LITERATURA ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Începuturile. Este foarte greu să fixezi data, chiar

şi locul, când şi unde s-a scris pentru prima dată în limba
română. Problema este analizată de Ion Gheţie în
Începuturile scrisului în limba română. Contribuţii
filologice şi lingvistice, 1974, ca şi de P. P. Panaitescu –
Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, 1965,
ori de Ştefan Ciobanu – Începuturile scrisului în limba
română, 1941 printre alţii. Aşa-zisul jurământ al lui Ştefan
cel Mare făcut regelui Poloniei, Kazimierz (Cazimir) în
1485, se specifică în protocol, ar fi fost făcut „ex
valachico in latinum” „pare a fi fost rostit totuşi într-o
slavonă ucrainiană (limbă pe care voievodul o cunoştea)”
(Dan Horia Mazilu, Recitind…, I, p. 175). Nici alte
presupuneri sau afirmaţii nu au în sprijin dovezi ferme.

43
Literatura română medievală

Doar anumite cuvinte româneşti se mai găsesc rătăcite

prin texte slavone.
Primul text în limba română este datat în 1521. Este
scrisoarea informativă a lui Neacşu din Câmpulung
Muscel către Hanas Begner (Hans Benkner), judele
Braşovului, referitoare la pregătirile turcilor în scopul
atacării Braşovului şi a Ardealului. Numai formula
introductivă şi cea încheietoare, ca şi conjuncţia ipac
(iarăşi) şi prepoziţia za (despre) sunt slavoneşti, restul
documentului fiind conceput într-o limbă românească
remarcabil de fluentă. Reproducem un scurt fragment: „Eu
spui domnietale, iară domniiata eşti înţelept şi aceste
cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi şi
domniele voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine”.
Evidenţiem şi indecizia pluralului oameni, folosindu-se
când omin, când umin. Scrisoarea pare modalitatea cea
mai sigură de comunicare în limba română, inclusiv în
domeniul afacerilor. Numărul celor care scriu în limba
română devine, cu trecerea anilor, din ce în ce mai mare.
Nu este vorba doar de cei care tranzacţionează în limba
naţională, deci cu o stare socială, economică şi culturală
mai bună, ci şi de oameni simpli: sunt numeroase
scrisorile cu caracter familial şi aş aminti, prin
dramatismul ei, scrisoarea unui oştean al lui Mihai
Viteazul, din 1600, prizonier al saşilor după lupta de la
Alba Iulia, prin care cere să fie anunţat tatăl său vornicul
Mogâldei pentru a-l răscumpara din închisoare. Situaţia
este disperată: „… să nevoiţi să daţi ştire părintelui meu
Mogâldei vornicului, că eu zac în temniţă de mă mănâncă
lutul şi păduchii” sau: „Şi îmbătrânesc, şi am făcut o barbă
până la brâu”. Finalul epistolei este reiterativ privind
starea mizeră în care vieţuieşte: „Feciorul vostru Cocrişel:
44
 Literatura în limba română

şi simt (sunt, n. n.) numai cu cămaşa”. Scrisoarea n-a

ajuns la destinatie şi sfârşitul nefericitului Cocrişel e lesne
de imaginat.

Textele rotacizante sunt considerate cele mai vechi

texte scrise în limba română şi sunt încercări de traducere
a Bibliei. Traducerile şi copierea lor au fost făcute în
Maramureş şi apoi aduse în nordul Ardealului. Localizarea
a fost posibilă datorită fenomenului de rotacizare, adică
înlocuirea lui n intervocalic cu r sau, mai rar, cu nr, astfel:
sărătate, cire, menre pentru sănătate, cine, mene şi a
marelui număr de cuvinte de origine maghiară.
Manuscrisele nu s-au păstrat, dar există copii. Aceste
texte, care au primit numele mănăstirilor unde au fost
descoperite sau ale donatorilor, sunt: Codicele
Voroneţean, de la mănăstirea Voroneţ, cuprinzând
„Apostolul” adică „Faptele apostolilor” şi „epistolele”;
Psaltirea Şcheiană, după numele lui D. Sturza-Şcheianu,
care-l luase de la Gh. Asachi, cuprinde, ne dăm seama
după titlu, „Psaltirea” şi cântările scriptuare; Psaltirea
Voroneţeană, găsită la mănăstirea Voroneţ, incompletă,
lipsind 51 de file de la început are traducerea „Psaltirei” în
paralel cu textul slavonesc, pe care l-a folosit; Psaltirea
Hurmuzachi, donator Eudoxiu Hurmuzachi, are traduşi
„Psalmii” regelui David. Traducerea din Psaltirea
Şcheiană este cea mai reuşită. În Istoria sa (p. 46-47) Al.
Piru pune în paralel întâiul imn din Psaltire cu textul în
traducerea lui Vasile Radu şi Gala Galaction a Bibliei, din
reproducere (se recunoaşte uşor cui aparţin versiunile):
„Fericit bărbatu ce nu mearge la sfeatul necuraţilor, şi pre
calea păcătoşilor nu stă, şi la şederile pierzătorilor nu
şeade. Ce în leagea Domnului voia lui, şi în leage lui
45
Literatura română medievală

învaţă-se zua şi noaptea”; „Fericit este bărbatul care nu

umblă în sfatul celor fără de lege şi în calea păcătoşilor nu
stă şi în clicul batjocoritorilor nu şade. Ci îndeletnicirea lui
e legea Domnului şi în legea lui el caută cu mintea zi şi
noapte”.
Subliniind importanţa textelor rotacizante, Nicolae
Cartojan conchide: „Într-o vreme în care tradiţia şi
prejudecata nu admiteau în biserica Răsăritului ortodox
alte limbi liturgice decât slava şi greaca, aceste prime şi
timide zări de lumină în pâcla slavismului aduc începutul
unei munci grele şi lungi de trei veacuri, care va duce însă
la naţionalizarea serviciului divin” (op. cit. p. 90).
Diaconul Coresi. Un rol deosebit de important în
răspândirea cărţii, un adevărat factor de culturalizare este
activitatea de tipărire. Secolul al XVI-lea, încă de la
început, se dovedeşte extrem de fast pentru cultura noastră
în acest domeniu. Primele cărţi sunt religioase şi în limba
slavă: un Liturghier, în 1508, un Octoih, în 1510 şi un
Evanghelier, în 1512, tiparite în Ţara Românească în
tipografia călugărului Macarie, cu bună deprindere
dobândită în Veneţia, ultima sub domnia lui Neagoe
Basarab. După mai bine de trei decenii activitatea de
tipărire va fi continuată de sârbul Dimitrie Liubavici, care
avusese o tipografie în Serbia tipărind patru cărţi slavone.
Centrul tipăritului se mută la Braşov. Din porunca lui
Hans Benkner, jude al Braşovului, cel mai important
centru comercial, prosperul om de afaceri având chiar o
fabrică de hârtie ce aproviziona aproape toată zona
balcanică, se tipăreşte un Octoih slavonesc de către Oprea
Logofătul, ucenic al lui Liubavici, şi diaconul Coresi,
ucenic al lui Oprea. După o reîntoarcere la Târgovişte,
diaconul Coresi revine la începutul lui 1559 în Braşov
46
 Literatura în limba română

unde mai bine de două decenii se dedă tipăriturii. Influenţa

reformismului luteran determină naţionalizarea serviciului
religios, fără însă să intervină vreo „inovaţie care să
devieze biserica românilor de la tradiţia ortodoxă
moştenită din strămoşi” (N. Cartojan, p. 100). Tipăririle în
româneşte sunt determinate şi de ofensiva maghiară din
Transilvania de a converti biserica românească la
calvinism. Prima carte tipărită la Braşov va fi un
Evangheliar românesc, la începutul lui 1561. În prefaţa
dictată tipografilor Coresi şi diacul Tudor de către H.
Benkner se spune: „… şi am scris aceste sfinte cărţi de
învăţătură, să fie popilor româneşti să înţeleagă, să înveţe
românii cine-s creştini, cum grăieşte şi sfântul Pavel
Apostolul cătră Corintieni 14 capete: în sfânta besearecă
mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât 10 mie de
cuvinte neînţelese în limbă străină”. S-ar putea ca
traducerea să aparţină chiar tipografilor. Un Catehism
descoperit în Maramureş în 1921 e considerat de
majoritatea cercetătorilor o reeditare a Catehismului
românesc de la Sibiu, din 1544. P. P. Panaitescu (p. 159)
şi Al Piru (p. 51) consideră că a fost tipărit tot de Coresi în
1561, după Evanghelier, fiind a doua carte în româneşte,
din slavă şi neatingătoare credinţei ortodoxe. Includerea
„Simbolului credinţei”, a „Decalogului”, a „Tatălui
nostru” arată că opoziţia ortodoxă la presiunile luteranilor
şi calvinilor funcţionează. Cea mai importantă tipăritură în
limba română este, după P. P. Panaitescu, Liturghierul
românesc, 1570, după Al. Piru meritul principal în
răspândirea unor idei laice revenind tipăriturii Tâlcul
evangheliilor, o sumă de cazanii, 1564. Subliniind
importanţa Liturghierului românesc, P.P. Panaitescu
afirmă: „În orice caz, limba românească a Liturghierului
47
Literatura română medievală

din 1570 este mai puţin arhaică decât aceea a cărţilor

româneşti tipărite de Coresi după manuscrisele
maramureşene (de exemplu Apostolul). Este evident că
pentru tipărirea Liturghierului Coresi şi patronii săi din
Şcheii Braşovului au folosit o traducere nouă, executată
special pentru tipărirea cărţii. Tipărirea Liturghierului
reprezenta pe atunci o inovaţie, am putea spune o revoluţie
în ritualul bisericii ortodoxe” (p. 162).
Prin tipărirea ei, Coresi a răspuns nevoilor bisericii
ortodoxe, a credincioşilor ortodocşi români.
Se poate spune că prin Coresi se instituţionalizează
tipăriturile ca act de cultură. Răspândirea cărţilor sale în
mediile bisericeşti dar şi laice din marile provincii
româneşti denotă o circulaţie dinamică, îndelung aşteptată.
Tipărite în graiul din sud-estul Transilvaniei, s-a întemeiat
limba română literară. Este primul act de mare importanţă
în realizarea unităţii prin limbă a Ţării Româneşti,
Moldovei şi Ardealului.

Palia de la Orăştie – 1582. Activitatea lui Coresi

este continuata de către fiul său Şerban, unul dintre cei doi
tipografi, alături de diacul Marien. Cei doi au tipărit
Vechiul Testament, anume primele două cărţi: Bitia
(Creaţiunea sau facerea sau Geneza) şi Ishodul (Exodul
sau Ieşirea). La baza traducerii stă o variantă maghiară,
fapt evidenţiat de un mare număr de cuvinte ungureşti
intrate în textul românesc, dar fraza Paliei de la Orăştie
(„palia” în limba greacă înseamnă „vechi”) este
neîncorsetată. Dăm câte un scurt fragment din Palie şi din
Biblie, în traducere actuală:

48
 Literatura în limba română

„Început făcu Dumnezeu ceriul şi pământul. E

pământul era pustiu: şi în deşert, şi întunearec era spre
adânc; şi duhul Domnului se purta spre apă”.
„La început Dumnezeu a făcut ceriurile şi
pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului
de ape era întunearec, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe
deasupra apelor”.
În finalul prefeţei tipografii notează: „De în mila lui
Dumnezeu, eu, Şerban diiacu, meşterul mare a tiparului, şi
cu Marien diiac, dând în mâna noastră ceste cărţi, cetind şi
ne plăcură şi le-am scris voo, fraţilor români, şi de cetiţi,
că veţi afla întru iale mărgaritariu scump şi visteriu
nesfârşit, cunoaşte-veţi folosul buneţilor şi plata păcatelor
de la Dumnezeu întru ceste cărţi”.
Aici e atestată pentru prima oară forma de român.
Palia de la Orăştie este unul dintre monumentele
Renaşterii nostre. În afara textelor religioase s-au tipărit şi
texte laice, traducătorii din zona Banatului şi a Hunedoarei
fiind deosebit de activi. E de semnalat Cartea de cântece
tradusă din maghiară şi tipărită la Cluj, în jur de 1575.
Traducerea în limba română este cu caractere latine.
Traduceri de texte juridice, religioase, cărţi populare
indică indubitabil existenţa unor „şcoli” de traducători
formate pe lângă centre ca Braşov, Târgovişte, Cluj, sau
cele din Banat.
Cărţi populare. Traducerile unor texte religioase, a
unor legende, a unor romane istorice, fantastice etc, ca şi
tipărirea lor „atestă atracţia, selectivă, a românilor pentru
un tip de texte ce satisfac mentalul colectiv” (Elvira
Sorohan, p. 73) şi se întinde de-a lungul mai multor
secole. În prefaţa la Nicolae Cartojan – Cărţile populare
în literatura românească, 1974, Dan Zamfirescu
49
Literatura română medievală

sintetizează cele două dimensiuni ale activităţii savantului

Nicolae Cartojan: „Deşi a lăsat o reputată sinteză de
Istoria literaturii române vechi, în care îmbrăţişează
aproape întreaga materie, Nicolae Cartojan a fost şi a
rămas, în ipostaza de cercetător (ş. a.) al literaturii noastre
vechi, omul unei singure iubiri: cărţile populare” (ş. a.).
Cartojan a făcut o clasificare a acestor legende
bogomilice, în număr de şase cicluri. Bogumilismul a fost
o mişcare religioasă apărută în Bulgaria veacului al X-lea,
conform căreia universul se bazează pe două principii
antitetice, binele şi răul, reprezentate de Dumnezeu şi,
respectiv, Satana, aflate într-o continuă confruntare.
Spiritul este darul dumnezeiesc, trupul este făcut din lut
de Satana. Contractul (zapisul) dintre Adam şi Satana este
un motiv din secolul al XVI-lea întâlnit şi în pictura
bisericească, la Voroneţ şi Suceviţa. După ce a fost izgonit
din rai, Adam, ajutat de dobitoacele pe care Dumnezeu i
le-a dat să-l ajute în muncă, îşi ară pământul. Apare Satana
care nu-l lasă să-şi continue munca până ce nu fac
înţelegerea ca în schimbul pământului să-i dea Necuratului
sufletele urmaşilor. După ce zapisul fu întocmit este
ascuns în Iordan şi când Mântuitorul a fost botezat,
aşezându-se pe el l-a sfărâmat. În Codex Sturdzanus se
găsesc trei texte aparţinând literaturii apocaliptice, printre
care şi Apocalipsul Maicii Domnului, tradus din limba
slavă. Dorind să vadă la ce chinuri sunt supuşi oamenii în
lumea cealaltă, Maica Domnului se roagă de Cristos să-i
satisfacă rugămintea. I se deschide Iadul şi, pentru ca să
vadă, întunericul gros e risipit. Sunt supuşi unor chinuri
groaznice aceia ce-au păcătuit în timpul vieţii, inclusiv
preoţii care „au învăţat pe alţii porunca lui Dumnezeu, dar
ei n-au păzit-o”. Înduioşată, Sfânta Fecioară roagă pe
50
 Literatura în limba română

Mântuitor să le aline suferinţa şi acesta decretează ca din

Vinerea Mare din Paşti până la Duminica tuturor Sfinţilor
să locuiască în rai şi după aceea să se întoarcă în iad. Sunt
de amintit şi legendele hagiografice, sau jitii, cum este cea
a Sfintei Vineri.
Tot în secolul al XVI-lea alături de literatura
apocrifă circulă literatura astrologică de prevestire,
încercând să stabilească raporturi între evenimente şi
constelaţii cereşti. În relaţie cu luna sau zodia naşterii
Rojdanicul, cartea de prevestire, din slavonă (rojdaniti = a
se naşte) îţi spune viitorul. Astfel, băiatul ce se va naşte în
„indrele” (decembrie), după Rojdanicul popei Ioan
Românul, în secolul al XVII-lea – al XVIII-lea, de la
curtea lui Constantin Brâncoveanul, care avea ca sarcină
să scoată anual câte un calendar şi atunci când astrele nu
erau prielnice arăta că puterea e a lui Dumnezeu după a
cărui orânduială „toate să mişcă şi să mută, să fac şi să
prefac”, va fi mijlociu la stat, „semne de vărsat va avea”.
„Boli-va de cap şi de toate încheieturile. Primejdii va
avea, că va căde despre un cal. Semn va ave în cap; şi va
ave o frică re; ci să se păzească de un cuţit şi de o săgeată
şi de o săcure”. Pentru fată: „Şi va ave neşte cuvinte rele
de neşte omini. Un semn va ave în cap, şi în spate, şi în
braţe. Primejdii va ave când va fi de 7 ani; 33 de va trece,
ea va vie 89 de ani. De se va războli, leac: unt de lemn şi
tămâie albă; să le mestece, să le ungă şi să se afume.” Un
alt tip de rojdanic este zodiacul, puţin diferit de cel ce
circulă astăzi. Un altul este calendarul, care porneşte de la
cele şapte planete. De mare circulaţie a avut parte
Calendarul din 1733 şi pentru că se adresează
agricultorilor („Arătare pentru seminţe”). Tot în secolul al
XVI-lea a intrat în literatura noastră Albinuşa (Al. Piru
51
Literatura română medievală

avansează anul 1620) sau Floarea virtuţilor, traducere a

culegerii de maxime Fiore di virtù cu o răspândire ce i-a
dat dreptul de a fi considerată o adevărată carte populară.
Virtuţile sau viciile îşi caută simboluri în lumea animală,
mânia, de exemplu, este corespondentul ursului care atacat
de albine că le fură mierea, se repede la ele şi în ajutorul
acestora vin alte albine. Ursul le lasă pe cele dinainte şi se
luptă cu acestea „şi atât iaste mâniiarea lui, cât de ar fi fost
mii de albine, va să-şi facă izbândire; dirept aceasta
nimica nu-şi izbândeşte spre nici una, lăsând pre cele
dintâi pentru ceale de a doa oară”. De la bizantini prin
intremediul slavilor este Fiziologul, un fel de bestiarum
populat de animale şi reale, şi fabuloase. Multe întâmplări
sunt asemănătoare celor din Cartea virtuţilor, căci aceste
din urmă „se alimentează din Fiziolog când materializează
virtutea sau viciul” (Al. Piru, p. 186). Multe dintre
maximele sau ficţiunile faunei au influenţat literatura
noastră orală, dovadă de prestigiul deosebit al acestor
culegeri.
Romanul popular a contribuit enorm la dezvoltarea
gustului pentru citit, la răspândirea cărţii, în general. În
Cărţi populare şi cultură românească, 1984, Cătălina
Velculescu a urmărit modul în care acestea „se integrează
în complexul vieţii sociale şi îndeosebi al manifestărilor
culturale” (p. 7), inclusiv al legăturilor cu artele plastice.
Romane populare de mare circulaţie, în ordine
aproximativ cronologică, au fost Alexandria, Varlaam şi
Ioasaf, Archirie şi Anadan, romanul grecesc Esopia,
romanele orientale Sindipa şi Halima, romanele
cavalereşti Istoria surpării Troiei şi Erotocritul, Bertoldo,
roman italian, Istoria poamelor etc. Nu are rost să le
prezentăm pe fiecare în parte, să ne oprim pe scurt doar la
52
 Literatura în limba română

două dintre: Alexandria şi Esopia sau Viaţa şi pildele lui

Esop, ele având cea mai mare răspândire în lume.
Alexandria. În cunoscutul său poem Satiră.
Duhului meu, autorul, Grigore Alexandrescu, se întreabă
la un moment dat: „Nu mai eşti tu acela care-n copilărie /
Ştiai pe dinafară vestita – Alixăndrie?”, semn al
răspândirii şi fascinaţiei de care s-a bucurat acest roman
popular. Nicolae Iorga aprecia că Alexandria a fost un
exemplu iar eroul, Alexandru cel Mare, un model pentru
luptele lui Mihai Viteazul şi ale oştenilor săi contra
Imperiului Otoman. În raport de specificul fiecărui neam,
romanul a cunoscut variante. Astfel, după varianta
românească a lui Petru Bart din 1795, Olimbiada, mama
lui Alexandru cel Mare, îi scrie acestuia după plecarea în
campania de cuceriri o scrisoare care prin patetismul ei
aminteşte de o doină de jale cântată de mamă la plecarea
în cătănie a fiului: „şi să ştii, fătul meu, că de când s-au
despărţit maica ta de la tine, de atuncea s-au învrăjbit
sufletul meu cu inima mea, şi eu nu-i pot împăca, ci numai
cu lacrimile, eu, maica ta, mă mângâi. Şi le vărs ziua şi
noaptea, şi eu cuget: vedea-te-voi sau nu te voi mai
vedea?! Ci mă bat cu cugetele ca corăbiile cu valurile
mării! Şi eu n-am pe nimenea în lume, fără numai pe tine.
Ci mă rog, dragul maicăi, şi te jur, pentru Dumnezeu şi
pentru ţâţa de la mine care ai supt, să-mi trimiţi carte.” Şi
versiunile anterioare cunosc această epistolă. Tradus
probabil din secolul al XVI-lea, romanul şi-a legat soarta
de Esopia, căci acelaşi Petru Bart va tipări la puţin timp
după Alexandria acest roman, la Sibiu, sub titlul Viaţa şi
pildele preaînţeleptului Esop. De regulă, tipărirea unuia
atrage după sine pe a celuilalt, până ce Sadoveanu din
ediţia 1956 le va edita împreună. Revenind la Alexandria,
53
Literatura română medievală

să arătăm că prima traducere cunoscută a fost făcut de

preotul Ioan Românul în 1620, din slavă: „Adecă eu mult
greşit şi ticălos popa Ion, din sat din Sâmpetru, scriş
această carte ce se cheamă Alixăndrie… şi mă ustineiiu
cât putuiu şi o scriş să cetească şi să socotiască bine ce
este împărăţie ceştii lumi deşarte şi mângănoasă…”.
Observăm că finalul acestei prefeţe implică pe lângă tema
eroică şi motivul deşertăciunii. Onomastica şi anumite
formule mecanice, stereotipe sunt sârbeşti. Episoadele şi
succesiunea lor sunt, de asemenea, conforme modelului
slavonesc. De copil, Alexandru dovedeşte calităţi
excepţionale: încalecă pe Ducipal, calul năzdrăvan, se
dovedeşte strălucit în mânuirea armelor, împacă pe
Olimbiada, mama sa, cu Filip, tatăl care-i părăsise,
înfrânge tătarii năvălitori şi pe Anarhos împărat, răpitorul
Olimbiadei şi cel ce l-a rănit grav pe Filip, care apoi a şi
murit. Urcă la tron Alexandru. Îi înfruntă în două rânduri
pe solii lui Darie, împăratul perşilor, după care începe
uimitoarea lui expediţie care-l duce până la porţile raiului,
de unde este întors în lume. Prorocul Ierimia îi vesteşte
sfârşitul şi Alexandru se întristează, căzând într-o fază a
dărniciei deosebite, fapt ce-i emoţionează, desigur, pe
cititorii naivi. Un tâlhar este prins şi adus la judecata
împăratului. Întrebat de ce omoară, acesta răspunde: „De
sărăcie, eu omor câte un om şi-mi zic oamenii tâlhar, iar
să mă ierţi, împărate, că tu eşti mai mare tâlhar decât
mine, că ucizi cu miile şi-ţi zic oamenii împărat”.
Bineînţeles că tâlharul fu iertat şi pentru sinceritatea şi
temeritatea sa împăratul îl numi căpitan de oşti. Prorocirea
lui Irimia se advereşte şi Alexandru este otrăvit. Îşi ia
rămas bun de la cei dragi, de la mamă şi soţie, de la
Ducipal, de la cei ce-l înconjurau: „-O, dragii mei viteji şi
54
 Literatura în limba română

împăraţi! Cum luarăm noi toată lumea, şi până la raiu

merseseram şi toate le văzurăm, şi le băturăm, şi eu acum
nu putui scăpa de moartea năprasnică, şi voi vă uitaţi la
mine şi nu-mi puteţi folosi nimică! Ci eu voi merge unde
au mers toţi din veac, iar voi rămâneţi cu Dumnezeu,
dragii mei boieri! şi să ştiţi că ne vom vedea iară la
judecata cea înfricoşată!”. Alexandru e un ambiţios şi
nimic nu-i stă împotrivă, nici măcar Por împărat.
Inventarierea celor două oşti şi înfruntarea lor
impresionează prin proporţiile covârşitoare: „Deci puseră
câte douăzeci de arcaşi pe o sută de elefanţi, şi-i aşezară
înainte, şi plecară la război. Alexandru puse înainte o mie
de cămile tot cu clopote, şi două mii de catâri tot cu
clopote; iară elefanţii se spăimântară de vuiet şi săriră
înapoi şi loveau oastea lui Por, şi se rupseră podurile, şi
omora pe toţi arcaşii. Iară oştile se loviră de faţă şi se
tăiară până sara şi se dete Por înapoi, şi trecu apa
Eufratului, şi puse tabăra acolo şi sparseră podurile; şi
pieriră acolo de-ai lui Por patru mii de mii, şi de-ai lui
Alexandru zece mii”.
Înfruntarea directă dintre el şi Por împărat pare o
secvenţă extrasă dintr-un roman cavaleresc, din timpul
turnirului: „Şi îşi luă platoşa şi îşi puse coiful în cap,
apucă suliţa şi încălică pe Ducipal, şi ieşi din mijlocul
oştilor. Şi se întâlni cu Por; şi se izbiră cu suliţele, şi se
frânseră suliţele, şi scoaseră buzduganele şi se loviră de
câte zece ori în cap. Por scoase sabia”. Până la urmă îl
dovedi pe împăratul Indiei cu hangerul. Cu acelaşi hanger
se înjunghie şi Ruxandra, soţia lui, după moartea
împăratului. Un fel de epilog arată ce s-a întâmplat cu
bunii lui tovarăşi: “Şi astfel se săvârşi marele împărat
Alexandru la Alexandria cetate; şi rămase împărat acolo
55
Literatura română medievală

Ptolemei şi fu împărat înţelept pe lume, şi Olimbiada se

săvârşi la împăratul cu cinste. Iar Antioh împărăţea în
India lui Por. Şi Filon împărăţea în Persia cu cinste. Iar
Antigon împărăţea Râmul şi tot Apusul. Şi fură patru
împăraţi mari peste toată lumea, în zilele lor binecuvântaţi
de Dumnezeu”. Pe latura eroică pentru omul simplu
Alexandru era modelul ideal.
Esopia (Viata şi pildele lui Esop) a fost tradusă de
„Costea Dascălul de la biserica Şcheilor din Braşov, care-
şi îndulcea vremea transcriind pentru sine şi alţii romanul
cu anecdote hazlii şi adesea pipărate al lui Sindipa
filosoful” (Nicolae Cartojan, Cărţile populare, p. 313).
Frigian de origine, Esop ajunge până la urmă sclav al
filosofului Xantus care îl va elibera mai târziu. Viaţa lui
plină de aventuri şi neprevăzut se va sfârşi tragic: într-o
călătorie în Grecia îi batjocoreşte într-o fabulă pe
locuitorii cetaţii Delfi pentru că nu i-au făcut o primire
conformă prestigiului său enorm. Nedorind ca Esop să le
păteze numele prin alte oraşe, ei îl acuză, printr-un
aranjament, că este hoţ de odoare sfinte, îl închid şi apoi îl
aruncă într-o prăpastie.
Fabulele atribuite lui Esop s-au înmulţit în timp şi
în raport de cultura popoarelor unde au fost tălmăcite.
Multe dintre ele se întâlnesc şi în alte cărţi. Ele au fost
exemple pentru educaţia morală a oamenilor, în special a
tinerilor, şi la curtea lui Constantin Brâncoveanu pe lângă
Biblie, Homer, Plutarh etc. se discutau şi fabulele
esopiene la Academia grecească din Bucureşti. Versiunea
lui Costea dascălul cuprinde numai viaţa lui Esop, alte
ediţii completează viaţa cu numeroase fabule. Unele au
intrat în literatura orală, altele au fost subiecte pentru
picturi murale.
56
 Literatura în limba română

Isteţimea minţii lui Esop este pecetea fiecăreia

dintre micile naraţiuni. La o masă oferită prietenilor,
Xantus îl trimite pe Esop să ia din piaţă ce-i mai bun.
Sclavul cumpără limbi şi le serveşte diverse feluri de
mâncări tot din limbi. Certat de stăpân, Esop se explică:
„Îţi mulţumesc, stăpâne, că mă dojeneşti înaintea atâtor
oameni învăţati, şi pe care îi rog să-mi spuie, ce este mai
bun şi mai frumos în viaţă? Nu este oare limba, căci toată
învăţătura şi filosofia prin ea se arată şi se învaţă? Dările
şi luările, neguţătoria, închinăciunile, laudele şi chiar
muzica – prin ea se fac. Prin ea se fac nunţile, se zidesc
cetăţile, se mântuiesc oamenii, şi pe scurt: toată viaţa
noastră prin ea stă. Aşadar, nimic nu este mai bun decât
limba”. A doua zi, în aceeaşi componenţă fiind, filosoful
îşi trimite din nou sclavul la piaţă cu ordin să cumpere ce e
mai prost şi mai rău. El cumpără tot limbi şi la protestul
musafirilor se disculpă astfel: „Şi ce e vreodată mai rău
decât limba, o stăpâne? Au nu prin ea se strică cetăţile?
Au nu prin ea se omoară oamenii? Au nu toate minciunile,
blestemele şi jurămintele strâmbe se fac într-însa? Au nu
căsătoriile, domniile şi împărăţiile se strică prin ea? Pe
scurt: toată viaţa noastră prin ea se umple de nenumărate
răutăţi!”. Dintre pilde, amintim câteva cu circulaţie mai
redusă în literatura noastră orală şi cultă. Vulpea intră în
atelierul unui sculptor în ipsos şi luând un cap frumos
lucrat, cizelat, zise: „- O, ce cap frumos! Păcat numai că n-
are creieri. Învăţătura: aceasta ne arată pe oamenii frumoşi
la trup, dar fără duh”. Sau pilda cu pescarii care nu prind
nimic şi când se pregătesc de plecare, un peşte gonit de
alţii mai mari cade în barca ghinioniştilor până atunci
pescari. Multumiţi şi voioşi, aceştia se întorc spre casă. La
sfârşitul micii naraţiuni este dată şi învăţătura, cum se
57
Literatura română medievală

întâmplă la toate fabulele: „De multe ori norocul aduce

ceea ce meşteşugul nu poate da”.

UMANISMUL ROMÂNESC
Rădăcinile umanismului se găsesc în antichitatea
greco-latină, „unde paideia – adică educarea spiritului prin
cultivarea filosofiei şi a ştiinţei (n.n.) -, cu ideea
fundamentală, formativă, a perfectabilităţii fiinţei umane,
şi ciceroniana humanitas pun bazele unui sistem educativ
şi ale unei filosofii despre om care vor deveni tipic
europene, integrate unei viziuni traţionaliste
antropocentrice despre lume” (cf. Dicţionarului de
termeni literari, coordonator Al. Săndulescu, 1976, p.
145). Istoria umanismului este legată de Renaşterea
europeană, prin urmare de secolul al XV-lea şi al XVI-lea,
în special. Învăţarea limbilor moarte, greaca şi latina, a
literaturii şi sistemelor filosofice antice, căutarea şi
stabilirea unor modele au determinat adoptarea unei
atitudini comune, dincolo de orice barieră privind
apartenenţa la vreo naţie. Petrarca, considerat primul
umanist, Marsilio Ficino, cel mai cunoscut comentator al
operei lui Platon, Lorenzo de Medici, discipolul său, Pico
della Mirandola, autorul celebrei De hominis dignitate,
Thomas Morus, Erasmus din Rotterdam, considerat prinţul
umaniştilor, Rabelais, fascinat de „omul, această lume!”
etc şi-au propus să proiecteze omul dincolo de limitele
impuse de virtute şi frumuseţe, în libertate. Se depune o
activitate intensă în descoperirea manuscriselor,
traducerilor, comentarea de texte, editarea unor autori în
ediţii critice, începutul filosofiei religioase într-o
perspectivă marcată de spiritul laic, urmată de Reformă,
laicizarea interpretării istoriei. Renaşterea europeană se
58
 Literatura în limba română

stinge treptat în secolul al XVII-lea urmare a unor mari

conştiinţe care şi-au trăit drama neîmplinirii, ca Leonardo
da Vinci şi Michelangelo, ori Shakespeare, Cervantes etc.
Despre Renaşterea românească sunt de amintit
scrierile lui P.P. Panaitescu Începuturile şi biruinţa
scrisului în limba română, 1965, capitolul „Umanismul
romanesc în secolul al XVII-lea”, Zoe Dumitrescu-
Busulenga – Valori şi echivalenţe umaniste, 1973, Al.
Duţu - Umanişti români şi cultura europeană, 1974,
Mircea Muthu – Literatura română şi spiritul sud-est
european, 1976, Dan Horia Mazilu – Literatura română în
epoca Renaşterii ş a.
Fără să considerăm că putem vorbi în cultura şi
literatura noastră despre o Renaştere de tip programatic,
nu putem ignora manifestări umaniste, începând chiar cu
secolul al XVI-lea, prin Învăţăturile lui Neagoe Basarab,
marcate, însă, puternic de spiritul religios, ori opera lui
Nicolaus Olahus, primul nostru umanist, despre care am
vorbit anterior, şi sfârşind cu începutul secolului al XVIII-
lea prin Dimitrie Cantemir, spiritul sintetizator al
umanismului renascentist românesc. Am amintit despre
acţiunea, utopică în raport cu realităţile locului şi timpului,
de înfiinţare a şcolii şi bibliotecii latine din Cotnari,
coordonate de Johann Sommer, umanist sas. Trebuie
menţionat şi Petru Cercel, care a domnit între 1583-1585,
cu îndrăzneţe vise culturale dar sfârşind tragic în
Constantinopol. Umanismul nostru este unul târziu faţă de
cel european, manifestându-se prin anumite atitudini în
secolul al XVII-lea, în special.
S-au tipărit Pravila de la Govora, 1640, din
slavonă, şi Biblia tradusă integral, tipărită la Bucureşti,
1688, datorită domnitorului Şerban Cantacuzino. E de
59
Literatura română medievală

semnalat atitudinea faţă de romanitatea noastră şi

latinitatea limbii, la Grigore Ureche, Miron Costin,
Dimitrie Cantemir. În Letopiseţul Ţării Moldovei, Grigore
Ureche susţine: „de la râmleni, cele ce zicem latină, pâine,
ei zic panis, carne, ei zic caro, gaină, ei zicu galena,
muieria, mulier, fămeia, femina, părinte, pater, al nostru,
noster şi altile multe din limba latinească că de ne-am
socoti pre amănuntul, toate cuvintele le-am înţelege”. În
De neamul moldovenilor ori în Cronica polonă Miron
Costin este şi el preocupat de originea limbii noastre. Mai
mult, în spirit renascentist laudă rolul cărţii: „că nu iaste
alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului
zăbavă decâtu cetitul cărţilor”, înţelege rolul istoriei ca
ştiinţă şi responsabilitatea istoricului. Condamnând
„basnele” interpolatorilor, cronicarul mărturiseşte: „Eu,
iubite cetitoriule, nicăierea n-am aflatu nici un istoric, nici
latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie cu
ce dragoste pururea la istorii, iată şi până la aceasta vârstă,
acum slăbită… Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”.
În Cronica polonă face şi un fel de glosar de cuvinte
având origine latină. „Este aceasta – afirmă Elvira
Sorohan, (p. 98) – un început al ştiinţei etimologiei…
Ideea de a face filologie comparată pe unul şi acelaşi
cuvânt latin, evoluat în mai multe limbi romanice, o
avansează abia Dimitrie Cantemir în Descriptio
Moldaviae şi va fi continuată de Şcoala Ardeleană”.
Remarcabilă rămâne personalitatea lui Nicolae
Milescu, ştiutor de greceşte şi latineşte, occidental în felul
său, amator de cunoaştere şi autor al unui Jurnal de
călătorie, în urma misiunii diplomatice din China. Aici
gândirea lui de om al Renaşterii se aplică mentalităţii
asiatice. Descrierea Chinei, fără să fie originală în
60
 Literatura în limba română

totalitate, poartă amprenta acestui umanist, obligat şi

datorită lui, şi datorită intrigilor să se expatrieze,
europenizându-l pe Petru cel Mare.
Umanist de seamă este şi stolnicul Constantin
Cantacuzino, erudit aflat în apropierea lui Dimitrie
Cantemir şi având cea mai bogată şi selectă bibliotecă a
vremii. A studiat la Padova. Este autorul Istoriei Ţării
Româneşti întru carea să cuprindă numele cel dintâi şi
cine au fost locuitorii ei atunci şi apoi cine o au mai
descălecat şi o au stăpânit şi în vremile de acum s-au tras
şi stă. Din lungul titlu explicativ cititorul îşi dă seama de
intenţiile cărturarului. Istoria este privită în chip umanist,
adică un îndreptar moral: „pentru ca să putem şi traiul
vieţii noastre a tocmi” şi ca factor de cultură: „fără istorie
nu numai de râsul altora şi de ocară suntem, ci şi orbi,
muţi, surzi suntem de lucrurile şi faptele celor mai de mult
ce într-acest pământ s-au întâmplat”. Gândeşte istoria
critic şi îşi exprimă nemulţumirea faţă de precaritatea
izvoarelor şi sub raportul obiectivităţii. Vorbind despre
unitatea de origine a românilor din toate cele trei mari
provincii, scrie: „însă rumânii înţeleg nu numai cestea de
aici (din Ţara Românească, n. n.), ce şi den Ardeal, carii
încă şi mai neaoşi sunt şi moldovenii şi toţi câţi şi într-altă
parte se află şi cu această limbă, cum s-au zis mai sus
(vlah, n. n.), iară toţi unii sunt. Ce dacă pe aceştia, cum
zic, tot români îi ţinem, ca toţi aceştia dintr-o fântână au
izvorât şi cură”. Ca şi Miron Costin combate „basna” de
„neruşinare” a lui Simion Dascălul, considerând că, din
contra, românii veniţi în Dacia erau de „mari neamuri”.
Prin Dimitrie Cantemir se atinge punctul cel mai
înalt al umanismului românesc. În egală măsură el poate fi
revendicat şi de iluminişti, aceştia găsind în câteva dintre
61
Literatura română medievală

teoriile lui suportul unor afirmaţii. Dacă Lucian Blaga l-a

numit „un fel de Leibniz al nostru, de o multilateralitate
uimitoare în activitatea lui ştiinţifică, literară, artistică,
politică”, G. Călinescu îl consideră „Lorenzo de Medici al
nostru”. Caracterul enciclopedic al operei sale este
evident. Prin Logică a dovedit aplecare pentru studiul
raţional al gândirii, şi chiar dacă sistemul său este unul
fizico-teologic, orientarea este spre metodologia
raţionalistă şi experienţă, spre rigurozitatea demersului
demonstraţiei ca bază a cunoaşterii. În Hronicul vechimei
a romano-moldo-vlahilor prinţul cărturar pune în centrul
argumentaţiei dovezile. Ceea ce dă acestei opere
caracterul monumentalităţii nu este atât partea ştiinţifică –
faţă de astăzi posibilităţile lui de cunoaştere au fost extrem
de reduse –, ci ideile. În „Prolegomene”, cartea I, titlul
cărţii expune principalele idei ale Hronicului: „Hronicon a
toată Ţara Românească (carea apoi s-au împărţit în
Moldova, Muntenia şi Ardealul) din descălecatul ei de la
Traian, împăratul Râmului. Aşijderea pentru numele care
au avut odată şi carele are acuma. Şi pentru românii carii
de atuncea intră însă aşezându-să, într-aceaiaşi şi până
acmu necontenit locuiesc”. Se vede clar că trei sunt ideile
ce se desprind din acest titlu lung şi lămuritor: unitatea
naţională, originea românilor, continuitatea lor în Dacia.
Prin primele două el continuă spiritul umanist al
cronicarilor, prin a treia idee pe care o argumentează solid
sau fără baza unor dovezi certe, se distanţează instantaneu
de înaintaşi, fiind cel dintâi care fixează locul românilor în
cadrul istoriei universale, considerându-i moştenitorii de
drept ai culturii şi civilizaţiei clasice. Teoria lui după care
românii i-au nimicit pe daci şi, ca urmare, noi suntem
continuatorii direcţi ai romanilor a fost preluată de
62
 Literatura în limba română

iluminiştii ardeleni. Este o carte scrisă cu metodă.

Varietatea şi mulţimea izvoarelor este importantă,
bibliografia oferind 150 de titluri. Metoda este una de
critică istorică, bazată pe anume canoane, structura cărţii
fiind ordonată de la prolegomene până în final: „Sfârşitul
hronicului pentru vechimea Romano-Moldo-Vlahiii şi lui
Dumnadzeu laudă”.
Dacă în Descriptio Moldaviae fabulosul se desparte
de adevărul ce trebuie să fie un primat într-o asemenea
prezentare, aceasta trebuie pusă doar în seama literatului.
Cantemir nu renunţă la prezentarea adevărului, chit că nu-i
favorizează neamul, fiindcă nu vrea să fie privit de străini
ca mincinos: „Iubirea de ţară mă îndeamnă şi-mi
porunceşte să laud neamul în care m-am născut şi să pun
la lumină pe locuitorii acestui pământ de unde mă trag; pe
de alta parte, iubirea de adevăr se opune şi mă împiedica a
lăuda lucruri pe care dreapta judecată mă îndeamnă să le
critic. Cred că este mai bine pentru ţară să fie puse deschis
sub ochii locuitorilor ei mulţimea de păcate pe care le au
decât că se lase înşelaţi prin linguşiri amăgitoare şi
dezvinovăţiri iscusite”.
Părerea sa în problema cunoaşterii este că
demonstraţia sau, spune el, „arătarea” urmează unei
documentaţii serioase. Raţiunea ajută omul să descifreze
ordinea naturii dar şi de a-şi fixa o finalitate a demersului,
aşa cum se observă în Hronic dar şi în Istoria ieroglifică,
în aceasta omul fiind văzut că având dreptul la „voia
slobodă”, adică la independenţă, la autonomia morală.
Asupra personalităţii voiedvodului cărturar vom
mai reveni.

63
Literatura română medievală

BIBLIOGRAFIE
***Alexandria. Esopia – cărţi populare, 1966
Cantemir, Dimitrie, Divanul, studiu introductiv de V.
Cândea, 1969
Cantemir, Dimitrie, Mic compendiu asupra întregii
învăţături a logicii, 1995
Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, 1980
***Cărţile populare în literatura românească, ediţie şi
studiu introductiv de I. C. Chiţimia şi Dan Simionescu, I-
II, 1963
*** Cărţile populare în literatura romaneâscă, I-II, 1974
Ciobanu, Ştefan, Începuturile scrisului în limba română,
1941
Ciobanu, Ştefan, Istoria literaturii române vechi, 1992
Costin, Miron, Opere, ediţia P. P. Panaitescu, 1958
Duţu, Alexandru, Literatură comparată şi istoria
mentalităţilor, 1982
Duţu, Alexandru, Cărţile de înţelepciune în cultura
română, 1972
Gheţie, Ion, Începuturile scrisului în limba română.
Contribuţii filologice şi lingvistice, 1974
*** Liturghierul lui Coresi, ediţia Al. Mareş, 1963
Mihăilă, G., Cultura şi literatura română veche în context
european, 1979
Mihăilă, G., Între Orient şi Occident, 1999
P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba
română, 1965
Piru, Al., Istoria literaturii române de la origini până la
1830, 1977
***Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu
Psaltirile coresiene din 1570 şi 1589, cu o introducere de
Stela Toma, 1976
64
 Literatura în limba română

Simonescu, Dan Romanul popular în literatura română

medievală, 1965
Sorohan, Elvira, Introducere în istoria literaturii române,
1998
Strempel, Gabriel, Copişti de manuscrise româneşti, 1959
Vedinas, Traian, Coresi, 1985
Velculescu, Cătălina, Cărţi populare şi cultura
românească, 1984

65