Iulian COMANESCU | Oameni şi etichete

Copiii şi televizorul
Înțelepciunea comună spune că nu e bine să-ți laşi copiii să se uite la televizor, cel puțin nu prea mult. Specialiştii confirmă acest lucru, dar cu o serie de
precizări, pe care noi, poporul deținător de copii, merită să le ştim.

Probabil cea mai citată în materie este recomandarea Academiei Americane de Pediatrie (AAP), care spune că, în cazul copiilor şi al adolescenților,
consumul de media ar trebui limitat la două ore pe zi. Recomandarea e drastică, mai ales în cazul copiilor mai mari. Trebuie văzut şi contextul: consumul
zilnic de media al copiilor e de nu mai puțin de şapte ore în SUA. Probabil, la noi acelaşi consum e ceva mai mic, fiindcă singura cifră pe care am găsit-o,
referitoare la adulți, e de şase ore. Dar, în orice caz, considerabil.

DE ACELASI AUTOR
Ziua Națională, PRO TV şi Occupy Pache Protopopescu
Intoxicări, minciuni, prostii
Opt inovații în materie de ştiri
Dezinformările care au prins viteză
Ce li se poate întîmpla copiilor care se uită la TV? Tulburări de atenție, dificultăți de învățare, probleme cu somnul şi cu alimentația, care pot merge pînă
la obezitate. Dacă ne uităm mai atent la ceea ce spune AAP, vedem că problema copiilor care se uită la televizor e mai degrabă cea a adulților care se
uită la televizor împreună cu copiii, lăsați în plata Domnului alături, pe canapea. Orice părinte ştie că ecranul TV e o modalitate rapidă şi sigură de a
linişti copilul şi tinde să-l lase să se uite, cu sau fără el, la diferite programe, chiar de la vîrsta la care nu le înțelege aşa cum au fost gîndite. Simpla
companie sau eliminarea programelor violente şi de altă natură nu e în acest caz supraveghere.
Copilul lăsat baltă, chiar fără intenție, în fața ecranului dezvoltă acea atitudine numită la adulți cartof de canapea. Este expus unui gen de stimulare
vizuală agresivă, tipică pentru montajul alert de televiziune din ziua de azi, fără sens în cazul lui. El nu mai relaționează nici cu persoanele din jurul lui,
nici cu obiectele – jucării sau lucruri pe care le ia drept jucării, cu care îşi construieşte abilitățile perceptuale şi ideile despre lume. Care nu-s chiar atît
de limitate la simțuri pe cît par, fiindcă, de pildă, Jean Piaget susținea că relația de cauzalitate este o achiziție intelectuală care apare în momentul în
care copiii de vîrstă fragedă realizează reversibilitatea traseelor pe care le fac într-o cameră de joacă.

De aici reiese că o oră petrecută de copil în chip de cartof de canapea, singur (chiar dacă în vecinătatea adultului), în fața unui program pe care nu îl
înțelege, nu e în nici un caz echivalentă cu o oră în fața unui program adecvat, educativ, în care adultul ghidează copilul, oră care ar putea fi,
dimpotrivă, benefică. Există aşa ceva?

rec repede peste canalele tipice pentru copii, fiindcă discuția despre caracterul violent al multor desene animate care se difuzează acum e prea
cunoscută pentru ca să o mai reluăm. Mă opresc cu Telecomanda pe ceva diferit, Baby TV, un post prezent şi în oferta furnizorilor români de cablu. E clar
că Baby TV – ca şi concurentul lui mai puțin cunoscut în România, BabyFirst – e ceva diferit de rest. Programe pentru bebeluşi, aşa cum se găsesc şi pe
DVD-uri cu eticheta „educativ“. S-ar părea că am ajuns în raiul televiziunii pentru copii, fiindcă ideea, relativ nouă pe piața globală, datează din 2003 şi
se datorează unei israeliene, pe nume Maya Talit, care şi-a dorit, împreună cu familia ei, un canal pentru preşcolari. A început să gîndească grila pe
vremea cînd era însărcinată şi postul a prins viteză în 2007, cînd a fost achiziționat de Fox Corporation a lui Rupert Murdoch. În momentul de față, totul
pare în regulă, fiindcă Baby TV se difuzează în peste 100 de țări şi se transmite în 18 limbi.

Contraargumentul îl găsim, însă, în Franța. Conseil Supérieur de l’Audiovisuel, CNA-ul franțuzesc, a interzis în 2008 crearea, în Franța, a programelor
pentru copii cu vîrste mai mici de 3 ani, ceea ce înseamnă că Baby TV şi BabyFirst TV trebuiau difuzate cu un avertisment referitor la problemele pe care
le pot cauza.

Diferite asociații cu prestigiu ştiințific şi social se opun televiziunii pentru copii din diferite motive. Trecem din nou peste caracterul educativ al
programelor, fiindcă interesantă e discuția despre mesajele publicitare. Există grupuri de presiune care îşi doresc interzicerea reclamelor pentru copii,
care e lege în unele țări, în timp ce, la noi, e limitată doar folosirea copiilor în reclame. Un prim şi previzibil motiv e acela evident că preşcolarii, şi chiar
şcolarii, nu au discernămîntul necesar pentru a interpreta ca atare mesajele promoționale, iar aici adulții pot contribui cu explicații referitoare la marke-
ting şi advertising, chiar în prezența unor astfel de reclame. Există însă şi o problemă a mesajelor nepromoționale, dar cu încărcătură etică sau
ideologică.

Acum cîțiva ani, mi-am surprins copilul de vreo cinci ani dondănind ceva despre Romeo şi dragostea care nu aduce fericirea, pe care, în schimb, banii o
aduc.Habar n-aveam de unde ştia de Romeo al lui Shakespeare şi proverbe cu bani şi fericire, dar dumneavoastră s-ar putea să ştiți: reclama aceea
amuzantă, pe care nu reuşesc să o regăsesc. Era polemic-amuzantă, o glumă reuşită, chiar, dar numai dacă ai citit Shakespeare sau măcar ştii
despre Romeo și Julieta dintr-o sursă intermediară. Fără Shakespeare, mesajul era simplu, consumist la modul exagerat şi chiar filozofic, atîta cît poate fi
consumul ca panaceu o filozofie.

Nu trebuie să fii specialist în ştiințe cognitive ca să ştii că pauzele de publicitate sînt unul din segmentele preferate ale copiilor sub 7-8 ani, în programele
TV, fiindcă duratele de 30 de secunde ale reclamelor şi caracterul lor bombastic-colorat sînt perfecte pentru attention span-ul şi preferințele aceloraşi.
Posibil, o oră de TV fără reclame e mult mai bună – sau mai puțin rea – decît o oră de TV cu 12 minute de reclamă, cît prevăd reglementările din România.
Dar se mai uită copiii la ea?
Desigur, un articol de gazetă nu poate conține nici toate datele problemei, nici toate răspunsurile. Tot ceea ce am înşirat mai sus nu a avut decît scopul
de a vă convinge, dacă era cazul, că problema există. Și că soluțiile ei sînt, în mare măsură, la adult.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni(Humanitas, 2009).