Opt inovaţii în materie de ştiri

Ştirea e relatarea unui fapt nou sau nou revelat, spune plicticoasa definiţie care se predă în facultăţile de jurnalism. Ca să scape de plictiseală, presa
românească a ieşit însă din cadrele strîmte şi neimaginative ale acestei definiţii, cu o serie întreagă de inovaţii. Cîteva dintre ele ar fi:

1. Știrea-presupunere. Atunci cînd nu ştim exact ce s-a întîmplat, şi mai ales de ce şi cum s-a întîmplat, ne putem ajuta de analişti. Contrar denumirii
lor, analiştii nu sînt aleşi pentru că analizează, ci fiindcă sînt maşinării de presupuneri, pe care le oferă la ţanc, atunci cînd presa e la ananghie. Fie că e
vorba de un furtişag de proporţii din categoria DNA, fie că e vorba de, Doamne fereşte, un incendiu sau ceva asemănător, oamenii cu vorbele la ei vor şti
să meargă „cu certitudine“ la cauze şi la resorturile ascunse ale întîmplării. Ele, resorturile ascunse, sînt întotdeauna Traian Băsescu, pe Antena 3, sau
Dan Voiculescu, pe B1. Fizicienii şi filozofii sînt depăşiţi şi invidioşi pe lanţurile cauzale pe care astfel de oameni ştiu să le scoată la iveală. Ultimul care a
bîjbîit în direcţia asta, dar nu i-a ieşit, a fost Aristotel, cu motorul prim.

2. Știrea-profeție. Ştirile la timpul trecut nu mai interesează pe nimeni, în definitiv toată lumea ştie ce s-a întîmplat. De aceea, presa multilateral
dezvoltată s-a extins în domeniul viitorului şi o face mai ales cu ajutorul politicianului. Spre deosebire de noi, profanii, el, politicianul, ştie întotdeauna
ce se va întîmpla şi ceea ce se va întîmpla este o catastrofă de care sînt responsabili duşmanii lui, ai aceluiaşi politician. Catastrofele sînt din clasa
„România va fi mărunţită-n bucăţi şi păpată de duşmani“, „va ajunge republică sovietică“, „se va transforma în dictatură“ (cu oponentul pe post de
Hitler, bineînţeles) şi altele. Catastrofele ecologice şi sfîrşitul lumii sînt de regulă neglijate, fiindcă e vorba de un popor mai căldicel şi centrist,
hrănească-se doar Remus Cernea şi Noua Dreaptă cu ele.

3. Știrea-acuzație. E un fel de profeţie întoarsă pe dos, mai elementară, sau de presupunere care seamănă mai tare a bîtă discursivă. De data asta,
faptele există, dar nu şi vinovatul. Acesta e servit pe tavă în diferite încîlceli conspiraţioniste, de genul „toate firele duc la…“. Ca să ajungi la vinovat nu-
ţi trebuie decît să ştii cine e bun pe lumea asta (ai noştri) şi, mai ales, cine e rău (ai lor). Odată catastrofa şi omul rău ştiute, legătura dintre ele e la
mintea cocoşului.

4. Știrea-minune. În ultima vreme, conţine tot mai des numele Arsenie Boca, după ce, acum ani de zile, era despre cetăţeni gen Mudava, sfinţi ajunşi în
stadiul de moaşte şi alţii. Prea multe nu putem spune despre minuni, cu excepţia faptului că se petrec pe ascuns, din motive obscure, în colţuri de lume
greu de găsit. De ce n-ar apărea ele în Piaţa Universităţii sau în faţa Ateneului e greu de ştiut, cu excepţia faptului că, dacă s-ar petrece în buricul
tîrgului, ar mai trebui şi martori, şi altele.

5. Știrea-sperietoare. Spre deosebire de ştirea-profeţie, e mai puţin despre oameni şi despre vină, cît despre fenomene naturale. Vedeta ei e asteroidul
care trece la cîteva zilioane de kilometri de pămînt, dar o va coti la stînga la intersecţia cu Mercur şi va lovi-n peluza de la Dinamo. Sperietorile nu sînt
însă doar din clasa macro, planetară, ci şi minuscule, de felul organismelor care ne intră-n sînge şi ne transformă în zombi. De aici, posibilităţile de
combinare cu sfinţi care lăcrimează şi politicieni răi sînt multiple.

6. Știrea de week-end. Apare atunci cînd nu numai ţara, ci şi jumătate din angajaţii televiziunii sau ai site-ului sînt, evident, în week-end. Ea, ştirea de
week-end, se întîmplă la mare, dacă e cald, sau la munte, dacă e zăpadă. Conţine mai tot timpul cîteva vorbe despre vreme, care e bună sau rea şi, cum
se ştie, e un subiect inepuizabil şi foarte interesant de discuţie. Atunci cînd nu e nici cald, nici frig, ştirea de week-end se întîmplă la supermarket, unde,
la drept vorbind, nu se întîmplă nimic, dar măcar e nişte lume care îşi face cumpărături, că asta fac oamenii la sfîrşit de săptămînă.

7. Știrea-neștire. Spre deosebire de toate variaţiunile de mai sus, care caută impactul la public, ea urmăreşte altceva, să umple nişte minute din jurnalul
TV respectiv. Ştirea-neştire e un calcul ratat, despre care am mai vorbit, fiindcă mă scoate din sărite: reporterul e trimis la Curtea Supremă cu tot cu SNG
(echipamentul de transmisie) fiindcă Elena Udrea, Costică Voicu sau altcineva vrea să iasă din puşcărie. Dar, surpriză, în 99 de cazuri din 100, Curtea
Supremă îi ţine la răcoare pe cei de mai sus, aşa că reporterul nu are ce să spună, decît că „rămîn(e) în arest“. În vremuri mai agitate politic, ştirea-
neştire se iveşte pe la Parlament şi sediile partidelor, atunci cînd Cioloş, Ponta, Băsescu şi alţi politicieni care nu sînt în momentul de faţă la Curtea
Supremă intră sau ies pe o uşă şi toată lumea se repede cu microfoane la ei. Politicienii respectivi nu au nimic de spus – lucru previzibil şi el – şi aruncă
lateral cîteva vorbe, din care microfoanele aflate în îmbulzeală culeg cel mult o jumătate. O jumătate din această jumătate nu se aude pe post, fiindcă
regia nu a apucat să comute în locaţie, dar nu contează: analiştii aflaţi în studio ca să dezbată o temă de politică externă, una mondenă sau încălzirea
globală vor fi pisălogiţi cu întrebări de politică internă şi vor avea despre ce să discute încă 40 de minute, cît a mai rămas pînă la fix.

8. Știrea-nimic. Nu trebuie confundată cu ştirea-neştire. Din ştirea-neştire afli cel puţin că un lucru sau altul nu s-a întîmplat. Din ştirea-nimic nu afli
nici că s-a întîmplat, nici că nu s-a întîmplat. E aporetică rău de tot, undeva sub logica binară, cea cu „da“ sau „nu“, după care ne ghidăm deciziile şi
faptele, de regulă. Pare un animal ciudat, dar ţineţi-o minte şi căutaţi-o: o să vă împiedicaţi de ea mai curînd decît credeţi.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni(Humanitas, 2009).