Curs 2 - 4 - 6 – 8 - 10 - 12 - 14

Arhitectura perioadei moderne pe teritoriul României: evoluție stilistică

Arhitectura până la al doilea război mondial

Secolul al XIX-lea: Primele manifestări ale modernităţii

Pătrunderea ideilor Luminismului (sfârșitul secolului XVIII), revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821),
pacea de la Adrianopol (1829) au marcat începutul epocii moderne, percepută de contemporani ca o
„renaștere”. Modernizarea generală a societății românești, purtând semnele specifice ale trecerii rapide
de la vechea ordine agrară la noua ordine capitalistă şi ale deschiderii din ce în ce mai largi către
civilizaţia occidentală, s-a reflectat în arhitectură, unul dintre instrumentele culturale ale acestei
modernizări, printr-o reorientare către asimilarea rapidă şi programatică a valorilor arhitecturale
europene. Deşi există semne anterioare, se poate considera că evoluţia modernă a arhitecturii româneşti
începe odată cu „Regulamentele Organice” (1832), pentru ca, după Revoluţia de la 1848, Unirea din
1859, instaurarea monarhiei constituţionale (1866) şi câştigarea independenţei (1877), să se desfăşoare
într-un ritm foarte accelerat, arzând etapele fireşti de evoluţie şi căutând să asimileze şi să aplice
orientările arhitectural-urbanistice europene în vederea unei conştient urmărite sincronizări.

În consecinţă, atât nou născutul discurs teoretic, cât şi practica, sunt marcate, de o neobişnuit de
activă suprapunere de tendinţe stilistice. Acest sincretism de tendinţe, care devine una dintre
dimensiunile esenţiale ale modernităţii arhitecturii româneşti, este obținut şi întreţinut nu numai de
această absorbţie rapidă, ci şi de volumul mare de construcţii care se realizează în această perioadă,
având în vedere faptul că oraşele româneşti moderne se constituie tot atunci. O a doua dimensiune
esenţială a dezvoltării moderne a arhitecturii româneşti, devenită explicită abia către sfârşitul secolului al
XIX-lea, se referă la fondul cultural pe care se grefează această evoluţie şi rezidă în fractura culturală
dintre occidentalizare/modernizare (asimilarea noilor valori produse de civilizaţia industrială vest-
europeană) şi autohtonism / tradiționalism (păstrarea vechilor valori ale ordinii agrare şi ale sud-estului
ortodox).

Transformările politice, economice şi sociale declanşate după 1821 şi accelerate după Unirea din 1859,
la care se adaugă voinţa de sincronizare culturală, s-au tradus în activitatea constructivă prin câteva
aspecte esenţiale:

1) apariţia de noi tipuri de clădiri/programe de arhitectură (imobile de locuinţe plurifamiliale, gări,

clădiri administrative, pentru învaţământ, de spectacol, industriale, comerciale, hoteluri etc.);

2) importul şi asimilarea noilor materiale şi tehnologii de construcţie (metalul şi betonul armat,

aplicate la început la construcţii de geniu civil şi industriale, apoi la toate tipurile de construcţii şi având
ca finalitate formarea unor serioase antreprize moderne de construcţii);

3) necesitatea exprimării prin arhitectură a noului etos modernizator.

(Urbanism si sitematizare) - La acestea se adaugă dezvoltarea fără precedent a oraşelor, constând atât
în modernizarea celor existente (prin înlocuirea fondului construit considerat necorespunzător, limitarea
extinderii necontrolate a suprafeţei, adaptarea structurilor stradale la noile funcţiuni şi ierarhizarea lor,
densificarea construitului, creşterea nivelului de înălţime - în mod special în centru -, zonificarea
funcţională, construirea şi punerea în evidenţă a clădirilor reprezentative, crearea unui nou tip de
reprezentativitate urbană etc.), în restructurarea radicală a altora (Giurgiu, Brăila), cât şi în edificarea de
noi oraşe pe plan prestabilit (Turnu Severin, Turnu Măgurele etc.). Odată cu „Regulamentele Organice”
se instituie şi se perfectionează formele şi instrumentele de control urban care vor administra
modernizarea urbană. Ele atestă oficial (prin regulamente şi legi urbanistice, planuri directoare etc.)
cristalizarea treptată şi evoluţia unei voinţe constructive şi a unei gândiri urbanistice din ce în ce mai clar
orientate funcţional şi formal. Bucureştiul, cu semnificaţia de capitală a noului stat național (1859),
devine şi rămâne pentru multă vreme nu numai principalul teatru al operaţiunilor urbane moderne, ci şi
cel mai important focar de iradiere culturală şi arhitecturală din ţară.

Din punct de vedere stilistic, perioada de până la primul razboi mondial este caracterizată prin preluarea
aproape concomitentă a mai multor modele stilistice europene (cu diferitele lor varietăţi locale, în
funcţie de locul de inspiraţie), de la clasicism la eclectism şi ecouri ale Artei 1900, ale căror contradicţii
originare se pierd şi se rezolvă prin semnificaţia unică pe care o capătă pe plan local: toate reprezintă în
anumite măsuri sincronizarea cu Europa.

Stil național - Acestor importuri li se adaugă, începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, căutările
unui stil naţional, cunoscute sub numele generic şi relativ impropriu de neoromânesc. Deşi rezultat din
dorinţa de redefinire identitară, deci în contradicţie cu importul stilistic, neoromânescul este
echivalentul căutărilor formale cu aceeaşi semnificaţie care se manifestă nu numai în Europa acelui
moment, ci şi în întreaga lume contemporană; deci reprezintă - paradoxal - un prim semn al unei reale
sincronizări.

După primul război mondial, căutările unui stil naţional îşi găsesc un adversar „programatic” în noul
import arhitectural din deceniul al III-lea, modernismul; ceea ce reprezintă, în sine, un alt semn al doritei
sincronizări cu Europa. Arhitectura perioadei interbelice se află, atât ideologic, cât şi formal, sub semnul
acestui conflict, care se va ascuţi puternic în anii premergători celui de-al doilea razboi mondial.

Faţă de această schemă de evoluţie stilistică, contextul cultural specific al fiecăreia dintre cele trei
regiuni istorice aduce nuanţe: de exemplu, influenţa clasicistă este în Moldova mai timpurie, mai
puternică şi mai persistentă; pe teritoriul Ţării Româneşti, absorbţia curentelor europene este dominată
la sfârşitul secolului al XIX-lea de filiera franceză; în Transilvania, pe un fond urban mai închegat şi cu o
mai înrădăcinată tradiţie central europeană, dezvoltarea stilistică de până la primul razboi mondial este
mai organică şi urmăreşte îndeaproape arhitectura Vienei imperiale.

( Rolul arhitectului) În privinţa arhitecţilor, aceştia au fost la început străini (din foarte diverse părţi
ale Europei), apoi încep să se afirme şi arhitecţi români, diplomaţi în străinătate (mai ales ai renumitei
Ecole des Beaux Arts din Paris) şi, după 1892 (Societatea Arhitecţilor Români fondează Şcoala de
Arhitectură din Bucureşti, care după doi ani devine instituţie de stat), în România. Se poate spune că
perioada modernă este şi perioada consolidării breslei arhitecţilor români şi a întregului sistem modern
de producţie de arhitectură.

Pe acest fond, după Unirea din 1918, dezvoltarea arhitecturală din cele trei regiuni devine întrucâtva
mai unitară. Această schemă evolutivă va fi întreruptă de cel de-al doilea război mondial.
Modernismul

În deceniul al treilea al secolului al XX-lea, concomitent cu răspândirea şi implementarea lor în toate

ţările europene, în arhitectura românească pătrund ideile şi programul estetic ale Mişcării Moderne. Ele
cunosc atât un mare succes în rândul tinerei generaţii de arhitecţi, cât şi o neaşteptată popularitate în
rândurile burgheziei progresiste, care îşi găseşte în noua arhitectură modul propriu de expresie. Cum
acest moment se suprapune peste lucrări intense de modernizare a Bucureştiului, noua arhitectură este
utilizată mult în zonele centrale, reprezentative ale oraşului, cărora le conferă astfel o imagine generală
modernistă, aspect mai rar întâlnit în alte capitale europene. Ca şi căutările naţionale, noua linie formală
este însoţită de o importantă fundamentare teoretică, publicată în revistele de avangardă, mai ales în
Contimporanul (1922-1932, creat, condus şi finanţat de Marcel Iancu, împreună cu poetul I. Vinea). Din
1931, o interesantă şi substanţială susţinere teoretică vine din partea revistei Simetria (iniţiată şi condusă
de G. M. Cantacuzino împreună cu O. Doicescu, Matila Ghyka, Tudor Vianu, P. E. Miclescu, Marica
Cotescu, Haralamb Georgescu). Ideologia şi vocabularul formal ale Mişcării Moderne sunt, însă, adaptate
circumstanţelor locale, apărând astfel nuanţele specifice ale modernismului românesc: astfel, chestiunea
locuinței ieftine, a oraşului funcţionalist, vocaţia socială şi orientarea de stânga - care reprezintă nucleul
ideologiei originare - sunt mult atenuate, locul lor fiind luat de dezbaterea estetică. Caracterul progresist
al modernismului românesc rezidă în special în înlocuirea „vechilor estetici” cu „noua estetică”,
chestiune care exprimă - adesea foarte incisiv - voinţa de aliniere la Europa occidentală, în conflict făţiş
cu închiderea în interiorul tradiţionalei ordini agrare idealizate şi a spiritualităţii ortodoxe, ambele ostile
modernizării de inevitabilă provenienţă occidentală. Astfel, incisivitatea „revoluţionară” a mişcării
moderne româneşti apare mult îmblânzită, deşi, în contextul local al deceniului al 4-lea, noua estetică şi
semnificaţia ei capătă dimensiuni „eroice” în conflictul ascuţit cu tendinţele naţionaliste. Acest transfer
ideologic al socialului în estetic nu exclude însă un raţionalism de fond, neostentativ, dar foarte manifest
în arhitectura acestei perioade.

Modernismul românesc (ca şi mişcările locale de avangardă de care este foarte legat) încearcă să
sintetizeze, sub semnul pragmatic al aplicabilităţii imediate, diverse tendinţe formale ale Mişcării
Moderne. Rezultatul este o arhitectură elegantă, cu un redus caracter experimental, mai apropiată de
modernismul temperat al arhitecturii pariziene din acea perioadă (cu evidente împrumuturi de factură
Art-Deco), decât de liniile radicale promovate de neoplasticişti, contructivişti, şcoala de la Bauhaus sau
Le Corbusier. Mai rar, mai ales în arhitectura lui Marcel Iancu, apar clare orientări de factură
expresionistă. Pe măsura evoluţiei în timp, apare tot mai evidentă şi influenţa arhitecturii fasciste italiene
(mai ales în arhitectura expoziţiilor proiectate de Horia Creangă, în arhitectura monumentală a lui Duiliu
Marcu etc.). Din cauză că preocuparea pentru o arhitectură economică este foarte redusă, o altă
trăsătură formală definitorie a modernismului românesc constă în utilizarea de materiale scumpe, de
bună calitate, ceea ce nu este tipic pentru Mişcarea Modernă, dar asigură construcţiilor o remarcabilă
rezistenţă în timp. (Este vorba despre rezistenţa la uzură şi la lipsa de întreţinere de după cel de-al
doilea război mondial, pentru că, pe de altă parte, datorită folosirii unor standarde de calcul inadecvate
acestei zone seismice, rezistenţa lor structurală este necorespunzătoare, ceea ce le-a şi expus distrugerii
la cele două cutremure mari prin care au trecut). Din aceste perspective, se poate spune că, raportat la
nucleul dur al Mişcării Moderne europene, modernismul românesc al acestei perioade este un
modernism „impur”, ceea ce nu îi diminuează calităţile, ci impune numai un studiu critic mai nuanţat. De
altfel, cazul nu este singular printre ţările care, ca şi România, au importat ideile şi formele mişcării.

Principalele figuri ale modernismului românesc sunt Horia Creangă, exponentul liniei formale celei mai
coerente şi cel care impune, prin lucrări mari şi de succes, arhitectura modernă în România şi întreprinde
un travaliu consecvent de modernizare a tipologiei imobilului de raport (imobilul ARO, Bulevardul
Brătianu, 1929-1931 şi cinematograful - 1934, imobilul Otulescu, 1934-1935, imobilul Malaxa - 1935-
1937, vilele Bunescu - 1932, Cantacuzino - 1934, stadionul ANEF - 1933-1939, uzinele Malaxa - 1931-
1932 şi 1936-1939, halele Obor - 1937, din Bucureşti, palatul Culturii de la Cernăuţi - 1935-1937 etc.);
Marcel Iancu, pictor, arhitect şi publicist, singurul care este legat de mişcările de avangardă europene
(co-fondator al mişcării Dada, Zürich, 1916) şi care introduce programatic ideile Mişcării Moderne în
revista Contimporanu (imobilele Herman Iancu - 1926, Clara Iancu - 1931, Gold - 1934, Bazaltin - 1935,
Haimovici - 1937, vilele Fuchs - 1929, Chihăescu - 1930, Iluţă - 1931, Wexler - 1931, Juster - 1931, Reich -
1937, ştrandul FSSR - 1929, în Bucureşti, sanatoriul Popper/Predeal -1934 etc.); şi George Matei
Cantacuzino, personalitate culturală de mare cuprindere şi autor al unei teorii de arhitectură originale
(chiar dacă exprimată sub formă eseistic-poetică), exponentul unui palladianism modern (hala de
avioane a uzinei IAR/Brasov, vila Ariana/Eforie, hotelul Belona/Eforie etc.). Acestora li se alătură Duiliu
Marcu, cu mari investiţii publice (Casa de credit şi asigurări a magistraţilor - 1935-1937, Biblioteca
Academiei - 1936-1937, Administraţia autonomă a monopolurilor statului - 1934-1941, Academia
Militară, Ministerul de externe, piaţa alimentară de la Buzău, numeroase imobile de raport şi vile etc.),
precum şi alte nume reprezentative, cum ar fi: Paul Emil Miclescu (uzinele Ford, Bucureşti - 1930-1932),
Grigore Ionescu (sanatoriul Toria/Covasna - 1933-1934), Octav Doicescu (clubul nautic de la Snagov),
Henriette Delavrancea-Gibory, Ion şi Tiberiu Niga etc. În general, se poate afirma că moderniştii români
aleg din evantaiul ideologic al Mişcării Moderne europene numai anumite dimensiuni: cea estetică şi cea
raţionalistă, pe care le aplică în modernizarea tipologică şi stilistică.

În chestiunea oraşului, se optează cu precădere pentru alte modele de dezvoltare urbană decât cele
propuse de Mişcarea Modernă. Astfel, pentru clarificarea şi ierarhizarea circulaţiei şi pentru sublinierea
reprezentativităţii zonei centrale, se continuă politica urbană derivată din operaţiile practicate de
Haussmann asupra Parisului (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), în care principalul instrument al
edificării este imobilul de raport (o tipologie de locuinţe colective, împrumutată probabil tot din modelul
parizian) care, după Regulamentul din 1897, începe să înlocuiască vechile tipologii; în timp ce, pentru
parcelările de locuinţe ieftine/populare şi de vile se folosesc principii derivate din practica oraşului-
grădină european.

Rolul arhitectului in circulatia modelelor

( Rolul arhitectului) - Generaţia „revoluţionară” este abia cea a tinerilor arhitecţi care îşi fac studiile
aproximativ în perioada celui de al doilea război mondial. Dar aceşti arhitecţi, care îmbrăţişează şi
orientările radical-reformatoare ale Mişcării Moderne (problematica locuinţei ieftine, principiile oraşului
funcţionalist sintetizate în Carta de la Atena, standardizarea etc.) construiesc abia după război. De aceea,
exemplele cele mai „pure stilistic” (în măsura în care se poate vorbi despre un stil), adică acele care
folosesc fără compromis şi cu o anume îndrăzneală limbajul formal de tip Bauhaus sau Le Corbusier, se
vor găsi fie imediat după război, fie imediat după interludiul realist-socialist.
Arhitectura de după cel de-al doilea război mondial

Cel de-al doilea război mondial întrerupe sensul evoluţiei arhitecturii româneşti nu numai prin
consecinţele economico-sociale ale unei conflagraţii de asemenea anvergură (întreruperea activităţii de
construcţie, distrugerea fondului construit, sărăcie etc.), ci - mai ales - prin schimbările politice majore
care îi urmează şi care produc reale mutaţii în producţia de arhitectură. Dovadă stă faptul că punctul de
fractură în evoluţia arhitecturii nu se situează imediat după război, ci după ce se produce schimbarea de
regim. La o primă privire asupra marii majorităţi a clădirilor construite după război, s-ar părea că, aşa cum
s-a întâmplat aproape în toată Europa, dezvoltarea arhitecturală postbelică se înscrie grosso modo pe
linia de aplicare pe scară largă a modernismului în formula sa radicală şi a „consumului noului limbaj”
(sau după alţi autori, a „transformării Mişcării Moderne într-un stil”). Totuşi, o cercetare mai atentă
relevă o dezvoltare curioasă, a cărei filiaţie cu evoluţia arhitecturală anterioară pare că se pierde, aşa
cum se pierde şi ideea sincronizării cu evoluţia arhitecturii din lumea liberă. Descifrarea logicii noii
dezvoltări nu mai decurge cu uşurinţă, momentele cheie sunt neaşteptate, ele intră în zona unei
subordonări totale faţă de turnurile comunismului local, care le imprimă sensuri lipsite de consistenţa
internă pe care evoluţia de până la război o dovedise, fără îndoială.

( Rolul arhitectului) - Schimbările fundamentale din planul politic antrenează atât fenomene
economice şi sociale specifice, cât şi schimbarea radicală a modului de exercitare a meseriei, ceea ce
conferă evoluţiei postbelice dimensiuni proprii. Astfel, instaurarea „socialismului de stat” subordonat
Moscovei, industrializarea forţată, planificarea centralizată, care înglobează şi activitea de construcţie (în
1952, se înfiinţează Comitetul de stat pentru arhitectură, construcţii şi urbanism), climatul general de
represiune etc. atrag înlocuirea totală a investiţiei private cu cea de stat (având ca urmare şi dispariţia
mecanismului de reglaj al comenzii caracteristic unei economii de piaţă), desfiinţarea practicii liberale a
meseriei (urmând ca aceasta să se desfăşoare numai în marile institute de proiectare specializate),
înlocuirea naturalei concurenţe profesionale cu promovarea după criterii politice, închiderea culturală
faţă de Occident etc.

( Rolul arhitectului) Toate acestea nu numai că slăbesc puterea comunităţii arhitecturale (şi aşa
destul de tânără) şi subordonează într-o măsură uriaşă deciziile profesionale deciziilor politice, dar
introduc şi o mare doză de arbitrariu, care rămâne o dimensiune subiacentă a arhitecturii perioadei
comuniste, încă greu de evaluat.

În acelaşi timp, toate se repercutează şi la nivelul formelor în moduri multiple: de la schimbările aduse
de planificarea economică în tipurile de construcţii şi anvergura investiţiilor (unele tipuri de programe
dispar - de exemplu, imobilul de raport -, altele se construiesc pe scară mare - cum ar fi marile
construcţii industriale, locuinţa economică multietajată, casele de cultură etc.), până la intruziunea
politică în modul efectiv de a face arhitectura şi oraşul („dicteul” politic privind expresia plastică,
arhitecturală şi urbană este prezent pe tot parcursul perioadei, cu intensităţi şi nuanţe diferite).

( Rolul arhitectului) Astfel, dezvoltarea postbelică a arhitecturii româneşti se dovedeşte mai sensibilă la
fluctuaţiile politicului decât la evoluţia ideilor arhitecturale în lume, devenind - într-un fel - istoria unei
drame a meseriei, încă insuficient cercetată.
De aceea dezvoltarea arhitecturală din această perioadă este dificil de „geometrizat” strict din punct de
vedere formal. Desigur, sub semnul prudenţei şi punând în paralel producţia de arhitectură cu evoluţia
contextului politic se pot evidenţia câteva segmente de timp în care evoluţia formelor arhitecturale
urmăreşte o anumită logică internă:

1) perioada „reconstrucţiei”, până spre sfârşitul anilor 1940;

2) interludiul realismului-socialist, până după mijlocul anilor 1950;

3) perioada de deschidere şi relativă resincronizare, aproximativ până în prima jumătate a deceniului

8;

4) perioada de închidere şi declin, până la revoluţia din 1989;

5) perioada „refacerii”, din 1990 până astăzi.

În pofida eventualelor similitudini, logica acestor segmente rămâne distinctă de cea a dezvoltării
arhitecturii în lumea liberă.

Ana-Maria Zahariade