Sunteți pe pagina 1din 42

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Specializarea: DREPT

DOCTRINE POLITICE - suport de curs -

Prof. univ. dr. Liliana MIHUŢ

Cluj-Napoca

2007

2

CUPRINS

DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE….……………………. 3

GHID DE STUDIU…………………………………………………………………. 3

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ…………………………………………………… 4

1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ.

Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. Controverse privind

“dezideologizarea”…………………………………………………………………

5

2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE

…………

………

11

2.1. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic…………… 11

2.2. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”;

neoconservatorismul……………………………………………………………. 14

2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul………

16

2.4. Anarhismul şi variantele sale……………………………………………

19

2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate…………………………

21

2.6. Fascismul şi neofascismul…………………………………………………. 23

2.7. Democraţia creştină………………………………………………………

25

2.8. Agrarianismul (Ţărănismul)………………………………………………

27

2.9. Ecologismul………………………………………………………………

29

2.10.Feminismul………………………………………………………………

31

3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ.

Evoluţie şi sensuri actuale…………………………………………………………

34

EVALUAREA STUDENŢILOR………………………………………………… 42

3

DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE

Cursul abordează principalele doctrine (ideologii) politice, dintr-o dublă perspectivă: sincronică şi diacronică, relevând, în mod selectiv, variante şi autori de referinţă. Ideile cărora li se acordă prioritate sunt cele referitoare la: rolul statului, respectiv relaţia dintre stat şi piaţă; raportul individ – societate; valorile politice fundamentale (libertate, egalitate, solidaritate); modelul de societate propus. Este urmărit, de asemenea, modul de reflectare a acestor idei în programele şi activitatea partidelor politice. Cursul vizează cunoaşterea principalelor idei şi caracteristici ale doctrinelor politice contemporane, precum şi a antecedentelor istorice ale acestora, astfel încât studenţii să dobândească reperele fundamentale ale domeniului, necesare atât pentru abordări teoretice, cât şi pentru practica juridică.

GHID DE STUDIU

Pe parcursul studierii fiecărei doctrine (ideologii) urmăriţi cu atenţie asemănările şi deosebirile în raport cu celelalte, astfel încât să puteţi realiza comparaţii, sub diferite aspecte. Acest Suport de curs tratează mai amplu (incluzând şi trimiteri bibliografice explicite) doar conceptele de ideologie şi doctrină politică, momentele de referinţă în evoluţia acestora şi a problematicii pe care o vizează (Cap. 1), respectiv diferenţierea dintre dreapta şi stânga în perimetrul ideologiilor politice (Cap.l 3). În legătură cu celelalte teme, care vizează diferite ideologii, sunt abordate succint momente şi variante de referinţă, precum şi unele aspecte controversate, fiind necesar să consultaţi bibliografia cuprinsă la finalul fiecărui capitol.

4

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000.

2. Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995 (sau ediţiile anterioare din 1924, 1942).

3. Liliana Mihuţ, Dilemele ştiinţei politice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.

4. David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Bucureşti, Humanitas, 2000.

5. Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998.

6. Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994.

5

1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. Controverse privind “dezideologizarea”

Obiective:

Definirea ideologiei şi a doctrinei politice, precum şi examinarea raportului dintre acestea şi teorie

Analiza principalelor momente evolutive ale conceptelor

Prezentarea unor puncte de vedere care au susţinut “dezideologizarea”

Argumentarea actualităţii diferenţierilor ideologice (doctrinare)

Termeni cheie: doctrină politică, ideologie politică, “sfârşitul ideologiilor”

“Ideologie politicăşi “doctrină politică” sunt concepte similare, în bună măsură, dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurări nu sunt deloc neglijabile. De remarcat şi rezervele exprimate în legătură cu utilizarea lor, invocându-se, în principal, caracterul neştiinţific sau chiar dogmatic. Deoarece conceptul de ideologie are o istorie mai consistentă i se va acorda un spaţiu pe măsură.

Ideologia şi "dezideologizarea" Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate, dar şi ambiguitate. David McLellan îşi începe cartea pe care i-a consacrat-o cu afirmaţia “Ideologia este cel mai derutant concept din câmpul ştiinţelor sociale” (David McLellan, 1998, p. 24). Produs al iluminismului, termenul a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, de către filosoful Antoine Destutt de Tracy, din cuvintele greceşti eidos şi logos, fiindu-i conferit sensul de “ştiinţă a ideilor”, care se ocupă de investigarea originii naturale a ideilor, de cunoaşterea cauzelor generării acestora din senzaţii. Aşadar, o expresie a empirismului anti-teologic. Treptat, ideologia s-a asociat cu guvernarea de către o elită luminată, mai exact guvernarea republicană reprezentativă, sens care va câştiga teren. Acestor sensuri iniţiale pozitive, li s-a

6

adăugat, curând, unul peiorativ. Se consideră că metamorfoza se datorează, în bună măsură, lui Napoleon, cel care, el însuşi asociat “ideologilor” pentru o vreme, le-a reproşat acestora, după ce a ajuns la putere, că vor să reformeze lumea în capetele lor, fiind incapabili să-şi pună în practică ideile. Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea, semnificând uneori o concepţie sistematică asupra lumii ce vizează atât aspecte teoretice cât şi programatice, atât dimensiuni raţionale cât şi afective, alteori o concepţie deformată, care se îndepătează de obiectivitate, încorporând pasiuni, temeri, speranţe marcate de subiectivism (Vernon Bogdanor, ed., 1987, p. 278). Numeroşi autori contemporani îl citează pe Marx, care, în lucrările din tinereţe, a preluat şi amplificat sensul peiorativ, definind ideologia drept “concepţie răsturnată” (comparată cu imaginea în camera obscură), pentru ca apoi, la maturitate, să o considere expresie a intereselor de clasă, a cărei finalitate şi compatibilitate cu ştiinţa depind de tipul de interese pe care le exprimă. Dintre cei preocupaţi de dilemele ideologiei s-a remarcat, în primele decenii ale secolului XX, sociologul Karl Mannheim, care deosebea două forme ale ideologiei - ambele diferite de cunoaşterea ştiinţifică: una exprimă deformarea gândirii clasei conducătoare care doreşte să-şi conserve puterea; cealaltă exprimă deformarea gândirii unei clase ce aspiră spre un viitor ideal, imposibil de realizat - o ideologie utopică, în perimetrul căreia include şi marxismul (Karl Mannheim, 1936). Secolul XX a fost oscilant în privinţa importanţei acordate ideologiilor. Dacă anii '30 şi '40 au fost caracterizaţi de ceea ce s-a numit "războiul ideologiilor" (democratice, fasciste, comuniste), anii '50 au fost marcaţi de teza "sfârşitului ideologiilor", a “dezideologizării” (Raymond Aron, Daniel Bell). La baza acesteia s-a aflat ideea că în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi comunismului, lumea contemporană, aflată într-o etapă a "abundenţei", este tot mai raţională şi pragmatică, mai puţin preocupată de diferenţieri ideologice, toate forţele politice fiind în esenţă de acord cu valorile fundamentale ale democraţiei. Această alternanţă de tip flux - reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi încheiat, R. Aron semnala "sfârşitul erei sfârşitului ideologiilor". La finele anilor '80, într-un alt context istoric, Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfârşitul confruntărilor ideologice majore, anticipând căderea regimurilor comuniste. Mai întâi într-un articol care i-a adus celebritate, apoi în alte lucrări, acesta afirma nu “sfârşitul ideologiei”, ci “victoria liniştită a liberalismului economic şi social” (Francis Fukuyama, 1994), teză

7

care a determinat una din cele mai ample dezbateri postbelice pe problematica ideologiilor. Alternanţa nu este întâmplătoare, ea dovedind că ideologiile se confruntă acut îndeosebi în perioadele şi zonele marcate de dificultăţi sau transformări importante; îşi epuizează forţa ca urmare a consumării etapelor respective, pentru a reveni în prim plan cu un alt conţinut şi o altă formă. O asemenea constatare poate fi utilă în explicarea situaţiei prezente din zona noastră, unde confruntările ideologice nu au căzut deloc în desuetudine. Această situaţie readuce în actualitate unele întrebări, devenite clasice, în legătură cu ideologia, precum: ce este ea, de fapt? este doar o "falsă conştiinţă", o gândire "deformată" sau un mod specific de raportare la realitate? Ideologia poate fi definită ca ansamblu de idei, opţiuni valorice, aspiraţii, idealuri, ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri, oferind o anumită interpretare a realităţii sociale şi orientând acţiunea înspre anumite scopuri, în funcţie de un anumit model al dezvoltării viitoare. Rezultă, aşadar, că, oricât de pregnante sunt, în cadrul unei ideologii, preocupările pentru a cunoaşte şi explica în mod obiectiv realitatea (demers caracteristic teoriei, ştiinţei), aceasta nu se rezumă la cunoaştere, la aspecte de ordin raţional, ci implică întreg sistemul motivaţional, respectiv aspecte volitive şi afective. Apoi, ideologia este un produs colectiv, reflectând opţiunile de grup şi stimulând formarea grupurilor. Ideologia nu doar descrie şi interpretează realitatea, ci şi orientează acţiunea înspre anumite scopuri, ce rezultă din anumite opţiuni. Pe baza acestor opţiuni se conturează un anumit model societal; în funcţie de "tipul ideal" pe care îl propune, ideologia vizează fie menţinerea unui sistem politic, fie reformarea sau chiar schimbarea radicală a acestuia. Trebuie precizat că există diferite tipuri de ideologii. Ideologia politică, ce constituie obiectul demersului de faţă, se referă, în principal, la idei, credinţe, atitudini despre regimul politic şi instituţiile politice, precum şi despre rolul oamenilor în raport cu acestea (vezi şi Roy Macridis & Mark Hulliung, 1996, p. 2). Revenind la întrebările formulate anterior, trebuie să constatăm că cei care elaborează, susţin şi propagă anumite ideologii pot să recurgă la mistificarea realităţii şi la manipularea populaţiei - un asemenea mod de manifestare este propriu atât instituţiilor puterii în regimurile totalitare cât şi forţelor politice care sfidează regulile (scrise sau nescrise) ale desfăşurării competiţiei politice într-un regim democratic. În acest caz, definiţia de "falsă conştiinţă" sau "gândire deformată" este adecvată.

8

A încerca însă o interpretare şi evaluare a realităţii sociale care să servească orientării acţiunii înspre obiective pe care un anumit grup social le consideră dezirabile poate însemna preocupare pentru a descifra înseşi tendinţele acestei realităţi, care, complex determinate de factori obiectivi şi subiectivi, nu sunt, de regulă, evidente. Prin caracteristicile relevate, ideologia se deosebeşte de teorie, care este o reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor sistemului de guvernământ; asociată cu ştiinţa, teoria presupune demonstraţie riguroasă, care se sprijină pe date concrete, ce pot fi, de regulă, verificate empiric. Aşadar, în vreme ce teoria presupune o abordare obiectivă, ideologia este o abordare din perspectiva unei anumite opţiuni. Apoi, în vreme ce teoria presupune, în principal, organizarea ideilor şi demonstraţia, ideologia vizează mai ales stimularea spre acţiune. Aceste deosebiri nu înseamnă însă incompatibilitatea ideologie – teorie. Este ştiut faptul că o serie de teorii s-au transformat în ideologii, de-a lungul timpurilor, cazul cel mai elocvent fiind cel al liberalismului, mai cu seamă al celui clasic. Cum se poate cu uşurinţă constata, este imposibilă prezentarea majorităţii ideologiilor politice fără a fi invocate anumite teorii de referinţă.

Doctrina politică Cuvântul derivă din latinescul “doctrina”, care înseamnă “învăţătură”. Din perspectivă juridică sau economică sensul iniţial al conceptului s-a păstrat în bună măsură, cu o serie de precizări şi accente. Astfel, când se face trimitere la “doctrina juridică” se au în vedere analizele, interpretările, opiniile cu privire la fenomenele juridice (cu alte cuvinte, demersul teoretic) care influenţează jurisprudenţa (soluţiile date de instanţele judecătoreşti – aşadar, nivelul empiric, practic). Cei ce utilizează formula “doctrină economică” subliniază, de regulă, că, spre deosebire de teorie (dar presupunând teoria), aceasta face aprecieri şi indică ce trebuie sau nu trebuie făcut, cu alte cuvinte, are nu doar o funcţie cognitivă, ci şi una normativă, respectiv prescriptivă. Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri, dar şi evaluări foarte diferite. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice, alteori se subliniază diferenţele. În vreme ce unii autori preferă “ideologia”, pe considerentul că “doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic, alţii o preferă

9

pe aceasta din urmă, pe temeiul că prima este marcată de conotaţii negative, ca urmare

a utilizării excesive în fostele regimuri comuniste.

Exemple din literatura politologică românească mai veche sau mai nouă sunt

ilustrative pentru această diversitate de abordare. Un remarcabil teoretician şi om

politic din perioada interbelică considera că doctrina politică are două elemente

constitutive: “o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale, şi un

ideal social.” (Virgil Madgearu, în Petre Dan, ed., 1995, p. 91). Liviu Zăpârţan

conferă doctrinei politice sensuri mai complexe, apreciind că aceasta încorporează

deopotrivă teoria, concepţia şi ideologia: mai întâi, ea trebuie să ofere o imagine

teoretică asupra unei societăţi, apoi o concepţie despre identitatea societăţii respective,

precum şi “un set de propoziţii ideologice”, şi, în sfârşit, “un set de propoziţii prin

care se prevăd căile practice, eficiente ale înfăptuirii proiectului său de societate”

(Liviu Petru Zăpârţan, 1994, p. 25).

Este de remarcat faptul că, în mod frecvent, termenul de doctrină politică este

utilizat pentru a defini ideologia aşa cum se reflectă ea în programele partidelor

politice, context în care sensul esenţial este acela de ansamblu de idei, opţiuni

valorice, aspiraţii, idealuri, articulate pe baza unor principii unificatoare, implicând

şi căile, măsurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,

2000.

Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Editura “Garamond”, 1995.

Roger Eatwell & Anthony Wright eds., Contemporary Political Ideologies, London, Pinter Publishers, 1993.

Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei?, Bucureşti, Editura Vremea, 1994.

David McLellan, Ideologia, Bucureşti, Editura DU Style, 1998.

Roy Macridis & Mark Hulliung, Contemporary Political Ideologies, New York, Harper Collins, 1996).

Karl Mannheim, Ideology and Utopia, London, Routledge & Kegan Paul, 1936

Liliana Mihuţ, Dilemele ştiinţei politice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.

10

David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Bucureşti, Humanitas, 2000.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994.

Test de autoevaluare

1. Cine a definit ideologia ca fiind “ştiinţă a ideilor”?

a. Antoine Destutt de Tracy

b. Karl Marx

c. Karl Mannheim

2. Când a fost exprimată pentru prima oară teza “sfârşitului ideologiilor”?

a. în anii ’30 – ’40

b. în anii ’50

c. în anii ‘80

3. Relaţia dintre doctrină politică şi ideologie politică este una de

a. excludere reciprocă

b. similitudine

11

2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE

Obiective:

Prezentarea momentelor evolutive, a variantelor, a contribuţiilor de referinţă la definirea ideilor fundamentale ale principalelor doctrine (ideologii) politice

Analiza caracteristicilor esenţiale ale acestora, astfel încât să fie posibilă compararea lor din perspectiva concepţiei asupra unor probleme fundamentale, precum rolul statului, valorile politice de bază, modelul de societate propus

2.2. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic

Termeni cheie: liberalism clasic, liberalism social, liberalism neoclasic, libertate

Liberalismul este cea mai veche dintre ideologiile (doctrinele) politice, având o istorie foarte complexă. Trebuie făcută distincţia între sensurile politice şi cele non- politice, respectiv sensul foarte larg al cuvântului, care vizează o atitudine deschisă şi cultivarea libertăţii. Unii apreciază că, după 1989, liberalismul s-a trasformat într-o adevărată “meta-ideologie”, valorile sale esenţiale fiind preluate de majoritatea orientărilor politice. Liberalismul politic a parcurs mai multe etape. Liberalismul clasic - începând cu secolul al XVI-lea; dimensiuni (momente) esenţiale:

- dimensiunea filosofico-politică, prin Machiavelli (“desacralizarea politicului”, “umanismul real”), respectiv Locke şi Montesquieu (principiul reprezentării şi principiul separaţiei puterilor);

- dimensiunea economică, prin Adam Smith şi David Ricardo (statul trebuie să joace un rol minim, asigurând doar cadrul pentru funcţionarea liberă a pieţei);

12

- dimensiunea social-politică dezvoltată în secolul al XIX-lea, prin Alexis de Tocqueville (ideile privind egalitatea de condiţii, raportul egalitate –libertate etc). Liberalismul social (Neoliberalismul) - în primele decenii ale secolului XX;

expresie a căutării soluţiilor la problemele generate de marea criză din anii ’29 –

’33

- Keynes (ideile privind necesitatea intervenţiei statului, a ocupării “depline” a forţei de muncă etc);

- Programul New Deal, ansamblul de măsuri iniţiate de preşedintele american

Roosevelt spre a scoate America din starea de criză. Liberalismul neoclasic (“nostalgic”, “conservator”) – cu antecedente în ultimul

pătrar al secolului al XIX-lea, a câştigat teren în a doua jumătate a anilor ‘70

- Fr. A. Hayek – adversar al intervenţiei statului: piaţa liberă deţine mecanisme

de autoreglare, fiind în măsură să constituie o “ordine dezvoltată a cooperării umane”, bazată pe respectarea legilor şi a normelor morale. Valorile (principiile) de bază ale liberalismului:

Libertatea – valoare fundamentală, dar definită în două moduri diferite:

liberalismul clasic şi cel neoclasic au exprimat o viziune predominant “negativă”, în sensul că individul este liber atunci când nu este constrâns (resping intervenţia statului); liberalismul social a exprimat o viziune “pozitivă”, identificând libertatea cu anumite tipuri de acţiuni favorabile binelui general (acceptă intervenţia statului); Egalitatea (ca egalitate în faţa legii, ca egalitate de şanse); Individualismul, în sensul susţinerii primatului individului faţă de colectivitate. Gândirea liberală a fost asociată cu numeroase partide politice, începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea. De-a lungul acelui secol, precum şi în primele decenii ale secolului XX partidele liberale au avut deseori un puternic suport popular, formând guverne majoritare. În România, PNL s-a consolidat spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când a lansat formula „prin noi înşine”. După al doilea război mondial, atunci când ajung la guvernare în diferite ţări, partidele liberale se află, de regulă, în formule de coaliţie. Excepţii remarcabile: Japonia, precum şi SUA (Partidul Democrat are, în esenţă, o orientare liberală, mai apropiată de varianta liberalismului

13

social). În ciuda performanţelor electorale relativ modeste, multe partide liberale şi-au

dovedit capacitatea de a influenţa politicile publice.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp. 59-97.

Aurelian Crăiuţu, “A fi sau a nu fi liberal”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp.17-44.

John Gray, Liberalismul, Bucureşti, Editura DU Style, 1998.

Adrian Paul Iliescu, Liberalismul între succese şi iluzii, Bucureşti, Ed. ALL. 1998.

Mihail Manoilescu, “Neoliberalismul”, în Petre Dan, (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond, 1995, pp 198-228.

Nicolas Roussellier, Europa liberalilor, Iaşi, Institutul European, 2001.

Test de autoevaluare:

1. Care dintre variantele liberalismului au pledat pentru limitarea intervenţiei statului în economie şi viaţa socială?

a. liberalismul clasic

b. liberalismul social

c. liberalismul neoclasic

2. Valoarea fundamentală a liberalismului este

a. libertatea

b. egalitatea

c. solidaritatea

3. Când au apărut primele partide liberale?

a. în secolul al XVI-lea

b. în secolul al XIX-lea

c. în secolul XX.

14

2.3. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”; neoconservatorismul

Termeni cheie: conservatorism moderat, conservatorism reacţionar, neoconservatorism, Noua Dreaptă

Asemenea liberalismului, şi conservatorismul desemnează, pe de o parte, într-un sens larg, o atitudine general-umană – în acest caz, orientată spre păstrarea, conservarea unei stări de fapt, a ideilor şi instituţiilor existente – iar, pe de altă parte, o ideologie şi practică politică. Sensurile politice s-au conturat iniţial prin opoziţie cu liberalismul, pentru ca apoi oponenţii principali să devină socialismul, respectiv comunismul. Ideologia conservatoare a fost mai ales rezultatul unui fenomen de reacţie la Revoluţia franceză. De la început, a avut cel puţin două variante, care s-au perpetuat în secolul următor. Prima expresie a fost conservatorismul “moderat”, asociat cu tradiţia britanică inaugurată de Ed. Burke, îndeosebi prin Reflections on the Revolution in France (1790), în care a criticat radicalismul revoluţionar, pledând pentru reformă, ca modalitate de schimbare; Cealaltă variantă a fost conservatorismul “reacţionar”, de nuanţă teologică, al cărei protagonist, Joseph de Maistre, a susţinut restaurarea monarhiei absolute, care să fie temperată însă de aristocraţie, tradiţie şi creştinism. În secolul XX s-au manifestat două curente în cadrul conservatorismului:

Unul tradiţionalist, inspirat din opera lui Burke şi a altor conservatori clasici; Celălalt, preocupat de revigorarea valorilor liberale ale secolelor anterioare. “Neoconservatorismul” este denumirea aplicată uneori tuturor expresiilor conservatorismului din secolul XX, dar s-a consacrat îndeosebi pentru a desemna orientarea cristalizată în a doua jumătate a anilor ’70 (apropiată de liberalismul “conservator”). I. Kristol, exponent remarcabil al Noii Drepte, stabilea ca principale caracteristici ale acesteia: atitudinea critică faţă de “statul bunăstării”; respectul pentru piaţă; respectul pentru valorile şi instituţiile tradiţionale; afirmarea egalităţii şanselor, dar respingerea egalitarismului. Aceste idei şi-au găsit reflectarea în politica practicată în anii ’80 de R. Reagan, în SUA, respectiv M Thatcher, în Regatul Unit.

15

Valorile fundamentale ale conservatorismului:

Criticând atât individualismul cât şi colectivismul, a susţinut solidaritatea ce

decurge din faptul că individul este rezultatul dezvoltării în cadrul comunităţii

(familie, biserică, naţiune);

Inegalitatea are rădăcini naturale şi politice;

Libertatea apare ca un drept legal, în cadrul parametrilor tradiţiei şi ai legii.

Partidele conservatoare au apărut după revoluţiile moderne, pe parcursul

secolului al XIX-lea aflându-se între principalii competitori politici. Acum, exceptând

Regatul Unit şi alte câteva ţări, sunt într-o poziţie minoritară. În unele cazuri, au fost

absorbite de partide creştin-democrate. Nu întotdeauna partidele de orientare

conservatoare sunt şi denumite ca atare (de pildă, Partidul Republican din SUA).

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp.99-124.

Adrian Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, Bucureşti, Ed. ALL, 1994.

Adrian Paul Iliescu, “Conservatorismul”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 73-83.

Robert Nisbet, Conservatorismul, Bucureşti, Editura DU Style, 1998.

C. Rădulescu Motru, “Concepţia conservatoare şi progresul”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Editura “Garamond”, 1995, pp. 64-90.

Test de autoevaluare:

1. Cine a fost unul dintre exponenţii majori ai conservatorismului moderat?

a. Ed. Burke

b. J. de Maistre

c. I. Kristol

2. Valorile fundamentale ale conservatorismului

a. Libertatea

b. Egalitatea

c. Solidaritatea

16

2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul

Termeni cheie: socialism revoluţionar, socialism democratic, social-democraţie, “a treia cale”, comunism

Socialismul este, asemenea liberalismului şi conservatorismului, un produs al etapei ce a urmat Revoluţiei franceze. Antecedentele sale au fost identificate în Utopia lui Thomas Morus, în secolul al XVI-lea. Prima sa expresie a fost aşa-numitul “socialism utopic” al lui Saint-Simon, Ch. Fourier, R. Owen, care, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, au imaginat proiecte ale unei lumi considerate a fi în concordanţă cu adevărata natură a omului. Socialismul a apărut tot ca reacţie la liberalism, dar încă de la început s-au manifestat două tendinţe majore:

Varianta radicală, “socialismul revoluţionar”, care şi-a găsit expresia în opera lui Marx, a respins valorile şi instituţiile liberalismului, criticând capitalismul, şi a militat pentru înlocuirea, prin revoluţie, a ordinii existente cu societatea socialistă, bazată pe proprietatea socială; comunismul apărea ca o etapă superioară a cestui nou model de organizare social-politică; Cealaltă variantă, moderată, a susţinut păstrarea cadrului oferit de democraţia liberală, schimbarea fiind realizabilă pe calea reformelor; aceste idei, exprimate mai cu seamă de Ed. Bernstein (acuzat de marxişti ca fiind “revizionist”), au stat la baza social-democraţiei de mai târziu. Revoluţia din 1917 a produs “marea schismă” dintre comunişti, pe de o parte, şi socialişti, social-democraţi, pe de altă parte. După al doilea război mondial, în Europa de est, aceştia din urmă au fost absorbiţi, în cele mai multe cazuri, de către partidele comuniste. În Europa de vest, socialismul şi social-democraţia a avut evoluţii distincte, traversând importante reconsiderări, pe parcursul a două etape:

În primele trei decenii, s-au concentrat pe susţinerea intervenţiei statului în economie şi în protecţia socială; a fost lansată formula “socialism democratic”, care viza edificarea, în cadrul societăţii capitaliste, a unei “economii mixte”,

17

bazate pe coexistenţa dintre sectorul public şi cel privat, precum şi dezvoltarea “statului bunăstării”; Începând din anii ’80, în noul context determinat de creşterea preţului la materiile prime, îmbătrânirea populaţiei, precum şi globalizarea progresivă a economiei, s- au operat schimbări importante, mai cu seamă în conceperea raportului dintre stat şi piaţă; una din formulele de referinţă este “a treia cale”, lansată în anii ’90 de “Noul Laburism” al lui Tony Blair (susţinută teoretic de Anthony Giddens), care îşi propune să meargă dincolo de neoliberalismul dreptei şi social-democraţia vechii stângi, construind o “nouă economie mixtăşi un “stat al investiţiei sociale”. Deşi au existat şi există deosebiri importante între diferite variante ale gândirii socialiste (social-democrate), pot fi relevate anumite caracteristici comune:

Accentul asupra comunităţii (colectivităţii); Egalitatea considerată valoare fundamentală, dar în corelaţie cu libertatea şi solidaritatea; Rolul important conferit statului, cu precizarea însă a unor diferenţe notabile de abordare de la o etapă la alta. În prezent, termenii “socialist democratic” şi “social-democrat” sunt deseori utilizaţi ca interşanjabili, partidele care poartă aceste denumiri făcând parte din aceeaşi “familie”. Trebuie precizat că, îndeosebi în primele decenii postbelice, partidele socialiste (socialist-democratice) s-au concentrat pe problemele proprietăţii, în vreme ce partidele social-democrate au acordat prioritate problemelor privind redistribuirea. Comunismul s-a aflat în relaţii complexe cu socialismul (social-democraţia):

uneori s-au întâlnit în cadrul aceloraşi orientări ideologice, alteori s-au confruntat de pe poziţii adverse. Având antecedente încă în antichitate, comunismul a dobândit noi expresii în gândirea modernă, cu deosebire în opera lui Marx, care l-a identificat cu noul model de societate bazat pe abolirea proprietăţii private şi stabilirea unui nou tip de relaţii interumane. Partidele comuniste constituite în Europa de est după 1917 şi practica lor politică au marcat îndepărtarea de idealul mai mult sau mai puţin utopic şi au condus la instaurarea regimurilor totalitare. După al doilea război mondial, la sfârşitul anilor ’70, în vestul Europei, s-a afirmat aşa-numitul “eurocomunism”, care susţinea schimbarea socială nu prin revoluţie, ci

18

prin reforme, excluzând violenţa şi dictatura proletariatului, presupunând alianţe cu

alte forţe politice. Eşecul comunismului est-european, confirmat de evenimentele din

1989, a avut efecte considerabile şi asupra partidelor comuniste occidentale, care trec

acum printr-o etapă de redefinire a identităţii. Unele şi-au schimbat chiar denumirea,

majoritatea şi-au reconsiderat fundamental ideile, manifestând deschidere spre

colaborarea cu alte partide politice din zona stângii, îndeosebi cu socialiştii.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp.125-178.

Anton Carpinschi, “Doctrina social-democrată”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 175-194.

Michel Dreyfus, Europa socialiştilor, Iaşi, Institutul European, 2000.

Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapres, 1991.

Francois Furet, Trecutul unei iluzii, Bucureşti, Humanitas, 1996.

Anthony Giddens, A treia cale: renaşterea social-democraţiei, Iaşi. Polirom, 2001

Jose Gotovitch, Pascal Delwit, Jean-Michel de Waele, Europa comuniştilor, Iaşi, Institutul European, 2003.

Test de autoevaluare:

1. Cine a susţinut revoluţia ca principală formă de schimbare socială?

a. Saint-Simon

b. K. Marx

c. Ed. Bernstein

2. Formula “a treia cale” a fost lansată de

a. Ch. Fourier

b. Ed. Bernstein

c. T. Blair

3. Partidele socialist-democratice şi cele social-democrate se află în raporturi de

a. cooperare

b. contradicţie

19

2.4. Anarhismul şi variantele sale

Termeni cheie: anarhism individualist, anarhism mutualist, anarhism colectivist, anarhism comunist, anarho-sindicalism

Cu antecedente în iluminism, anarhismul a apărut în acelaşi climat postrevoluţionar, având şi el diferite variante, unele mai apropiate de socialism, altele de liberalism. Începuturile se leagă de numele pastorului englez William Godwin, care a iniţiat “anarhismul individualist”, imaginând o societate în care nimeni să nu fie obligat să sacrifice propria sa independenţă de judecată. Primul anarhist auto-proclamat a fost Pierre-Joseph Proudhon, care, la mijlocul secolului al XIX-lea, a inaugurat “anarhismul mutualist”, pledând pentru o societate fără stat, bazată pe libertate ca valoare supremă, pe suprimarea proprietăţii private, considerate a fi “furt”, precum şi pe respectul mutual între membrii săi. Punctul maxim a fost atins la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, când mişcarea anarhistă a îmbrăcat forme violente, organizând atentate şi alte acţiuni criminale. În plan ideologic, s-au remarcat doi descendenţi ai nobilimii ruse, Mihail Bakunin, considerat exponentul “anarhismului colectivist”, şi Piotr Kropotkin, identificat cu “anarhismul comunist”: au criticat statul, susţinând abolirea lui, au afirmat libertatea ca valoare supremă, dar şi solidaritatea între oameni, au susţinut trecerea la noua societate pe calea revoluţiei violente, cu caracter de masă. În preajma primului război mondial, s-a conturat “anarho-sindicalismul”, avându-l ca protagonist pe Georges Sorel: sindicatele apăreau ca principal factor de schimbare socială, precum şi ca nucleu al viitoarei societăţi, forma pe care ar fi urmat să o îmbrace revoluţia fiind greva generală. Anarhismul a fost implicat, într-o anumită măsură, în Revoluţia din Rusia, ca şi în Războiul Civil din Spania.

20

În anii ’60 anarhismul şi-a găsit expresia în aşa-numita “contra-cultură” a

tineretului, asociată cu iluzia întoarcerii la un mod de viaţă natural, lipsit de orice

constrângere.

În ultimele decenii, fără să beneficieze de construcţii ideologice consistente, a

îmbrăcat diferite forme: “anarhocapitalismul” care susţine că statul trebuie să

dispară pe temeiul lipsei de legitimitate morală şi al ineficienţei economice;

“ecologismul radical”, care pledează pentru comunitatea autonomă modelată pe

baze anarhiste; manifestările unor grupuri anarhiste implicate în acţiunile de

protest împotriva globalizării.

Caracterizare generală

Dintre valorile fundamentale, anarhismul situează în prim plan libertatea;

egalitatea este şi ea invocată, dar în mod diferit de către “individualişti” şi

“colectivişti”; şi solidaritatea este evaluată superior în unele variante.

Critica statului este o temă esenţială pentru toate variantele: obiectul acesteia îl

constituie în primul rând instituţiile guvernamentale, dar şi toate celelalte instituţii

şi, mai mult, toate mijloacele specifice regimului democratic; în societatea “fără

guvern coercitiv” ordinea ar urma să fie asigurată prin respectarea regulilor

morale.

Chiar dacă anarhismul a atras atenţia asupra unor dimensiuni opresive ale statului,

s-a dovedit a fi o ideologie nerealistă şi utopică. Caracterul anti-democratc şi

susţinerea violenţei au determinat amplasarea anarhismului, în cele mai multe cazuri,

în zona extremismului.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, p. 33.

George Crowder, Anarhismul, Bucureşti, Editura Antet, 1997.

N. Petrescu, “Anarhismul”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995, pp. 260-278.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994,

pp.269-296.

Test de autoevaluare:

21

1. Prin ce se deosebesc concepţiile anarhiste de cele socialiste în privinţa modelului de societate propus?

2. Cine a considerat că proprietatea privată este un furt?

a. Proudhon

b. Bakunin

c. Sorel.

2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate

Termeni cheie: naţionalism, ultranaţionalism, dreapta, extrema dreaptă

Naţionalismul este tratat uneori ca ideologie distinctă, alteori ca dimensiune a

altor ideologii. Deoarece a suscitat şi suscită controverse, se subliniază deseori

ambivalenţa termenului, făcându-se distincţia între naţionalism “ofensiv” şi

“defensiv”, “democratic” - “antidemocratic”, naţionalism - neonaţionalism şi mai ales

naţionalism – ultranaţionalism. Ca urmare, mai mult chiar decât în cazul altor

ideologii, formula de plural, “naţionalisme”, apare necesară.

Naţionalismul s-a conturat ca ideologie politică în acelaşi context postrevoluţionar

de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. A parcurs

patru etape (unii le numesc “valuri”), fiecare urmând unor procese revoluţionare sau

căderii unor imperii.

După Revoluţia franceză, în legătură cu susţinerea afirmării naţiunilor şi a statelor

naţionale;

După primul război mondial, mai întâi ca urmare a dispariţiei Imperiului austro-

ungar, iar apoi, după marea criză din anii ’30, sub forma fascismului;

După al doilea război mondial, în condiţiile dezagregării imperiilor coloniale, iar

mai apoi în legătură cu procesul integrării europene;

După 1989, ca urmare a dezintegrării “imperiului” sovietic, precum şi a

conglomeratului iugoslav, respectiv a extinderii şi aprofundării procesului de

integrare europeană.

22

Deşi deseori se afirmă că, în contextul globalizării, naţionalismul are un caracter

desuet şi chiar periculos, abordările echilibrate relevă şi caracterul benefic al unora

dintre expresiile sale pentru cultivarea sau regăsirea identităţii unor comunităţi,

subliniind însă nocivitatea ultranaţionalismului, ca atitudine excesivă, de respingere a

valorilor proprii altora.

Acelaşi spirit de echilibru obligă la constatarea faptului că naţionalismul şi

ultranaţionalismul generează controverse nu doar în ţările subdezvoltate, ci şi în cele

dezvoltate, mai cu seamă în spaţiul Europei occidentale. Partide ultranaţionaliste,

precum Frontul Naţional din Franţa, condus de Jean-Marie Le Pen, care reuşesc să

atragă o pondere relativ însemnată a populaţiei, exploatând temerile legate de

integrarea europeană şi procesul globalizării, provoacă îngrijorare cu privire la

pericolul ascensiunii extremei drepte.

Bibliografie

Raul Girardet, Naţionalism şi naţiune, Iaşi, Institutul European, 2003.

Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa, Inst. European,1997.

N. Iorga, “Doctrina naţionalistă”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995, pp. 40-63.

Paul Sabourin, Naţionalismele europene, Iaşi, Institutul European, 1999.

“Naţionalismul: trecut, prezent şi viitor”, în POLIS, nr. 2, 1994.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1994.

Test de autoevaluare:

1. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte?

a. Primul val al naţionalismului s-a manifestat după Revoluţia franceză.

b. Naţionalismul este specific acum Europei Centrale şi de Est.

c. Partidele ultranaţionaliste se situează în zona extremei drepte.

2. De ce a evoluat naţionalismul în “valuri”, fiecare etapă urmând unor procese revoluţionare sau căderii unor imperii?

23

2.6. Fascismul şi neofascismul

Termeni cheie: fascism, nazism, corporatism, neofascism

Spre deosebire de celelalte ideologii abordate până acum, fascismul a apărut abia în perioada interbelică, în contextul generat de primul război mondial, iar apoi de criza economică din anii ’30, dar sub influenţa unor idei care se afirmaseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Opunându-se majorităţii ideologiilor consacrate, fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. Naţionalismul a fost implicat în ipostaza sa extremistă, fiind asociat, în varianta germană, cu rasismul (“naţionalism organic”), iar socialismul anti-marxist, auto-proclamat “adevăratul socialism”, afirma posibilitatea convieţuirii claselor sociale în comunitatea naţională prin subordonarea faţă de stat şi mai ales faţă de conducătorul suprem. Termenul “fascism” este folosit uneori în sens larg, spre a defini un fenomen pan- european (şi nu numai), alteori, într-un sens particular, cu referire la prima din variantele sale, cea italiană, numită astfel pentru că iniţiatorii ei au format, imediat după primul război mondial, grupări numite “fascii”. Fascismul italian a fost marcat de personalitatea lui Mussolini, conducătorul şi principalul ideolog al acestuia. Fraza sa “Totul în stat, nimic împotriva statului, nimic în afara statului” este definitorie pentru aşa-numitul “corporatism”, care a determinat “încorporarea” în cadrul statului a tuturor organizaţiilor politice şi profesionale (mai ales a organizaţiilor sindicale şi a celor patronale), prin subordonarea lor faţă de guvern. Spre a-şi realiza obiectivele, mai cu seamă cele vizând renaşterea marelui Imperiu Roman, Mussolini a orchestrat un adevărat cult al conducătorului, a glorificat violenţa şi teroarea. “Nazismul” este varianta germană, cea mai spectaculară şi cea mai agresivă, numită astfel datorită denumirii forţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o:

Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, partid în fruntea căruia s-a afirmat Hitler. Viziunea şi acţiunea lui Hitler au fost influenţate de idei şi concepţii care circulau deja în epocă: rasismul, anti-semitismul, darwinismul social, geopolitica. Acestea şi-au găsit reflectarea în cartea sa de tristă celebritate

24

Mein Kampf, care va deveni un adevărat program politic, iar apoi în politica pe

care a practicat-o în fruntea regimului totalitar pe care l-a instaurat.

Încă înainte de terminarea războiului a fost lansat termenul de “neofascism”, ca

expresie a încercărilor de a reabilita şi resuscita ideologia, mişcarea şi regimul

politic în cauză. În deceniile care au urmat războiului, în condiţiile în care

majoritatea ţărilor au adoptat reglementări privind interzicerea asociaţiilor fasciste

şi a propagandei acestora, neofascismul este susţinut nu atât de partide politice, cât

îndeosebi de grupuri mai mult sau mai puţin clandestine.

Caracterizare generală

În legătură cu valorile fundamentale: inegalitatea oamenilor este determinată

biologic; libertatea este realizabilă numai în stat, în naţiune; solidaritatea este

dezirabilă şi realizabilă în măsura în care se asigură subordonarea tuturor în raport

cu un centru unic de putere;

Criticând sistemul democraţiei parlamentare, fascismul a conferit un rol major

statului bazat pe forţă, a cărui autoritate este întruchipată în autoritatea

conducătorului.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp 179-200.

Francois Furet, Trecutul unei iluzii, Bucureşti, Humanitas, 1996.

F. A. Hayek, Drumul către servitute, Bucureşti, Humanitas, 1993.

A. Hitler, Mein Kampf, Editura, Beladi, 1994.

Jean-Claude Lescure, Fascismul şi nazismul, Iaşi, Institutul European, 2002.

Eugen Weber, Dreapta românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.

Test de autoevaluare:

1. Cine a pus în practică ideile corporatismului?

a. Mussolini

b. Hitler

25

2. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte?

a. Fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi socialism.

b. Corporatismul fascist a implicat cooperarea guvernului cu organizaţiile patronale şi cele sindicale.

c. Fascismul a conferit statului un rol major în sistemul democraţiei parlamentare.

2.7. Democraţia creştină

Termeni cheie: democraţie, valori creştine, economie socială de piaţă

Democraţia creştină a început să se contureze în ultimul pătrar al secolului al

XIX-lea, ca o reacţie la individualism şi anticlericanism. A îmbinat concepţia catolică

despre justiţia socială şi economică cu concepţia liberală asupra democraţiei politice,

apropiindu-se şi de conservatorism, prin susţinerea valorilor tradiţionale. Un rol

important în apariţia sa l-a avut papa Leon al XIII-lea, prin elaborarea concepţiei

sociale a catolicismului, care a vizat înnoirea bisericii şi deschiderea ei spre societate.

Democraţia creştină va câştiga teren abia după al doilea război mondial, când se

va afirma în numeroase ţări europene, precum şi în câteva ţări latino-americane. În

Europa, a parcurs trei etape:

Anii ’40 –’50 au însemnat afirmare în forţă, ascensiunea fiind explicabilă în

condiţiile în care dreapta fusese discreditată de fascism, stânga de stalinism, iar

ideologiile şi partidele tradiţionale erau blamate pentru incapacitatea de a se opune

extremismelor şi dezastrelor pe care acestea le-au provocat. Partidele creştin-

democrate s-au consolidat o dată cu intensificarea războiului rece, pentru că erau

considerate principalul bastion împotriva comunismului. Pe măsură ce se făceau

paşi în integrarea europeană aceste partide se afirmau ca principali susţinători ai

procesului.

Anii ‘60- începutul anilor ’70 au marcat un oarecare declin, în condiţiile în care

comunismul sovietic apărea a fi mai puţin ameninţător, iar socialiştii occidentali

ştigau teren, atrăgând şi sindicate care anterior se aflaseră sub influenţa creştin-

26

democraţiei. La acestea se adaugă afirmarea unei subculturi a tineretului care îl

îndepărta de valorile tradiţionale.

Din a doua jumătate a anilor ’70 se produce o adevărată renaştere a creştin-

democraţiei, explicabilă prin preocupările pentru problemele sociale, dar şi pentru

aprofundarea şi extinderea procesului de integrare europeană.

Coordonate majore (aşa cum au fost relevate de Wilfried Martens, lider al

democraţiei creştine europene):

Filosofia politică a democraţiei creştine se exprimă prin “personalismul comunitar

sau social” de inspiraţie creştină, la baza căruia se află două principii

fundamentale: persoana umană este esenţială; societatea trebuie să se

caracterizeze prin comuniune şi fraternitate; scopul statului fiind acela de a

asigura binele tuturor;

Conceptul “economie socială de piaţă”, lansat în Germania imediat după război,

îşi păstrează valabilitatea, vizând combinarea între economia de piaţă şi protecţia

socială a individului;

Partidul Popular European, primul partid transnaţional, (înfiinţat în 1979, a

ştigat cele mai multe locuri în Parlamentul European la alegerile din 1999 şi,

respectiv, 2004), ce reuneşte “democrat-creştinii şi cei apropiaţi lor”, este

susţinător al unei Constituţii europene care să se inspire din trei principii

fundamentale: subsidiarităţii, federalist şi democratic.

Aceste caracteristici îndreptăţesc amplasarea ideologiei creştin-democrate şi a

partidelor care o susţin în zona de centru a spectrului politic.

Bibliografie

Jean-Dominique Durand, Europa democraţiei creştine, Iaşi, Institutul European,

2004.

Wilfried Martens, O Europă şi cealaltă, Bucureşti, Editura Metropol, 1995.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994,

pp.299-341.

Enyedi Zsolt, “Creştin-democraţia”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 145-165.

Test de autoevaluare

27

1. Care dintre obiectivele de mai jos sunt fundamentale pentru democraţia creştină?

a. construirea unei economii sociale de piaţă

b. adoptarea unei Constituţii europene

c. extinderea influenţei bisericii catolice.

2. Partidul Popular European cuprinde

a. numai partide catolice

b. numai partide creştin democrate

c. partide creştin democrate şi partide conservatoare.

2.8. Agrarianismul (Ţărănismul)

Termeni cheie: agrarianism, ţărănism, “stat ţărănesc”

Tratat deseori în contextul conservatorismului, agrarianismul (ţărănismul) s-a

afirmat ca ideologie în primele decenii ale secolului XX, vizând susţinerea intereselor

producătorilor agricoli şi, în general, ale populaţiei din mediul rural. Partidele

agrariene (ţărăneşti) au apărut mai întâi în Europa occidentală şi în America de Nord;

au cunoscut o înflorire efemeră în Europa de Est, în perioada dintre cele două

războaie mondiale; au constituit un fenomen politic durabil doar în ţările scandinave.

Agrarianismul este, în principal, produsul clivajului urban – rural care s-a

amplificat la începutul secolului XX, mai ales pe temeiuri economice: producătorii de

hrană vor un profit cât mai mare din munca lor, iar consumatorii vor să aibă produse

alimentare cât mai ieftine.

În ţările occidentale, iniţiativa de a forma partide agrariene a aparţinut, de regulă,

unor asociaţii de fermieri nemulţumiţi de modul în care interesele lor erau

susţinute de partidele liberale sau conservatoare, ce aveau o conducere

predominant urbană. Pe de o parte, aceste partide apără proprietatea privată; pe de

altă parte, cer asistenţă guvernamentală pentru agricultură.

În ţările Europei de Est, mai puţin dezvoltate, partidele agrariene au apărut în

condiţiile în care, independenţa naţională fiind recent obţinută, problema

proprietăţii asupra pământului a fost tocmai rezolvată. Totodată, extinderea

dreptului de vot a permis manifestarea politică a ţărănimii. Numite, de regulă

28

partide “ţărăneşti”, acestea au dat ideologiilor lor o coloratură morală, urmărind să

apere mica gospodărie ţărănească de efectele negative ale economiei de piaţă. În

România, de pildă, Virgil Madgearu, principalul teoretician al ţărănismului, a

susţinut ideea “statului ţărănesc” (agrar), ca formă de guvernare preponderent

dirijistă a unui popor alcătuit în majoritate din ţărani cu gospodării individuale; a

susţinut cooperaţia ca soluţie pentru modernizarea agriculturii, dar în condiţiile

păstrării proprietăţii private asupra pământului.

Partidele agrariene sunt amplasate, de regulă, în zona centrului, fiind dispuse să

realizeze alianţe atât cu partidele de dreapta cât şi cu cele de stânga. Nu acordă o

importanţă prea mare dimensiunii ideologice, ci au un caracter pragmatic, vizând

prioritar susţinerea intereselor unei categorii profesionale. În condiţiile în care

urbanizarea a progresat, iar agricultura angajează tot mai puţini oameni, partidele

agrariene se confruntă cu serioase probleme, ce afectează însăşi raţiunea lor de a fi.

Cele care vor să evite declinul sunt nevoite să-şi lărgească adresabilitatea electorală,

să-şi modifice programele, astfel încât să realizeze deschidere spre alte forţe politice,

manifestând disponibilitate pentru diferite formule de colaborare.

Bibliografie

V. Madgearu, “Doctrina ţărănistă”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995, pp. 91-123.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994, pp.

207-212.

Test de autoevaluare:

1. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte?

a. Partidele agrariene sunt forţe politice de referinţă în lumea occidentală.

b. Partidele ţărăneşti cunosc o puternică revigorare în Europa Centrală şi de Est, după 1989.

c. Partidele agrariene sunt situate în zona stângii politice.

2. De ce s-au dezvoltat partidele agrariene (ţărăneşti) în primele decenii ale secolului

XX?

29

2.9. Ecologismul

Termeni cheie: ecologism, protecţia mediului, dezvoltare durabilă

Au fost exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu începuturile ecologismului. În vreme ce unii consideră că este o ideologie veche de când lumea, alţii apreciază că începuturile se află în romantismul secolelor al XVIII-lea – al XIX- lea, care a fost o reacţie la industrializarea rapidă, preocupările pentru restabilirea echilibrului dintre societate şi natură dobândind caracter ştiinţific prin opera lui E. Haeckel, cel ce a utilizat pentru prima oară termenul “ecologie”. De remarcat că ecologismul e singura ideologie a cărei denumire provine din cea a unei ştiinţe. Majoritatea analiştilor consideră că ecologismul este un produs al secolului XX:

începând cu anii ’60 –’70 au fost puse sub semnul întrebării efectele creşterii industriale, a fost semnalat faptul că nu este posibilă creşterea infinită într-un sistem finit sub raportul resurselor, pentru ca, la sfârşitul anilor ’80 să se intensifice semnalele de alarmă în legătură cu probleme precum dispariţia stratului de ozon sau încălzirea globală. Ecologismul ca ideologie s-a cristalizat începând cu anii ’70, mai întâi în legătură cu activitatea unor grupuri de interes constituite în scopul protecţiei mediului, a unor specii, sau a protestului împotriva testelor nucleare. Tot în anii ’70 au început să apară primele partide ecologiste. Iniţial, ecologismul s-a afirmat ca o “contra-ideologie”, prin critica altor ideologii, cărora le reproşează viziunea antropocentrică faţă de natură, ca şi prin critica societăţii industriale moderne, mai cu seamă din ţările dezvoltate, unde ratele foarte înalte ale producţiei şi consumului au ajuns în contradicţie cu natura finită a planetei. Modelul societal propus de ecologism:

Viziunea biocentrică, bazată pe ideea că toate formele de viaţă au valoare; între om şi mediu există o complexă reţea de interacţiuni şi dependenţe reciproce. Dezvoltarea „sustenabilă” (sustainable development), în sensul de dezvoltare durabilă, raţională, pe termen lung, vizând satisfacerea nevoilor vitale ale unei comunităţi fără a fi prejudiciată posibilitatea generaţiilor viitoare de a face acelaşi lucru.

30

Descentralizarea politică, astfel încât oamenii care iau decizii să fie cât mai

aproape de efectele acestora şi să asigure valorificarea în cât mai mare măsură a

resurselor locale.

Deşi are multe elemente comune, ecologismul nu este unitar, ci se manifestă în

diferite variante:

Unele favorizează măsuri radicale pentru a stopa dezvoltarea, asociindu-se chiar

cu anarhismul sau terorismul (nuanţe “verde închis”);

Altele cultivă acţiunea democratică, concentrându-se asupra adoptării unor legi şi

politici publice favorabile obiectivelor urmărite (nuanţe “verde deschis”).

Dacă iniţial partidele ecologiste (numite deseori şi “partidele verzilor”) au

manifestat prudenţă în legătură cu participarea la alegeri, acum majoritatea se

angajează în cursa electorală şi au devenit forţe politice de referinţă în multe ţări.

Apărute în perimetrul stângii, partidele ecologiste sunt deseori asociate acesteia, dar

amplasarea în spectrul politic depinde de context, situarea în zona centrului fiind de

asemenea frecvent invocată.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,2000, pp. 227-238.

Marcian Bleahu, “Ecologia politică – doctrina secolului XXI”, în Alina Mungiu- Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 231-251.

Allan M. Winkler, Trecutul apropiat: Eseuri şi documente despre America de după cel de al doilea război mondial, Cluj-Napoca, Dacia, 1996, pp. 320-355.

Test de autoevaluare

1. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte:

a. Partidele ecologiste nu se angajează în procesul electoral.

b. Partidele ecologiste sunt deseori competitori majori în procesul electoral.

c. Unele variante ale ecologismului se asociază cu anarhismul.

2. Prin ce se particularizează ecologismul faţă de celelate ideologii?

31

2.10. Feminismul

Termeni cheie: feminism liberal, feminism socialist, feminism “welfare”, descriminare pozitivă

Spre deosebire de ideologiile tradiţionale, feminismul consideră că situaţia femeilor şi inegalităţile dintre femei şi bărbaţi constituie problema politică centrală. O altă particularitate rezidă în faptul că, deşi această problematică se află pe agenda a numeroase partide politice, nu există partide feministe; se poate vorbi însă despre o mişcare feministă, care a avut momente de manifestare pregnantă. Prima manifestare a fost aceea a feminismului liberal timpuriu. Deşi termenul “feminist” a început să fie utilizat abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, originea feminismului este identificată, de obicei, în perioada imediat următoare Revoluţiei franceze, în Anglia, în opera lui Mary Wollstonecraft, care, respingând credinţa în inferioritatea femeii, dominantă la vremea respectivă, a susţinut că femeile sunt fiinţe raţionale, asemenea bărbaţilor, şi, ca urmare, trebuie să aibă drepturi egale. Aceste idei au avut un puternic ecou în SUA, unde industrializarea şi modernizarea rapidă au stimulat manifestarea independentă a femeilor. Prima dezbatere de amploare pe probleme precum sclavia sau dreptul de vot s-a desfăşurat în 1848, când Convenţia de la Seneca Falls a adoptat o “Declaraţie de independenţă alternativă”, parafrazând punct cu punct Declaraţia de independenţă din 1776, dar încorporând referirile la femei. Feminismul socialist a avut ca primă expresie concepţia socialismului utopic potrivit căreia relaţiile dintre bărbaţi şi femei trebuie înţelese ca parte a societăţii capitaliste, care produce şi întreţine subordonarea femeii; schimbarea acestei stări de lucruri se poate realiza pe calea reformelor. Feminismul marxist a reluat, în parte, aceste idei, susţinînd însă că soluţia pentru schimbare este revoluţia. La sfârşitul secolului al XIX-lea femeile din ţări dezvoltate precum Anglia sau SUA beneficiau de un grad considerabil de independenţă, respectiv de acces la educaţie şi muncă, dar li se refuza dreptul de vot. Atunci s-a dezvoltat campania pentru dreptul de vot, care a atins punctul culminant la începutul secolului XX.

32

A fost, în principal, o continuare a ideilor feministe liberale, dar a avut diferite

variante. ”Sufragetele” au fost exponentele aripii militante, foarte active în

perioada premergătoare primului război mondial. Majoritatea ţărilor dezvoltate au

consacrat, după război, dreptul de vot al femeilor.

În perioada interbelică, feminismul a intrat într-un oarecare declin. În anii marii

crize, s-a produs o deplasare dinspre problema drepturilor egale înspre aceea a

protecţiei sociale a femeilor (“feminismul welfare).

În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, primul moment

semnificativ a fost acela al publicării cărţii lui Simone de Beauvoir, Al doilea sex

(1949), expresie a respingerii rolului tradiţional al femeii. În anii ‘60 s-a conturat

un nou val de feminism, îndeosebi în SUA, graţie unor militante precum ziarista

Betty Friedan, care a pledat pentru combinarea responsabilităţilor casnice ale

femeii cu preocupările pentru carieră. Începând din acei ani femeile americane au

beneficiat, asemenea populaţiei de culoare („afro-americanilor”), de aşa-numitele

programe affirmative action (“discriminare pozitivă”, în sensul unor măsuri şi

acţiuni favorizante, care să înlăture consecinţele discriminării trecute). Ultimele

decenii au cunoscut şi expresii ale feminismului radical, ale “anarho-

feminismului” chiar, care îndeamnă la nesupunere faţă de “legile opresive”.

Feminismul post-modernist a cultivat o serie de exigenţe privitoare la limbaj,

astfel încât acesta să reflecte corect participarea şi posibilătăţile de participare ale

femeilor la viaţa publică (aşa-numita political correctness).

În prezent, feminismul nu mai constituie o orientare proeminentă, dar multe dintre

obiectivele sale îşi păstrează actualitatea şi sunt larg împărtăşite la nivelul opiniei

publice, ca şi al unor forţe politice. Deşi s-au făcut progrese considerabile în privinţa

participării femeilor pe piaţa muncii, precum şi în viaţa politică (feminismul având,

fără îndoială, o contribuţie în această privinţă), egalitatea de şanse a femeilor cu

bărbaţii rămâne o problemă de actualitate pe agenda publică.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp. 208-211.

33

Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Bucureşti, Editura Univers, 1998.

Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu (ed.), Lexicon feminist, Iaşi, Polirom, 2002.

„Feminism”, în Sfera politicii, 71-72, 1999.

Mihaela Miroiu, “Feminismul ca politică a moderniz