3.

1 Optimizarea lucrarilor solului pentru mentinerea unei bune stari

agrofizice a solului

3.1.1 De ce este importantă agricultura pentru dezvoltarea durabilă a economiei şi

societăţii
Agricultura are contribuţie majoră în dezvoltarea durabilă a economiei şi
societăţii prin oportunităţile economice şi sociale pe care le conferă generaţiei
actuale şi viitoare. Agricultura nu constituie doar suportul pentru producerea
biomasei, ori sectorul care asigură hrana omenirii, ci reprezintă însăşi baza
existenţei vieţii. În acelaşi timp, însă agricultura trebuie să-şi asume şi
responsabilitatea protecţiei solului şi a altor resurse ale mediului înconjurător pe
care le poate degrada.
Fără nici o îndoială, producerea hranei depinde, de numeroşi factori, dar
calitatea terenului şi implicit a solului sunt hotărâtoare.
Numeroase statistici arată că, pe de o parte, populaţia globului este în
continuă creştere, apreciind că până în 2050 se va ajunge la 9 miliarde locuitori, iar
pe de alta, suprafaţa arabilă productivă este în continuă scădere, ajungând doar la
0,10 ha/persoană (Lal, 1995). În aceste condiţii, capacitatea globală de producere a
hranei în agricultură va fi puternic încercată, presiunea exercitată de către populaţie
va fi în continuă creştere datorită cerinţelor şi nevoilor, care vor deveni tot mai
mari.
Rapoarte recente precizează că, datorită diferitelor forme ale degradării,
aproximativ 1 ha de teren productiv este pierdut la fiecare şase secunde, multe ţări
atingând deja valoarea limită a suprafeţei cu soluri arabile. De aceea, în viitor,
continua expansiune a agriculturii în plan “orizontal” nu mai este posibilă, practic
la nivel mondial rezervele terenurilor productive sunt epuizate, iar suprafaţa
necultivată nu mai este corespunzătoare pentru dezvoltarea agriculturii
performante, profitabile, viabilă, durabilă.
În consecinţă, trebuie, să existe interes major pentru tehnologii
inovative, pentru sisteme de folosinţă durabilă a terenurilor agricole, care să
prevină sau să minimizeze degradarea solului, să restaureze capacitatea
productivă şi procesele vitale ale solurilor degradate.
În ciuda acumulării acestor cunoştinţe, degradarea antropică este în
continuă creştere, reprezentând pericol evident pentru sănătatea ecosistemelor
terestre.
Conceptul de “durabilitate”, în agricultură, implică alegerea pentru
viitor a acelor tehnologii care să nu compromită deciziile luate în prezent.
Managementul durabil al resurselor de sol trebuie să se bazeze pe vechiul
îndemn „să lăsăm generaţiilor viitoare terenul agricol într-o formă mai bună
decât l-am primit” bazându-ne pe conceptul “foloseşte, îmbunătăţeşte,
restaurează” capacitatea productivă a solului (Lal şi Stewart, 1992).
Agricultura durabilă are ca obiective majore optimizarea productivităţii, şi
în acelaşi timp conservarea resurselor naturale de bază Aceasta înseamnă că, în
sistemele de producţie agricolă se va păstra echilibrul între inputuri şi outputuri,
între investiţii şi beneficii, în condiţiile asigurării calităţii mediului înconjurător şi
ale promovării, în ansamblu, a unei economii durabile.
Creşterea nivelului de productivitate a solului, şi în acelaşi timp
păstrarea unui mediu înconjurător sănătos, sunt două concepte compatibile, în
ciuda percepţiei promovate până de curând, care susţinea că sunt în “conflict”.
Această dilemă a fost generată, la început, în principal, de utilizarea în
agricultură a îngrăşămintelor chimice în cantităţi exagerate pentru asigurarea unor
recolte mari şi mai ieftine, care în acelaşi timp, a condus la grave consecinţe asupra
echilibrului diferitelor elemente din sol, determinând degradarea altor resurse ale
mediului înconjurător, cu precădere calitatea apelor de suprafaţă şi de adâncime.
Dezvoltarea tehnicilor agricole mecanizate, respectiv utilizarea de tractoare
şi maşini din ce în ce mai mari şi mai grele, cu avantaje privind productivitatea şi
eficienţa economică, a condus, de asemenea, la apariţia, intensificarea şi extinderea
unor procese în degradarea fizică a solului, în special a destructurării şi
compactării antropice.
O problemă deosebită este cea care are loc în zonele cu climat mai uscat,
unde lucrarea intensivă a solului şi îndepărtarea resturilor vegetale contribuie la
pierderea apei din sol, accetuând procesele de secetă şi deşertificare.
În ţările, sau zonele industrializate, cu inputuri ridicate, diferitele
comunităţi de politicieni, specialişti, fermieri au fost fascinate de tractoarele şi
echipamentele agricole puternice, acestea fiind considerate ca un simbol vizibil al
progresului, al fermei moderne, susţinând utilizarea acestora în agricultură pe scară
largă! Chiar şi în agricultura cu resurse reduse din micile gospodării ţărăneşti,
tractorul a devenit rapid simbolul bunăstării, conferind un statut social mai ridicat.
Mecanizarea în agricultură, ca de altfel şi în alte domenii, reprezintă
modalitatea cea mai evidentă, care este asociată cu progresul, cu dezvoltarea
economiei şi a unei societăţi prospere.
Intensificarea mecanizării însă, ca şi în cazul fertilizării excesive, a
determinat apariţia acelei stări „conflictuale” între efectele pozitive imediate ale
afânării şi mobilizării excesive a solului şi efectele negative pe termen lung.
Lucrarea de bază a solului, în afara unui bun control al buruienilor, chiar al
diferiţilor dăunători din sol şi facilităţi pentru semănat, are efecte pozitive imediate
de necontestat, prin: mărirea rugozităţii suprafeţei solului, eliminarea stratului
compact de la suprafaţă, creşterea vitezei de infiltraţie a apei în sol şi reducerea
riscului excesului de apă şi a eroziunii, intensificarea ritmului mineralizării
azotului în procesele descompunerii materiei organice şi stimularea rapidă a
creşterii şi dezvoltării plantelor, efecte, care din păcate, sunt doar pe termen scurt.
Totuşi, comunitatea ştiinţifică susţine că între cele două concepte există
compatibilitate, care se bazează pe faptul că, atât productivitatea ecosistemelor, cât
şi vulnerabilitatea lor la degradare sunt practic controlate de aceeaşi factori, cum ar
fi: climatul, solul, relieful sau topografia, hidrologia şi managementul agricol şi de
aceleaşi procese.
 Asigurarea unui mediu înconjurător sănătos şi armonios, adică a
calităţii: solului, apelor, aerului, vegetaţiei şi hranei în cantitate suficientă şi de
calitate, reprezintă drepturi fundamentale ale omului, chiar dacă mare parte din
populaţia globului nu poate beneficia de ele în prezent.
Această problemă este deosebită, mai ales în ţările, în zonele sărace, unde
domină agricultura extensivă cu resurse limitate, agricultura de subzistenţă, chiar
primitivă, zone în care şi populaţia este în continuă creştere.
În aceste condiţii, procesele degradării solului şi ale mediului înconjurător
sunt provocate de inputuri reduse, care determină adesea dezechilibre de nutriţie,
şi/sau de componentele sistemelor tehnologice agricole care nu sunt aplicate corect
în raport cu gradul de pretabilitate a terenului, şi/sau faţă de cerinţele plantelor
cultivate.
România, deşi nu face parte din categoria ţărilor foarte sărace, se
confruntă totuşi cu probleme deosebite, întrucât pe mari suprafeţe tehnologiile
agricole sunt extensive, cu resurse limitate, bazându-se pe nivel minim de
mecanizare, pe forţă de muncă umană şi pe tracţiune animală. Adesea, aşa
numitele “tehnologii agricole” sunt aplicate pe loturi uneori mai mici de 1-2 ha,
iar acolo unde sunt utilizate în regim intensiv, în ferme cu suprafeţe mari, nu
întotdeauna sunt în acord cu specificul local: cu cerinţa solului faţă de lucrare,
cu starea sa de umiditate, cu nivelul său de aprovizionare în elemente nutritive,
ori cu cerinţele plantelor cultivate etc.
În agricultura energo-intensivă, cu inputuri mari: lucrare excesivă a solului,
maşini agricole grele, doze foarte mari de fertilizanţi minerali şi alte produse
agrochimice utilizate în combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, este
posibilă accentuarea şi chiar provocarea unor noi forme ale degradării solului şi
altor resurse.
În aceste condiţii, dintre cele mai răspândite procese negative
menţionăm: mişcarea şi levigarea în adâncime a nutrienţilor şi a altor compuşi
chimici determinând contaminarea resurselor freatice, translocarea lor din sol
în masa vegetativă, şi de aici în întregul lanţ trofic; creşterea excesivă a stării de
compactitate a solului, a excesului de apă de suprafaţă şi a riscului erozional;
creşetrea emisiilor din sol conducând la degradarea şi încălzirea globală a
atmosferei. Nu poate fi neglijată nici influenţa negativă a sistemului tehnologic
agricol asupra modificării şi reducerii biodiversităţii datorată modului excesiv de
afânare a solului, eliminării resturilor vegetale de la suprafaţă, fertilizării
minerale excesive, scăderii conţinutului şi degradării materiei organice din sol.
Acum, este unanim acceptat, de către diferitele comunităţi: ştiinţifice,
practicieni, politicieni, etc., că agricultura poate avea impact major negativ asupra
diferitelor resurse ale mediului înconjurător indiferent de nivelul dezvoltării
societăţii.
De aceea, agricultura trebuie să-şi asume şi responsabilitatea pentru
protecţia, ameliorarea şi conservarea stării de calitate a acelor resurse pe care le
afectează. Aceasta se poate realiza doar printr-o strategie la nivel naţional şi
printr-o legislaţie coerentă şi adecvată, care să îi încurajeze şi să îi stimuleze pe
cei care procedează corect, dar în acelaşi timp şi să-i sancţioneze pe cei ce
greşesc.
Numeroase studii şi cercetări pe plan internaţional, dar şi în ţara noastră, au
arătat că între sistemele tehnologice agricole de cultivare a plantelor, starea
mediului înconjurător, nivelul dezvoltării economice şi calitatea vieţii există
strânse relaţii de interdependenţă.
Continua intensificare a agriculturii va intensifica efectele negative asupra
mediului înconjurător prin degradarea diferitelor sale componente: sol, atmosferă,
ape de suprafaţă şi de adâncime, etc.., afectând dezvoltarea şi promovarea
economiei durabile şi a unei societăţi sănătoase.
De aceea, obiectivul managementului agricol durabil trebuie să vizeze
minimizarea şi chiar eliminarea efectelor adverse ale intensificării agriculturii.
Privind la resursa edafică, utilizarea durabilă presupune reducerea până
la eliminarea impactului negativ al proceselor de degradare, creşterea
capacităţii de rezilienţă a solului şi restaurarea stării sale de calitate.
Factorul hotărâtor al stării de calitate a solului şi în acelaşi timp, cea mai
importantă sursă de nutrienţi pentru plante, în special pentru zonele care practică
agricultura cu resurse limitate, de subzistenţă, este carbonul organic.
În consecinţă, diferitele sisteme tehnologice agricole trebuie să-şi
impună, prin verigile lor tehnologice sporirea şi conservarea materiei organice,
adică a rezervei de humus de calitate din sol.
În politicile agrare ale diferitelor ţări, cu precădere în ultimii 50 de ani, au
fost depuse eforturi uriaşe pentru modernizarea agriculturii în scopul sporirii
productivităţii, al creşterii aportului agriculturii la dezvoltarea economică, dar, din
păcate, tocmai această dezvoltare a fost însoţită de o multitudine de efecte negative
grave asupra mediului înconjurător.
În Uniunea Europeană este apreciat, că aproape 30 % din teritoriu este
destinat silviculturii şi 50,5 % agriculturii; cel mai răspândit sistem de agricultură,
practic generalizat a fost cel convenţional. Acesta a fost caracterizat în principal
prin: lucrări de afânare şi prelucrare excesivă a solului cu întoarcerea brazdei,
eliminare totală a resturilor vegetale de la suprafaţă sau chiar arderea miriştii,
fertilizare intensă şi rotaţii scurte.
Intensificarea, practic industrializarea agriculturii convenţionale de-a
lungul unei perioade relativ îndelungate de timp nu a făcut decât să contribuie
substanţial la accelerarea proceselor degradării diferitelor componente ale
mediului înconjurător, crescând riscul deşertificării în zonele vulnerabile.
Pentru protecţia mediului înconjurător, prima şi cea mai simplă măsură
luată în diferite state ale lumii, inclusiv la nivelul Uniunii Europene, a fost
interzicerea prin lege a arderii resturilor vegetale de la suprafaţa solului după
efectuarea recoltatului culturilor agricole şi păstrarea lor în mare parte la suprafaţa
solului. Desigur, această măsură a creat agriculturilor numeroase probleme, mai
ales pentru semănat, dar s-a considerat benefică din diferite alte puncte de vedere.
 De asemenea, în ultimele decade au avut loc modificări semnificative în
modul de folosinţă, de utilizare a terenului, a solului, înregistrându-se progrese
importante în tehnicile corespunzătoare sistemului tehnologic agricol pentru
conservarea solului şi apei.
La ora actuală există cerinţă crescândă şi interes deosebit pentru
sistemul de agricultură conservativă, care permite gospodărirea mai eficientă a
resturilor vegetale, asigură pe termen lung folosirea durabilă a terenului,
prevenind şi/sau minimizând degradarea solului, restaurând, atât capacitatea sa
productivă şi de rezilienţă, cât şi procesele suport ale vieţii.
Agricultura conservativă este privită ca un concept holistic al producţiei
vegetale, care ia în considerare toate componentele sistemului tehnologic agricol:
lucrarea solului, managementul resturilor vegetale, rotaţia culturilor, fertilizarea,
irigaţia, protecţia culturilor, recoltarea şi transportul.
Agricultura conservativă exclude lucrarea convenţională a solului prin
arătură cu întoarcerea totală a brazdei, impune ca suprafaţa solului în tot cursul
anului să fie acoperită şi astfel protejată printr-un covor vegetal viu sau mulci
vegetal, cere asolamente de lungă durată incluzând culturi amelioratoare
(Lolium multiflorum, specii de Medicago sau Trifolium, plante contrastante cum
sunt cerealele alături de leguminoase fixatoare de azot şi/sau crucifere) pe
fondul fertilizării moderate şi echilibrate, un control eficient al buruienilor,
bolilor şi dăunătorilor.
Se apreciază, că numai aşa agricultura poate contribui pe termen lung la
îmbunătăţirea şi conservarea diferitelor resurse de mediu, inclusiv a biodiversităţii,
conducând la progresul economic al societăţii.
O astfel de agricultură poate fi promovată, din păcate, doar în acele ţări sau
zone care dispun de resursele necesare: naturale, tehnico-financiare, dar în acelaşi
timp şi de politici şi strategii agrare corespunzătoare, şi nu în ultimul rând, de nivel
ridicat de cunoştinţe de specialitate pentru practicieni.
Agricultura conservativă, ca formă a agriculturii durabile, ar trebui să
devină parte componentă a oricărei strategii şi politici agrare şi de protecţie a
mediului înconjurător, a oricărei strategii şi politici ce prevede asigurarea pe
termen lung a hranei şi apei în cantităţi suficiente, de calitate şi la preţuri
rezonabile pentru întreaga populaţie.

3.1.2. Ar putea fi apreciată prin indicatori globali degradarea mediului ori

agricultura durabilă 
Agricultura durabilă, ca şi degradarea solului, sunt concepte complexe, care
încă au „valoare” subiectivă, înţelegerea conceptuală depinzând de utilizatorii care
privesc efectele imediate sau cele pe termen lung.
Comunitatea ştiinţifică trebuie să depună eforturi susţinute pentru a
standardiza şi a face aceste concepte operaţionale, pentru a fi folosite în practică
prin termeni bine definiţi, cum ar fi: productivitatea pe locuitor, riscul degradării
solului, riscul degradării mediului etc.
 În conceptul actual, agricultura durabilă implică o tendinţă de creştere a
productivităţii pe locuitor şi pe unitatea de consum a resurselor limitate, or pe
unitatea de sol degradat sau altă caracteristică de mediu.
Problema cea mai dificilă nu constă în creşterea productivităţii pe locuitor,
ci în a maximiza, de exemplu, productivitatea pe unitatea de sol degradat, erodat,
pe unitatea de energie folosită, pe unitatea de reducere a carbonului în sol, pe
unitatea de consum a apei freatice, pe unitatea de creştere a concentraţiei în nitraţi,
fosfaţi sau alţi poluanţi în apele naturale.
Lal (1995) arată că indicele de apreciere a durabilităţii în agricultură
depinde de productivitatea şi schimbările care au loc în sol şi în mediul
înconjurător.
Pentru evaluarea şi caracterizarea agriculturii durabile a propus următoarea
relaţie de calcul
Id  f (PI · Sp · Ac · Cs)
în care:
Id - indicele agriculturii durabile,
Pi - capacitatea productivă/unitatea de resursă limitată,
Sp - modificarea în proprietăţile solului sau în procesele vitale,
Ac - reducerea resurselor de apă sau modificarea calităţii apei,
Cs - degradarea factorului climatic cu efecte posibile de lungă durată.
Productivitatea agricolă este, astfel, intim legată de sol ca resursă limitată şi
neregenerabilă, cel puţin la unitatea de timp raportată la perioada unei vieţi umane,
impunând ca prin toate mijloacele tehnologice posibile să se păstreze „nealterate”
calităţile sale iniţiale.
Managementul durabil al folosirii terenului presupune însă, mai mult
decât agricultura, ceea ce înseamnă agricultura conservativă, cuprinzând şi alte
activităţi decât cele de cultivare a plantelor, şi care sunt cu deosebire dedicate
stimulării biodiversităţii locale, dezvoltării rurale armonioase şi integrării acesteia
într-un mediu ambiental prietenos.
Pentru promovarea agriculturii durabile, care să contribuie substanţial
la dezvoltarea economică a unei ţări, a societăţii în ansamblul ei, este necesar,
chiar de la nivelul fiecărei ferme să se intensifice eforturile asupra studiilor
privind rolul solului în stabilirea tehnologiilor agricole, în schimbările ecologice
şi economice globale, în dezvoltarea industrială, ca şi în activităţile comerciale.
Pentru acest tip de agricultură, în stabilirea noilor tehnologii conservative,
mai mult decât în tehnologiile convenţionale, trebuie să se ia în considerare tot
complexul de factori naturali (relief, climă, sol) şi tehnico-economici, până la cei
socio-culturali, care sunt specifici mediului rural.
Utilizarea pe termen lung a terenului în agricultura durabilă trebuie să
asigure integritatea mediului înconjurător, care ar putea fi rezolvată numai printr-o
abordare complexă, holistică a tuturor factorilor interdependenţi, a elementelor de
continuitate dintre teren şi comunităţile umane.
 3.1.3. De ce este important solul pentru fermier, pentru agricultură, pentru
protecţia altor resurse ale mediului înconjurător 
Solul este considerat ca fiind resursa naturală de bază a sistemului agricol
eficient, productiv, durabil, fiind în acelaşi timp, limitată şi mai complexă decât
aerul şi apa, reprezentând suportul esenţial al vieţii.
Originea tuturor organismelor vii de pe „Pământ” este, mai mult sau mai
puţin, direct sau indirect, legată de sol, peste 90 % din hrana oamenilor şi
animalelor este produsă în, sau pe sol.
Solul reprezintă o entitate dinamică, şi dinamism înseamnă viaţă. Dinamica
solului, sau a modificărilor complexe care au loc în sol, este evidenţiată de
numeroase procese care sunt într-o continuă schimbare, până când se atinge o
anumită stare de echilibru relativ stabil.
De-a lungul timpului, conceptul despre sol şi funcţiile sale a evoluat,
înregistrând diferite modificări.
Se recunoaşte, nu numai de către specialiştii în domeniu, ci şi de către
colectivităţi tot mai largi, rolul fundamental al solului prin funcţiile sale: în
modificarea biodiversităţii, în schimbările climatice, în protecţia mediului
înconjurător, în promovarea şi dezvoltarea agriculturii conservative ca formă a
agriculturii durabile, în dezvoltarea economică şi în prosperitatea societăţii.
Luând în considerare rolul solului în îndeplinirea acestor obiective,
conceptul clasic despre sol, care preciza că „solul este parte vitală a resurselor de
mediu”, a fost extins, incluzând şi materialele parentale pe care s-a format, adică
sedimentele poroase, rocile permeabile, împreună cu apa şi alte substanţe pe care
acestea le conţin.
Funcţiile solului, corelate cu activităţile umane neagricole, se referă la:
 solul ca mediu fizic, servind ca spaţiu pentru dezvoltarea structurilor tehnico-
industriale, aşezărilor rurale şi urbane, a căilor de acces şi a activităţilor socio-
culturale de suprafaţă;
 solul ca sursă a materialelor naturale brute, furnizând: apă, argilă, nisip,
pietriş, minerale, materiale fibroase şi de construcţie etc.;
 solul ca spaţiu cultural, reprezentând pentru fiecare popor un adevărat
„muzeu” al păstrării şi conservării bogăţiilor, comorilor şi vestigiilor
paleontologice şi geologice.
Funcţiile ecologice ale solului se referă: la producerea de biomasă, la
protecţia mediului înconjurător, cea de habitat biologic şi rezervă de gene.

3.1.3.1 Producerea de biomasă

În producerea de biomasă rolul solului este fundamental, solul
reprezentând însăşi baza existenţei vieţii umane şi animale, prin asigurarea
resurselor necesare de hrană şi a materialelor energetice regenerabile. Solul, prin
însăşi natura sa, prin componenţii săi, prin procesele sale naturale asigură
producerea de biomasă.
Pentru realizarea biomasei, a unor recolte ridicate în agricultura energo-
intensivă, sunt utilizate de regulă doze excesive de fertilizanţi, ca şi alte
agrochimicale folosite în combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, pe fondul
lucrării intensive a solului, care pot avea efecte negative asupra solului. Aplicarea
necontrolată a unor „fertilizanţi” organici neconvenţionali (nămoluri de canalizare,
nămoluri industriale, gunoaie menajere), care conţin cantităţi mari de materiale
organice, dar adesea şi unii compuşi chimici toxici, poate avea efecte negative
grave în poluarea mediului înconjurător. În sistemele de agricultură intensivă, dar
şi în cea extensivă sau cu inputuri reduse, pot fi prezente erori tehnologice în
aplicarea practicilor agricole. Dintre cele mai frecvente sunt: irigaţia
necorespunzătoare, efectuarea lucrărilor solului fără respectarea condiţiile optime
de lucrabilitate şi traficabilitate (conţinutul optim de apă la lucrarea solului, la
recoltat, la transportul recoltei); aplicarea dezechilibrată a fertilizării minerale
şi/sau organice fără a lua în considerare rezervele din sol şi cerinţele plantei; rotaţii
scurte, fără culturi amelioratoare. Acestea sunt, pe solurile cu folosinţă arabilă,
cauze majore care determină şi intensifică procesele degradării fizice, chimice şi
biologice ale solului, care la rândul lor provoacă deteriorarea altor resurse : a
apelor de suprafaţă şi freatice, a atmosferei, a florei şi faunei.
Prin apariţia şi intensificarea proceselor degradării solului "funcţia de
biomasă" este afectată, atât calitativ, cât şi cantitativ.

3.1.3.2 Protecţia mediului înconjurător

Funcţia solului de protecţie a mediului înconurător se manifestă prin
procesele de: tamponare, transformare, curăţire şi filtrare.
În acelaşi timp, această funcţie a solului de protecţie a mediului
înconurător este deosebit de complexă, depinzând de stabilitatea, de calitatea şi
natura sistemului macro şi microporos al solului.
Sistemul poros al solului este cel care controlează procesele de transport
al soluţiilor spre plantă prin masa radiculară, spre freatic, sau spre apele de
suprafaţă, şi care, absorbind componenţi chimici toxici, face ca acest mediu să
acţioneze ca un sistem tampon şi de filtrare.
Sistemele tehnologice agricole prin toate componentele lor (fertilizare,
irigare, lucrare a solului, rotaţie, etc.) trebuie să asigure: ameliorarea, protecţia şi
conservarea sistemului poros, a stării de calitate a solului.
Flora şi fauna din sol sunt principalele componente responsabile cu
descompunerea diferitelor materiale organice şi vegetale, cu transformarea
substanţelor organice şi a compuşilor toxici.
Când în sol capacitatea mecanică de filtrare şi de tamponare fizico-chimică,
capacitatea de transformare microbiologică şi biochimică sunt depăşite, atunci
componenţii organici şi anorganici sunt transferaţi soluţiei din sol, şi de aici aceştia
pot fi apoi transportaţi în apele de adâncime sau de suprafaţă, sau pot fi extraşi de
plante prin rădăcini, afectând întreg lanţul trofic.
Contaminarea apelor freatice şi a apelor de suprafaţă cu diferiţi compuşi
agrochimici, constituie una dintre cele mai grave consecinţe ale agriculturii
intensive, dar ea se manifestă adesea şi în ţări cu agricultură extensivă, acolo unde
greşelile tehnologice sunt în cea mai mare măsură cauza acestor evenimente
nedorite.
De aceea, monitorizarea permanentă a stării de calitate a solului, la
nuvelul fermei, regularizarea consumului de agrochimicale şi aplicarea corectă
a tuturor componentelor tehnologice ale sistemelor agricole de cultivare a
plantelor sunt absolut necesare.

3.1.3.3 Asigurarea habitatului biologic şi rezervă de gene

Asigurarea mediului biologic de viaţă, al habitatului natural pentru
numeroase specii, şi de asemenea, ca rezervă de gene pentru diferite specii de
organisme vegetale şi animale, reprezintă a treia funcţie ecologică deosebit de
importantă a solului.
În acest mediu convieţuiesc numeroase organisme vii, de la bacterii şi
ciuperci microscopice până la mezo- şi macrofaună.
Toate aceste organisme vii au rol deosebit de important în menţinerea şi în
desfăşurarea normală a proceselor naturale fizice, chimice şi biologice care
contribuie la asigurarea fertilităţii solului.
Conservarea potenţialului genetic din sol are rol fundamental în procesele
biologice, astfel că practicile agricole trebuie aplicate în aşa fel încât să nu conducă
la degradarea sau la distrugerea acestei bogăţii.
Agricultura convenţională, energo-intensivă, a afectat grav această funcţie a
solului. Cel mai elocvent exemplu îl constituie dispariţia lumbricidelor, care au rol
major în procesele de refacere pe cale naturală a stării structurale în ansamblul său,
dar în mod special a macro- şi micro-agregatelor structurale de calitate, poroase şi
având capacitate ridicată de a rezista acţiunii distructive a apei şi a uneltelor
agricole. Alături de alte organisme, lumbricidele au fost afectate şi de creşterea
concentraţiei de metale grele, de aplicarea necontrolată a erbicidelor, de folosirea
excesivă a fertilizanţilor minerali sau a îngrăşămintelor organice lichide, de
lucrarea intensivă a solului, de reducerea semnificativă a hranei din sol şi de
intensificarea pierderilor de apă prin eliminarea sau arderea resturilor vegetale.
Datorită adepţilor tehnologiilor moderne intensive, presiunea antropică
exercitată pe sol, de-a lungul timpului, a crescut foarte mult din cauza
intensificării mecanizării şi a maşinilor agricole tot mai mari, mai grele şi mai
rapide, a folosirii excesive a îngrăşămintelor minerale puternic active destinate
creşterii imediate a concentraţiei elementelor nutritive din sol şi stimulării
dezvoltării rapide a plantelor.
Cu cât cerinţele umanităţii au devenit mai mari, cu atât sistemele
tehnologice agricole s-au intensificat şi efectele lor negative asupra proceselor din
sol au devenit mai severe.
Întrucât starea solului reprezintă cerinţa hotărâtoare în asigurarea
succesului tehnologiilor agricole conservative şi în protecţia mediului înconjurător,
în diferite zone ale lumii, ca şi în Europa, sunt intensificate studiile privind
capacitatea sa multifuncţională, legată tocmai de cele trei funcţii ecologice
menţionate anterior, ca şi de capacitatea sa de rezilienţă.
Capacitatea de rezilienţă reprezintă una dintre cele mai importante şi
complexe caracteristici ale solului, fiind de fapt un atribut al solului, care
implică abilitatea sa de a reacţiona ca un „corp elastic” dacă este supus unei
forţe, unei presiuni, sau acţiuni şi de a-şi reveni la forma sa iniţială.
Capacitatea de rezilienţă a solului depinde de o multitudine de factori şi
procese. Solul, fiind o entitate mineral-organică şi dinamică, are capacitatea de a-şi
restaura, de a-şi reface procesele sale vitale, care au fost degradate prin anumite
activităţi antropice, dacă acestea nu au fost drastice şi dacă perioada de timp
parcursă după încetarea acţiunii lor este suficient de îndelungată.
Totuşi, în anumite condiţii, solul poate suferi şi procese ireversibile privind
degradarea, dacă „presiunea” exercitată asupra sa este foarte severă şi procesele
sale vitale sunt complet distruse!
Capacitatea de rezilienţă a unui sol depinde de raportul care se stabileşte
între capacitatea sa de restaurare sau de refacere şi cea de degradare. Acestea, la
rândul lor depind, de intensitatea degradării proceselor sale vitale ca urmare a
perturbaţiilor antropogene, de tipul şi intensitatea proceselor naturale de refacere,
ca şi de activitatea tuturor organismelor care convieţuiesc în sol construind un
mediu favorabil pentru o viaţă „prosperă”, adică acea capacitate de tamponare
biologică, incluzând abilitatea sa de autorefacere.
Această caracteristică a solului ca resursă naturală de autorefacere, de
autoregenerare, are importanţă vitală nu numai pentru dezvoltarea agriculturii,
a protecţiei mediului ambiental, dar şi pentru însăşi progresul societăţii.
Lal (1995) a propus estimarea capacităţii de rezilienţă a solului pe baza
următoarei relaţii funcţionale:
tf
Sr  Sa   (Sv  Sd  I m )  dt
ti
unde:
Sr - rezilienţa solului;
Sa - starea anterioară a solului înaintea acţiunii antropice;
Sv - durata de formare a noului sol;
Sd - intensitatea degradării solului;
Im - inputuri ale managementului agricol.
Magnitudinea şi semnificaţia relaţiei dintre termenii „S v-SdIm” este, pentru
aprecierea capacităţii de rezilienţă a solului, de cea mai mare importanţă.
Rezultă că solul este o resursă reînnoibilă atâta timp cât diferenţa dintre
termenii „Sv -Sd” rămâne pozitivă. Deşi aceşti termeni sunt atât de importanţi,
totuşi durata de formare a solului este încă estimată doar prin simple opinii sau
evaluări indirecte.
Diferiţi cercetători au estimat că 2,5 cm de sol se pot forma între circa 30 şi
1000 de ani în funcţie de condiţiile locale, ceea ce înseamnă că cele mai multe
tipuri de sol nu sunt reînnoibile pe durata unei vieţi umane, probabil cu excepţia
solurilor aluviale din zonele joase inundabile ale marilor fluvii (Johnson, 1987).
Capacitatea de rezilienţă a solului cuprinde toate procesele care-i permit să
reacţioneze, să lupte, împotriva degradării, a tuturor presiunilor exercitate asupra sa
sub diferite forme.
Cu alte cuvinte, rezilienţa se referă la acel ansamblu de proprietăţi care
determină capacitatea sa de tamponare faţă de respectivul impact fizic, chimic,
biologic. De exemplu, capacitatea de tamponare fizică are rol deosebit în procesele
de producere a eroziunii sau compactării, în timp ce, capacitatea de tamponare
chimică are rol important în procesele de acidifiere şi alcalizare. Un sol poate avea
capacitate de tamponare chimică ridicată, cum sunt de exemplu, solurile alcalice cu
textură fină, care se opun proceselor de acidifiere, dar în acelaşi timp capacitate de
tamponare biologică redusă prin pierderea mediului biotic vulnerabil.
Factorii care influenţează capacitatea de rezilienţă sunt de natură endogenă
şi exogenă. Factorii endogeni sunt corelaţi cu proprietăţi intrinseci ale solului şi
condiţii de micro- şi mezo-climat.
Cei mai importanţi factorii care măresc capacitatea de rezilienţă sunt:
adâncimea de înrădăcinare, textura lutoasă şi luto-argiloasă, activitatea
structurală intensivă (determinată la rândul său de conţinutul ridicat de
minerale active, de micro-agregate stabile), drenajul intern bun, microclimatul
favorabil. Conţinutul ridicat de materie organică, ca şi alte caracteristici ale
fertilităţii solului, depind de aceste condiţii.
Câteva dintre cele mai sugestive exemple sunt: solurile aluviale formate pe
văile marilor râuri, molisolurile, andosolurile, inceptisolurile (aluviosoluri,
cernisoluri, andisoluri, cambisoluri - în noua terminologie a SRTS1) formate pe roci
bazice. Astfel de soluri, datorită proprietăţilor intrinseci care le conferă un nivel
nutritiv ridicat şi proprietăţi fizice favorabile, au capacitate de rezilienţă
remarcabilă, chiar în condiţiile unor tehnologii cu resurse limitate sau reduse.
Procesele vitale în aceste soluri înregistrează modificări negative mai puţin intense
ca urmare a presiunilor exercitate de acţiunile antropice, de tehnologiile agricole
convenţionale, de greşelile tehnologice (dacă acestea nu sunt foarte intense),
comparativ cu alte soluri. Managementul agricol, cu toate componentele sale,
reprezintă factorul exogen.
Evaluarea capacităţii productive, alegerea celui mai potrivit mod de
folosinţă a terenului, ca şi a tehnologiilor de cultivare fundamentate pe baze
ştiinţifice şi în raport cu gradul de pretabilitate sau favorabilitate, contribuie la
creşterea şi conservarea durabilă a productivităţii, şi astfel la sporirea capacităţii
de rezilienţă a celor mai sensibile şi fragile soluri, aşa încât, sistemele
tehnologice îmbunătăţite au efect sinergic pozitiv.
Alegerea modului de folosinţă al terenului şi aplicarea tehnologiilor bazate
pe rezultate ştiinţifice au rol decisiv în utilizarea durabilă, în creşterea capacităţii
1
SRTS - Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, realizat în ICPA Bucureşti. Autori N. Florea şi I. Munteanu,
2003 Ed. Estfalia. Armonizat cu SRCS - Sistemul Român de Clasificare a Solurilor realizat în ICPA în 1987.
de rezilienţă, a capacităţii productive a solurilor care anterior au fost degradate prin
tehnologii necorespunzătoare, prin greşeli tehnologice, sau care erau afectate de
factori limitativi, ca de exemplu, adâncime redusă de înrădăcinare, erodabilitate
ridicată etc.
În numeroase lucrări şi rapoarte, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, este
evidenţiat că agricultura durabilă şi schimbările climatice globale reprezintă două
obiective de cea mai mare importanţă pentru progresul şi siguranţa omenirii,
primind în acelaşi timp şi cel mai intens suport din partea comunităţii umane.
Deşi, la baza acestor două obiective majore se găseşte solul, din păcate
noile tendinţe evidenţiază un interes din ce în ce mai redus în dezvoltarea şi
cunoaşterea „ştiinţei solului” de către principalii factori decizionali şi diferite
organisme internaţionale.
Dacă, noile politici şi strategii agrare nu vor putea implementa tehnologii
agricole corecte privind utilizarea şi protejarea solului, şi în consecinţă păstrarea
calităţii resurselor naturale, creând astfel un mediu ambiental sănătos pentru
promovarea unei agriculturi prospere, a unei economii durabilă, atunci probabil
că în viitor nu va nici o şansă pentru siguranţa alimentară a populaţiei în continuă
creştere, şi nici progres economic pentru generaţiile următoare.

3.2. Are sistemul de agricultură convenţională efecte negative asupra unor

resurse ale mediului înconjurător  Care sunt  De ce  Pot fi evitate  Cum 
Degradarea mediului înconjurător este o expresie generică, referindu-se la
oricare proces care determină modificări negative ale uneia sau a mai multor
resurse naturale.
Degradarea terenului se referă la reducerea capabilităţii actuale şi/sau
potenţiale de a produce beneficii ca urmare a unui mod de folosinţă sau a unui
management greşit.
În prezent, prognoza evoluţiei solurilor, atât pe plan internaţional, cât şi în
ţara noastră, evidenţiază tendinţe negative în starea solurilor agricole, agricultura,
fiind, atât factor care generează degradare, cât şi victimă a degradării provocată de
alte activităţi socio-economice, dar şi de ea însăşi.
Umanitatea acceptă că agricultura convenţională energo-intensivă şi
greşelile tehnologice agricole sunt cauzele majore ale degradării mediului
înconjurător, deşi nu pot fi neglijaţi sau minimizaţi şi alţi factori, cel puţin la fel de
importanţi, cum ar fi: luarea în cultură a unor terenuri forestiere sau pastorale
inadecvate folosinţei agricole, exploatarea neraţională a fondului funciar, păşunatul
excesiv, industrializarea şi urbanizarea.
Impactul agriculturii convenţionale se manifestă prin acţiunea sa asupra
diferitelor resurse ale mediului înconjurător: sol, apă, aer, floră şi faună. Solul
înregistrează cele mai rapide şi intense modificări ca urmare a intervenţiilor
antropice în agricultură, având consecinţe directe şi/sau indirecte asupra tuturor
celorlalte resurse ale mediului înconjurător, acţionând în acelaşi timp ca punte
intermediară între diferitele componente ale mediului.
Fără nici o îndoială, una dintre verigile agrotehnice sau componentele
sistemelor tehnologice de cultivare a plantelor agricole, cu impact major asupra
diferitelor resurse ale mediului înconjurător revine lucrării solului, adică
intensificării mecanizării, aceasta fiind considerată încă de la începutul folosirii
sale, deşi doar ca o simplă operaţie de „scrijelire” cu unelte manuale extrem de
simple pentru a permite doar introducerea seminţei în sol, ca cea mai importantă
„ruptură” faţă de mediul natural.
Considerând că lucrarea solului, ca verigă în managementul solului, va
rămâne şi în viitor ca o componentă importantă a sistemelor tehnologice agricole
de cultivare a plantelor, şi că progresele tehnologice vor fi văzute în nivelul de
mecanizare, efectele negative pe termen lung asupra diferitelor resurse de mediu
trebuie privite cu mai multă atenţie, pe de o parte prin măsuri de protecţie
împotriva accelerării şi extinderii proceselor de degradare, iar pe de alta prin
studii de monitorizare.
Sunt redate cele mai importante procese care conduc la deteriorarea solului
şi a altor resurse de mediu ca urmare a intensificării agriculturii convenţionale şi a
unor greşeli tehnologice.

3.2.1. Degradarea solului

Degradarea solului este un proces extrem de complex, care determină sau
intensifică în acelaşi timp acţiunea unuia sau a mai multor factori limitativi sau
restrictivi, fiind în strânsă interdependenţă cu deteriorarea altor resurse naturale
ale mediului înconjurător.
În agricultura convenţională, se recunoaşte că provocarea, accelerarea şi
intensificarea degradării solului este determinată, în cea mai mare măsură, de către
activităţile antropice, şi mai puţin de unii factori naturali limitativi.
Unii dintre factorii naturali limitativi au caracter permanent, astfel că nu
pot fi înlăturaţi, şi de aceea tehnologiile agricole trebuie să li se adapteze. În
această categorie este inclusă compoziţia granulometrică sau textura solului,
respectiv conţinutul prea mare de argilă sau nisip, conţinutul de schelet sau
volumul edafic util.
Numeroşi alţi factori naturali limitativi afectează, într-o măsură mai mare
sau mai mică, starea de fertilitate a solului, ca şi cea de productivitate, cum sunt:
compactitatea primară, aciditatea, excesul sau deficitul de apă, conţinutul redus de
materie organică şi nutrienţi, sau dezechilibrele de nutriţie, dar aceştia pot fi
remediaţi într-o perioadă de timp relativ scurtă, prin măsuri ameliorative, chiar
dacă unele dintre ele sunt costisitoare.
Activităţile antropice desfăşurate în agricultura convenţională în complex
cu factorii naturali determină: degradarea fizică, eroziunea hidrică şi eoliană,
excesul de apă, degradarea chimică şi degradarea biologică.
Evaluarea stării structurale a solului în ansamblul său, ca entitate globală,
la un moment dat sau în dinamică, evidenţierea şi caracterizarea în principal a
proceselor degradării solului reprezintă o sarcină extrem de importantă şi dificilă,
ce nu poate fi rezolvată doar prin observaţii „vizuale” efectuate pe teren sau
printr-o simplă determinare a unei anumite caracteristici.
Această activitate de monitorizare se realizează prin studii complexe de
specialitate, bazate pe o multitudine de indicatori şi proprietăţi specifice, care
permit identificarea şi caracterizarea diferitelor forme de degradare. Valorile
numerice şi intervalele de variaţie ale acestora permit aprecierea nivelului de
intensitate a proceselor respective şi stabilirea măsurilor de refacere a solului.

3.2.1.1. Degradarea fizică

Degradarea fizică reprezintă modificarea negativă a cel puţin unei
caracteristici fizice a solului, care conduce la accentuarea şi/sau apariţia unuia
sau a mai multor procese negative, în funcţie de cauzele şi intensitatea acţiunii lor.
În agricultura mecanizată, lucrările solului au cel mai puternic impact şi,
deşi sunt utilizate în scopul obţinerii unor modificări pozitive ale însuşirilor, ale
regimurilor şi ale proceselor fizice din sol pentru a permite plantelor să îşi pună în
valoare propriul potenţial genetic, aplicarea lor excesivă sau greşită conduce la
efecte negative.
Dintre procesele fizice ale degradării solului în agricultura convenţională
intensivă, cele mai cunoscute sunt: destructurarea, eroziunea, crustificarea şi
compactarea secundară.

3.2.1.1.1. Destructurarea
Destructurarea reprezintă reducerea sau pierderea stabilităţii agregatelor
structurale de sol la acţiunea apei şi a maşinilor agricole, fiind unul dintre cele
mai importante procese fizice ale degradării solului.
La rândul său, destructurarea este în fapt cauza care generează numeroase
alte procese negative sau a intensificării celor existente.
Astfel, deteriorarea calităţii agregatelor structurale, adică a formei, a
porozităţii lor, a stabilităţii hidrice şi mecanice, în special pe solurile cu folosinţă
arabilă, este de cea mai mare importanţă deoarece, influenţează crucial
caracteristicile hidrologice, permeabilitatea solului pentru apă şi aer, stabilitatea şi
configuraţia spaţiului poros.
Dintre procesele negative generate deosebit de importante sunt:
crustificarea, băltirea apei la suprafaţă, prăfuirea şi colmatarea spaţiului poros,
eroziunea, compactarea, etc.
În ţara noastră, astfel de procese sunt foarte frecvente, în zona Bărăganului
şi în Dobrogea, unde sunt răspândite soluri formate pe loess, dar, practic se
regăsesc în toate zonele ţării.
Destructurarea solului în ţara noastră, pare a fi mult mai intensă decât în
alte zone similare ale lumii, fiind determinată, pe de o parte de factori limitativi
naturali cum sunt: compoziţia granulometrică dezechilibrată (conţinut ridicat de
praf), cantitatea redusă de humus, climatul continental, iar pe de alta, de factori
antropici aparţinând cu precădere agriculturii convenţionale.
Cea mai importantă cauză a degradării solului la suprafaţă şi în stratul
culturalizat prin procesul destructurării este considerată, în agricultura
convenţională, practicarea sistemului de lucrare intensivă a solului, efectuată
deseori în condiţii improprii de umiditate, rezultând fie arătură excesiv de
bulgăroasă, fie cu brazde mari şi continue, dacă solul a fost lucrat prea uscat
respectiv prea umed, necesitând apoi un număr mare de lucrări superficiale pentru
pregătirea patului germinativ în vederea efectuării semănatului.
Alte cauze importante ale deteriorării agregatelor structurale sunt: folosirea
redusă a îngrăşămintelor organice, eliminarea resturilor vegetale, rotaţiile scurte în
care domină monocultura de porumb sau rotaţia grâu-porumb, absenţa culturilor
protectoare, activitatea biologică redusă, utilizarea incorectă a apei prin irigaţie.
În scopul prevenirii acestor procese negative trebuie respectate de către
fiecare fermier câteva reguli de bază, şi anume:
 lucrările solului, ca şi operaţiile de recoltare şi transport, să nu fie efectuate pe
solurile umede, ci în acord cu specificul de lucrabilitate şi traficabilitate al
tipului de sol, intrarea pe solul umed este exclusă;
 aplicarea îngrăşămintelor organice şi folosirea plantele amelioratoare în
asolamente de lungă durată trebuie să devină componente obligatorii ale
sistemului tehnologic agricol;
 este interzisă circulaţa maşinilor agricole pe solurile afânate, care lasă urme
adânci ce favorizează procesele erozionale de suporafaţă;
 nu este recomandată pregătirea prin numeroase lucrări superficiale a paturilor
germinative, deoarece determină pulverizarea agregatelor structurakle de sol.

3.2.1.1.2. Eroziunea hidrică şi eoliană

Eroziunea solului reprezintă procesul de pierdere a particulelor fine de sol,
de regulă bogate în nutrienţi, prin acţiunea apei sau a vântului.
Eroziunea este considerată mai mult decât un proces de modificare
negativă a stării fizice a solului, ci una dintre cele mai complexe forme ale
degradării solului în raport cu gradul de manifestare, în special pentru terenurile
aflate în folosinţă la arabil şi situate pe pantă.
Intensificarea proceselor erozionale determină: reducerea adâncimii de
înrădăcinare a plantelor, scăderea conţinutului de apă accesibilă şi de nutrienţi.
Pierderea progresivă a stratului superficial de sol reduce sever fertilitatea şi
productivitatea solului.
În declanşarea şi intensificarea proceselor erozionale, activitatea umană a
avut un rol important, în special prin stabilirea modului de folosinţă a terenului,
prin structurii culturilor agricole pe terenurile arabile, prin sistemul tehnologic de
cultivare.
Eroziunea prin apă este accentuată şi de către acţiunea factorilor naturali,
cum sunt cei climatici, de exemplu: ploile torenţiale, a celor cu intensitate ridicată,
care adesea, în ţara noastră, sunt în perioada mai-iunie, prezenţa solurilor argiloase
şi compacte şi cu permeabilitate redusă la apă, sau a solurilor destructurate.
Practicarea agriculturii convenţionale în zone deja afectate de eroziune sau
care manifestă risc ridicat faţă de aceasta nu face decât să intensifice degradarea
solului şi a mediului înconjurător. Procesele erozionale prin apă pe solurile
cultivate sunt intensificate în special de lucrarea greşită a solului. De asemenea,
păşunatul, dacă este practicat intensiv şi neorganizat, întocmai ca şi defrişările
exagerate, intensifică şi accelerează procesele erozionale.
Problemele cele mai stringente care se pun, faţă de acest proces al
degradarii mediului ambiental, le reprezintă, atât elaborarea şi implementarea
strategiei de minimizarea eroziunii şi a măsurilor de prevenire pe termen lung, cât
şi creşterea nivelului de cunoştinţe de specialitate ale fermierilor.
Pentru controlul eroziunii este necesar să se acţioneze la nivel local prin
proiecte specializate pe bazine şi bazinete hidrografice, prin agro-terasări, prin
astuparea sau bararea ravenelor, dar mai ales prin aplicarea unui sistem adecvat de
agricultură şi prin trecerea în conservare a terenurilor care sunt excesiv erodate.
Pentru fermieri, unde procesele erozionale nu sunt grave, cele mai simple
măsuri de prevenire a intensificării acestui proces sunt: păstrarea covorului
vegetal bine încheiat, efectuarea lucrărilor solului pe curba de nivel, fertilizare
organică, evitarea păşunatului.
Împădurirea acestor terenuri este una dintre soluţiile cele mai viabile şi de
succes, care se poate aplica însă doar cu sprijin guvernamental.
De asemenea, sunt cunoscute aşa numitele tehnologii agro-ameliorative,
anti-erozionale, specifice, care cuprind lucrări curente efectuate pe curba de nivel,
benzi înierbate sau tampon, mulci vegetal în cantitate de 5-10 t.ha-1, sortiment
adecvat de culturi. Aceste practici agricole au scopul reducerii scurgerilor pe pante
şi, astfel a pierderilor de sol fertil, fertilizanţi sau alte agrochimicale aplicate şi de
prevenire a proceselor de colmatare şi poluare în aval, atât a solului, cât şi a apelor
de suprafaţă.
Parte dintre acestea sunt măsuri relativ simple, ce pot fi aplicate de
fermierul care are în folosinţă o suprafaţă mai mare de teren, dar necesită un sistem
adecvat de sistematizare a terenurilor şi de comasare a loturilor dispersate.
 În Europa, riscul erozional este mai ridicat pe solurile lutoase, loessoide şi
calcaroase din zona Europei Centrale şi pe solurile argiloase aflate în folosinţă
arabilă în zona Europei de Nord. În aceste zone, tradiţional, eroziunea prin apă nu
era foarte răspândită, deoarece în asolamente erau incluse culturi protectoare, mai
ales, graminee şi leguminoase perene.
În ultimii 10 ani, însă, în ţările Uniunii Europene, pentru reducerea
efectelor negative ale agriculturii convenţionale asupra mediului înconjurător, s-au
efectuat progrese majore în politicile agrare de implementare în practică a
sistemului de agricultură conservativă. Cu toate acestea, refacerea stării de calitate
a solurilor puternic afectate de eroziunea hidrică este rareori posibilă şi utilă pentru
ca acestea să mai fie redate în circuitul agricol cu folosinţă la arabil, cu excepţia
zonelor unde populaţia este densă (Van Linden, 1995).
Eroziunea eoliană, de regulă, este un proces larg răspândit doar în
climatele aride pe soluri sensibile, cum sunt cele nisipoase, şi cele luto-nisipoase
formate pe loess.
În ţara noastră, procesul de eroziune eoliană a solului este mai răspândit în
zonele unde predomină solurile nisipoase din zona de sud a Olteniei, partea de est
a Câmpiei Române, şi nord-vest a Câmpiei Vestice.
În prezent, mai ales datorită degradării structurale a solurilor lutoase şi
luto-nisipoase, formate cu deosebire pe loess, dar şi a altor soluri, se manifestă
fenomenul de “prăfuire”, ce poate fi considerat ca o formă mai simplă de
manifestare a eroziunii eoliene, fenomen care se petrece în perioadele secetoase de
pregătire a patului germinativ şi semănat. Acest fenomen determină procese de
colmatare a spaţiului macroporos de la suprafaţa solului şi de crustificare,
influenţând negativ viitoarele culturi agricole prin reducerea severă a germinaţiei şi
a răsăririi. Zone întinse din Dobrogea, Bărăgan şi Banat sunt afectate de astfel de
procese. Acest fenomen are şi consecinţe indirecte negative asupra atmosferei, a
vegetaţiei, prin acoperirea cu particule de praf a aparatului foliar, a apelor de
suprafaţă şi afectând chiar sănătatea oamenilor şi vieţuitoarelor.
Pentru prevenirea proceselor erozionale ale solurilor în unităţile unde se
practică agricultura convenţională sunt recomandate lucrări agrotehnice curente
aplicabile şi de către fermieri şi micii proprietari pe suprafeţe reduse, cum sunt:
 utilizarea îngrăşămintelor organice în doze moderate,
 introducerea culturilor amelioratoare în rotaţie, cum sunt gramineele perene,
de exemplu Lolium multiflorum,
 lucrarea solului numai în intervalul optim al stării de umiditate a solului şi
efectuarea lor pe curba de nivel,
 protejarea suprafeţei solului cu mulci,
 eliminarea păşunatului.
Degradarea solurilor, prin diferitele forme de eroziune, a devenit una dintre
cele mai importante cauze ale deteriorării mediului înconjurător, prin provocarea
poluării atmosferei şi a contaminării apelor de suprafaţă.

3.2.1.1.3. Crustificarea
Crustificarea reprezintă procesul de formare la suprafaţa solului a unui
strat dur, compact cu o grosime care variază de la 3-8 mm la 1-5 cm, în care
domină elementele structurale plate.
Acest proces este rezultatul acţiunii complexe a mai multor factori naturali
fizici (textură a solului, climat) şi chimici (conţinut mic de humus, aciditate,
capacitate de schimb cationic redusă, prezenţă a cationilor monovalenţi, mai ales
de Na), dar şi antropici, respectiv unele componente ale sistemelor tehnologice
agricole, mai ales lucrare intensivă a solului şi păstrare curată a suprafeţei solului
fără covor vegetal protector.
În acest strat compact de sol, ca urmare a proceselor destructurării
agregatelor structurale, a redistribuirii şi a reorientării lor predominant orizontal,
porozitatea este foarte mică, astfel încât permeabilitatea pentru apă şi aer sunt, de
asemenea, deficitare. Gradul de împachetare al porilor este foarte dens, datorită
rearanjării particulelor de sol, care provin din agregatele destructurate şi care
colmatează spaţiile macroporoase.
Crustificarea se manifestă frecvent pe solurile arabile destructurate, fiind
dificil de combătut. Pe solurile crustificate au loc diferite procese negative, cum ar
fi: reducerea infiltrării apei din precipitaţii, ceea ce face ca în sol să se regăsească o
cantitate de apă mai mică, intensificarea eroziunii de suprafaţă, scăderea puternică
a aeraţiei ce încetineşte germinaţia seminţelor etc.
Duritatea acestui strat nu permite răsărirea plantelor cu putere de străbatere
redusă, constituind un obstacol major în dezvoltarea lor normală în primele faze de
vegetaţie, şi necesitând consum energetic mai mare pentru operaţii mecanice
suplimentare.
În agricultura convenţională, pentru prevenirea formării crustei trebuie
aplicate aceleaşi măsuri ca şi în cazul prevenirii destructurării.
În ţara noastră, crustificarea solului a devenit un proces „vizibil” fiind
simplu de observat la suprafaţa solului, mai ales primăvara, în perioada de răsărire
a culturilor, afectând largi suprafeţe de terenuri arabile, fiind prezent chiar şi pe
cele mai fertile soluri.

3.2.1.1.4. Compactarea antropică sau secundară

Compactarea antropică sau secundară este definită, cel mai simplist, prin
creşterea exagerată a masei de sol pe unitatea de volum.
 Compactarea este considerată ca un proces specific al degradării fizice cu
numeroase efecte negative asupra altor componente de mediu, în special în
agricultura convenţională, intens mecanizată, şi dacă diferitele greşeli tehnologice
sunt prezente. Acest strat compactat antropic a fost semnalat în ţara noastră, acum
mai bine de o jumătate de secol, şi denumit „bătătura sau talpa plugului” (Ionescu
Şişeşti, 1942), situându-se la baza stratului de sol arat, de regulă sub 25-30 cm
adâncime.
Compactarea antropică se manifestă, pe termen lung, pe toată adâncimea
stratului de sol prelucrat anual, dar se acumulează cu o mai mare intensitate în
stratul situat imediat sub cel arat anual, care în mod normal nu este afânat prin
lucrări anuale curente.
Acest proces al degradării fizice a solului prin compactare, poate deveni în
timp, chiar mai dăunător decât eroziunea, întrucât are loc în interior, fiind un
proces „invizibil”, spre deosebire de alte procese privind degradarea fizică, de
exemplu eroziune, crustificare sau băltire a apei, care se manifestă la suprafaţă,
fiind astfel uşor de observat.
Compactarea exagerată a solului are consecinţe dintre cele mai negative
asupra a numeroase alte procese, care se influenţează reciproc, cum ar fi:
 reducerea infiltraţiei apei şi în consecinţă creşterea riscului excesului de apă în
profilul de sol şi la suprafaţa acestuia, intensificarea scurgerilor de sol ce
determină transferul potenţialilor poluanţi inclusiv pesticide şi fertilizanţi în
apele de suprafaţă;
 reducerea volumului de sol explorat de către masa radiculară;
 restricţionarea pătrunderii aerului în sol şi afectarea activităţii biologice;
 creşterea cerinţei de afânare a solului, şi a consumurilor energetice;
 stratificarea profilului de sol prin apariţia straturilor compacte la diferite
adâncimi, determină şi acumularea la suprafaţă a îngrăşămintelor cu solubilitate
redusă, cum sunt cele pe bază de fosfor;
 afectează cantitativ şi calitativ biomasa obţinută, cu repercusiuni negative
asupra veniturilor şi costurilor.
Compactarea (tasarea) antropică sau secundară, prin astfel de efecte,
imediate şi remanente, a captat, mai ales de-a lungul ultimelor cinci decenii,
atenţia, atât a comunităţii ştiinţifice, cât şi a fermierilor şi mecanizatorilor,
devenind, cu siguranţă cea mai cunoscută şi mediatizată formă a degradării fizice a
solului în sistemele agricole convenţionale, intensiv mecanizate, fiind răspândită
cu precădere în zonele dezvoltate, puternic industrializate.
De asemenea, această atenţie deosebită s-a datorat şi faptului că, acest
proces, al compactării solului, reprezintă o problematică multidisciplinară în care
interacţionează solul/maşina/planta, având consecinţe, atât asupra dezvoltării
agriculturii şi economiei în general, cât şi a protecţiei mediului înconjurător.
 Continua intensificare a mecanizării în ţările cele mai industrializate din
Europa de Nord-Vest şi Statele Unite a îngrijorat comunitatea ştiinţifică şi
practicienii de posibila pătrundere a compactării antropice în adâncime, ajungând
până la 50-60 cm.
De aceea, compactarea antropică de adâncime determinată de
echipamentele grele şi foarte grele, care pot circula la suprafaţa solului, a fost
amplu studiată într-un program internaţional iniţiat la începutul anilor 1980 între
Europa de Nord-Vest şi America de Nord.
S-a concluzionat că, vehiculele cu sarcină mare pe osie, de peste 10Mg,
care circulă la suprafaţa solului, conduc la apariţia compactării de adâncime,
precizându-se că, cu cât compactarea este mai adâncă, cu atât este mai persistentă
devenind chiar permanentă!
Aceasta se manifestă, inclusiv în zonele cu soluri mai argiloase, în care
procesele naturale prin îngheţ-dezgheţ sunt active şi unde poate persista zeci de
ani, în timp ce, pe solurile cu textură grosieră, sau în climatele mai calde, poate
deveni chiar permanentă. Recolta obţinută, pe soluri afectate de compactarea de
adâncime a înregistrat reduceri chiar şi după 10 ani de la încetarea traficului
exercitat la suprafaţă cu maşini agricole grele, ca urmare a efectelor remanente
cumulative.
Solul afectat de compactarea antropică, la fel ca şi în cazul compactării
naturale genetice, poate fi parţial ameliorat, doar pe termen scurt, prin lucrări
mecanice de afânare adâncă (scormonire, subsolaj, scarificare), utilizate în funcţie
de adâncimea până la care se manifestă acest proces. În ţara noastră, în scopul
ameliorării pe termen scurt a solurilor afectate de compactare, a fost elaborată
Tehnologia integrată de aplicare în practică a diferitelor metode mecanice de
afânare adâncă a solului” (Colibaş şi colab., 1989).
Fermierii, în scopul prevenirii proceselor degradării solului prin
compactare trebuie să aplice următoarele măsuri:
 reducerea sarcinii pe osie a maşinilor şi echipamentelor agricole fiind necesar
ca limitele maxim admisibile să fie stabilite în acord cu specificul solului şi în
funcţie de starea sa de umiditate. Adesea, la suprafaţa solului circulă vehicule
foarte grele care transportă diferite materiale de construcţie, sau ocazional
vehicule militare care au o sarcină ce depăşeşte 50 Mg. De asemenea, cele mai
multe dintre echipamentele moderne forestiere au o sarcină pe osie cuprinsă
între 6-14 Mg, şi care pot depăşi 15-30 Mg încărcate;
 scăderea intensităţii traficului la suprafaţa solului, prin reducerea intrărilor pe
sol;
 efectuarea tuturor intervenţiilor în funcţie de condiţiile de traficabilitate şi
lucrabilitate ale solului;
 utilizarea în asolament a unor plante cu putere mare de penetrare a solului
 (Lupinus luteus, Lolium multiflorum);
 pe solurile deja compactate este necesară aplicarea îngrăşămintelor în doze mari
pentru compensarea efectelor negative.
Toate măsurile menţionate sunt necesare pentru îmbunătăţirea: stării de
aşezare a solului, a capacităţii sale de infiltraţie şi aeraţie, a rezervei de apă
accesibilă, a distribuţiei nutrienţilor în stratul de sol afânat, a condiţiilor de
pătrundere în adâncime a masei radiculare a plantelor cultivate şi de explorare a
unui volum cât mai mare de sol, pentru reducerea costurilor în realizarea
lucrărilor mecanice suplimentare etc.
Este unanim acceptat că, tehnologiile de ameliorare a solurilor afectate de
compactare antropică şi naturală sunt dificile şi costisitoare, mai ales când, pe
anumite soluri, pot fi întâlnite ambele forme, astfel că, măsurile de prevenire sunt
evident cele mai recomandate.
Întrucât intensitatea compactării solului şi adâncimea până la care aceasta
pătrunde în profilul de sol este determinată direct de mărimea sarcinii pe osie,
reducerea acesteia, prin diferite soluţii trebuie să reprezinte un obiectiv major al
proiectanţilor şi constructorilor. În acest sens, pentru câteva ţări există unele
recomandări privind valorile maxim admisibile ale sarcinii pe osie pentru
tractoarele, echipamentele agricole şi alte vehicule care circulă la suprafaţa solului.
Astfel, în Suedia limita maxim admisibilă este recomandată la 6 Mg pentru
vehiculele cu o singură osie şi de 8-10 Mg pentru cele cu două osii, în Germania de
Est 1,5-2,5 Mg pe roată, (Hakansson, 1985; Hakansson şi Petelkkau, 1992). În
Rusia a fost elaborat un standard privind circulaţia diferitelor vehicule pe terenuri
agricole, în care se precizează că sarcina verticală maxim admisibilă este de 25-50
kPa pe adâncimea de 50 cm (Rusanov, 1992).
În ţara noastră, la etapa actuală, având în vedere că în unele ferme este
posibilă intensificarea procesului de mecanizare şi utilizarea în agricultură a unor
echipamente agricole grele, de mare capacitate şi productivitate, trebuie să se ia în
considerare şi: presiunea în pneuri, dotarea tractoarelor şi maşinilor agricole cu cel
puţin roţi duble, viteza de deplasare.
Este recomandat, tuturor fermierilor, pentru utilizarea corectă a maşinilor
agricole grele, asistenţă tehnică de specialitate, în special atunci când sunt folosite
pe soluri lutoase şi prăfoase, pe soluri argiloase cu drenaj intern slab şi care au risc
ridicat privind degradarea prin compactare.
În condiţiile în care astfel de maşini agricole nu sunt utilizate corespunzător
se produce rapid compactarea antropică de mare adâncime cu toate consecinţele
negative asupra diferitelor procese şi regimuri din sol, asupra producerii şi
dezvoltării biomasei etc.

3.2.1.2. Degradarea agrochimică

 Degradarea agrochimică a solului este un proces complex, care constă în
reducerea cantitativă şi calitativă a rezervei de materie organică şi de nutrienţi
accesibili, în modificarea negativă a echilibrului elementelor chimice şi a
capacităţii sale de tamponare.
Cantitatea şi calitatea materiei organice reprezintă una dintre cele mai
importante caracteristici agrochimice ale solului care influenţează nivelul său de
fertilitate şi productivitate.
Importanţa carbonului organic în productivitatea şi calitatea mediului este
determinată de rolul său în aprovizionarea cu nutrienţi a plantelor, în creşterea
capacităţii de tamponare, în stabilizarea structurii, în îmbunătăţirea caracteristicilor
solului în relaţie cu apa.
Echilibrul tuturor elementelor chimice, nu numai a celor de nutriţie,
reprezintă un important indicator al utilizării durabile a terenului agricol.
În agricultura convenţională, procesele de mineralizare a materiei organice
sunt accelerate datorită lucrării intensive a solului şi cantităţii reduse de resturi
vegetale sau alte materiale organice încorporate în sol. Ca urmare, conţinutul de
carbon organic în solurile arabile a scăzut simţitor, iar calitatea s-a deteriorat,
afectând toate celelalte caracteristici şi procese.
Scăderea conţinutului şi degradarea calitativă a materiei organice are pe
termen lung, numeroase consecinţe negative, solurile devenind mult mai
vulnerabile în raport cu procesele privind: destructurarea, eroziunea, acidifierea,
salinizarea, dezechilibrele nutritive, seceta etc.
S-a apreciat, că dintre solurile degradate, cel mai puternic afectate sunt cele
care au conţinut iniţial redus de carbon organic.
De aceea, restaurarea cantitativă şi calitativă a carbonului organic este
văzută ca cea mai bună soluţie tehnologică de îmbunătăţire a stării solului şi în
consecinţă şi a altor resurse de mediu.
Se apreciază, că dacă, în sol conţinutul de carbon organic ar creşte anual cu
0,01 % pe adâncimea de 1 m, atunci şi „sechestrarea” sau reţinerea carbonului în
sol ar atinge o acumulare de circa 3,0 Pg.an-1, la o medie a densităţii aparente a
solului de 1,50 g.cm-3. Astfel, rata de „sechestrare” a carbonului în sol ar devini
aproape egală cu rata anuală de creştere a concentraţiei de carbon în atmosferă (Lal
şi colab., 1995).
Rezerva totală de carbon organic în soluri este estimată la aproximativ
1550 Pg (1 Petagram1015 g), ea fiind de două ori mai mare decât rezerva
atmosferică, care este de circa 750 Pg şi de aproape trei ori mai mare decât rezerva
biotică de 550 Pg (Lal şi colab., 1995).
În Europa, ca urmare a agriculturii convenţionale intensive, conţinutul de
materie organică pe diferite soluri cultivate s-a redus simţitor, provocând astfel
deteriorarea stabilităţii agregatelor structurale la apă, afectând proprietăţile de
reţinere a apei, de tamponare, de accesibilitate a nutrienţilor şi activitate biologică.
În agricultura intensivă practicată în ţările sau zonele dezvoltate, puternic
industrializate, aplicarea în doze mari a îngrăşămintelor cu grad ridicat de
solubilitate, a provocat contaminarea apelor freatice şi de suprafaţă, în special în
zonele vulnerabile la eroziune şi degradare fizică prin procese de crăpare,
crăpăturile reprezentând căi preferenţiale de scurgere spre freatic.
În ţări: Belgia, Olanda, Germania, Elveţia, prin centrele de consultanţă
agricolă, fermierii sunt îndrumaţi spre o nouă strategie de utilizare a diferitelor
tipuri de îngrăşăminte, de reducere severă a cantităţilor aplicare în următorii ani,
dar în condiţiile păstrării echilibrului dintre diferiţii nutrienţi din sol (Oenema şi
Jansen, 2005).
În agricultura cu resurse limitate practicată în ţări mai puţin dezvoltate,
dimpotrivă, balanţa elementelor nutritive în sol este negativă, existând, de
asemenea, şi dezechilibre între diferiţii nutrienţi, ca urmare a aplicării unor
cantităţi extrem de reduse şi de îngrăşăminte, fără a lua în considerare
conţinuturile şi raportul dintre diferiţii nutrienţi din sol.
Deteriorarea accentuată a regimului trofic al solului prin necompensarea
elementelor nutritive extrase din sol odată cu recoltele agricole, conduce la
epuizarea rezervelor native din sol
În ţara noastră, în ultimii ani, s-au aplicat numai aproximativ 10 % din
necesarul de îngrăşăminte, neglijându-se, practic complet microelementele, astfel
că în perspectivă nu este posibilă asigurarea cu produse agroalimentare şi furajere
de calitate şi în cantităţi suficiente (Borlan Z., 1998).
Utilizarea necontrolată a îngrăşămintelor pe bază de azot a determinat
intensificarea proceselor de acidifiere pe solurile nesaturate în baze, şi extinderea
suprafeţelor cu soluri afectate, astfel că, aproape 60 % din suprafaţa agricolă din
ţara noastră este degradată.
Borlan (1998) arăta că, în ţările cu agricultură dezvoltată, combaterea
acidifierii este atât de importantă încât a devenit problemă de interes naţional,
guvernele suportând integral costurile necesare pentru păstrarea reacţiei solurilor la
un nivel acceptabil creşterii şi dezvoltării plantelor.
Alături de acestea, nu pot fi neglijate procesele degradării chimice a
solurilor prin salinizare, alcalizare, poluare, care afectează suprafeţe din ce în ce
mai mari, contribuind la reducerea severă a zonelor cu destinaţie agricolă şi la
consecinţe grave aspra mediului înconjurător.
Prevenirea degradării agrochimice trebuie să se bazeze pe studii de
specialitate, care să precizeze dozele, momentele de aplicare a agrochimicalelor,
în raport cu cerinţele plantelor cultivate şi cu nivelul de aprovizionare a solurilor
în elemente nutritive, tipurile de îngrăşăminte şi să monitorizeze consecinţele
asupra mediului înconjurător.
3.2.1.3. Degradarea biologică a solului
Degradarea biologică a solului înseamnă deteriorarea modului de viaţă al
comunităţilor de vieţuitoare şi a funcţiilor pe care acestea le exercită.
Această degradare reprezintă consecinţa firească a factorilor care au condus
la procesele deteriorării fizice şi chimice a solului. Cauzele majore sunt: hrana
insuficientă, cantităţile mari de agrochimicale, afânarea sau deranjarea excesivă a
solului prin numeroase lucrări.
Managementul stării structurale a solului reprezintă principala cale de
control a proceselor biologice la nivel de micro- şi macro-scală.
Acest control poate fi realizat prin construirea unui mediu confortabil
determinat de modul de organizare al spaţiului poros, de mişcarea aerului şi apei în
sol şi materialele nutritive acumulate.
În relaţia: lucrarea solului - activitate biologică - procese de mineralizare -
formare de compuşi noi, cantitatea şi calitatea substratului sunt de cea mai mare
importanţă.
Lucrările solului au efecte complexe asupra mediului fizic, chimic şi
biologic al solului. Intensitatea de prelucrare a solului, cantitatea şi modul de
încorporare a resturilor vegetale influenţează conţinutul de apă din sol, starea de
aeraţie, temperatura şi contactul dintre particulele minerale şi cele organice. Aceste
modificări în mediul fizic al solului influenţează organismele care trăiesc în spaţiul
respectiv, variatele categorii de organisme răspunzând diferit la noile condiţii.
Modificările induse în sol de metodele de lucrare afectează cantitativ şi
calitativ populaţiile de vieţuitoare, prin reducerea lor numerică, prin schimbarea
diversităţii şi a activităţii lor.
La rândul lor populaţiile de vieţuitoare din sol manifestă o influenţă
deosebită asupra condiţiilor fizice şi chimice.
Organismele mai mari, cum sunt râmele, prin activitatea lor de forare în sol
produc modificări în morfologia internă a solului, prin crearea porilor largi, cu rol
deosebit de important în procesele de mişcare a apei şi aerului, şi în dezvoltarea
sistemului radicular al plantelor. În acelaşi timp prin deplasarea lor în sol înghit
cantităţi considerabile de sol pe care-l elimină într-o stare de humificare înaintată,
şi într-un amestec de particule fine minerale şi organice unite în microagregate
structurale naturale de calitate numite coprolite. Înmulţirea şi mişcarea lor în sol
este condiţionată de nevoia faţă de oxigen, de apă şi de hrană.
De aceea, indirect procesele degradării fizice şi chimice care conduc la
deteriorarea acestor condiţii, evident au consecinţe negative asupra vieţii acestora.
De asemenea, alături de macro-, şi mezoorganisme, microorganismele au rol
esenţial în descompunerea materiei organice şi în ciclul nutrienţilor din sol.
În sistemele conservative cu semănat direct, absenţa lucrării solului
permite acumularea de resturi vegetale la suprafaţa solului, furnizând hrană şi o
protecţie mai bună la suprafaţă împotriva eroziunii, modificând favorabil
caracteristicile ambientale de la suprafaţă şi din stratul de sol superior şi, în acest
fel, creând un micro-habitat favorabil pentru toate organismele din sol.
Masa microbiană din sol reacţionează diferit în raport cu modul său de
lucrare, de afânare, cu cât acesta este mai intens cu atât efectele negative vor fi mai
puternice. Astfel, hifele coloniilor de ciuperci, care sunt ramificate prin întregul
profil de sol pot fi direct dramatic afectate de către acţiunea mecanică a maşinilor
agricole.
Coloniile bacteriene, care de regulă vieţuiesc în centrul agregatelor
structurale de sol, pot supravieţui atâta vreme cât acestea nu sunt degradate.
Populaţiile de microorganisme în primii 10 cm ai solului sunt mai reduse în
sistemele de lucrare convenţională, comparativ cu cele unde se practică semănatul
direct. Aceasta s-a datorat, atât creşterii conţinutului de materie organică şi
îmbunătăţirii calităţii sale, cât şi ameliorării unor caracteristici fizice ale solului
privind starea de aşezare, modul diferit de formare, redistribuire, morfologie a
macroporilor, creşterii conţinutului de apă.
În contrast cu sistemele convenţionale, în semănatul direct activitatea
biologică este mai intensă, datorită nu numai îmbunătăţirii condiţiilor de hrană, dar
şi formării macroporilor de origine biologică, în special prin activitatea râmelor.
Ca urmare a diferitelor sisteme tehnologice de lucrare a solului se produc,
pe de o parte, modificări cantitative şi calitative în structura populaţiilor
microbiene, iar pe de alta, devin diferite cerinţele faţă de anumite astfel de
comunităţi. Astfel, în sistemele conservative, şi mai ales la semănatul direct,
ciupercile saprofite devin cele mai importante, având rol major în descompunerea
resturilor vegetale de la suprafaţa solului, în timp ce bacteriile sunt cele mai
importante în afânarea convenţională a solului.
S-a constatat, de asemenea, că în sistemele conservative, mai ales în
semănatul direct, comparativ cu afânarea convenţională, formarea şi stabilizarea
agregatelor structurale este predominant determinată de către coloniile de fungi
(Beare şi colab., 1992). Aceste diferenţe sunt cel mai clar evidenţiate prin
determinări micromorfologice, care permit vizualizarea sugestivă a modului
natural de organizare a spaţiului poros.
În sistemele conservative, mai ales la semănatul direct, populaţia de
lumbricide a crescut semnificativ comparativ cu afânarea convenţională; în
sistemele convenţionale reducerea, chiar până la dispariţie, a lumbricidelor, ca şi a
unor specii de bacterii care au un rol deosebit de important în procesele
descompunerii resturilor organice şi vegetale şi ale formării humusului, ale
stabilizării agregatelor structurale, a fost determinată de hrana insuficientă şi
deranjarea excesivă a solului, (Francis şi Knight, 1993).
Rolul deosebit al lumbricidelor în creşterea şi conservarea stării de
fertilitate a solului a fost subliniat în numeroase studii. Printre cele mai recente şi
sugestive sunt cele efectuate în Brazilia. În această ţară s-a trecut la agricultura
conservativă cu mai bine de 30 de ani în urmă, azi numai semănatul direct
practicându-se pe o suprafaţă de peste 18 milioane hectare, fiind sistemul cel mai
preferat de către fermieri. Chiar din perioada imediat următoare după introducerea
în practică a acestui sistem, prin simple observaţii empirice, s-a constatat o creştere
puternică a populaţiei şi biomasei de lumbricide, depăşind de 3 până la 5 ori pe cea
din zonele forestiere. Aceasta i-a determinat pe localnicii care practicau semănatul
direct să fondeze, încă din acea etapă de început a agriculturii conservative (între
1970-1980), „Clube de Minhoca” adică, aşa numitul „Club al Fauniştilor”.
Cercetări recente susţin, cu date specifice, atât creşterea populaţiei şi a masei
lumbricidelor, cât şi a rolului acestora în îmbunătăţirea şi conservarea fertilităţii
solului (Brown şi colab., 2003).
În ţara noastră, deşi Papacostea (1976) arăta, cu 30 de ani în urmă, că
funcţiile ecologice ale solului pot fi realizate numai împreună de structurile vii şi
nevii din sol, iar Zarnea (1994) accentua, 20 de ani mai târziu, că activitatea
biologică normală atinge nivelul maxim doar atunci când condiţiile de mediu sunt
optime în raport cu necesităţile speciilor, totuşi, s-au realizat de-a lungul timpului,
prea puţine progrese pentru îmbunătăţirea mediului lor de viaţă în sol prin
aplicarea unor sisteme tehnologice mai puţin agresive.

3.2.2. Degradarea apelor de suprafaţă şi de adâncime

Degradarea calităţii apelor de suprafaţă şi de adâncime înseamnă
acumularea în conţinuturi ridicate, peste limitele admisibile, a unor, sedimente şi
compuşi chimici care pot afecta mediul de viaţă al diferetelor organisme.
În sistemele tehnologice agricole intensive, degradarea calităţii apelor este
determinată de folosirea unor cantităţi excesive de fertilizanţi sau alte
agrochimicale, iar pe terenurile în pantă de procesele de scurgere.
Indirect, pe termen lung, acest proces este influenţat de reducerea
conţinutului şi degradarea calităţii materiei organice, ambele favorizând creşterea
vulnerabilităţii solurilor la destructurare, eroziune, crăpare, care la rândul lor
facilitează levigarea diferiţilor compuşi chimici în adâncime, fiind procese care se
produc în lanţ, intercondiţionându-se. Datorită degradării agregatelor structurale de
sol (a reducerii/pierderii hidrostabilităţii) sunt intensificate procesele de crăpare, în
masa solului dezvoltându-se căi preferenţiale de curgere a apei încărcate cu
nutrienţi, şi alţi compuşi chimici cu grad diferit de toxicitate, care pot ajunge în
apele freatice de adâncime, contaminându-le.
În agricultura convenţională, cu precădere pe terenurile în pantă, ca urmare
a proceselor erozionale de scurgere, au loc în aval fenomene de colmatare,
depunere a sedimentelor, adică a fracţiunilor solide încărcate cu materie organică,
pesticide, nutrienţi, agenţi patogeni etc.
Prin ambele procese sunt deteriorate toate mediile acvatice de suprafaţă,
fie că sunt curgătoare sau stătătoare. Aceasta este una dintre cele mai alarmante
probleme la nivel mondial, dar şi pe plan naţional şi local.
Pe plan local impactul negativ al scurgerilor lichide şi solide asupra
colmatării şi degradării calităţii apei a fost analizat în Bazinul „Cuibul Vulturilor”
(Purnavel şi colab. 2004). Rezultatele obţinute au arătat că într-o perioadă de 14
ani procesul de colmatare al Bazinului „Cuibul Vulturilor” a crescut cu o medie
anuală de 2,3 % reducându-se volumul de stocare a apei; rezultatele obţinute
privind concentraţia diferitelor elemente chimice acumulate, care au ca sursă
agrochimicalele utilizate pe terenurile agricole, deşi creşte în perioada când solul
nu este protejat de vegetaţie, totuşi ca urmare a proceselor de diluţie, arată că nu s-
au depăşit limitele admisibile; de aceea, din acest punct de vedere, se consideră că
nu este afectată calitatea apei. A fost studiată şi calitatea apei freatice ca sursă de
apă potabilă sub impactul eroziunii prelevând probe de apă din 19 puţuri de
adâncime, situate pe un traiect transversal de deal în apropiere de Perieni,
analizând: reacţia, turbiditatea, conţinutul de azot, fosfor, sodiu, potasiu şi clor.
Rezultatele obţinute pe o perioadă de 4 ani au evidenţiat că, concentraţiile
determinate în diferitele elemente au variat în raport cu localizarea puţurilor de
control. Intervalul de variaţie al concentraţiei diferitelor elemente a fost mai mare
în zona de platou depinzând de sezonul de vegetaţie. Valorile numerice ale
conţinutului de azot şi potasiu au fost mari, de-a lungul sezoanelor de vegetaţie în
puţurile de adâncime situate în amonte şi respectiv în aval, comparativ cu cele
situate pe platou. Conţinutul elementelor analizate din zona de platou, sunt situate
în intervalul limitelor admisibile, cu excepţia concentraţiei de nitraţi. În zonele din
amonte şi aval, concentraţia nitraţilor şi a fosfaţilor depăşesc limitele admisibile
pentru apa potabilă conform standardelor româneşti, celelalte elemente fiind în
intervalul normal de variaţie.
Modificarea calităţii apelor de suprafaţă afectează organoleptic întregul
ecosistem acvatic, în special fondul piscicol, dar şi alte organisme, prin reducerea
pătrunderii luminii solare, intensificarea eutrofizării şi modificarea mediului de
viaţă.
Pentru apa potabilă, Uniunea Europeană, a impus, cu ani în urmă, o limită
maximă de 50 mg.l-1 de nitraţi, şi de 0,1 g.l-1 pentru oricare tip de pesticid sau
erbicid şi de 0,5 mg.l-1 pentru toţi aceşti compuşi în total. Limite similare au fost
adoptate şi în SUA, ele fiind folosite deja ca „ghid” în alte ţări pentru elaborarea
legislaţiei. Aceste limite reflectă o măsură deosebită de siguranţă pentru protejarea
sănătăţii. În România, limite similare, ca şi măsuri de protecţie a apelor sunt redate
în “Cod de bune practici agricole” (2003).
Deşi degradarea apelor de suprafaţă şi a celor freatice, inclusiv a apei
potabile, are un caracter local, este totuşi reală şi reprezintă una dintre
consecinţele cele mai grave care se manifestă în sistemele de agricultură
convenţională, de aceea trebuie luate toate măsurile posibile pentru a preveni
astfel de efecte.
 Minimizarea pierderilor de sol şi agrochimicale, şi în consecinţă şi a
contaminării apelor, a reprezentat unul dintre motivele majore pentru care s-a
trecut la sistemele conservative. Cel mai frecvent aceasta se realizează prin
reducerea volumului scurgerilor ca urmare a creşterii vitezei de infiltraţie a apei în
sol, mai ales în perioada de vegetaţie a culturilor, fiind determinată la rândul său de
volumul mai mare al macroporilor, al bioporilor asociaţi cu activitatea biologică
mult mai intensă, în special a lumbricidelor, de nivelul lor ridicat de continuitate,
ca şi de o mai bună stabilitate a sistemului poros.
În tehnologiile de afânare convenţională, mişcarea apei în sol spre freatic se
produce în mod normal prin întreaga masă de sol, în timp ce prin aplicarea afânării
conservative fluxul de apă se mişcă special prin biopori, astfel încât procesele de
penetrare sunt mult mai rapide şi mai intense şi în consecinţă şi cantitatea de sol
antrenată (încărcată şi cu diferiţi compuşi chimici) este mai mică, astfel încât şi
potenţialele procese de contaminare a freaticului sunt la rândul lor mai reduse.
Studii recente au arătat că în sistemele conservative, doar în caz extrem de
cădere a precipitaţiilor foarte intense, imediat după diferite tratamente chimice, mai
ales în perioadele din afara sezonului de vegetaţie, compuşii chimici adsorbiţi,
inclusiv diferite pesticide, pot fi levigaţi în cantităţi mai mari decât în condiţii
normale, aproximativ 5 % faţă de 1 % din masa aplicată (Flury, 1996).
În sistemele conservative cea mai mare parte din cantitatea de apă, care
pătrunde în sol în perioada de vegetaţie, este stocată în zona sistemului radicular,
doar o mică parte se infiltrează în adâncime fără a ajunge la freatic, chiar dacă
pânza de apă freatică este situată mai aproape de suprafaţa solului, reprezentând şi
din acest punct de vedere o soluţie viabilă pentru reducerea degradării apelor
freatice.

3.2.3. Degradarea atmosferei

Degradarea atmosferei, într-o privire simplistă, constă în creşterea
concentraţiei unor compuşi chimici, în încălzirea sa excesivă, în acumularea
particulelor minerale de sol.
Agricultura convenţională este considerată una dintre cauzele importante
ale schimbărilor climatice globale. La ora actuală, este demonstrat din punct de
vedere ştiinţific, că lucrarea intensivă a solului prin arătură la cormană, reprezintă
o cauză importantă a creşterii concentraţiei de CO2 în atmosferă, acest fapt
petrecându-se mai ales în ultimele câteva decenii.
Lucrarea intensivă a solului în agricultură a condus la pierderi majore ale
carbonului din sol, care variază între 30 şi 50 %.
Aceste pierderi sunt legate de fracturarea şi mărunţirea excesivă a solului
la suprafaţă, care facilitează mişcarea şi emisia în atmosferă a CO 2 şi pătrunderea
O2 din atmosferă în sol. Lucrarea solului prin arătură cu întoarcerea brazdei
contribuie la încorporarea cantităţilor reduse de resturi vegetale în sol, astfel că
suprafaţa rămâne curată, neuniformă şi afânată pentru perioade îndelungate în
cursul anului, fiind în acest mod accesibilă pentru transferul maxim al CO2 din sol
în atmosferă. Alte cauze se referă la arderea resturilor vegetale, la exploatarea
excesivă a fondului forestier, iar în zonele cu agricultură de subzistenţă, la absenţa
îngrăşămintelor.
Mai mult decât atât, intensificarea agriculturii convenţionale este
considerată ca factor major care a influenţat degajarea din sol în atmosferă a
„gazelor de seră”, cum sunt: oxizii de azot şi metanul, contribuţia agriculturii fiind
apreciată la 20 %. Solurile sunt considerate factor-sursă de emisie, ca şi de reţinere
a diferitelor categorii de gaze active. Emisia din sol a CO 2 , CH4 şi respectiv N02
este estimată la 1173,60 şi 4,7 Tg an-1 (1Tg=tera gram1012 g); emisiile totale din
surse agricole ale acestor gaze au fost estimate în 1990 la 6527,2 şi respectiv 5,3
Tg (Watson şi colab., 1992, citat de Lal, 1995; 1997).
În magnitudinea şi tendinţa sezonieră privind degajarea gazelor din sol
managementul de la suprafaţa solului, lucrarea solului - covorul vegetal, şi în mod
deosebit acumularea materiei organice, au rol hotărâtor.
Se apreciază, că resursele de sol ale omenirii ar putea deveni factorul cheie
în „sechestrarea” carbonului în matricea solului şi în acest mod în reducerea
efectului gazelor de seră.
S-a pus problema dacă există o posibilitate tehnologică de afânare a solului
care să contribuie măcar la reducerea emisiilor aşa numitelor „gaze de seră”.
Alternativa a fost găsită în sistemele conservative de afânare a solului. Studii
recente au evidenţiat că prin creşterea conţinutului de materie organică şi printr-o
deranjare minimă a solului astfel de gaze pot fi mai bine adsorbite de particulele
minerale şi organice şi „sechestrate” în masa solului.
Defrişarea pădurilor, arderea materialelor vegetale şi alte modificări în
modul de folosinţă a terenului au contribuit la încălzirea globală a atmosferei, cu
aproximativ 14%. Studii recente au arătat că în Europa temperatura medie a aerului
a crescut cu 0,3-0,6 0C, modelele de prognoză climatică prevăd că această creştere
va continua.
Pentru „sechestrarea” carbonului şi a altor gaze în sol sunt adoptate
diferite strategii: introducerea sistemelor conservative de afânare a solului,
gospodărirea resturilor vegetale la suprafaţa solului şi în primii 10 cm,
îmbunătăţirea actualelor tehnologii de cultivare a plantelor, utilizarea de noi
specii de plante, restaurarea solurilor degradate.

3.2.4. Degradarea biodiversităţii

Degradarea biodiversităţii se referă la modificările negative care se
produc la toate speciile de vieţuitoare şi plante care trăiesc în diferite medii.
De exemplu, păstrarea suprafeţei solului curată de resturi vegetale pentru
perioade lungi de timp din cursul anului afectează mediul de viaţă al diferitelor
vieţuitoare, cum ar fi: păsări, animale mici, reptile etc., prin absenţa hranei şi a
posibilităţilor de protecţie.
Lucrarea intensivă a solului, ca şi cantităţile mari de agrochimicale
influenţează negativ flora şi fauna din sol, compusă din numeroase organisme (de
la bacterii şi ciuperci microscopice, la lumbricide, nematozi etc.), reducând
semnificativ rolul acestora în procesele de formare a solului, în gradul de
accesibilitate al nutrienţilor, în controlul biologic al unor dăunători.
Diversitatea vegetaţiei este negativ influenţată prin extinderea exagerată
doar a unor culturi agricole, fără îmbinarea armonioasă a acestora cu cele horticole,
floricole, viticole, forestiere, prin practicarea monoculturii sau a rotaţiilor scurte, şi
chiar prin eliminarea plantelor spontane nedorite.