Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. La nivelul absorbţiei
• In cazul administrării orale, în administrare concomitentă, colestiramina scade absorbţia
următoarelor grupe de substanţe farmacologic active: digitalice, diuretice tiazidice,
antidiabetice orale, anticoagulante orale cumarinice, salicilaţi, Fenilbutazonă.
(„comprimatul” 18)
• Tetraciclinele formează complexe inactive cu substanţele care conţin ioni metalici bi- sau
trivalenţi (Ca2+, Al3 +, Mg2 +, Fe2 +, Fe3 +), complexele inactive astfel formate eliminându-
se ca atare pe cale intestinală. (cp 18)
• Blocantele receptorilor histaminergici H2 reduc absorbţia Ketoconazol. (cp 444)
• Antiacidele scad absorbţia gastro-intestinală a: Digoxin, tetracicline, chinolone,
Ketoconazol, Itraconazol, compuşi cu fier, Acid urosodeoxicolic. (cp 441)
• Eritromicina creşte concentraţia plasmatică a digoxinului, deoarece distruge flora
intestinală care inactivează o parte din digoxinul administrat pe cale orală. (903)
• Eritromicina creşte biodisponibilitatea anticoagulantelor orale. (903)
• Absorbţia poate fi influenţată de alimente:
o redusă pentru: Ampicilină, Captopril etc.
o crescută pentru: Ketoconazol în prezenţa Coca Cola; Griseofulvină în prezenţa
alimentelor grase;
o nu este influenţată pentru: Amoxicilină, Doxiciclină. (cp 18)
3. La nivelul metabolizării
În cazul administrării concomitente a unor substanţe farmacologic active cu capacitate
inductoare sau inhibitoare a enzimelor metabolizatoare hepatice există: (cp 28)
• riscul creşterii anormale şi/sau într-un timp scurt a concentraţiei metaboliţilor activi (şi,
astfel, potenţial toxic crescut) sau
• riscul scurtării timpului de acţiune, prin metabolizarea de inactivare într-un timp mult
mai scurt.
Inductoare ale enzimelor metabolizatoare hepatice: (cp 26, 424, 635)
• hipnotice (de exemplu, barbituricele);
• anticonvulsivante (de exemplu, Carbamazepină, Fenitoin);
• chimioterapice antibacteriene (de exemplu, Rifampicină);
Prof. Dr. Catalina Elena Lupusoru, sef lucr. Dr. Cristina Ghiciuc 1
Farmacologie – an universitar 2012-2013
4. La nivelul eliminării
• Probenecid întârzie eliminarea Penicilinei G, a Indometacin, sulfonamide antidiabetice,
Metotrexat, derivaţi iodaţi, prin competiţie pentru acelaşi transportor tubular renal de
secreţie tubulară. (cp 29, 530)
• Penicilina G competiţionează cu Acidul acetilsalicilic la mecanismul de secreţie tubulară
renală şi scade efectul uricozuric al acestuia. (cp 490)
• Blocantele receptorilor histaminergici H2 inhibă clearance-ul renal al medicamentelor
bazice secretate de tubii renali (Procainamida). (cp 444)
Bibliografie
1. Cristea Aurelia Nicoleta, Tratat de farmacologie, editia I, Editura Medicală, 2007.
2. Fulga I, Farmacologie, Editura Medicală Buciureşti, 2004.
3. Goodman Gilman A. The Pharmacological Basis of Therapeutics, 9th edition, McGrawHill, 2005.
4. Katzung B.G. Basic&Clinical Pharmacology. 8th edition, Lange Medical Book, 2001.
5. Lupuşoru Cătălina Elena. Imunofarmacologie, Ed. Alfa, Iaşi, Romania, 2001.
6. Lupuşoru Cătălina Elena, Cristina Mihaela Ghiciuc. Farmacologia în “comprimate” Editura Alfa, 2009.
7. Lupuşoru Cătălina Elena, Cristina Mihaela Ghiciuc, Liliana Tarţău. (editors) New pathophysiological challenges and pharmacological
approaches. Ed. Junimea, 2009.
8. Lupuşoru Cătălina Elena, Liliana Tarţău. (editors) Adverse effects of pharmcologic active substances: from bench to bedside. Ed. Junimea,
2009.
9. Lupuşoru Cătălina Elena. Farmacologie vol I, II, III– Editura Moldova Iaşi. 1994.
10. Mircioiu Constantin, Miron Dalia, Radulescu Flavian, Ghiciuc Cristina, Mircioiu Ion – Elemente de biofarmacie şi farmacocinetică, Ed.
Universitară Carol Davila, 2008
11. Rang and Dale, Parmacology, 5th edition, 2003.
12. Roach Sally. Pharmacology for health professionals, Lippincott Williams and Wilkins, 2005.
13. Stroescu V. Bazele farmacologice ale practicii medicale vol I. Editura medicală 1988.
14. Tica A. Voicu V.A Farmacologie. Editura Medicală Universitară. 2004.
15. Voicu V, Macovei M, Miclea L. Ghid de toxicologie clinică, Ed. Medicală AMALTEEA, 1999.
16. Voicu V., Mircioiu C. Mecanisme farmacologice la interfeţe membranare – interacţiuni finite medicamente – interfeţe biologice, Ed.
Academiei Române, 1994.
17. Voicu V.A. Toxicologie clinică, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999.
Prof. Dr. Catalina Elena Lupusoru, sef lucr. Dr. Cristina Ghiciuc 2
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Administrarea concomitentă a două sau mai multe substanţe cu efecte sinergice este realizată în
scopul sumării sau potenţării efectului farmacodinamic principal, pentru care substanţele sunt
indicate. În situaţiile când nu se realizează ajustarea corespunzătoare a dozelor şi / sau a duratei
de administrare, pot fi accentuate efectele adverse ale substanţelor respective, obţinându-se chiar
efecte toxice. (cp 64)
• Atropina şi butilscopolamina; atropina şi scopolamina realizează un sinergism de sumare
(de exemplu, pentru efectul antispastic).
• Scopolamina şi Papaverina realizează un sinergism de potenţare (de exemplu, pentru
efectul antispastic).
• Sulfametoxazol şi Trimetoprim realizează un sinergism de potenţare.
• Alcoolul etilic agravează sângerarea gastro-intestinală produsă de salicilaţi. (cp 490)
• Acidul acetilsalicilic, în doze antiagregante, asociat cu nitriţi/nitraţi creşte riscul de
hemoragii (asocierea este realizată sub supravegherea cardiologului).
• Beta-blocantele asociate cu diureticele tiazidice determină accentuarea unei dislipidemii.
(cp 387)
• Clorpropamida asociată cu diuretice tiazidice determină hiponatremie accentuată. (cp
387)
• Aminoglicozidele asociate cu diuretice de ansă determină risc de ototoxicitate. (cp 387)
• Fluorochinolonele asociate cu diuretice de ansă determină risc de condroxicitate. (cp
387)
• Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei / antagoniştii receptorilor vasculari AT1-
R pentru angiotensina II asociaţi cu diureticele economisitoare de K+ determină
hiperkaliemie accentuată. (cp 387)
• Diureticele tiazidice / de ansă asociate cu digitalice produc hipopotasiemii severe care
cresc toxicitatea digitalicelor, de aceea se contraindică această asociere. (cp 326)
Administrarea concomitentă a două sau mai multe substanţe poate avea efecte antagonice.
• Acidul folic nu se asociază cu medicamente care inhibă sinteza de acid folic
(sulfonamide, Trimetoprim, Metotrexat, Fenitoin, Izoniazidă, contraceptive orale). (cp
400)
• Sulfonamidele nu se asociază cu anticoagulante orale, antidiabetice orale, Metotrexat,
Fenitoin. (cp 932)
• Indometacin determină reducerea eficienţei diureticelor de ansă. (cp 387)
• În supradozarea de anticoagulante orale se foloseşte drept antidot Vitamina K. (cp 424)
• În supradozarea de heparină se foloseşte drept antidot Protamina sulfat. (cp 419)
• În supradozarea de pahicurare, pentru decurarizare se folosesc drept antidot
parasimpaticomimetice indirecte (Neostigmina, Piridostigmina). (cp 89-90)
• În intoxicaţia acută cu Atropină se pot folosi drept antidot parasimpaticomimetice directe
(Pilocarpina) sau indirecte (Neostigmina). (cp 85, 89)
• În intoxicaţia acută cu organofosforate sau cu muscarină se foloseşte drept antidot
Atropina. (cp 100)
• Acetilcolina şi Atropina, acetilcolina şi Scopolamina, acetilcolina şi Pirenzepina etc sunt
în relaţie de antagonism competitiv pe receptorii muscarinici M. (cp 65)
• Morfina şi Naloxon, Morfina şi Naltrexon, Morfină şi Nalmefene etc sunt în relaţie de
antagonism competitiv pe receptorii opiacei.
Prof. Dr. Catalina Elena Lupusoru, sef lucr. Dr. Cristina Ghiciuc 3
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Bibliografie
18. Cristea Aurelia Nicoleta, Tratat de farmacologie, editia I, Editura Medicală, 2007.
19. Fulga I, Farmacologie, Editura Medicală Buciureşti, 2004.
20. Goodman Gilman A. The Pharmacological Basis of Therapeutics, 9th edition, McGrawHill, 2005.
21. Katzung B.G. Basic&Clinical Pharmacology. 8th edition, Lange Medical Book, 2001.
22. Lupuşoru Cătălina Elena. Imunofarmacologie, Ed. Alfa, Iaşi, Romania, 2001.
23. Lupuşoru Cătălina Elena, Cristina Mihaela Ghiciuc. Farmacologia în “comprimate” Editura Alfa, 2009.
24. Lupuşoru Cătălina Elena, Cristina Mihaela Ghiciuc, Liliana Tarţău. (editors) New pathophysiological challenges and pharmacological
approaches. Ed. Junimea, 2009.
25. Lupuşoru Cătălina Elena, Liliana Tarţău. (editors) Adverse effects of pharmcologic active substances: from bench to bedside. Ed. Junimea,
2009.
26. Lupuşoru Cătălina Elena. Farmacologie vol I, II, III– Editura Moldova Iaşi. 1994.
27. Mircioiu Constantin, Miron Dalia, Radulescu Flavian, Ghiciuc Cristina, Mircioiu Ion – Elemente de biofarmacie şi farmacocinetică, Ed.
Universitară Carol Davila, 2008
28. Rang and Dale, Parmacology, 5th edition, 2003.
29. Roach Sally. Pharmacology for health professionals, Lippincott Williams and Wilkins, 2005.
30. Stroescu V. Bazele farmacologice ale practicii medicale vol I. Editura medicală 1988.
31. Tica A. Voicu V.A Farmacologie. Editura Medicală Universitară. 2004.
32. Voicu V, Macovei M, Miclea L. Ghid de toxicologie clinică, Ed. Medicală AMALTEEA, 1999.
33. Voicu V., Mircioiu C. Mecanisme farmacologice la interfeţe membranare – interacţiuni finite medicamente – interfeţe biologice, Ed.
Academiei Române, 1994.
34. Voicu V.A. Toxicologie clinică, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999.
Prof. Dr. Catalina Elena Lupusoru, sef lucr. Dr. Cristina Ghiciuc 4
Farmacologie – an universitar 2012-2013
2. Idiosincraziile
Aceste reacţîî se produc la doze eficiente terapeutic dintr-un medicament, la pacienţii
care prezintă anomalii genetice ale unor enzime ce intervin în metabolizarea medicamentului
respectiv.
Idiosincrazia constă, deci, în declanşarea unor reacţii particulare ale organismului la un
anumit medicament sau grupă de medicamente şi se manifestă prin exagerarea sau diminuarea
unor efecte cunoscute sau prin apariţia unor efecte noi, deosebite:
a) Efecte anormal de lungi ale medicamentului
Succinilcholina este un curarizant, cu efect de foarte scurtă durată, inactivat rapid, prin
hidroliză, sub acţiunea enzimei Acilcholin-acilhidrolaza (pseudocholinesteraza) din plasmă şi
din ficat. Un număr foarte mic de bolnavi nu-şi revin din curarizare decât după câteva ore. La
aceştia, enzima este atipică şi are o afinitate de peste 100 ori mai mică pentru Succinilcholină
decât enzima normală. Transmiterea anomaliei este de tip autosomal autonom.
b) Creşterea sensibilităţii la agenţii farmacologici
Unele hemoglobine diferă de cele normale prin substituirea unui aminoacid cu altul sau
prin faptul că au 4 lanţuri β, în loc de două α şi două β.
Aceste anomalii au determinare genetică.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 1
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 2
Farmacologie – an universitar 2012-2013
3.3. Reacţii la medicamente, exemplificate prin boala serului, care implică complexe
imune conţinând IgG sau IgM şi vasculite multisistemice complement-dependente.
Manifestările clinice ale bolii serului cuprind: erupţii cutanate urticariene, artralgii sau
artrite, limfadenopatii şi febră. Reacţiile sistemice apar după 6-12 zile, de obicei după ce
medicamentul implicat a fost eliminat.
De asemenea, medicamentele pot induce vasculite imune, cum ar fi, eritemul multiform.
Sindromul Stevens Johnson este cea mai severă formă de manifestare a reacţiilor
imunologice de tip III şi include: eritem multiform, artrite, nefrite, leziuni ale SNC şi
miocardite. Acest sindrom este determinat cel mai frecvent de sulfonamidele chimioterapice,
diureticele de ansă (Furosemid), diureticele tiazidice (Hidroclorotiazidă), iar dintre inhibitorii
de enzime de conversie a Angiotensinei II, Captopril.
Substanţele care pot determina reacţii imunologice de tip III sunt: sulfonamidele,
penicilinele, thiouracilul, anticonvulsivantele, iodurile, Captopril.
4. Efecte adverse produse din cauza imaturităţii enzimatice a unor funcţii şi a unor
structuri anatomice ale noului născut
La nou-născut există o serie de particularităţi importante, cum ar fi:
-carenţe enzimatice din cauza imaturităţii sistemelor biochimice;
-filtrarea glomerulară funcţionează la naştere cu un randament de numai 30-50%;
-deficit al mielinizării în substanţa albă cerebrală, etc.
Astfel, de exemplu, la nou-născut, activitatea glucuron-transferazei hepatice este încă
foarte redusă, glucuron-conjugarea bilirubinei şi a medicamentelor se face numai în mică
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 3
Farmacologie – an universitar 2012-2013
măsură. Numai puţină bilirubină se elimină prin căile biliare, bilirubina liberă este crescută în
plasmă şi provoacă icterul fiziologic al nou-născuţilor. O parte din bilirubina circulantă este
legată de proteinele plasmatice, iar medicamentele cu afinitate pentru acelaşi situs (de exemplu,
sulfonamidele), o deplasează, crescând şi mai mult concentraţia plasmatică a pigmentului
nelegat, care pătrunde în creier, în special în nucleii bazali (icter nuclear).
Pătrunderea este facilitată de mielinizarea incompletă. Bilirubina este un puternic toxic
pentru SNC, icterul nuclear se poate solda cu moartea sugarului sau cu leziuni cerebrale
irecuperabile.
5. Mutageneza
Mutaţiile sunt modificări ale materialului genetic din celula animală, a căror urmare este
modificarea constituţiei ereditare. Dacă modificarea genotipului este compatibilă cu
supravieţuirea, ea se va transmite ereditar.
Mutaţiile pot fi produse:
a) spontan, prin mecanisme necunoscute;
b) cu radiaţii ionizante;
c) cu agenţi chimici (mutageni).
Mutaţiile sunt greu de observat la om, fiindcă nu îl afectează pe purtător şi se manifestă
numai dacă acesta are descendenţi. Dacă mutaţiile au caracter recesiv, ele se pot manifesta abia
peste multe generaţii, când întâmplarea face să se întâlnească doi gameţi heterozigoţi în raport
cu aceeaşi alelă recesivă.
Se apreciază că aproximativ 33% din populaţie prezintă o mutaţie nouă, ce nu poate fi
găsită la nici unul dintre părinţi.
O parte dintre mutaţii sunt reparate şi lanţurile ADN sunt aduse la forma iniţială, de către
mecanisme reparatoare celulare.
Mutagenii sunt agenţi care cauzează mutaţii. Mutagenii induc alterări ale ADN-ului, ceea
ce are ca rezultat fie distrugerea celulelor sau, în condiţiile unei reparări defectuoase, se
formează secvenţe anormale, ce vor fi transmise în celulele fiice. Aceste procese vor induce, în
consecinţă, defecte la naştere, prin afectarea dezvoltării organelor, care vor iniţia dezorganizarea
creşterii şi diferenţierii. Între substanţele mutagene se pot enumera:
-alchilanţii şi antimetaboliţii folosiţi în terapia cancerului;
-nitriţii anorganici utilizaţi pentru conservarea cărnii; mutagenicitatea nitriţilor organici
folosiţi în terapia anginei pectorale este discutabilă (nu a fost demonstrată);
-alcoolul etilic şi nicotina (acţiune mutagenă demonstrată experimental).
6. Carcinogeneza
Cancerogeneza este un proces multistadial şi de lungă durată, constând în transformarea
unei celule normale în celulă malignă. Are două etape distincte: iniţierea şi promovarea.
Astfel, în cancerul indus chimic se deosebesc două faze:
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 4
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 5
Farmacologie – an universitar 2012-2013
7. Teratogeneza
Teratogeneza reprezintă procesul care conduce la malformaţiile fătului, proces cauzat de
teratogeni. Mecanismele teratogenezei pot fi încadrate în două mari categorii, bazate pe
etiologia malformaţiilor congenitale determinate:
a) erori in programarea genetică cauzate de devierea genotipului embrionar sau
probabilitatea scăzută pentru eroare vizând un genotip normal;
b) agenţi sau factori ce interacţionează cu embrionul în timpul dezvoltării acestuia.
Un teratogen este un agent care poate determina perturbarea dezvoltării embrionului sau
fătului. Teratogenii pot conduce la întreruperea sarcinii sau pot cauza malformaţii congenitale.
În majoritatea cazurilor, anomaliile congenitale produse nu se transmit ereditar, celulele
germinale fiind numai rareori lezate. Deoarece dezvoltarea embrionară se face pe baza unui
program complicat, în care fiecare etapă presupune realizarea integrală a etapei precedente, iar
dezvoltarea în paralel a multiple ţesuturi şi organe presupune respectarea corelaţiilor înscrise în
programul genetic, simple întârzieri, chiar de scurtă durată, determinate în dezvoltarea unei
structuri anatomice de către un teratogen chimic, produc o defazare ce nu mai poate fi
recuperată şi copilul se naşte cu anomalie congenitală.
Malformaţiile congenitale se definesc ca defecte morfologice prezente la naştere.
Ele pot fi vizibile la exterior, pot fi la nivelul unor organe interne sau pot fi
microscopice. Factorii care le pot determina (care cuprind şi unele medicamente) se numesc
factori dismorfogeni. Denumirea de agent teratogen se foloseşte numai pentru acei agenţi
chimici care produc defecte anatomice majore, cum ar fi: deschizături palatale, focomielie,
anencefalie, etc. Factorii care produc defecte minore structurale sau funcţionale sunt denumiţi
agenţi dismorfogeni.
Agenţii dismorfogeni/ teratogeni chimici sunt reprezentaţi de:
• citostatice;
• hormonii sexuali (androgeni, estrogeni, progesteron);
• Talidomida; Debendox; barbituricele;
• Fenitoin;
• Vitamina D (în exces);
• Alcoolul (alcoolismul cronic).
La aceste medicamente, unii autori adaugă: Acidul acetilsalicilic, preparatele de fier,
anestezicele generale inhalatorii, glucocorticosteroizii, mineralocorticosteroizii, tetraciclinele,
derivaţii de sulfoniluree, sulfonamidele +/- trimetoprim, agenţii antitiroidieni. Consumul
substanţelor contraceptive în timpul primelor săptămâni de sarcină poate avea un efect
teratogen. Agenţii teratogeni includ şi agenţi infectioşi (virusul rubeolei, cytomegalovirus,
virusul varicelei, al herpesului, oxoplasma, sifilis), agenţi fizici (agenţi ionizanţi, hipertermia),
factori ce privesc starea de sănătate a mamei (diabetul), agenţi chimici, alţii decât
medicamentele (compuşi organici ai mercurului, erbicide, solvenţi industriali).
O concentraţie normală a vitaminei A este absolut necesară pentru dezvoltarea
embrionară, însă un surplus poate avea un efect negativ asupra sistemului nervos central. Este
indicat ca, în timpul sarcinii, să se limiteze aportul de vitamina A la aproximativ 700
micrograme/zi pentru evitarea efectului teratogen (în special, la nivelul rinichiului).
Dependenţa fizică este o stare de intoxicaţie cronică sau periodică, consecinţă a utilizării
unui agent farmacologic euforizant. Printre caracteristici se pot enumera:
a) o nevoie irezistibilă (compulsivă) de a lua continuu agentul farmacologic, pentru
procurarea căruia dependentul utilizează orice mijloace;
b) o tendinţă de creştere a dozei;
c) existenţa dependenţei psihice, instalată în prealabil, precum şi a dependenţei fizice;
oprirea sau scăderea bruscă a consumului euforizantului respectiv produce reacţii
somatice, uneori suficient de puternice pentru a provoca moartea dependentului;
d) efectele dependenţei sunt nocive nu numai pentru dependent, ci, în majoritatea cazurilor,
şi pe plan social.
Prezenţa simultană a dependenţei fizice şi a celei psihice se numeşte adicţie.
Clinic, nu există dependenţă fizică, fără dependenţă psihică, astfel încât, noţiunea de
adicţie se suprapune practic celei de dependenţă fizică.
Oprirea bruscă a consumului substanţei care a determinat adicţia, produce reacţii
somatice care se încadrează în sindromul de abstinenţă, ce diferă în funcţie de substanţa
implicată şi, uneori, poate provoca moartea dependentului.
Alcoolul etilic provoacă cele mai frecvente adicţii. Alte substanţe cu acţiune asupra
SNC, care pot provoca adicţie, sunt: eterul, meprobamatul, barbituricele, paraldehida,
cloralhidratul, opiaceele.
Deoarece între starea de dependenţă psihică şi fizică există toate treptele intermediare şi,
uneori, delimitarea celor două stări este greu de făcut, OMS a introdus noţiunea mai
cuprinzătoare de farmacodependenţă. Conform definiţiei OMS, farmacodependenţa este starea
psihică, câteodată şi fizică, care rezultă din consumarea unui agent farmacologic şi este
caracterizată prin reacţii de comportare sau altele în care există totdeauna nevoia compulsivă
de a consuma un agent farmacologic în mod continuu sau periodic, în scopul de a-i simţi
efectele psihice şi, câteodată spre a suprima starea de indispoziţie consecutivă abstinenţei:
obişnuinţa poate coexista sau nu.
O persoană poate fi sub dependenţa mai multor substanţe.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 8
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Cateterul venos central este modul de supravieţuire a pacienţilor care necesită o nutriţie
parenterală pe termen lung, iar infecţiile acestuia reprezintă o cauză des întâlnită de spitalizare şi
morbiditate. Două complicaţii severe ale cateterismului venos sunt celulita şi flebita supurativă.
Foarte multe soluţii injectabile produc reacţii inflamatorii şi, unele, chiar necroze la locul
de injectare. Antibioticele, mai ales dozele foarte mari de penicilină, care pot provoca necroze
importante şi abcese sterile, trebuie administrate prin perfuzie. La administrarea intramusculară
de penicilină apare durerea, care de obicei dispare în câteva ore, poate apare febră, şi mai pot
apărea erupţii de intensitate mică, urticarie, edem angioneurotic discret şi trecător. Foarte rar pot
să apară hemoragii şi necroze locale sau regionale.
S-au raportat cazuri de necroză aseptică după injectarea intramusculară de penicilină.
Aceasta a fost asociată cu tromboflebita şi o alterare severă a stării de sănătate. Astfel, s-a
demonstrat că durerea persistentă cu caracter de arsură la locul injectării de penicilină poate
indica o înclinaţie puternică spre efecte adverse, iar tratamentul ar trebui oprit imediat.
Ceftriaxon este o cefalosporină semisintetică din grupul chimioterapicelor antibacteriene
beta-lactamice care este rezistent la majoritatea beta-lactamazelor. Ceftriaxonul este de obicei
bine tolerat, efectele negative fiind rare, uşoare şi dispar după încetarea tratamentului. Toleranţa
locală este bună. Cazurile de flebită sunt foarte rare.
Soluţiile uleioase nu sunt niciodată complet resorbite, reacţiile de corp străin
determinate, ducând la închistarea unei proporţii variabile din produsul injectat, cu formarea
unor noduli, ce se menţin pentru tot restul vieţii. În funcţie de numărul injecţiilor administrate,
toate aceste tipuri de leziuni pot provoca scleroze şi retracţii musculare, cu grade diferite de
impotenţă funcţională.
Numeroase flegmoane apar după injecţiile cu substanţe puternic vasoconstrictoare
(adrenalina) sau cu soluţii uleioase. Astfel de efecte apar mai frecvent la persoanele cu rezistenţă
antiinfecţioasă scăzută, din cauza diferitelor tare organice. În flegmonul post-injecţional, cauza
principală e reprezentată de nerespectarea regulilor de asepsie si antisepsie.
Sindromul Nicolau, numit de asemenea şi “embolica cutis medicamentosa”, este
caracterizat de dermatita bine circumscrisă şi necroză aseptică după injecţie intramusculară. S-
au raportat cazuri de necroză severă la câteva zile după injectarea intramusculară de hidroxizin.
Un efect rar şi devastator al terapiei cu warfarină este necroza pielii, o consecinţă a
trombilor ocluzivi din vasele pielii şi ale ţesutului subcutanat. Tipic, necroza pielii indusă de
warfarină începe după 3-5 zile de la începerea tratamentului. Folosirea de doze mari de la
început, obezitatea şi sexul feminin par să crească riscul. Persoanele cu deficienţă ereditară de
proteină C, o proteină naturală anticoagulantă, au cel mai mare risc, chiar dacă sunt heterozigoţi.
Gentamicina nu se absoarbe pe cale orală, dar după administrare intramusculară se
absoarbe bine şi are o toleranţa locală bună.
Eritromicina se absoarbe bine după administrare orală şi difuzează bine în ţesuturi. Are o
toleranţă digestivă bună, dar este mai greu tolerată intramuscular sau intravenos.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 9
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 10
Farmacologie – an universitar 2012-2013
2. Clasificarea intoxicaţiilor
Există mai multe criterii de clasificare a intoxicaţiilor.
2.1. În funcţie de durata expunerii se descriu intoxicaţii:
• acute (rezultă după o expunere de foarte scurtă durată, efectele apar în mai
puţin de 96 ore);
• subcronice (rezultă după o expunere de scurtă durată – expunere subacută,
experimental constând în doze multiple administrate până la 14 zile sau
expunere subcronică, experimental constând în doze multiple administrate
până la 90 de zile);
• cronice (rezultă după expunere îndelungată – luni sau ani).
2.2. După modul de producere intoxicaţiile pot fi
• accidentale;
• voluntare.
2.3. După calea de pătrundere în organism, intoxicaţiile pot fi:
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 1
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 2
Farmacologie – an universitar 2012-2013
ii. Spălătura gastrică se realizează cu sonde moi tip Fouché, pentru îndepărtarea
toxicelor neabsorbite din stomac. Este eficientă în primele 3-6 ore postingestie.
Spălătura poate fi simplă, cu cantităţi mici de lichid 100-150 ml, repetat până la 1-2 l.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 3
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Numai anumite intoxicaţii necesită utilizarea unor soluţii speciale de lavaj: bicarbonat de
sodiu (pentru intoxicaţiile cu fier), acetat de amoniu (în intoxicaţiile cu formaldehidă), gluconat
de calciu (pentru intoxicaţiile cu acid oxalic, fluor) etc.
Antidoturile chimice, cum ar fi, permanganatul de potasiu 1/5000, acidul tanic 4% sunt
utilizate în intoxicaţiile cu alcaloizi, pentru precipitarea acestora.
Laptele şi albuşul de ou sunt utile în intoxicaţia cu clorură mercuroasă şi fenoli.
Contraindicaţiile spălăturii gastrice sunt cele menţionate la provocarea vărsăturii, la care
se adaugă următoarele:
+ convulsii;
+ bolnavi cu agitaţie psihomotorie;
+ intoxicaţii cu substanţe proconvulsivante (de exemplu, stricnina); în aceste cazuri, prin
introducerea sondei gastrice, există riscul de creştere a frecvenţei şi severităţii crizelor
convulsive.
!!! Spălătura gastrică se poate realiza la comatoşi, numai după intubaţie orotraheală.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 4
Farmacologie – an universitar 2012-2013
- clorură de amoniu.
În intoxicaţiile în care clearance-ul renal al toxicului nu este influenţat de alcalinizarea
sau acidifierea urinii, se practică diureză osmotică neutră, cu:
- Manitol;
- ser fiziologic, glucoză;
- clorură de potasiu.
Contraindicaţii:
- simptome de edem cerebral sau edem pulmonar;
- insuficienţă cardiacă congestivă cronică;
- suspiciuni de hemoragie cerebrală;
- insuficienţă renală cronică.
ii. Hemodializa
Indicaţii:
- intoxicaţii cu substanţe cu dializanţă mare (toxice cu greutate moleculară mică, care nu
se leagă covalent de proteine: de exemplu, barbiturice, izoniazidă, difenilhidantoină);
- intoxicaţii cu substanţe nefrotoxice (etilenglicol, tetraclorură de carbon, săruri solubile
de Hg, Pb, As, toxice din Amanita faloides, chimioterapice antibacteriene nefrotoxice).
Contraindicaţii:
- hemoragii digestive;
- hemoragii cerebrale recente;
- alergie la heparină.
iii. Exsangvinotransfuzia
Indicaţii:
- se aplică mai ales la intoxicaţiile copiilor;
- intoxicaţii ce evoluează cu hemoliză intravasculară;
- intoxicaţii ce evoluează cu insuficienţa renală acută;
- intoxicaţii în care substanţele toxice realizează concentraţii mari în sânge.
iv. Hemoperfuzia constă în trecerea sângelui printr-un cartuş filtrant, în care se găseşte
cărbune activat sau un schimbător de ioni.
Indicaţii:
- în intoxicaţii severe, când terapia funcţională şi de susţinere nu ameliorează evoluţia
clinică;
- comă toxică profundă;
- complicaţii pulmonare grave;
- comă profundă sau stop cardiorespirator tranzitor, care a necesitat ventilaţie imediată.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 5
Farmacologie – an universitar 2012-2013
o Antidoturile chimice
Sunt agenţi chelatori, ce posedă grupări sulfhidrice sau amino, care reacţionează cu ionii
metalici din toxice, formând compuşi inactivi, care sunt rapid eliminaţi pe cale renală.
Un inconvenient ce apare în aplicarea chelatorilor este reprezentat de faptul că acţiunea
lor este limitată de fenomenul de interferenţă şi inhibiţie competitivă. În organism există
numeroase metale indispensabile vieţii celulare şi agenţi chelatori naturali, cum sunt enzimele şi
compuşii cu grupări sulfhidrice, ca cisteina şi derivaţii săi. Astfel, chelatorii endogeni pot intra
în competiţie cu chelatorii antidot, împiedicând eliminarea toxicului din organism.
Agenţii chelatori acţionează şi asupra ionilor endogeni, de exemplu, Ca2+, pe care-i vor
chela; astfel, apare o competiţie între ionii metalici ai toxicului şi ionii endogeni. În exemplul
dat, se produce eliminarea crescută a calciului din organism, adică hipocalcemie. De aceea,
tratamentul cu agenţi chelatori se va face sub controlul calcemiei şi pe o durată de 2-4 zile,
pentru evitarea unei mobilizări active a ionilor metalici, ce poate antrena reacţii adverse,
mergând până la şoc anafilactic.
Agenţii chelatori formează cu ionii metalici compuşi relativ stabili, care se desfac şi,
astfel, toxicul se acumulează la nivel renal, producând nefrotoxicitate. De aceea, este necesară
grăbirea eliminării acestor complexe, prin alcalinizarea urinii. Aceste complexe se elimină la
nivel renal, predominant prin mecanism tubular, dar şi prin filtrare glomerulară.
Exemple:
• Dimercaptopropanol (DMP) - utilizat în intoxicaţia cu metale Hg, As, Cu, Bi, Cr, Sb,
Co, Zn, Ni. Este contraindicat în intoxicaţia cu Cd, Pb, Fe, Se, Va, cu care formează
compuşi toxici.
• Sarea de calciu sau de sodiu a EDTA (acid etilen-diamino-tetra-acetic) –indicate în
intoxicaţia cu Pb, Cr, Cu, Cd, Mn, Ni.
• DTPA (acid dietilen-triamino-penta-acetic) – utilizat în intoxicaţia cu Pb, Hg.
• Desferal (Deferoxamina) – utilizat în intoxicaţia cu fier, hemocromatoză, hemolize
(chelează doar fierul liber, nu şi pe cel legat în hemoglobină).
• D-Penicilamina (Cuprenil®) – chelează ionii de Cu, în boala Wilson (degenerescenţa
hepatolenticulară).
o Antidoturile fiziologice
Sunt substanţe care acţionează indirect asupra toxicului, de obicei, prin intervenţia unor
mecanisme enzimatice.
Exemple:
• Albastrul de metilen – utilizat în intoxicaţia cu substanţe methemoglobinizante (nitriţi,
nitraţi, aminohidrazine, anilina, fenacetina).
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 6
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 7
An universitar 2011-2012
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Şef lucr. Dr. Cristina Mihaela Ghiciuc 1
An universitar 2011-2012
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Şef lucr. Dr. Cristina Mihaela Ghiciuc 2
An universitar 2011-2012
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Şef lucr. Dr. Cristina Mihaela Ghiciuc 3
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 1
Farmacologie – an universitar 2012-2013
- colici abdominale;
- relaxare sfincteriană cu incontinenţă de fecale, urină;
ii. efecte nicotinice:
- astenie fizică;
- contracturi musculare involuntare;
- fasciculaţii musculare difuze;
- paralizia musculaturii striate (risc de paralizie a muşchilor respiratori);
Tratament
a. Măsuri generale
- scoaterea de sub influenţa toxicului (sau aplicarea măştii de gaze);
- spălarea abundentă a tegumentelor şi mucoaselor;
- spălătură gastrică;
- respiraţie artificială;
- oxigenoterapie;
- tratamentul cu Diazepam al convulsiilor;
- tratamentul şocului.
b. Măsuri specifice
b.1. Administrarea de Atropină (antidot) se face cu urmărirea diametrului pupilar şi a
frecvenţei cardiace. În urgenţă, se administrează doze mari (i.m., i.v. – repetat la 10
minute, până la doza de 50 mg, în prima zi); se continuă până când fenomenele
muscarinice dispar şi nu mai reapar (până când dimensiunea pupilei revine la
normal).
b.2. Tratamentul cu reactivatori de colinesterază – derivaţi oximici (pentru că blocarea
este ireversibilă):
- Pralidoxima (Toxogonin), Obidoxima trebuie administrate în primele 3 ore,
înainte ca enzima să sufere procesul de îmbătrânire;
- Diacetilmonoxima – are avantajul că traversează bariera hematoencefalică şi
reactivează acetilcolinesteraza din SNC.
Efectul apare, în primul rând, la nivelul joncţiunii neuro-musculo-striate, după
administrare i.v., restabilind răspunsul motor în câteva minute.
b.3. Administrare de colinesterază pură (foarte scumpă).
b.4. Administrare de plasmă umană în perfuzie (conţine cantităţi mari de
pseudocolinesterază).
b.5. Administrare de concentrat liofilizat de pseudocolinesteraze din plasmă umană.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 3
An universitar 2011-2012
Intoxicaţia cu nicotină
1. Date generale despre nicotină
Nicotina este principalul alcaloid din frunzele de tutun, în care se găseşte ca sare a
acizilor citric şi malic. Este extrasă din frunzele speciilor de Nicotiana tabacum, Nicotiana
rustica, Nicotiana americana. Are formula chimică C10H14N2, fiind o bază terţiară formată
dintr-un nucleu piridinic şi un nucleu pirolidonic.
Frunzele de tutun uscate conţin 2-8% nicotină. A fost izolată de catre Posselt şi Remann,
în anul 1828, iar sinteza ei a fost realizată de Pictet, în anul 1913. Nicotina este conţinută fie în
produsele din tutun folosite în scop recreativ, fie în medicamente folosite în tratamentul
sevrajului.
Nicotina este agonist al receptorilor nicotinici ai ganglionilor vegetativi şi ai plăcii
terminale. Doze mici de nicotină stimulează receptorii nicotinici situaţi la nivel ganglionar şi la
nivelul joncţiunii neuromusculare, producând, apoi, paralizia descendentă a sistemului nervos
central. Nicotina stimulează şi apoi paralizează centrul vasoconstrictor medular.
Acţiunea pe receptorii nicotinici se manifestă dependent de doză:
o la doze mici, stimulează aceşti receptori şi determină eliberarea de adrenalină
(creşte frecvenţa cardiacă, creşte presiunea sangvină, creşte frecvenţa
respiratorie, creşte nivelul sangvin al glucozei);
o la doze mari, blochează receptorii nicotinici, determinând efecte toxice.
Nicotina este absorbită rapid prin tractul respirator, mucoasa bucală şi piele.
Absorbţia gastrică este minimă dacă pH-ul nu este crescut.
Datorită volatilităţii şi caracteristicilor sale de liposolubilitate şi hidrosolubilitate,
nicotina pătrunde în organism pe toate căile: respiratorie, cutanată, digestivă.
La nivelul mucoasei bucale se absoarbe instantaneu, în timp ce la nivelul mucoasei
gastrice se absoarbe mai greu, din cauza faptului că, după ingestie, produce efecte iritative la
acest nivel, precum şi greţuri şi vărsături, prin mecanism central, eliminându-se o parte
importantă din cantitatea ingerată. Absorbţia cutanată este, de cele mai multe ori, mai rapidă
pentru alcaloidul liber, decât pentru sărurile sale cu acizii. Se distribuie rapid în sânge şi
traversează bariera hematoencefalică.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 1
An universitar 2011-2012
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 3
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Intoxicaţia acută
Este mai frecventă la copii şi se poate produce, în special, după ingestia accidentală a
fructelor de Solanacee, a colirurilor conţinând atropină etc.
Se cunosc cazuri rezolvate la adult, la doze de 1000 mg Atropină, fără tratament. La
doze de 100 mg Atropină, au fost constatate, la adult, fără tratament, supravieţuiri sau decese.
Copilul mic este foarte sensibil, din cauza imaturităţii barierei hematoencefalice (se pot produce
intoxicaţii acute severe şi după instilaţii cojunctivale).
Intoxicaţia acută cu atropină este caracterizată prin sindromul anticolinergic:
- tegumente şi mucoase roşii (eritem scarlatiniform);
- creşterea temperaturii corporale prin scăderea sudoraţiei, tegumente şi mucoase uscate,
xerostomie (senzaţia de „gură uscată”), sete, disfagie;
- tahicardie;
- midriază;
- tulburări de vedere (pierderea capacităţii de acomodare, fotofobie) ;
- constipaţie, dificultăţi de micţiune minore, dar supărătoare pentru bolnav;
- retenţia acută de urină;
- la doze mari, se produc stări confuzionale, delir, halucinaţie, agitaţie psihomotorie,
psihoze, insuficienţă respiratorie, pierderea stării de conştienţă, deces prin paralizie
respiratorie de tip central.
Tratamentul presupune măsuri generale nespecifice şi de ameliorare a simptomatologiei
(împachetări reci pentru reducerea temperaturii corporale, barbiturice cu acţiune de scurtă
durată, menţinerea echilibrului hidroelectrolitic), iar ca măsuri specifice, administrarea de
antidot: Neostigmină sau Pilocarpină, administrate subcutanat sau i.v.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 1
An universitar 2011-2012
Fig. 1
Istoric
Cocaina a fost extrasă din planta Erytroxylon coca şi folosită de sute de ani în America
de Sud şi America Centrală, ca „stimulant”. Se cunosc date despre „curieri” ai aztecilor care,
consumând frunzele plantei, alergau zeci de kilometri, fără a obosi. De asemenea, frunzele
plantei erau folosite pentru a limita consumul alimentar în zonele sărace. Ca medicament,
cocaina a fost folosită pentru alungarea oboselii. John Styth Pemberton, în 1886, a brevetat
băutura Coca-Cola, având în compoziţie Coca, ca ingredient de bază, şi cafeina. În 1903, după
ce au fost observate şi publicate pericolele consumului de cocaină, producătorii au eliminat
cocaina din compoziţia băuturii Coca-Cola.
Sigmund Freud a folosit cocaina pentru tratamentul diverselor afecţiuni psihiatrice însă a
abandonat acest tip de tratament, atunci când a constatat că ea însăşi produce manifestări
psihotice. Prima restricţie asupra folosirii cocainei a apărut în 1914, în Statele Unite, odată cu
legea intitulată Harrison Narcotic Act. Consumul său ilicit, sub formă inhalatorie (introdusă în
produse care se fumează) sau prin injectare, a evidenţiat că, dacă abuzul cronic nu constituie o
problemă de sănătate majoră în sine, el este periculos, în special, datorită asocierilor. În plus,
consumul cocainei este considerat o „trecere”, o „cale de acces” către „drogurile puternice”. În
prezent, folosirea în scopuri medicale a cocainei se limitează la utilizarea ca anestezic local
vasoconstrictor în oftalmologie sau ORL.
Amfetaminele au fost medicamente folosite iniţial pentru tratamentul medical al
narcolepsiei, precum şi ca anorexigene. Cel de al doilea război mondial a mărit adresabilitatea
acestor substanţe folosite, în special, de militarii care aveau de efectuat misiuni ce presupuneau
concentrare îndelungată şi, implicit, deprivare de somn. Evoluţia consumului a înregistrat micro-
epidemii ciclice, la fel ca şi restul stimulantelor SNC.
Metamfetaminele au fost sintetizate pentru prima oară în anul 1893, în Japonia, şi au fost
vândute multă vreme ca OTC-uri („over-the-counter” sau medicamente eliberate fără prescripţie
medicală) sub denumirile generice de Philopon şi Sedrin. Aceseta erau utilizate în special în
mediul militar, pentru mărirea rezistenţei la eforturile fizice şi intelectuale. Sinteza lor are ca
punct de plecare pseudoefedrina. Metamfetamina este folosită în tratamentul tulburării de atenţie
cu hiperactivitate la copii (sindromul hiperkinetic la copii), pentru că ameliorează fluxul sanguin
cerebral fiind de 5-10 ori mai puternică decât amfetamina, iar izomerul (L) al metamfetaminei se
găseşte şi în prezent în unele decongestionante nazale, datorită calităţilor sale vasoconstrictoare
locale.
Efecte farmacodinamice
Cocaina, administrată la nivelul mucoasei nazale, determină efecte asemănătoare
amfetaminelor, dar de durată cu mult mai scurtă (20-45 minute). Pacientul are un sentiment de
bunăstare, de creştere a încrederii în sine, senzaţia de oboseală dispare, apărând chiar euforia şi
logoreea. Poate apărea chiar un minim rash, însoţit de senzaţia creşterii capacităţii de
concentrare, plăcere. Administrarea intravenoasă determină, pentru 10 minute, senzaţia de
„electrificare” a corpului.
Amfetaminele determină manifestări asemănătoare, rezultând impresia de mobilizare şi
valorizare a corpului, astfel încât, în mod frecvent, motivul invocat pentru consumul
substanţelor este alungarea plictiselii, iar locurile de consum sunt, cel mai adesea, locaţii de
petrecere. Însă, spre deosebire de cocaină, amfetaminele pot efectiv ameliora timpul de reacţie
motorie şi viteza de execuţie (de exemplu, ameliorarea performanţelor atletice), alături de
facilitarea performanţelor cognitive de creştere a atenţiei distributive (în dauna celei focalizate).
De remarcat, că aceleaşi tipuri de răspunsuri se înregistrează şi după administrarea unor produşi
indicaţi pentru reducerea apetitului, cum ar fi Sibutramina. Stimulante cognitive au o relaţie
doză-efect de tipul unui „U” întors, performanţa scăzând şi trecând în domeniul automatismelor
motorii, la doze repetate şi crescute de produs stimulant, până când se obţin efecte de tip
epileptoid şi perseverarea mişcărilor repetitive. De asemenea, efectele ameliorante ale cogniţiei,
în special, cele asupra memoriei, apar şi în legătură cu prezenţa deficitului anterior, în cazul
indivizilor sănătoşi încadraţi în limita normalităţii intelectuale progresul fiind prea mic pentru a
putea fi apreciat ca un câştig.
Amfetaminele determină un efect farmacodinamic marcant şi asupra reducerii perioadei
de somn, cu diminuarea fazei somnului paradoxal (perioada REM), fapt care facilitează apariţia
semnelor de oboseală, dar şi a manifestărilor psihotice specifice deprivării.
Un efect facilitant evident îl constituie mărirea apetitului sexual, cu prelungirea
corespunzătoare a orgasmului, cu amânarea sau abolirea ejaculării şi fără să se constate o
facilitare a erecţiei. Folosirea îndelungată a amfetaminelor duce, însă, cu siguranţă, la
diminuarea performanţelor şi a apetitului sexual.
Efectele metamfetaminelor durează sub o oră, ceea ce sugerează instalarea unei toleranţe
acute.
Efectele farmacodinamice ale cocainei şi amfetaminelor, la nivelul celorlalte aparate şi
sisteme, sunt cele ale stimulării simpatice (creşterea presiunii arteriale şi a frecvenţei cardiace,
bronhodilataţie, midriază).
Farmacocinetica
Farmacocinetica este dependentă de produs, doză şi calea de administrare.
Administrările inhalatorii, mucoase şi intravasculare ale cocainei determină efecte mai
rapide, din acestea euforia fiind cea mai evidentă. De exemplu, după inhalarea unei doze de 20-
30 mg euforia durează aproximativ 30 de minute. Cocaina administrată oral are efecte mai
discrete.
Administarea de amfetamină pe cale orală sau la nivelul mucoasei nazale, în doză de 2,5-
15 mg, determină efecte identice cocainei: subiecţii sunt „în alertă”, dau dovadă de exces de
vitalitate, scăderea apetitului şi lipsa oboselii. Absorbţia intranazală a amfetaminelor durează
mai mult, până la 4-6 ore.
Amfetaminele se metabolizează hepatic, având un T1/2 mare, de aproximativ 12 ore, dar
scurtat până la 8 ore prin acidifierea urinei. Metamfetaminele se metabolizează similar, în timp
ce cocaina este metabolizată, în proporţie de 90%, la ecgonină şi methyl-ecgonină, iar 10% se
elimină ca atare. (fig. 2)
Fig. 2
Potenţialul adictiv
Amfetaminele şi cocaina sunt utilizate intens în scopuri nemedicale (de abuz), însă 85%
din consumatori nu devin dependenţi de aceste substanţe. Folosirea îndelungată duce la utilizări
de tip compulsiv, în care euforia iniţială este semnul intensei lipofilii a acestor substanţe,
lipofilie care facilitează traversarea barierei hemato-encefalice. După euforia iniţială, însă, apare
disforia care este mai rapidă şi mai puternică dacă substanţa a fost fumată, decât în cazul prizării
cocainei, de exemplu. Cu timpul, doza necesară apariţiei euforiei creşte, fapt care demonstrează
apariţia toleranţei, în acelaşi timp disforia post ingestie accentuându-se. Utilizarea compulsivă
duce la „explozia” dozelor, la agitaţie, anxietate, atacuri de panică şi, uneori, la doze mari, la
manifestări psihotice, cu halucinaţii şi delir schizofreniform.
Tiramina
Tiramina blochează recaptarea noradrenalinei şi determină eliberarea noradrenalinei din
depozite. Alimentele bogate în tiramină sunt: bananele, branzeturile fermentate, berea, ciocolata,
cafeaua, ficatul de pui, iaurtul, peştele afumat, strugurii, vinul roşu etc). Tiramina rezultă, în
organism, şi din metabolismul normal al tirozinei. Alimentele bogate în tiramină, consumate pe
parcursul unui tratament antidepresiv cu inhibitorii de monoaminooxidază, pot declanşa
sindromul cunoscut sub numele de „cheese efect”, manifestat printr-o criză hipertensivă cu
cefalee, palpitaţii, greaţă şi vărsături, chiar accidente vasculare cerebrale. Prin urmare, aceste
alimente sunt contraindicate la persoanele cu hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă,
tulburări de ritm şi conducere, precum şi în cursul tratamentelor cu inhibitori de MAO.
Efectele farmacodinamice ale betablocantelor selective β1 fără ASI sunt similare cu cele ale
betablocantelor semiselective β1 = β2 fără ASI, dar, spre deosebire de acestea, nu determină
bronhoconstricţie severă la pacienţii cu hiperreactivitate bronşică moderată.
Efectele farmacodinamice ale betablocantelor cu ASI sunt similare cu cele ale betablocantelor
fără ASI, dar deprimă mai puţin funcţia cardiacă, conducerea atrio-ventriculară sau activitatea
nodului sinusal şi determină vasoconstricţie periferică mai redusă, aceaste particularităţi neavând o
importanţa practică evidentă.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 1
An universitar 2011-2012
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 2
An universitar 2011-2012
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 3
An universitar 2011-2012
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 4
An universitar 2011-2012
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 5
An universitar 2011-2012
1.3./1.4. Blocantele receptorilor beta adrenergici şi blocantele receptorilor adrenergici alfa şi beta
au fost prezentate în capitolul Efecte farmacodinamice ale betablocantelor la nivel cardiovascular
şi metabolic.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 6
An universitar 2011-2012
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 7
An universitar 2011-2012
• sedare: Cinarizina;
• constipaţie, disconfort abdominal, greţuri.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 8
An universitar 2011-2012
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 9
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Intoxicaţia cu cianuri
Se poate produce voluntar (în scop criminal sau suicidal) sau accidental, dar comparativ
cu alte intoxicații, incidența sa este scăzută, din cauza accesului limitat la substanțele din grupul
cianuri: cianură de sodiu, cianură de potasiu, ferocianură de potasiu (substanțe în diverse
sectoare industriale: chimică, solvenți, metalurgică; acidul cianhidric – în componența unor
pesticide). Intoxicația se produce cel mai frecvent prin ingestie, dar există și situații când toxicul
poate pătrunde pe cale respiratorie sau cutanată.
După pătrunderea în organism, aceste substanțe eliberează gruparea cian (CN), care
inhibă o serie de enzime, ce intervin în lanțul respirator. Gruparea cian inhibă citocromoxidaza,
prin blocarea Fe3+, cu întreruperea lanțului respirator, imposibilitatea de utilizare a oxigenului de
către țesuturi și anoxie tisulară metabolică consecutivă. Doza letală este de 100 mg acid
cianhidric și 200 mg cianură de sodiu și cianură de potasiu, în condiții de ingestie sau 300mg/m3
aer, în condiții de inhalație.
Simptomatologie
În cele mai multe cazuri, evoluția este fulminantă, moartea producându-se în câteva
minute, prin stop cardio-respirator, precedat de dispnee, convulsii și comă, neexistând, practic,
timp pentru a interveni din punct de vedere terapeutic.
În general pacientul prezintă următoarele manifestari clinice:
• forma acută (la intoxicația cu doze moderate de cianuri): senzație de constricție
toracică, laringospasm, episoade de apnee, anxietate, cefalee, tulburări digestive (grețuri,
vărsături), tahicardie, colaps, convulsii, comă; tegumentele sunt de culoare roz (din
cauza suprasaturării cu oxigen a sângelui);
• forma subacută (în condiții de expunere industrială la atmosfera poluată cu cianuri):
tulburări respiratorii, digestive, neurologice, de intensitate variată, care se remit la ieșirea
din mediul toxic.
În intoxicația cu cianuri este caracteristică halena de migdale amare pe care o degajă
pacientul și același miros persistent în lichidul de vărsătură.
Dacă pacientul supraviețuiește, va prezenta sechele neurologice variate, dependent de
gradul anoxiei cerebrale suferite, oboseală fizică, scăderea puterii de concentrare, memorizare,
cu durată de câteva luni după intoxicație.
Tratament
Tratamentul se va institui cât mai rapid, elementele care certifică diagnosticul fiind
halena specifică și colorația roz a tegumentelor.
Este necesară susținerea funcțiilor vitale (oxigenoterapie, suținerea funcției cardiace).
Intoxicația prezintă tratament specific, ca antidot putându-se folosi:
• nitritul de amil, care se administrează prin inhalație (din 30 în 30 secunde, repetat),
cu supravegherea valorilor presiunii arteriale (cu oprirea administrării, în condițiile în
care tensiunea arterială maximă scade sub 80mmHg) sau
• nitritul de sodiu 3%, care se administrează intravenos (5ml/minut), cu
supravegherea valorilor presiunii arteriale (cu oprirea administrării, în condițiile în care
tensiunea arteriala maximă scade sub 80mmHg) sau
• tiosulfatul de sodiu 25%, intravenos, lent.
Se impune tratamentul convulsiilor si al comei.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 1
Farmacologie – an universitar 2012-2013
a. Intoxicaţia acută
Benzenul are acţiune toxică nespecifică locală (iritantă) şi generală (narcotică şi
convulsivantă) asemănătoare hidrocarburilor alifatice.
Prin inhalare se produce iniţial o stare de excitaţie euforică (“beţia benzenică”) apoi dacă
expunerea continuă se produce narcoză şi moarte.
După ingerare predomină manifestări digestive, urmate de narcoză.
b. Intoxicaţia cronică
Benzenul şi metaboliţii săi prezintă acţiune toxică specifică, directă sau indirectă asupra
măduvei hematogene (acţiune directă prin stocare a benzenului şi metaboliţilor săi în măduvă cu
caracter remanent, determinând alterarea diviziunii şi maturaţiei seriei mielogene şi hipoplazie).
Acţiunea indirectă este consecinţa spolierii organismului în sulf, ce produce scăderea
glutationului, cu efect negativ asupra proceselor redox celulare în special în celulele
mielopoetice, cu activitate metabolică intensă. În periferie, acest aspect se traduce prin citopenie
ce interesează toate 3 seriile celulare (pancitopenie), 2 serii sau o serie celulară.
Doza letală este de 10-15 ml (în condiţiile ingerării).
Clinic, în raport de tipul şi gradul citopeniei, se produce anemie, granulopenie,
hemoragie. De asemenea, apar manifestări neurovegetative, digestive, tegumentare.
2. Intoxicaţia cu toluen
Toluenul are proprietăţi similare benzenului, dar este de două ori mai puţin volatil,
pătrunde pe cale respiratorie, o parte este expirată, iar majoritatea cantităţii absorbite este
oxidată la acid benzoic, netoxic şi eliminată renal, sub formă de acid hipuric. O mică fracţiune
suferă oxidare hepatică, rezultând metaboliţi toxici.
a. Toxicitatea acută atât în ceea ce priveşte efectul narcotic cât şi cel iritant este mai
mare ca a benzenului.
Cel mai frecvent apar tulburări prenarcotice, pentru că iritaţia oculo-respiratorie
puternică, nu permite o expunere îndelungată ce ar putea induce narcoză.
b. Intoxicaţia cronică
Toluenul are acţiune iritantă locală şi acţiune toxică generală (prin impregnarea
lipozomilor din sistemul nervos central), în special, medulotoxică.
Doza letală este de 10-15 ml (în condiţii de ingestie).
De asemenea, se produc tulburări neuropsihice, cefalee, oboseală, iritabilitate,
incoordonare motorie, manifestări digestive, iritaţie oculară şi respiratorie.
Diagnosticul constă în determinarea acidul hipuric urinar la persoanele expuse
profesional.
Tratamentul este acelaşi ca şi în cazul intoxicaţiei cu benzen.
Acţiunea asupra aparatului cardiovascular poate fi foarte gravă, atunci când se produc
fibrilaţii ventriculare.
“Normalul” lipidic:
• CT <200 mg%
• TG <150 mg%
• HDLc - ♀ 40-45 mg%; ♂ 45-50 mg%
Clasificarea lipoproteinelor
Clasa Conţinut lipidic(%)*
TG C FL
Chilomicroni 80-95 2-7 3-9
VLDL 55-80 5-15 10-20
IDL 20-50 20-40 15-25
LDL 5-15 40-50 20-25
HDL 5-10 15-25 20-30
*=diferenţa până la 100% este reprezentată de Apo - apoproteina; TG – trigliceride, C – colesterol;
FL - fosfolipide
Clasificarea dislipidemiilor
a. în funcţie de natura anomaliei
1. Hipercolesterolemii (HC)
Genetice (primare, familiale) Secundare
HC familială Hipotiroidism
HC prin deficit de apoB100 Sindrom nefrotic
HC poligenică Colestază
2. Hipertrigliceridemii (HTG)
Genetice (primare, familiale) Secundare
Deficit de LPL DZ controlat nesatisfăcător
1. Statine
Mecanism de acţiune: diminuă sinteza colesterolului prin inhibarea HMG CoA reductaza
(3-hidroxi-3-metilglutaril-Coenzima A reductaza) – enzimă care catalizează o reacţie limitativă, ce
intervine precoce în biosinteza colesterolului la nivelul ficatului.
Consecutiv, determină:
• scăderea nivelul plasmatic al colesterolului şi LDL;
• creşterea numărul de receptori LDL din ficat, cu epurare sporită a LDL, IDL, VLDL.
Alte efecte (non lipidice) ale statinelor:
• ameliorarea funcţiei endoteliale;
• stabilizare plachetară;
• inhibarea răspunsului inflamator asociat aterogenezei.
Indicaţii:
• hiperlipoproteinemii cu LDL crescute în plasmă;
• hipercolesterolemie primară (hiperlipidemia tip II);
• hipercolesterolemie familială (hiperlipidemia tip IIa şi IIb);
• sindrom dislipidemic din diabetul zaharat;
• cardipopatie ischemică asociată cu hipercolesterolemie moderată sau severă.
Eficacitatea diferiţilor compuşi este asemănătoare, dar există diferenţe de potenţă:
Doza (mg/zi)
o Atorvastatin (Sortis, cp 10 mg, 20 mg) 10-80
o Simvastatin (Zocor, cp 10 mg, 20 mg) 10-40
o Pravastatin (Elisor, cp 10 mg, 20 mg) 10-40
o Lovastatin (Mevacor, cp 20 mg) 20-80
o Fluvastatin (Lescol, caps 20 mg, 40 mg) 20-80
o Rosuvastatin (Crestor cp 5 mg, 10 mg, 20 mg, 40 mg) 10-40
o Cerivastatin
o Mevastatin
o Pivastatin
Efecte adverse:
• tulburări digestive (anorexie, greţuri, vărsături, crampe abdominale);
• creşterea transaminazelor hepatice;
• creşterea creatinkinazei;
• miozită care poate evolua spre rabdomioliză (dependentă de doză);
• risc crescut de miozită în cazul administrării concomitente cu macrolide, ciclosporină,
gemfibrozil, clofibrat sau niacină);
• rash cutanat.
Contraindicații:
• sarcină, alăptare;
• copii;
• afecţiuni hepatice evolutive.
2. Fibraţi
Mecanism de acţiune: stimularea lipoproteinlipazei, mai ales în muşchi, cu creşterea
catabolismului VLDL, respectiv a hidrolizei trigliceridelor VLDL precum şi inhibarea sintezei şi
favorizarea oxidării acizilor graşi în ficat. Biosinteza colesterolului nu este modificată, dar
secreţia de colesterol în bilă este mai mare. Reducerea disponibilului de trigliceride este, probabil,
responsabilă de uşoara creştere a colesterolului HDL.
Fibraţi: Clofibrat (primul fibrat folosit 1967), Fenofibrat (analog al clofibratului),
Gemfibrozil, Bezafibrat, Ciprofibrat.
Efecte farmacodinamice:
• scăderea sintezei hepatocitare de colesterol şi VLDL;
• creşterea clearance-ului plasmatic al VLDL;
• reducerea uşoară a LDL-colesterolului;
• creşterea uşoară a HDL-colesterolului.
Cei mai folosiţi fibraţi:
Doza (mg/zi)
o Fenofibrat (Lipanthyl 100 mg/cp) 300 mg
o Bezafibrat (Regadrin 200 mg/cp) 600-1200 mg
o Ciprofibrat (Lipanor 100 mg/cps) 100 mg
Fenofibratul se absoarbe bine din intestin, absorbţie favorizată de alimente. Este bine tolerat,
are efecte adverse minime: fenomene dispeptice, uneori creşterea transaminazelor, miozită,
scăderea libidoului, reacţii alergice.
Indicaţii:
• hiperlipoproteinemii de tip III (disbetalipoproteinemii);
• hiperlipoproteinemii de tip IV (hipertrigliceridemii familiale);
• hiperlipoproteinemii de tip V (hipertrigliceridemie mixtă);
• hiperlipidemie familială combinată (hiperlipidemie de tip IIa, IIb, IV).
Efecte adverse:
• tulburări dispeptice;
• alopecie;
• hepatotoxicitate;
• miozită (în special la cei cu insuficienţă renală);
• leucopenia;
• litiază biliară colesterolică (clofibrat).
Contraindicaţii:
• insuficienţă renală;
• insuficienţă hepatică;
• sarcină, alăptare;
• litiază biliară preexistentă;
• alcoolism cronic;
• copii.
Efecte adverse:
• greaţă (la doze mari);
• constipaţie;
• flatulenţă.
• Scade absorbţia medicamentelor acide, pe care le fixează în intestin.
b. Acidul nicotinic – scade concentraţia trigliceridelorşi colesterolului plasmatic.
Mecanism de acţiune: inhibă lipoliza cu scăderea disponibilul de acizi graşi şi trigliceride,
favorizeaza epurarea VLDL.
Indicaţii:
• dislipidemii severe (medicament de rezervă).
Efecte adverse:
• iritaţie gastrointestinală,
• flush.
c. EZETIMIB
Mecanism de acţiune: inhibă absorbţia intestinală de colesterol şi de steroli vegetali.
Indicaţii:
• se asociază statinelor in hipercolesterolemii familiale.
Efecte adverse
• cefalee;
• astenie;
• dureri abdominale;
• diaree.
Contraindicaţii:
• sarcină;
• alăptare;
• afecţiuni hepatice în evoluţie.
1. Nitraţii organici
Nitraţii organici sunt vasodilatatoare care relaxează musculatura netedă vasculară prin
reproducerea efectului oxidului nitric endogen.
În urma degradării enzimatice a nitraţilor are loc eliberarea de oxid nitric ce se combină cu
grupările tiol din musculatura netedă vasculară formând nitrosotioli. Oxidul nitric endogen din
endoteliul vascular şi nitrosotiolii activează guanilatciclaza din musculatura netedă vasculară şi
determină formarea şi acumularea de GMPc, care induce relaxare musculară, posibil prin reducerea
influxului de calciu, creşterea sechestrării calciului în reticulul sarcoplasmatic şi prin defosforilarea
lanţurilor de miozină. De asemenea, nitriţii/nitraţii stimulează producerea de PGE1 şi PGI2,
potenţând efectul de relaxare a musculaturii netede.
Vasodilataţia indusă de nitraţii organici vizează trei tipuri de categorii vasculare:
• vasele de capacitanţă venoase - determinând reducerea întoarcerii venoase către inimă
(presarcina); venodilataţie se realizează la concentraţii plasmatice moderate ale
nitraţilor, iar pe parcursul tratamentului continuu se instalează rapid fenomenul de
toleranţă;
Isosorbidinitratul este foarte bine absorbit pe cale orală şi supus unei importante
metabolizări la prima trecere prin ficat. În urma metabolizării rezultă, atât metaboliţi activi, cât şi
inactivi. Efectul clinic susţinut este datorat în mare parte metabolitului isosorbid 5-mononitrat.
Isosorbid 5-mononitratul nu este supus semnificativ efectului primului pasaj hepatic şi, de
aceea, poate fi o alternativă isosorbidinitratului pentru administrare orală. Cantităţile de isosorbid 5-
mononitrat absorbite sunt mai mari decât cele realizate în urma metabolizării la prima trecere prin
ficat a isosorbiddinitratului, astfel că efectul antianginos al mononitratului este mai susţinut.
avea în continuare o cerere crescută de oxigen. De aceea, betablocantele cardioselective cu ASI sunt
mai puţin recomandate, comparativ cu cele fără ASI, în cazul pacienţilor cu angină pectorală severă.
Cei mai mulţi dintre blocanţii canalelor de calciu sunt compuşi lipofilici care se absorb
complet din intestin. Sunt supuşi unui important efect al primului pasaj şi au un timp de
injumătăţire scurt. Excepţie face amlodipina care se absoarbe lent şi incomplet din intestin şi nu este
supusă efectului primului pasaj hepatic.
Indicaţii:
• profilaxia crizei anginoase - la pacienţii cu vasospasm la care blocantele receptorilor
beta-adrenergici sunt contraindicate; deşi au mecanism de acţiune diferit de al beta-
blocantelor, blocantele canalelor de calciu nu realizează efecte sinergice cu aceştia în
tratamentul anginei şi, de aceea, nu se justificată asocierea lor;
• angină pectorală asociată cu hipertensiune arterială;
• angină pectorală asociată cu tahicardie supraventriculară;
• angină pectorală asociată cu cardiomiopatie hipertrofică obstructivă;
• angină pectorală asociată cu alte afecţiuni care contraindică betablocantele;
Efecte adverse:
• cefalee, ameţeală, flushing, greţuri, vărsături;
• tahicardie reflexă şi agravarea anginei (la dihidropiridine);
• edemul gleznelor ( la dihidropiridine);
• agravarea insuficienţei cardiace (la non-dihidropiridine);
• deprimarea conductibilităţii (la verapamil, dialtiazem);
• încetinirea tranzitului intestinal (la verapamil);
• reflux gastro-esofagian (prin inhibarea constricţiei sfincterului esofagian inferior);
5. Medicaţia metabolică
Celula miocardică are două căi metabolice fiziologice de sinteză a ATP-ului:
• calea glucozei;
• calea acizilor graşi liberi;
Ambele căi metabolice sunt consumatoare de oxigen. În cazul glucozei randamentul sintezei
de molecule de ATP este mai mare, respectiv 6,4 faţă de randamentul metabolismul acizilor graşi,
care este de numai 5,6. Punctul comun al celor două căi de metabolizare este acetil-CoA, care
reprezintă elementul central al iniţierii ciclului lui Krebs.
În condiţiile miocardului ischemic aportul de oxigen, respectiv cantitatea de substrat
energetic (ATP), sunt scăzute. Aceasta duce la o creştere a glicolizei, care devine ineficientădin
cauza decuplării de oxidarea mitocondrială a glucozei. Astfel, piruvatul nu mai intră in
mitocondrie şi este degradat în lactat, la nivel extramitocondrial, cu acumularea de ioni de
hidrogen şi scăderea pH-ului celular (acidoză). Creşterea concentraţiei ionilor de hidrogen va
facilita intrarea de calciu în celulă şi supraincărcarea celulei cu ioni de calciu. În aceste condiţii
de decuplare a glicolizei, metabolismul energetic al celulei este deviat predominant pe calea
acizilor graşi liberi (beta-oxidare) care, la rândul său, accentuează şi mai mult decuplarea dintre
glicoliză şi oxidarea glucozei.
Creşterea metabolizării acizilor graşi se însoţeşte de o creştere a distrucţiei membranei
celulare. O cantitate importantă de ATP sintetizat pe calea beta-oxidării se consumă pentru
activarea pompelor de expulzie a calciului (în detrimentul funcţiei contractile). În acest fel,
randametul energetic (ATP/O2) scade, cu consecinţe negative asupra funcţiei miocardice:
• durere – prin acumularea de lactat;
• tulburări de ritm (disfuncţie membranară - excitabilitate, pompe ionice) – datorită
distrugerii de membrane;
• scăderea debitului cardiac (disfuncţie contractilă) - prin scăderea ATP-ului.
Pentru a creşte eficienţa utilizării oxigenului de către miocardul ischemic (cu dezechilibru
între aportul şi nevoia de oxigen), este necesară inhibarea metabolizării acizilor graşi liberi
(inhibarea beta-oxidării). Inhibarea oxidării acizilor graşi liberi de către trimetazidină este
semnificativă în timpul ischemiei miocardice.
1. Intoxicaţia cu plumb
Plumbul se absoarbe în principal pe cale respiratorie şi gastrointestinală (folosind
aceleaşi mecanisme de transport ca şi calciul).
Iniţial este distribuit în ţesuturile moi (tubii renali, ficat), apoi redistribuit în oase, dinţi,
păr. Timpul de înjumătăţire al plumbului în sânge este de aproximativ 25 de zile, iar în oase de
peste 25 de ani. În aceste condiţii, frecvent, deşi concentraţia plumbului din sânge scade
semnificativ, cantitatea totală de plumb din organism rămâne o perioadă îndelungată la nivel
foarte crescut.
Pătruns în organism plumbul interferează procesele de fosforilare oxidativă şi înhibă
activitatea activitatea mesagerilor intracelulari, în special la nivel cerebral. Nivelurile crescute
ale plumbului cresc producerea radicalilor liberi, cu perturbarea eliberării şi efectelor
principalilor neurotransmiţători din organism. Expunerea de lungă durată are ca rezultat
alterarea expresiei genice.
Intoxicaţia se poate produce accidental în mediul casnic, prin expunerea la plumb din
cauza consumului unor plante dezvoltate în sol contaminat cu plumb, al consumului de anumite
specii de peşte care trăiesc în ape contaminate, din cauza utilizării vaselor de ceramică smălţuite
necorespunzător, a manipulării vopselelor pe bază de plumb, a consumului unor „leacuri”
populare. Riscul de intoxicaţie cu plumb este crescut în zonele circulate (prin arderea
tetraetilului de plumb din benzină), cunoscut fiind faptul că plumbul inhalat se absoarbe în
proporţie de 90%.
Cel mai frecvent, intoxicaţia se produce în sectoarele industriale, unde există produse pe
bază de plumb (fabricarea bateriilor, a lacuri şi vopselelor, în industria ceramică).â
2. Intoxicaţia cu mercur
a. Intoxicaţia acută
Această intoxicaţie survine după ingestia de preparate anorganice de mercur.
Mercurul este toxic doar în formă solubilă, de cloruri sau monometilmercur. Cei mai
toxici sunt compuşii organici ai mercurului (metilmercurul si dimetilmercurul).
Se găseste în componenţa soluţiilor pentru instilaţii nazale, auriculare sau în unele
coliruri, şi în compoziţia unor preparate antiseptice.
Diferite materiale utilizate în stomatologie sunt pe bază de mercur (amalgam).
Intoxicaţia se poate produce şi în mediul industrial (termometre, manometre).
Căile de pătrundere în organism sunt: digestivă, respiratorie (inhalare de vapori, în cursul
avariilor, în diferite sectoare industriale) sau cutanată (combinându-se cu sulful prin legături
covalente). După ingestie, mercurul se absoarbe rapid la nivel gastrointestinal, formând
complexe stabile cu cisteina, care se elimină foarte greu din organism.
Cel mai frecvent intoxicaţia este accidentală, dar au fost semnalate şi tentative de suicid
cu produse pe bază de mercur.
Clinic, intoxicaţia acută se manifestă prin: coloraţie cenuşie a mucoasei buco-faringiene,
vărsături, diaree sangvinolentă, dureri abdominale, şoc, moarte.
După inhalarea toxicului apare sindromul pneumonic.
Manifestările evidente apar la locurile de eliminare (rinichi, colon, gură):
- stomatită, lizereu gingival, căderea dinţilor, gust metalic;
- leziuni tubulare, glomerulare renale;
- albuminurie, oligurie, anurie.
b. Intoxicaţia cronică
Intoxicaţia cronică determină afectarea sistemului nervos central (generând tulburări
neurologice, psihice), a sistemului endocrin, renal, cardiovascular. De asemenea se produc
diferite boli autoimune. Expunerea prelungită la vapori de mercur, cauzează distrugeri la nivelul
sistemului nervos şi moarte. De asemenea, mercurul produce efecte teratogene, copiii mamelor
expuse prezentând întârziere în dezvoltarea psihică, tulburări de memorie, defecte de vorbire. În
prezent, se discută tot mai frecvent posibilitatea implicării mercurului în apariţia autismului la
copii.
Tratamentul constă în următoarele:
- măsuri generale nespecifice;
- specifice: ca antidot se foloseşte agentul chelator Dimercaprol, iar în intoxicaţiile cu vapori de
mercur este eficientă D-Penicilamina.
3. Intoxicaţia cu arsen
Arsenul este prezent sub formă de produşi organici şi anorganici. Compuşii anorganici ai
arsenului sunt mai toxici decât cei organici. Arsenicul este toxic în cantitate de peste 0,01-0,05
g, doza letală fiind cuprină între 0,1-0,3 g.
Compuşii trivalenţi ai arsenului (frecvent industriali) sunt mai toxici decat cei
pentavalenţi. Compuşii pentavalenţi devin periculoşi numai din momentul în care sunt reduşi
prin reacţii chimice în arseniţi.
Intoxicaţia se produce cel mai frecvent prin ingestie, a unor alimente (de exemplu: în
fructe de mare, bere, lapte praf contaminat) sau a apei (contaminate), conţinând arsen. Arsenul
poate pătrunde în organism şi pe cale respiratorie (prin fumul de tigară) sau mult mai rar prin
tegumente, mai ales dacă există soluţii de continuitate (detergenţi, pesticide, erbicide, pesticide,
otrăvuri pentru şobolani).
Intoxicaţia se produce accidental, dar şi voluntar, în scop suicidal (ingestie de pesticide
ce conţin arsen) sau criminal.
Intoxicaţia poate fi şi profesională, în urma expunerii la arsen în diferite sectoare
industriale (metalurgie, industria chimică, ceramică, sticlărie, industria blănurilor).
După pătrundere în organism, se absoarbe foarte rapid, după care este depozitat mai ales
în ficat, rinichi, splină, plămâni, păr, unghii. Este toxic celular şi vascular, mai ales pentru
capilare, având efecte edemaţiante şi necrozante. În organism, arsenul inhibă lanţurile
enzimatice celulare care conţin grupul sulfhidrilic (SH).
a. Intoxicaţia acută
În funcţie de gradul de severitate manifestările clinice pot fi:
- supraacute - vărsături dureroase, diaree sanguinolentă, oligurie, convulsii, colaps,
comă;
- acute - vărsături (cu miros de usturoi), dureri, abdominale, diaree, facies cenuşiu,
lipotimii, hipotensiune arterială, colaps; în 2-3 zile, apar fenomene de afectare
toxică hepatică şi renală cu: hepatomegalie moderată, icter, azotemie, oligurie,
albuminurie;
- moderate - senzaţie de arsură la nivelul buzelor, senzaţia de constricţie la nivelul
gâtului, vărsături, albuminurie, hematurie, oligurie.
b. Intoxicaţia cronică afectează muncitorii din diferite sectoare industriale (de exemplu,
în turnătorii). În condiţiile expunerii cronice, pacientul prezintă:
- scaune diareice, pigmentarea pielii;
- edeme (la nivelul feţei, pleoapelor, la nivelu gleznei);
- transpiraţie şi respiraţie cu miros de usturoi;
1. Chimioterapice antifungice
• cu administrare sistemică: Ketoconazol, Miconazol, Econazol, Clotrimazol, Isoconazol;
• cu administrare locală: Ketoconazol, Miconazol, Econazol, Clotrimazol.
Ketoconazol:
• Creşte concentraţia plasmatică a antidiabeticelor orale, anticoagulantelor orale.
• Creşte toxicitatea Ciclosporinei, Fenitoinei, Terfenadinei, Astemizolului.
• Rifampicina îi scade concentraţia plasmatică.
• Cimetidina, antiacidele îi scad absorbţia.
2. Chimioterapice antiparazitare
• nitroimidazoli: Metronidazol, Tinidazol, Ornidazol, Secondizole:
o tratamentul infecţiilor cu protozoare (amoebiază, leishmanioză, trichomoniază)
de elecţie pentru tratamentul abceselor hepatice cu amoebe şi amebome
sau infecţii extraintestinale;
o în dracunculiaze Metronidazol are şi acţiune antiinflamatoare;
• derivaţi de benzimidazol: Albendazol, Mebendazol, Tiabendazol:
o tratamentul infecţiilor cu helminţi (Helmintiaze).
Metronidazol:
• potenţează efectele anticoagulantelor orale cumarinice;
• creşte toxicitatea litiului.
Fenitoin şi Fenobarbital accelerează eliminarea Metronidazolului.
Cimetidina scade clearance-ul plasmatic al Metronidazolului.
1. Chimioterapice antifungice
• cu administrare sistemică: Ketoconazol, Miconazol, Econazol, Clotrimazol, Isoconazol;
• cu administrare locală: Ketoconazol, Miconazol, Econazol, Clotrimazol.
Ketoconazol:
• Creşte concentraţia plasmatică a antidiabeticelor orale, anticoagulantelor orale.
• Creşte toxicitatea Ciclosporinei, Fenitoinei, Terfenadinei, Astemizolului.
• Rifampicina îi scade concentraţia plasmatică.
• Cimetidina, antiacidele îi scad absorbţia.
2. Chimioterapice antiparazitare
• nitroimidazoli: Metronidazol, Tinidazol, Ornidazol, Secondizole:
o tratamentul infecţiilor cu protozoare (amoebiază, leishmanioză, trichomoniază)
de elecţie pentru tratamentul abceselor hepatice cu amoebe şi amebome
sau infecţii extraintestinale;
o în dracunculiaze Metronidazol are şi acţiune antiinflamatoare;
• derivaţi de benzimidazol: Albendazol, Mebendazol, Tiabendazol:
o tratamentul infecţiilor cu helminţi (Helmintiaze).
Metronidazol:
• potenţează efectele anticoagulantelor orale cumarinice;
• creşte toxicitatea litiului.
Fenitoin şi Fenobarbital accelerează eliminarea Metronidazolului.
Cimetidina scade clearance-ul plasmatic al Metronidazolului.
Prof. Dr. Catalina Elena Lupusoru, sef lucr. Dr. Cristina Ghiciuc 1
An universitar 2011-2012
Antidiareice
1. Derivaţi de sinteză ai opioizilor, agonişti cu afinitate slabă pe receptorii opioizi µ:
• Loperamid;
• Difenoxilat;
• Difenoxin (metabolit al Difenoxilat).
2. În experiment clinic: agonişti ai receptorilor α2 presinaptici centrali (Clonidina).
Prof. Dr. Catalina Elena Lupusoru, sef lucr. Dr. Cristina Ghiciuc 2
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Bazele (alcalii caustici) produc necroză de lichefiere la nivelul ţesuturilor cu care vin în
contact, riscul de perforaţie fiind foarte crescut, iar stenozele cicatriceale mult mai grave.
Intoxicaţia se produce accidental, prin ingestie sau voluntar, în scop suicidal.
Intoxicaţii frecvente sunt produse de:
- carbonatul de sodiu (soda de rufe) (doza letală este de 30g);
- carbonatul de potasiu (doza letală este de 15g);
- hidroxidul de amoniu;
- cei mai puternici compuşi caustici sunt hidroxidul de sodiu (soda caustică) şi
hidroxidul de potasiu (doza letală este de 7-10g).
Tabloul clinic este similar celui din intoxicaţia cu acizi.
Manifestările sistemice sunt asemănătoare intoxicaţiei cu acizi, fiind reprezentate de:
tulburări ale echilibrului acido-bazic (alcaloză), tulburări hidro-electrolitice, tulburări nervoase
şi renale.
Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 1
Farmacologie – an universitar 2012-2013
Starea de şoc se poate instala foarte rapid, chiar la câteva ore după ingestie.
La contactul cu pielea şi mucoasele, alcalii caustici provoacă leziuni corozive
superficiale.
Intoxicaţia cu baze poate prezenta aceleaşi complicaţii imediate sau tardive, ca şi
intoxicaţia cu acizi.