentimentală sau s-a căsătorit.
Dacă divorţul s-a produs la o vârstă mică a copilului, el îşi va contura în fantezie
caracteristicile părintelui pierdut,mult iubit şi dorit. Ulterior,el va incerca să semene acestuia care
în imaginea sa întruchipează idealul.
Desfăşurarea întâlnirilor, atunci când au loc,se caracterizează în 80% din cazuri prin
plimbări şi joacă. Desfăşurarea poate fi corelală cu durata vizitelor. Durata redusă (85% din
cazuri) implică desfăşurarea unor activităţi cu scop recreativ, fiind eliminate posibilităţile de
intervenţie în plan educativ. Durata mare a întâlnirilor (15%din cazuri) facilitează desfăşurarea
unor activităţi cu caracter practic şi educativ, dar fac şi mai dureroasă despărţirea.
Copilul are acum posibilitatea de a se convinge de sentimentele părintelui. Minorii în
aceste situaţii, sunt străbătuţi de sentimente ambivalente:
- satisfacţie, datorită timpului petrecut în compania părintelui plecat;
- vină, datorită presupunerii că părintele îngrijitor se va supăra fiindcă este lăsat
singur;
El este pus oarecum în situaţia de a alege între cei doi părnţi. Copii, în majoritatea
cazurilor, doresc să petreacă mult timp în compania părintelui de care au fost despărţiţi. Părinţii
îngrijitori sunt total opuşi acestor întâlniri,fie din cauza vechilor sentimente trezite de revederea
ex-partenerului,fie din cauza fricii inconştiente de a nu pierde singura sursă de bucurie de care
mai pot dispune.
În ce priveşte sentimentele faţă de celălalt părinte acesta variază de la dragoste şi
idolatrizare (45%) la ură (35%) nefiind exclusă nici indiferenţa (20%).
Sentimentele de dragoste sunt întâlnite atunci când sunt menţinute relaţiile dintre copil şi
părinte plecat sau când acesta a constituit principalul partener de joacă al copilului,când
activităţile cele mai frumoase s-au desfăşurat în compania acestuia.
Tot despre dragoste poate fi vorba şi în cazul copiilor care îşi imaginează un părinte
perfect,dar aici nu individul în sine este iubit ci imaginea formată despre acest individ.
Sentimentele de ură (35%) sunt cauzate de vina atribuită de copil părintelui în legătură cu
destrămarea familiei. Se poate să se datoreze şi ataşamentului puternic faţă de părintele îngrijitor
şi a preluării de atitudini de la acesta.
Sentimentele de indiferenţă îşi au originea în alternanţa de durată între iubire şi ură.
Prin intermediul observaţiei şi a altor tehnici de culegere a datelor am putut identifica
tulburările comportamentale ale copiilor apărute ulterior destrămării familiei prin divorţ. Toate
cazurile se caracterizează prin prezenţa simulativă a două sau mai multe tulburări. 70% din
cazuri se caracterizează prin nervozitate şi instabilitate psihomotorie (hiperchinezie). Factorii
care au determinat apariţia sunt: sentimente de insecuritate şi gradul redus de toleranţă. Ea se
asociază frecvent cu violenţa şi cu crizele de mânie.
Instabilitatea psihomotorie, posibil rezultat al nervozităţii,determină o adaptare dificilă în
asimilarea de cunoştinţe. Ea este întreţinută de nevoia permanentă de afecţiune. Copilul care se
simte părăsit adoptă inconştient un comportament hiperchinetic pentru a atrage atenţia asupra sa
şi pentru a ieşi în evidenţă.
Tulburări de somn (45%) şi de aport alimentar (anorexie:3% şi bulimie:10%) sunt
corelate cu anxietatea (prezentă în 80%din cazuri).
Anxietatea însoţeşte şi tulburări psihogene prezente în proporţie de 60% şi enurizime
nocturne prezent în proporţie de 5%. Copilul acuză dureri care au un corespondent sau suport
organic. De fapt, frica că va fi părăsit îl face să acuze dureri urmărind conştient sau inconştient să
atragă atenţia asupra sa şi să-i oblige pe ambii părinţi să coopereze.
Anxietatea poate determina şi izolare, izolarea fizică fiind asociată cu izolarea emoţională.
Frica de a nu suferi o nouă deziluzie îi împiedică să intre în relaţie cu alte persoane sau să se
implice în aceste relaţii. Mai tarziu, el va fi excesiv de timid, mediu propice apariţiei unor ticuri
care vor adânci şi mai mult prăpastia dintre el şi ceilalţi.
Deşi, conform conflictului, studiul urmăreşte prevenirea şi combaterea doar a tulburărilor
de comportament, vom face şi interpretara tulburărilor de caracter identificate datorită legăturilor
existente între cele două tipuri de tulburări.
Adesea tulburările de comportament generează sau se completează cu tulburările de
caracter. Cauza ar putea fi expirarea conţinutului caracterului prin comportament. Astfel, s-au
putut identifica corelaţia între transfer emoţional şi violenţă, nervozitate,între minciună şi
anxietate, prefăcătorie şi opoziţie etc.
Principalele tulburări de caracter identificate sunt: minciuna(80%), linguşirea (40%),
prefăcătoria (25%), şi transferul emoţiilor(75%).
Prin minciună şi prefăcătorie minorul încearcă să deruteze atenţia părintelui de la
adevăratele sentimente personale sau să împiedice înţelegerea exactă a unei situaţii. Copilul se
poate preface şi poate minţi pe ambiii părinţi pentru a-i proteja pe amândoi.
Transferul emoţiilor negative este corelat cu violenţa. Sentimentele de ură acumulate ajung
la un moment dat în punctul când este necesară o „descărcare”. Dacă ura are ca subiect o
persoană matură (mama,tata), copilul îşi va descărca această ură prin violenţă asupra unei
persoane mai slabe sau a unui obiect de joacă.
În trecut se considera că, cuplurile cu căsătorii nefericite trebui să rămână „de dragul
copiilor”, în vreme ce în prezent multă lume crede că este mai bine pentru copii dacă părinţii se
despart,în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.
În acest studiu cu privire la familiile divorţate am obţinut că, deşi divorţul a făcut bine
multor adulţi, copiii nu au avut parte de avantaje comparabile. Pentru cei mai mulţi dintre copii,
schimbările aduse prin despărţire şi divorţ nu au fost cu nimic mai puţin stresate decât conflictele
maritale anterioare. Aceste familii asupra cărora s-a făcut cercetarea, au conţinut un număr
disproporţionat de familii care au suferit probleme deosebit de grave şi este prematur să
generalizăm concluziile pe baza acestui grup auto-select.
Cu puţine excepţii,au fost şi copii care doreau ca părinţii lor să stea împreună,în ciuda
problemelor grave din familie. Chiar atunci când erau certuri continue şi o lipsă acută de armonie
în familie, foarte puţini copii reacţionau la despărţirea părinţilor lor cu uşurare sau o considerau o
soluţie la problemele de familie.
 Puţini copii se pot identifica cu dorinţa părinţilor de a scăpa de o căsătorie nefericită şi cei
mai mulţi dintre ei găsesc despărţirea părinţilor şi urmările ei cât se poate de stresante.
Interesant este de sesizat faptul că numai peste o treime din părinţii din eşantionul utilizat
au dat aparent o explicatie copiilor,aproape două treimi nu au explicat nimic, adesea pentru că au
considerat că motivele pentru separare erau „evidente”. Mai multe mame au spus că erau prea
suferinde de „nervi” pentru a mai fi în stare să vorbească cu copiii lor, iar una dintre mame a
explicat: „vreme de cinci luni n-am fost în stare nici să mă obişnuiesc cu ideea. Eram prea
şocată”.
Comparând relatările făcute de părinţi şi copiii din aceeaşi familie am descoperit că
descrierile pe care le făceau mamele, reacţiile lor difereau de cele ale copiilor aproape tot atât de
adesea pe cât se potriveau. O mamă a admis că era prea frământată pentru a mai lua în seamă
sentimentele fiului său, iar o fată care a fost adusă în casa bunicii sale la vârsta de zece ani a
spus: „ Mama mea nu a înţeles ce simţeam. Era prea ocupată să fie supărată.”
Eforturile copiilor de a-şi ascunde sentimentele pot să combine cu inabilitatea părinţilor de
a da explicaţii, ridicând un zid de trecere în jurul părintelui care a părăsit casa. Cu cât durează
mai mult un asemenea zid, cu atât mai greu devine, de obicei, a-l dărâma, cu atât mai mult pot
apărea tulburări de comportament la copii.

CAPITOLUL IV

ASISTENŢA SOCIALĂ A COPIILOR PROVENIŢI DIN FAMILIILE

DESTRĂMATE PRIN DIVORŢ – STRATEGII DE INTERVENŢIE

IV.1. STRATEGII DE PREVENIRE A DIVORŢULUI ŞI CONSECINŢELE ACESTUIA

Asistenţa socială poate fi definită ca reprezentând „ansamblu de

instituţii,programe,măsuri, activităţi profesionalizate de protejarea a unor persoane, grupuri,
comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, criză şi deci vulnerabilitate”.3

3
Zamfir, C. Op.cit.p.46.
 Plecând de la această definiţie putem spune că asistenţa socială a copiilor din familiile
destrămate prin divorţ, este reprezentată de instituţii, măsuri, activităţi profesionalizate de
protejare a copiilor aflaţi în dificultate, criză ca urmare a destrămării familiei prin divorţ.
Practica asistenţei sociale impune elaborarea şi aplicarea de strategii de intervenţie.
Strategiile de intervenţie au un dublu caracter preventiv şi intervenţionist.
Deci, rezultă o dublă prezentare a strategiilor:
- strategii de prevenire a divorţului şi consecinţele acestuia;
- strategii de intervenţie în cazul copiilor ce prezintă tulburări de comportament, în
urma destrămării familiei prin divorţ.
Asistenţii sociali cheltuiesc un mare efort şi o cantitate considerabilă de timp oferind ajutor
în caz de divorţ. Comparativ, se face puţină muncă preventivă pentru a reduce incidenţa unor
asemenea cazuri. În continuare voi prezenta căteva modele de prevenţie care pot fi aplicate pe
larg şi urmăresc prevenirea divorţului prin înlăturarea contractării de căsătorii nepotrivite şi prin
completare cunoştinţelor lacunare privind căsătoria şi familia:
IV.1.1. MODELUL PREVENŢIEI PRIMARE

Modelul prevenţiei urmăreşte prevenirea divorţului prin înlăturarea contractării de căsătorii

nepotrivite şi prin completarea cunoştinţelor lacunare privind căsătoria şi familia. Modelul
cuprinde:

A. PROGRAME EDUCAŢIONALE

Formarea unor comportamente de rol marital - parental eficient şi adoptat ca şi remedierea

şi corecţia precoce a unor inabilităţi relaţionale maritale, cu consecinţele adesea dramatice pentru
continuarea vieţii familiale, constituie principalele obiective ale unei educaţii şi orientări
premaritale.
Programele educaţionale se pot desfăşura sub următoarele forme:
 - la nivelul şcolii: cercuri de educaţie pro-familială, ore de învăţământ în domeniul
psihosexologiei şi relaţiilor de familie, începând cu ultimile clase ale ciclului
gimnazial şi continuând pe parcursul ciclului liceal: cursuri pentru părinţi;
- la nivelul instituţiilor de învăţământ superior: cursuri de psihologie şcolară,
psihosexologie familială;
- la nivelul organizaţiilor de tineret şi obşteşti: acţiuni educative profesionale (cu
conţinut de informare şi formare), cum ar fi cercuri, discuţii tematice etc.;
- la nivelul mijloacelor de comunicare în masă: presă, emisiuni radio, tv.

B. ASISTENŢĂ PREMARITALĂ

Asistenţa premaritală presupune:

- examinarea completă cu caracter medical, realizată de actualul sistem de consult
prenupţial;
- examinarea cu caracter social, privind caracteristicile sociale obiective ale tinerilor
solicitanţi, posibilitatea asigurării minimale a vieţii de cuplu independente;
- consilierea premaritală cu caracter formativ ( pregătirea pentru viaţa de familie,
exersarea conduitelor de rol premarital şi corecţia lor terapeutică, stimularea inter –
cunoaşterii şi inter – comunicării partenerilor, stimularea maturizării capacităţilor de
decizie şi acţiune premaritală).
Consilierul nu are dreptul de a se opune, sau de a decide cursul unei relaţii între doi tineri,
ci doar de a veghea aupra acesteia şi de a orienta discret resursele de inter – cunoaştere şi
inadaptare mutuală.

IV.1.2. MODELUL PREVENŢIEI SECUNDARE ŞI TERŢIARE

Modelul prevenţiei secundare şi terţiare include asistenţa conjugal – familială, consilierea

după divorţ, educarea copiilor în controlul conflictelor.

A. ASISTENŢA CONJUGAL – FAMILIALĂ

 Asistenţa conjugal – familială vizează familiile cu disfuncţii şi are ca scop prevenţia
secundară a destrămării familiei prin divorţ, prin înlăturarea disfuncţiilor survenite.
Se poate desfăşura prin terapii aplicate cuplului marital şi terapii aplicate întregii familii (
cuplu marital – cuplu parental). În conformitate cu disfuncţii întâlnite se va aplica un tip anume
de terapie.
Terapiile familiale se desfăşoară după patru modele:
- Modelul psihanalitic. Sunt abordate terapeutic tulburările emoţionale din cadrul
relaţiilor parentale, cauzate de devierile de rol parental, ca urmare a fixaţiilor pe imaginile trecute
de proprii lor părinţi.
Rolul terapeutului constă în interpretarea structurilor familiale în corelaţie cu cele
individuale, focalizându-se interesul spre evidenţierea sentimentelor fiecărui membru al familiei.
Se pot utiliza ca instrumente genograma şi sculptura familială.
- Modelul strucural. Este centrat pe conflicte şi performanţe de rol şi începe în
punctul în care se află familia.
Scopul terapeutului este de a restructura organizarea familială, astfel încât să se producă
schimbarea interacţiunilor disfuncţionale cu altele funcţionale. Instrumentul de lucru ce poate fi
utilizat este prezentarea sistematică a imaginii familiei în oglindă.
- Modelul strategic. Este aplicat în cazul familiilor în care persistă probleme ce
derivă din înţelegerea de către membrii familiei a interacţiunilor secvenţiale. Este focalizată pe
timpul prezent.
Terapeutul trebuie să evidenţieze punctele puternice şi capacităţile familiei de a coopera
într-o problemă. Metodele de ajutorare sunt limitate în timp, dar sunt active presupunând tehnici
precum chestionarul, testul, redefinirea.
- Modelul comportamental. Se poate aplica familiilor în care apar conflictele
generate de învăţarea şi exercitarea lacunară a rolului de soţ sau soţie.
Modelul este orientat spre factori inter-personali şi ambiomentali care contribuie la
menţinerea structurilor de comportament. Se urmăreşte decondiţionarea subiectului de
comportamente distructive şi înlocuirea cu comportamente constructive.
Tehnici ce pot fi utilizate sunt jocul de rol, desensibilizarea sistematică, autocontrolul şi
metoda modelării (imitării de modele).
 B. CONSILIEREA DUPĂ DIVORŢ

Consilierea după divorţ vizează prevenţia consecinţelor disfuncţionale ale divorţului asupra
copiilor minori prin înlăturarea dificultăţilor în adoptarea post – divorţ a părinţilor.
Se pleacă de la premiza că sistemul familial prezintă mai mult decât suma părţilor şi deci
disfuncţiile apărute la nivelul unui sistem (subsistem parental) influenţează întregul sistem
familial.
Clientul se poate confrunta cu o singură problemă sau cu mai multe. Când clientul se
confruntă cu mai multe probleme, asistentul social împreună cu clientul, va întocmi o listă cu
probleme. Dacă clientul întâmpină dificultăţi în selectarea obiectivelor intervenţiei şi ajutorului,
se vor întocmi două liste cu probleme realizate separat de clientul şi asistentul social. Problemele
incluse vor fi clarificate şi grupate în corelaţii logice şi ierarhizate de client în funcţie de
importanta şi urgenţa lor.
Asistentul social îşi va explica punctul de vedere, după care, discutând cu clientul, va aplica
regula celor trei, alegându-se în final trei probleme de maximă urgenţă. Intervenţia se va face
diferit, în funcţie de problema întâlnită.
În cazul modificării situaţiei materiale, care are drept consecinţă apariţia dificultăţilor
financiare, asistentul social va încerca să identifice abilităţile clientului ce pot fi valorificate în
sensul obţinerii veniturilor suplimentare. Dacă clientul se află în căutarea unui loc de muncă
consilierul va trebui să afle de ce abilităţi şi cunoştinţe dispune, în ce domeniu doreşte să
profeseze, ce locuri de muncă sunt disponibile şi să se informeze în legătură cu locurile de
muncă libere şi cu demersurile pe care trebuie să le facă.
În cazul izolării sociale, determinată de schimbarea domiciliului şi statutului, se consideră
a fi oportună facilitarea realizării de noi contracte sociale, prin integrarea în diverse activităţi
(asociaţii,cluburi etc.).
Cănd clientul este depresiv, datorită conştientizării unui eşec, asistentul social va încerca
să-l încurajeze şi să-l liniştească prin sprijinire emoţionlă. Se va folosi calmarea atunci când
clientul manifestă îndoială în capacităţile sale fizice şi psihice.
Asistentul social în ansamblu, trebuie să identifice punctele puternice ale consiliatului şi
factorii de mediu ce pot fi folosiţi în favoarea acestuia.
 C. EDUCAREA COPIILOR ÎN CONTROLUL CONFLICTELOR

Acest mod de prevenţie constă în utilizarea unor teatre în şcoli ca modele de a învăţa copii
„rezolvarea creativă a conflictelor”. Se iau din clase diferite, copii de 7 şi 8 ani punându-i să
repete o ceartă sau o luptă şi apoi să interpreteze rolurile pentru a doua oară. În timpul acestei de
a doua interpretări, orice copil din clasă poate striga „stop” şi să preia unul dintre roluri arătând
cum ar fi făcut altfel. Moduri pozitive de comportament sunt repetate şi discutate. După o
perioadă se va putea observa că relaţiile în clasă sunt mult îmbunătăţite, iar neînţelegerile se
rezolvă uşor.
Dacă controlul conflictelor ar deveni o parte de bază a programei şcolare, ca scrierea şi
citirea, ar putea fi predată prin metode experimentale la toate vârstele şi aplicată la multe feluri
de conflicte sociale şi de familie. Utopia va fi întotdeauna îndepărtată şi mulţi copii vor învăţa
cum să nu fie de acord şi totuşi să-l asculte pe celălalt fără să trebuiască să declare un război
total. Înţelegând conflictele de familie în perioada de divorţ, copii le suportă mai uşor, ceea ce
preîntâmpină tulburările de comportament.

IV.2. STRATEGII DE INTERVENŢIE ÎN CAZUL COPIILOR CE PREZINTĂ

TULBURĂRI ÎN URMA DIVORŢULUI

Problematica divorţului este de mare actualitate, deoarece numărul copiilor ce prezintă

tulburări de comportament în urma acestuia este în creştere. Prin urmare, acţiunea de intervenţie
a asistentului social trebuie să se realizeze pe trei nivele: individual, familial şi comunitar prin
cooperarea diverşilor specialişti (psihologi, sociologi, midici, petagogi) şi asistenţilor sociali din
cartiere, şcoli sau diverse instituţii implicate în problematica divorţului.

IV.2.1. INTERVENŢIA LA NIVELUL INDIVIDUAL – LUCRUL CU COPILUL

A. Prima întâlnire, dorinţele copilului referitor la separarea părinţilor

Dacă dorim ca copiii să se simtă suficient de în siguranţă pentru a fi în stare să-şi

împărtăşească sentimentele cu adulţii cu care abia atunci fac cunoştinţă, este important să le
oferim un mediu prietenos, bine dotat cu echipament de joacă pentru a-i ajuta să-şi exprime
sentimentele pe care nu le pot exprima în cuvinte.
Ar putea să existe motive pentru a ne întâlni doar cu copii singuri, dar întâlnirea împreună
cu părinţii lor este adesea un mod mai bun de a-i ajuta pe părinţi şi pe copii să comunice unii cu
alţii. În cazul Simonei, o fată de 13 ani prinsă într-o dispută de costodie între părinţii ei, un ajutor
însemna posibilitatea de a vorbi singură despre şcoală, prieteni şi planuri de viitor. Părinţii
înteleseră această nevoie şi după ce Simona a stat de vorbă cu asistentul social, a avut loc o
discuţie de familie, în care Simona şi părinţii ei au discutat mai deschis decât înainte.
Prezenţa reală a asistentului social reduce izolarea şi singurătatea şi comunică copilului
preocupare şi sprijin. În cazul unei tulburări profunde contactul fizic real pare a fi singurul mijloc
de a aduce uşurare copilului. Asistentul social poate fi singura persoană în afară de copil, care să
fie în contact direct cu ambele jumătăţi ale familiei divizate. Copiii pot fi uşuraţi descoperind că
şi altcineva împărtăşeşte acest rol stresant de du-te-vino şi înţelege cum te simţi atunci când îl ai.
Întâlnirile de familie sunt totuşi dificil de aranjat în practică şi perspectiva unor certuri violente
în prezenţa copiilor poate mări nervozitatea asistentului social şi a familiei.
Am observat în legătură cu terapia de familie că, copiii pot fi retraşi şi necomunicativi,
refuzând să participe. Sau pot fi gălăgioşi şi deranjanţi, făcându-l pe profesionist să se simtă
încurcat şi ineficient şi, în acest fel, să-şi piardă credibilitatea în ochii părinţilor.
Asistenţii sociali trebuie să caute să obţină în primul rând „o afirmaţie explicită a
dorinţelor copiilor, iar copiii mai mari trebuie să participe la reluări ale şedinţelor în care se
iau decizii cu privire la viitorul lor.” Unii dintre copii, mai ales cei mai mari, pot să-şi exprime
părerile foarte clar şi consideră această şansă binevenită. Dar cei mai tineri sau mai anxioşi pot
răspunde la loialitatea lor dublă prin alinierea succesivă, în momente diferite cu fiecare dintre
părinţi şi spunând de fiecare dată ceea ce cred ei că părintele vrea să audă. Asistentul social
trebuie atunci să intervieveze copilul pentru a găsi „adevărul”.
Consilierii de instante de la Family Cour of Australia, argumentează că conceptul de
„dorinţe ale copilului” este simplist şi chiar dăunător pentru copil. Ei sugerează că este mult mai
adecvat de a gândi în termenii „nevoilor, percepţiilor şi ataşamentului copilului”, recunoscându-
se nevoia de a lua în considerare un întreg set de factori, pentru a stabili conţinutul reacţiei unui
copil exprimând un anumit punct de vedere sau, dimpotrivă, evită să o facă. Aceşti factori includ
vârsta şi stadiu de dezvoltare a copilului, temperamentul şi abilităţile lui de exprimare verbală, a
situaţiei anterioare şi actuale ale familiei şi percepţia de către copil a acţiunilor şi sentimentelor
fiecăruia dintre părinţi.

B. Consilierea copiilor ce prezintă tulburări de comportament

O importantă modalitate de intervenţie ca acţiune terapeutică şi profilactică o reprezintă

consilierea. Ea se impune la vârste diferite, dar pe o scară mai largă este utilă înainte de
maturizarea personalităţii, înainte de perioada tinereţii. De aceea, consilierea în timpul anilor de
şcoală se impune tot mai mult, constituind o tehnică educativă ce constă în furnizarea de
informaţii şi sfătuirea minorului care are de înfruntat anumite probleme de ordin psihologic şi
social şi pe care nu le poate rezolva singur.
În consilierea copiilor ce prezintă tulburări de comportament în urma divorţului părinţilor
trebuie să urmărim următoarele aspecte:
1. Copii trebuie să ştie că ei nu sunt responsabili pentru supărarea părinţilor şi că nu
au pierdut dragostea părintelui absent. Această cunoaştere îi ajută să-şi menţină încrederea în
solitaritatea relaţiei şi le conservă capacitatea de a realiza ei înşişi în viaţa adultă, relaţii durabile.
2. Copii au nevoia de informaţii despre originea lor, ca modalitate de a-şi stabili propria
identitate şi de a evita fanteziile că un părinte absent este „rău” sau prea ocupat şi important
pentru a se ocupa de ei.
Ei pot deveni foarte anxioşi în legătură cu părintele despre care se spune că este bolnav sau
în închisoare, şi pe măsură ce se maturizează , au nevoie de a înţelege de ce părinţii lor nu au fost
în stare să trăiască împreună. Dacă sunt ajutaţi să înţeleagă de ce şi cum s-au rupt relaţiile dintre
părinţi, copiii sunt mai bine pregătiţi pentru problemele pe care le pot întâlni ca adulţi, dar aceste
ocazii de învăţare sunt adesea ratate.
3. Pierderea contactului dintre copil şi unul dintre părinţi, înrăutăţeşte adesea
contactele cu alte rude. Bunicii pot fi figuri importante în viaţa unui copil şi pierderea bruscă a
unor bunici, unchi, mătuşi şi veri poate provoca o suferinţă suplimentară serioasă, ca şi aducerea
unei poveri suplimentare în sarcina părintelui rămas pentru a compesa pierderea din reţeaua de
rude care participă la îngrijirea copilului.
4. Există dovezi că permisiunea ca copii să rămână în relaţii bune cu amândoi părinţii
naturali mai degrabă ajută decât împiedică formarea de noi relaţii cu părinţii vitregi.
Aceasta nu este adesea apreciată de către părintii recăsătoriţi, care tind să vadă partenerii
anteriori ca pe o ameninţare la stabilirea noii familii. Din punct de vedere al copilului, părinţii nu
sunt de obicei interschimbabili şi un părinte a cărui lipsă este puternic resimţită.
Această consiliere mai vizează şi îmbogăţirea vieţii afectiv – emoţională, putându-se
interveni în orientarea copilului pe planul auto-culturării voinţei şi al exercitării unor influenţe
pozitive, determinând înzestrarea copilului cu trăsături pozitive de comportament şi combatând
pe cele negative. De asemenea, consilierea poate lua forma culturii unor interese speciale,
ajutând la dezvoltarea aptitudinilor.
Consilierea psihologică are în vedere o arie vastă de aspecte ale conduitei umane, putându-
se consilia stări ca : mânie, invidie, agitaţie, deprimare, minciună, frică ş.a. Desigur, succesul
depinde nu numai de consilier , ci şi de gradul de angajare al consiliatului.
Datorită cooperării care a existat în consilierea lui Cătălin (vezi cap.II.4.5., studiu de caz –
familia Popescu) s-a ajuns la rezultate promiţătoare vizând tulburările de comportament care au
fost sesizate. Copilul a devenit mult mai calm, sigur pe sine, înregistrând progrese deosebite în
orice activitate. Au fost însă şi cazuri în care a trebuit să lucrăm mult mai mult în procesul de
consiliere pentru a observa ceva schimbări.
În concluzie, numai o asistenţă socială riguroasă, efectuată în mod competent, asigură
formarea personalităţii copilului, preadolescent, adolescentului şi tânărului la înălţimea valorilor
la care se poate ridica fiecare individualitate dacă beneficiază de condiţii de pregătire
corespunzătoare.

C. Terapia prin joc

Există două limbaje de uz comun, limbajul imaginilor vizuale şi cel al cuvântului vorbit.
Pentru asistenţii sociali care lucrează cu familiile este indicat să se evite folosirea exclusivă
numai a unuia dintre aceste limbaje şi să se colecteze un set de materiale necostisitoare care pot
fi utilizate cu fantezia de către copiii de diferite vârste şi de familiile lor. Acestea pot include
căsuţe, păpuşi, hârtie şi unelte de desenat, jocuri de aranjare a unor figuri, mobile şi balanţe care
pot fi utilizate pentru a ilustra dezechilibrări emoţionale în familie. Beţe de lemn de diferite
lungimi pot fi folosite pentru a ilustra nevoia copilului de legături ferme şi graniţe stabile, ca şi
pentru a arata cine este în contact cu cine.
 Taţii despărţiţi adesea nu au un rol clar în familia divizată şi jucăriile îi pot ajuta pe copii şi
pe părinţi să cerceteze cine, unde se potriveşte, în relaţia cu viaţa cotidiană a copilului acasă şi la
şcoală. Unii taţi nu cunosc numele celui mai bun prieten, sau profesor al copilului lor şi poate
nici nu s-au gândit să intrebe. Lipsa lor aparentă de interes poate fi resimţiţă de către copil.
Materiale de joacă trebuie alese cu multă grijă pentru a angaja copiii şi părinţii în discuţii şi
în rezolvarea împreună a problemelor. Copii de toate vârstele pot fi incluşi în aceasta şi chiar şi
bebeluşii care par absorbiţi în joaca de pe podea sunt capabili să înregistreze o mare parte din
ceea ce se spune şi mai ales tonul şi maniera în care se vorbeşte. Uneori este de ajutor să repeţi
cu o familie felul în care se va desfăşura o vizitare a copilului de către părintele care a plecat,
folosind marionete sau păpuşi pentru a regiza scenele care vor avea loc. Aceasta poate reduce
unele dintre anxietăţile legate de despărţire pe care le resimt adesea părintii şi copii.

IV.2.2. INTERVENŢIA LA NIVEL FAMILIAL

Asistenţa socială a familiei ca activitate de protejare, susţinere, ajutorare materială şi

emoţională a grupului familial aflat în divorţ şi a copiilor cu tulburări de comportament trebuie
să se realizeze prin profilaxia destrămării familiei şi intervenţii educaţionale orientate după caz
spre:
- consolidarea familiei şi prevenirea destrămării ei;
- conştientizarea corectă a problemelor şi soluţionarea lor;
- identificarea resurselor;
- prevenirea tulburărilor de comportament la copii , ş.a.m.d.
În activitatea de profilaxie a destrămării şi în cea de terapie educaţională a familiei,
asistentul social are de îndeplinit roluri în:
- investigarea şi diagnoza care presupune depistarea problemei, cunoaşterea ei;
- terapia propriu-zisă, în care asistentul social stabileşte planuri de intervenţie
profilactică şi terapeutică, punându-le de asemenea în aplicare.

A. Pregătirea şi desfăşurarea primei întâlniri

 Valenţele primei întâlniri pot garanta o relaţie pozitivă între asistentul social şi client, dar
poate fi şi una negativă dacă este generată de prejudecăţi, erori în gândire, educaţie precară, etc.
Nu întotdeauna asistentul social intră în contact cu persoane cooperante care să solicite voluntar
ajutor, consiliere sau interviu. Dependenţi de diferite împrejurări subiecţii pot manifesta
anxietate, irascibilitate, violenţă, iar asistentul social poate înregistra o gamă variată de
sentimente în faţa subiectului său.
În intervenţia la nivel familial cât şi individual, asistentul social trebuie să urmeze nişte
coordonate pentru a asigura desfăşurarea unei relaţii cooperante cu clientul.
Acestea sunt:
1. Să asigure o atmosferă plăcută, propice comunicării în biroul său sau în apartamentul
clientului;
2. Asistentul social trebuie să respecte preferinţele clientului, ceea ce consideră acestea ca
fiind prioritar fără a se arăta surprins şi fără să ajungă precipitat la concluzii.
3. Asistentul social trebuie să anticipeze reacţia subiectului mai ales când acesta este
marcat de teamă, confuzie, furie, încercând să atenueze impresiile clientului dovedind că acesta
(clientul) are în faţă o figură autorizată.
4. Asistentul social începe discuţia, explicând cine este, pe cine reprezintă, care sunt
regulile de confidenţialitate, ce demersuri ar trebui să realizeze către alte instituţii, care sunt
limitele profesiunii.
5. Asistentul social trebuie să respecte nevoia clientului de a avea timp pentru a se gândi şi
a decide adoptând vocabularul la capacitatea clientului de a înţelege.
6. Asistentul social trebuie să-şi noteze informaţia semnificativă şi să motiveze această
preocupare când o face în faţa copilului.
7. Asistentul social trebuie să planifice întâlnirea următoare în comun acord cu subiectul.

B. Controlarea şi clarificarea surselor de conflict între părinţi

Regulile care stabilesc că părintii nu au voie să se interpună sau să se insulte, ajută la
controlul conflictului deschis. Da, oamenii mânioşi pot avea nevoie să se elibereze măcar de o
parte din furia lor, înainte să înceapă să vorbească mai raţional. În legătură cu aceasta se ridică
problema că declanşările furioase pot să se amplifice în asemenea măsură încât ei devin prea
tulburaţi pentru a putea continua discuţia. Adesea, mânia lor a fost înăbuşită pentru o anumită
perioadă de timp aşa că , atunci când cuplu se întâlneşte faţa în faţa erupe cu o intensitate
alarmantă. Asistenţii sociali se pot teme de asemenea de furii elementare şi să încerce să le
înăbuşe cu cuvinte liniştitoare despre înţelegere şi cooperare, fără să obţină nici un rezultat. Un
cuplu războinic, poate astfel să se alieze pentru a câştiga „bătălia pentru iniţiativă”, arătând
asistentului social că nu sunt destule de puternici pentru a stăpâni conflictul între ei, aducând
astfel la îndeplinire temerile tuturor cu privire la escaladarea haosului. Există totuşi diverse
moduri de a stăpâni conflictul în aşa fel încât acesta să nu distrugă întâlnirile şi să împiedice
desfăşurarea oricărei munci utile.
Asistentul social trebuie să folosească o abordare care maximizează propriile lor calităţi,
cum sunt căldura, stilul direct şi dacă este adevărat, umorul. E necesară şi o oarecare
spontaneitate a asistentului social: folosirea unui limbaj direct evitându-se jargonul juridic şi
social.
Un alt mod de a clarifica conflictul, este de a spune părinţilor ceva din aceste rânduri: „Vom
presupune că vă urâţi atât de mult, încât mai degrabă nici nu aţi fi venit aici. Dar am înţeles că
aţi venit la această întâlnire pentru că amândoi sunteţi preocupaţi de copiii voştri şi vreţi să-i
ajutaţi.
Evident, problemele nu sunt simple, altfel le-aţi fi rezolvat până acum singuri şi nu ne
aşteptăm să le rezolvăm doar prin discuţia de astăzi. De obicei, noi vedem părinţii de două ori
sau trei ori.
La început încercăm să înţelegem cum vă vedeţi propria poziţie şi care sunt alternative,
fără ca vreunul dintre noi să fie obligat de a lua astăzi o decizie pe care o poate regreta mai
târziu”.
Este extrem de important să recunoşti şi să apreciezi efortul pe care îl fac părinţii pentru a
ajuta copiii, adesea cu costuri personale ridicate.
Recunoaşterea sentimentelor ostile reciproce poate conduce la recunoaşterea că, aceasta
este exact ceea ce ei gândesc, dar numai asta produce un zâmbet şi o asigurare că lucrurile nu
stau chiar aşa rău. Asemenea răspunsuri pot ajuta asistenţii sociali să estimeze nivelul
conflictului şi să ajusteze abordarea în funcţie de aceasta.
O reîncadrare pozitivă a unor comportamente sau declaraţii aparent negative poate ajuta la
schimbarea percepţiilor şi la validarea poziţiilor. Ea este deosebit de utilă în terapie, în care
părintii să găsească o intenţie ostilă în fiecare cuvânt sau gest al celuilalt. Această ostilitate poate
fi numai o faţetă a unei interacţiuni complexe între ei, iar asistenţii sociali au adesea nevoie să
reîncadreze comportamente agresive sau defensive ca având o funcţie pozitivă şi protectoare
pentru familie în ansamblu. Lupta continuă pentru durata vizitelor de acces la copii, poate fi
reîncadrată ca dovadă a devotamentului ambilor soţi şi a unei străduinţe continui de a obţine un
echilibru perfect pentru toţi cei implicaţi.
Un tată deprimat se plângea că fosta soţie îi blochează accesul la copii. Replica ei a fost că
el nu are nici cea mai mică idee despre cum să-i îngrijească. Atitudinea ei, puternic protectoare a
fost reformată de către asistentul social ca o conştientizare extremă în îngrijirea copiilor , fără
ajutor din partea altora. Aparent, tatăl petrecuse puţin timp cu copiii înainte de a părăsi locuinţa
şi era dificil pentru el să argumenteze că aceştia îi simţeau lipsa. Asistentul social a lăudat-o pe
mamă pentru treaba bună pe care o făcea şi a sugerat că avea ca o datorie faţă de sine să se mai
distreze din când în când, fără să aibă simţământul că asta este un lucru rău. Mama care arăta
foarte obosită şi copleşită de griji când ajunsese la întâlnire răspunse la această încurajare şi, în
replică la unele încurajări ale asistentului social, începuse să explice tatălui cum ar trebui să se
poarte cu fiecare dintre copii. Prin această construire în comun a imaginii fiecărui copil, a
început să arate o uşoară încredere şi la o următoare întâlnire a familiei, copiii povesteau ce au
făcut împreună cu tatăl lor, iar părinţii arătau mai puţin deprimaţi.

C. Grupul de întrajutorare pentru părinţi

O modalitate eficientă de a lucra cu subiecţi care au experimentat un eşec în căsnicie, o
reprezintă, pe lângă discuţiile cu caracter empatic sau care denotă înţelegere pozitivă, grupul de
sprijin sau de ajutoare.
Clientul poate fi încurajat să participe la întâlnirile acestor grupuri formate din persoane
care au experimentat aceste sentimente. Ocazia de a realiza contracte sociale şi de a împărtăşi
sentimentele altora cu experienţe similare, este apreciată ca având un impact pozitiv. Rolul
asistentului social este de a dirija discuţia, intervenind când este nevoie.
Unii specialişti apreciază şi importanţa dată singurătăţii în perioada post-divorţ.
Avantajul îl reprezintă evaluarea individuală a diferenţei de a fi singur şi de a fi singuratic.
În urma acestor valori, subiectul poate fi stimulat de asistentul social să evidenţieze câştigul unei
relaţii stabile şi avantajul unei noi opţiuni în viaţă.
 În acest subcapitol, accentul s-a pus în principal asupra muncii practice cu părinţii
despărţiţi pentru a-i ajuta să-şi planifice viitorul şi să ajungă la decizii comune cu privire la copiii
lor. Consilierea şi medierea sunt forme de intervenţie de obicei foarte scurte şi este necesară o
abordare sistematică şi planificată pentru a realiza un program important într-un timp scurt.
Structura discuţiilor este extrem de imortantă, dar structura singură nu rezolvă, ci menţine
tulburarea şi mânia oamenilor. Căldura, sensibilitatea şi grija profundă pentru fiecare adult şi
copil din partea asistentului social, poate să-i ajute în timp să-şi redefinească şi să-şi reorganizeze
relaţia în vechile şi noile forme familiale.

IV.2.3. INTERVENŢIA LA NIVEL COMUNITAR

Acţiunea de asistenţă socială urmărind prevenirea şi terapia tulburărilor de comportament

ale copiilor trebuie să se realizeze la nivel global prin intermediul diferitelor instituţii.
În şcoală, ar trebui să se introducă cursuri speciale de educaţie şi pregătire a tinerilor pentru
o viaţă de familie.
În instituţii să funcţioneze şcoli ale părinţilor, cu tematică bogată în conţinut şi prezentată
în manieră accesibilă şi convingătoare de către specialişti în măsură să comunice cu cei ce poartă
răspundere creşterii şi educării copiilor.
Prin cabinete medicale, prin policlinici, secţii de pediatrie şi obstetrică din spitale, să se
organizeze acţiuni de întreţinere a părintelui căruia i-a rămas în îngrijire copilul, în tehnica
creşterii şi îngrijirii copilului, în cultivarea unui comportament corect cu cei din jur. Asistentul
social care lucrează la nivelul comunităţii trebuie să îndeplinească un set de roluri pentru
identificarea, diagnosticarea şi tratarea consecinţelor negative ale divorţului.
Astfel, asistentul social are următoarele roluri:
1.Rol de expert:
- depistarea familiilor în divorţ, cu copii, care sunt supuşi riscului de a trece printr-
o perioadă de criză;
- lansarea unor proiecte de intervenţie profilactică şi terapeutică pentru prevenirea
şi soluţionarea dificultăţilor adoptate şi integrarea socio-familială;
2. Rol de terapeut social:
 - diagnosticarea cazurilor şi evaluarea unor tratamente specifice fiecărui caz în
parte;
În exercitarea acestui rol asistentul social are nevoie de informatii despre cazurile studiate.
Acestea pot fi obţinute prin documentarea, anchete sociale, interviuri, ş.a.
3. Rol de ghid:
- orientează familia spre identificarea resurselor proprii pentru rezolvarea problemelor;
- orientează familia spre alte servicii sociale care le pot soluţiona problemele.
Asistentul social ghid, trebuie să fie neutru, eficient, obiectiv, cu spirit de iniţiativă şi
elasticitate în gândire.
4. Rol de agent:
- face legătura între clienţi şi sistemul de resurse (materiale umane);
5. Rol de planificare şi executor de program:
- dezvoltarea resurselor şi serviciilor de asistenţă socială.
6. Rol de manager:
- ajută la implementarea, monotorizarea serviciilor de asistenţă socială destinate clienţilor
minori şi familiilor lor.
7. Rol de mediator:
Asistentul social reprezintă liantul dintre părţile implicate în divorţ, copiii şi instituţiile
respective. Ei îşi vor folosi sinele ca pe o punte pe care se întâlnesc două părţi pregătind terenul
favorabil implementării proiectelor de intervenţie referitoare la problematica divorţului.Această
punte poate ajuta familiile să negocieze tranziţii dificile şi să ajungă la un teren mai ferm.
 CONCLUZII

În efectuarea cercetării am observat mai multe aspecte ale divorţului cu efecte negative
asupra copiilor şi anume, că ruperea legăturilor dintre membrii familiei în ansamblu său, duce la
pierderea contactului cu aceştia. O legătură ruptă poate să exercite mai multă presiune asupra
legăturilor rămase cu rezultatele că aceştia suferă din cauza supraîncărcării şi se pot spulbera su
rupe la rândul lor. Pierderea contactului cu un tată absent poate aduce copiii mai aproape de
mama lor, dar în unele cazuri relaţia între o mamă şi unul sau mai mulţi copii devine atât de
tensionată încât în cele din urmă se rupe şi ea.
Copiii îşi doresc alături pe ambii părinti, indiferent cum sunt aceştia. Prezenţa părinţilor le
oferă sentimentul de securitate şi le conferă faptul că sunt iubiţi, înlătură dezvoltarea
sentimentului de culpabilitate şi apariţia tulburărilor de comportament.
Pentru copii este foarte dificil să facă faţă presiunilor pe care le exercită părinţii asupra lor
atunci când se atacă reciproc, fie direct de faţă cu copiii, fie în auzul lor. Unii copii reacţionează
prin respingerea părintelui pe care îl percep ca fiind responsabil de producerea rupturii, alţii fac
vizite secrete părintelui absent şi chiar sunt copii care fug uneori de acasă în căutarea unui
părinte pe care l-au idealizat în imaginaţia lor.
Persoana pe care o găsesc ar putea să-i dezamăgească şi atunci când ajung la maturitate, un
şir de legături rupte poate reflecta la aceşti copii o continuă căutare a părintelui perfect pe care ei
cred că l-au avut odată.
S-a observat că, divorţul creează prin consecinţele lui, perturbarea mecanismelor de
adaptare ducând la o categorie de distribuitori în viaţa relaţională a copilului cuprinse sub
denumirea de tulburări de comportament.
55% din famiile eşantionului de 32 de cazuri au declarat că unul sau mai mulţi dintre copiii
lor aveau probleme de comportament. Jumătate dintre copii au fost identificaţi ca având
dificultăţi în alimentare sau de somn, izbucniri furioase sau alte tulburări, acasă sau la şcoală, atât
înainte cât şi după separarea părinţilor, iar aproape o treime a dezvoltat una sau mai multe dintre
aceste probleme după separare.
Incidenţa problemelor de comportament era mai mare în familiile cu trei sau mai mulţi
copii.
 Soluţia pentru asemenea situaţii diferă de la un caz la altul, dar, totuşi pentru a preveni
apariţia acestor tulburări de comportament, trebuie să aibă loc o informare corectă a copiilor
despre ceea ce se întâmplă în familia lor şi de asemenea ajutarea părinţilor să-şi descopere
resursele pe care le deţin pentru rezolvarea conflictelor.
Pe scurt, putem afirma că se impune cu necesitate intervenţia asistentului social pentru
rezolvarea cazurilor de copii ce prezintă tulburări de comportament în urma destrămării familiei
prin divorţ.

- 1935 - 1935
- urban - urban
- ortodox - ortodox
- 12 clase+fac. de geologie - 12 clase
- pensionar - pensionară

- 1967
- urban
- 12 clase+fac. de geografie
- profesoară de geografie

- 1970 - 1963
- urban - urban
- ortodoxă - 12 clase - 1994
- 12 clase - proprietarul - urban
societăţii „duo” - ortodox

CODURI:

Femeie Bărbat

Căsătorie Familie cu copii

Deces

Bibliografie

1. Albu Ioan „Căsătoria în Dreptul Român", Ed. Dacia 1998

2. Aries Philippe, Dubz G. Istoria vieţii private, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994
 3. Balahur M, Note de curs, Iaşi, 1998
4. Barus Michel J, Giust Despaires, F. Ridel, Crize, Abordarea psihosocială clinică, Ed.
Poliom, Iaşi, 1998
5. Berg Insoo Kim,Family -based services, A solution-focused. W.W. Norton and Company
Inc. 1994
6. Bocancea C , Neamţu G, Asistenţa socială. Elemente de Teorie şi strategii de Mediere,
Ed. A 92, Iaşi, 1996
7. Bunescu G, Alecu G, Badea D, Educaţia părinţilor. Strategii şi programe. Ghidul
pentru formarea formatorilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

8. Burghelea D, Burghelea I, Legislaţia Familiei, voii, Ed. Moldova, Iaşi, 1997

9. Ceauşu V, Pitaru H, Toma M, Psihologia şi viaţa cotidiană, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1988

10. Cornelius Helena, Faire Shoshana, Ştiinţa rezolvării conflictelor, Ed. Ştiinţifică şi
Tehnică, Biucureşti, 1996
11. Cox Frank D, Human Intimacy. Marriage, The Family andlts Meaning, West
Publishing, Company, 1990.
12. Cucoş C, Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi 1999
13. Druţă Florin, Psihologia Familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
14. Filipescu Ion, P, Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei, 1989
15. Haineş Ion, Introducere în teoria comunicării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedic,
Bucureşti, 1998
16. Hegel G.W.F. Ştiinţa Logicii, Ed Academiei, Bucureşti, 1996
17. Holtis Florence, Women in marital conflict. A casework study, Family service
Association of America, New-York 1991
18. Ioan Carmen Cătălina, Tehnici de Anchetă Psihosocială, Ed. A92, Iaşi, 1996
19. Iluţ Petru, Familia. Cunoaştere şi Asistenţă, Ed. Agonaut, Cluj-Napoca, 1995
20. Luca C, Note de curs, Iaşi, 1997
21. Macavei Elena, Familia şi Casa de Copii, Ed. Litera, Bucureşti 1989
22. Miftode Vasile, Fundamente al Asistenţei sociale, Ed. Eminescu, Iaşi 1999
23. Miftode Vasile, Teorie şi metodă în asistenţa socială, Ed. Fundaţiei Axis, Iaşi, 1995
24. Miftode Vasile, Metodologia Sociologică, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1995
25. Miftode Vasile, Dimensiuni ale Asistenţei Sociale, Ed. Eidos, Botoşani, 1995
26. Mitrofan Iolanda, Cuplul Conjugal. Armonie şi Dizarmonie, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1989
27. Mitrofan Iolanda, Psihoterapie Experienţială. O paradigmă a autostructurării şi
dezvoltării personale, Ed. Infomedica, Bucureşti, 1997
 28. Mitrofan I, Mitrofan N, Elemente de Psihologie a Cuplului, Casa de Editură şi Presă
Şansa, Bucureşti, 1994
29. Mitrofan I, Mitrofan N, Familia de la A ..................... la Z. Mic dicţionar al vieţii da
familie, Ed. Ştiinţifică, bucureşti, 1991
30. Mitrofan I, Ciupercă C, Incursiune în Psihosociologia şi Psihosexologia
familiei, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1998
31. Mitrofan I, Ciupercă C, Psihologia Relaţiilor dintre Sexe. Mutaţii şi
Alternative, Ed. Alternative, Bucureşti, 1997.
32. Munteanu Anca, Incursiuni în Creatologie, Ed. Augusta, Timişoara, 1994
33. Mureşanu C, Chelaru C, Iftimie N, Epureanu V, Serbina I, Adopţia Naţională şi
Internaţională, Ed. Moldogrup, Iaşi, 1997

34. Mureşanu C, Chelaru C, Iftimie N, Epureanu V, Serbina autoritatea tutelară şi

protecţia copilului, Ed. Moldogrup, Iaşi 1996
35. Neculau Adrian, Psihologie Socială, Ed. Olirom, Iaşi, 1996
36. Parkinson Lisa, Separarea, divorţul şi familia, ed. Alternative, Bucureşti, 1993
37. Pavel Petroman, Sfânta noastră familie, Ed. Eurobit, Timişoara, 1997
38. Stănciulescu eElisabeta, Sociologia Educaţiei familiale, Voi I Ed, polirom Iaşi, 1997
39. Stoica Constantin Ana, Psihologie, Vocaţie şi Profesie, Ed. Performantica, Iaşi,
1996
40. Ţarcă Mihai, Demografie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1997
41. Voinea Măria, Psihosociologia familiei, Ed. Universităţii, bucureşti, 1996
42. Voinea măria, Sociologia Dreptului, Ed. Actami, 1994
43.Zamffîr C, Vlăsceanu L, Dicţionar de sociologie, Ed. Babei, Bucureşti, 1993 44. Zlate
Mielu, Psihologia vieţii cotidiene, Ed. Polirom, Iaşi 1997