INFLUENTA LUCRARILOR SOLULUI

ASUPRA INSUSIRILOR FIZICE

Lucrarile solului influenteaza direct sau indirect toate insusirile fizice
ale acestuia, atat din stratul lucrat cat si din orizontul subarabil.
Insusirile fizice ale solului ca: textura, structura, porozitatea,
densitatea aparenta, regimul hidric, regimul de aer si regimul de caldura se
modifica in functie de lucrarile solului.
Textura, principala insusire fizica a solului este practic
nemodificabila sub actiunea lucrarilor solului si chiar a tehnologiilor
agricole. Totusi, textura solului din stratul arabil se poate modifica in cazul
araturilor de desfundare prin aducerea la suprafata a orizonturilor de sol cu
textura diferita de cea a orizontului de la suprafata. De asemenea, pe solurile
erodate si pe cele aluviale, cu strat arabil subtire, in special prin aratura poate
fi adus la suprafata sol diferit textural. In ambele cazuri nu are loc o
modificare propriu-zisa a texturii, ci o inversare de straturi de sol cu texturi
diferite.
Textura influenteaza regimul termic, hidric, de aer si nutritiv,
capacitatea de adsorbtie, acumularea humusului, conditiile de executare a
lucrarilor solului, dozele si epocile de aplicare a ingrasamintelor, amplasarea
culturilor si, in final, productiile obtinute.
Deoarece textura solului influenteaza in mare parte agrotehnica
aplicata, este important sa cunoastem textura fiecarui orizont al solului prin
aprecierea in teren si analiza granulometrica in laborator. Incadrarea unui sol
intr-una din cele trei clase texturale (grosiera, mijlocie sau fina) se realizeaza
tinand cont de proportia de nisip, praf si argila a solului respectiv.
 Structura solului din stratul arat este favorabila plantelor de cultura
daca are anumita alcatuire structurala si stabilitate hidrica si mecanica a
agregatelor.
Structura cea mai valoroasa, din punct de vedere agrotehnic este cea
glomerulara, cand agregatele au forme aproape rotunjite, sunt poroase si cu
dimensiuni intre 0,25 – 10 mm. Agregatele cu diametrul mai mare de 0,25
mm se numesc in mod conventional macroagregate si formeaza
macrostructura solului, iar cele ale caror diametru este mai mic de 0,25 mm
se numesc microagregate. Insusirile fizice ale solului sunt conditionate atat
de proportia de macroagregate cat si de microagregate.
Aprecierea structurii solului sub aspect agrotehnic se face in mod
direct in teren unde se apreciaza forma structurii, marimea agregatelor,
gradul de dezvoltare (degradare), sau in laborator, unde se determina
stabilitatea hidrica (hidrostabilitatea) si mecanica a elementelor structurale.
Ca urmare a efectuarii lucrarilor solului structura se degradeaza, adica
are loc maruntirea agregatelor structurale, modificarea raportului dintre
micro si macro agregate si cresterea ponderii materialului prafos,
nestructurat. Efectul distructiv este maxim la lucrarea cu freza, urmat de
grapa cu discuri, tavalug si plug. Degradarea este cu atat mai accentuata cu
cat lucrarea se executa la umiditati mai nefavorabile ale solului (sol prea
umed sau prea uscat), numarul de treceri pe sol este mai mare decat normal
si terenul nu este incadrat intr-o rotatie corespunzatoare a culturilor.
Mentinerea starii structurale a solului in limite cat mai favorabile si
refacerea ei periodica se poate obtine prin adoptarea urmatoarelor masuri:
− introducerea terenurilor in asolamente rationale;
− asigurarea unui bilant pozitiv al humusului prin fertilizarea cu
ingrasaminte organice;
 − mentinerea in limite optime a reactiei solului si corectarea acesteia
prin aplicarea de amendamente;
− executarea lucrarilor solului si a traficului pe teren in conditii de
limitare la strictul necesar a numarului de treceri si a masei utilajelor si doar
la umiditatatea corespunzatoare a solului;
− expunerea solului arat , iarna alternantelor de inghet-dezghet, iar
vara la umezire-uscare, procese care refac structura solului.
Porozitatea totala. Starea de asezare a particulelor solide ale solului
se poate exprima nu doar prin structura ci si prin porozitatea totala, care este
volumul total al porilor exprimat in procente din unitatea de volum a solului.
Porozitatea totala este formata din totalitatea spatiilor capilare (cu  sub 1
mm, prin care circula de obicei apa – porozitatea capilara) si necapilare
(cu  peste 1 mm, prin care circula de obicei aerul – porozitatea necapilara,
de aeratie) din masa solului. Porozitatea totala a solului se determina
indirect, prin calcul cunoscand densitatea aparenta si specifica a solului
respectiv, iar porozitatea capilara si necapilara se determina in mod direct
folosind metoda cu probe de sol in structura naturala, recoltate in cilindrii de
metal.
Porozitatea solului reprezinta o insusire importanta deoarece plantele
cultivate si microorganismele din sol pot gasi conditii favorabile de viata
doar intre anumite limite ale porozitatii de aeratie si porozitatii capilare.
Sistemul radicular al plantelor se dezvolta bine atunci cand porozitatea totala
a solului este cuprinsa intre 48 si 60%, din care porozitatea capilara
reprezinta 30-36 %, iar cea necapilara 18-24 %.
Lucrarile solului, in special aratura afaneaza solul, determinand
cresterea volumului solului cu 25-50 % si ridicarea temporara a nivelului
terenului cu 10-20 %.
 Valori mari ale porozitatii totale indica o capacitate ridicata de retinere
a apei, permeabilitate mare si aeratie buna, dar valori reduse ale portantei.
Afanarea exagerata nu este favorabila pentru activitatea
microorganismelor, germinatia semintelor si regimul hidric.
Dintre lucrarile solului, lucrarea cu tavalugul reduce afanarea. Pentru
a plasa semintele in contact cu solul, a distruge o parte din bulgari si a reface
capilaritatea solului care va aproviziona samanta in curs de germinare cu apa
din profunzime, se recurge la efectuarea lucrarii de tavalugit.
Densitatea aparenta (greutatea volumetrica) exprima starea de tasare
a solului si este specifica fiecarui orizont genetic al solului. In stratul arat
aceasta insusire se modifica prin lucrarile solului: scade la arat, discuit,
cultivatie, lucrat cu freza si creste la lucrarea cu tavalugul.
Regimul hidric. Lucrarile solului influenteaza regimul de umiditate
datorita afanarii solului, modificarii drenajului intern si cresterii
conductivitatii hidraulice de saturatie.
Cresterea permeabilitatii si a capacitatii de inmagazinare a apei in sol
se realizeaza in primul rand prin lucrarile de baza ale solului si prin lucrari
pedoameliorative, iar in mod indirect, prin fertilizare organica si asolamente
adecvate.
Intensitatea modificarilor depinde de felul lucrarii, caracteristicile
morfologice ale solului, unealta folosita, perioada cand se executa lucrarea si
caracteristicile climatice ale zonei. Modificarile pozitive constau in cresterea
cantitatii de apa inmagazinata in sol, reglarea drenajului intern si reducerea
cantitatii de apa evaporata.
Patrunderea si inmagazinarea apei in sol este favorizata pe terenurile
plane sau cu panta redusa de afanarile efectuate, de continuitatea pe verticala
a porilor, de ameliorarea indicilor agrofizici ai solului etc., iar pe terenurile
in panta de prezenta vegetatiei ierboase, a mulciului, a brazdelor pe directia
curbelor de nivel etc.
In solul arat, atat pe terenul plan cat si pe versanti, indeosebi cand se
ara pe directia curbelor de nivel, se pastreaza o cantitate mai mare de apa,
comparativ cu terenul nelucrat. Aratura grapata pierde o cantitate mai mica
de apa.
Toate lucrarile care niveleaza solul (grapatul, cultivatia etc.) si creeaza
un strat maruntit, izolator, determina intreruperea capilarelor care conduc
apa ascendent si, astfel, micsoreaza pierderile de apa prin evaporare. De
asemenea, distrugerea crustei si evitarea tasarii solului conduc la acumularea
mai buna a apei in sol.
Modificarile negative ale regimului de umiditate se inregistreaza
indeosebi primavara, cand prin lucrarile de arat si cele de pregatire a patului
germinativ se pierde o cantitate insemnata de apa. Pe terenurile pe care s-au
executat araturi de desfundare se acumuleaza cantitati mari de apa si se
intarzie data semanatului.
Epoca de executare a lucrarilor solului este deosebit de importanta
pentru regimul de umiditate al solului, indeosebi pentru cel din primavara.
Terenurile arate din toamna se zvanta mult mai repede primavara, permitand
pregatirea patului germinativ si semanatul culturilor la epoca optima.
Lasarea terenului nelucrat peste vara, dupa recoltarea din iunie-iulie,
favorizeaza diminuarea rezervei de apa din sol, in timp ce lucrarea imediata
a solului, favorizeaza acumularea apei. Rezerva de apa a solului, chiar in
cursul perioadei de vegetatie a plantelor, este corelata cu metoda de lucrare a
solului.

Umiditatea optima de lucrare a solului.

 De câte ori au prilejul specialiştii insistă ca lucrările solului să fie
efectuate în perioada optimă. Motivaţia? Doar astfel se îmbunătăţesc şi
menţin însuşirile de fertilitate ale solului, condiţie primordială pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Perioada optimă sau maturitatea fizică a solului reprezintă intervalul
de umiditate la care lucrările se execută conform cerinţelor tehnologice, de
cea mai bună calitate. În aceste condiţii stratul lucrat se revarsă în agregate,
fără bolovani, fără praf, fără brazde sub formă de „curele“, cu minimum de
consum de energie şi de uzură a utilajelor folosite. Acest interval optim se
poate stabili în funcţie de umiditatea solului care variază în funcţie de tipul
acestuia astfel:
– solul nisipos se lucrează bine la 8-30% umiditate;
– solul nisipos-lutos – la 10-28% umiditate;
– solul luto-nisipos – la 13-26% umiditate;
– solul lutos – la 15-25% umiditate;
– solul luto-argilos – la 17-23% umiditate;
– solul argilos – la 18-20% umiditate.
Se observă că, dacă pe solul nisipos se poate lucra corect şi la 8%
umiditate, dar şi la 30%, deci pe un interval de 22 puncte procentuale, pe
solul argilos se poate lucra numai între 18 şi 20% umiditate, deci un interval
foarte scurt.
Umiditatea solului poate fi determinată fie în laboratoare cu ajutorul
unei sonde de neutroni sau pe cale gravimetrică, în etuve, fie în mod practic,
în câmp, astfel: din parcela respectivă se ia pământ, se strânge uşor în pumn
şi i se dă drumul de la înălţimea de 1 m. Dacă la atingerea solului se desface
în agregate, este momentul optim de lucrat. Dacă se turteşte înseamnă că
este prea umed şi nu se poate executa lucrarea. Totuşi, pentru a nu avea
dubii, trageţi o brazdă şi astfel veţi aprecia cel mai corect situaţia din teren.
La stabilirea perioadei optime se au în vedere şi alte criterii:
- lucrarea cu grapa cu colţi sau cu sapa rotativă se execută când solul
are crustă şi când buruienile anuale au început să răsară;
- lucrarea cu grapa cu discuri sau cu combinatorul pentru întreţinerea
arăturii se efectuează când solul s-a îmburuienat;
- lucrarea cu cultivatorul la prăşit porumb, floarea-soarelui, sfeclă de
zahăr se efectuează când plantele au o anumită înălţime (când sunt prea mici,
pot fi acoperite cu pământ, iar când sunt prea mari, pot fi rupte de cadrul
cultivatorului) şi sunt puternic îmburuienate.
Iată ce se întâmplă când se lucrează în afara perioadei optime:
a) Când solul este prea uscat, are coeziunea mare, organele active ale
utilajului produc ruperea solului, se scot bolovani mari şi se produce praf.
b) Când solul este prea umed, are plasticitate mare şi adeziune, se
lipeşte de unelte, organele active taie solul sub formă de „curele“ care după
uscare se sfarmă foarte greu.
În ambele cazuri rezistenţa la arat creşte cu 30-50%.
Pentru mărunţirea bolovanilor şi „curelelor“ uscate sunt necesare
treceri repetate cu utilaje cu acţiune energetică asupra solului (grape cu
discuri, freze, tăvăluguri grele etc.) care distrug structura şi prăfuiesc solul,
cu consumuri mari de energie şi de uzură a utilajelor. Praful rezultat astupă
porii solului, formându-se crustă care favorizează pierderea apei prin
evaporare şi care împiedică primenirea aerului din sol. Lipsa oxigenului,
concomitent cu creşterea concentraţiei de CO2, influenţează negativ
desfăşurarea activităţilor biologice din sol.
 c) Lucrat în perioada optimă, solul se revarsă în agregate structurale,
nu se lipeşte de unelte şi opune cea mai mică rezistenţă, cu consum redus de
energie şi fără uzura utilajelor.
De aici rezultă concluzia că la desprimăvărare se încep lucrările pe
solurile nisipoase, se continuă pe cele lutoase, iar în momentul când solurile
argiloase ajung la umiditatea optimă se întrerup lucrările pe celelalte soluri şi
se lucrează acestea care au un interval foarte scurt de umiditate optimă.
Ulterior se continuă lucrările pe celelalte soluri care au un interval mai
lung. Toate aceste măsuri urmăresc evitarea distrugerii structurii solului.
Modificarea insusirilor fizice ale solului sub influenta lucrarilor,
conduce si la schimbarea regimului de caldura si aer.