Devesel – legenda celor nouă sate

Mărginită spre nord şi vest de bătrânul fluviu, iar spre sud-est de o întinsă
pădure de salcâmi, comuna Devesel se deosebeşte de restul Olteniei de
câmpie. Legende multe, neamuri adunate şi împreunate într-o zonă de
confluenţe culturale, civilizaţii ascunse sub apele nemiloase şi amintite
doar de bătrânii aşezării – toate dau imaginea unui loc binecuvântat.
Comuna Devesel este aşezată pe malul stâng al Dunării, în partea de sud-vest a oraşului
Drobeta Turnu Severin, şi este alcătuită din satele Chilia, Bistreţ, Mileni, Securicea,
Scăpău, Batoţi, Tismana, Dunărea Mică şi, desigur, Devesel. Prima atestare
documentară a localităţii datează din 1723 – când aşezarea a fost însemnată pe o hartă
austriacă. Însă, urmele de locuire în zonă sunt mult mai vechi – mai exact, din secolele
II – V, când romanii, după cucerirea Daciei, s-au aşezat în nordul Dunării. Pentru
apărare şi supraveghere, aceştia au ridicat mai multe cetăţi pe malul fluviului. Una a fost
în punctul cunoscut azi sub numele La Cetate, de lângă satul Tismana şi pe care, în anii
'70, arheologii l-au cercetat îndeaproape, descoperind aici unelte, obiecte de uz casnic şi
nenumărate alte urme ale civilizaţiei romane de acum aproape două mii de ani. Chiar
dacă astăzi locul doarme scufundat sub apele Dunării, ştiindu-i povestea doar bătrânii
satului, împrejurimile sunt adesea vizitate de turişti. Nu pentru cercetări ştiinţifice, ci
pentru că locul este de o privelişte încântătoare: malul abrupt, muşcat de apă, formează
un platou de verdeaţă unde, la sfârşit de săptămână, oameni veniţi din diferite judeţe îşi
amplasează aici corturile.
Sate născute din istorie
Datorită aşezării între hotare – peste Dunăre, sârbii, iar după Severin, Banatul – istoria
şi-a pus amprenta asupra acestei zone. Şi fiecare sat, cu numele şi locuitorii săi,
aminteşte de o etapă a acestei istorii. Însăşi denumirea comunei este de origine slavă, de
pe vremea în care vecinii românilor treceau hotarul cu mare uşurinţă. „În trecut, când
sârbii treceau adesea pe malul nostru, ziceau că vin la «deviat selo», adică la cele nouă
sate. Şi, cu mici modificări, aşa i-a rămas numele comunei: Devesel“, povesteşte
primarul Dumitru Mogonea.
La fel s-a întâmplat şi cu celelalte sate. Teritoriul a fost împărţit multă vreme între două
moşii: a Mănăstirii Crasna şi a Mănăstirii Tismana. Călugăriţele de la cel din urmă locaş
se zice că îşi aveau chiliile în împrejurimi. De aici denumirile fireşti date satelor Tismana
şi Chilia.
Batoţi este cel mai apropiat sat de Dunăre. Se pare că numele i l-a dat chiar aşezarea sa
la imediata trecere a hotarului, unde, ziceau oamenii, „îl bat toţi“ – de unde şi numele de
astăzi. În acest sat au fost aduşi moşneni de la munte, de la Baia de Aramă, care au fost
împroprietăriţi şi au format o aşezare de oameni paşnici şi molcomi din fire, aplecaţi
spre obiceiuri cuminţi precum pescuitul.
Legenda nu se opreşte aici. „Din nenumăratele bătălii duse pe acest mal al Dunării,
câţiva au mai şi scăpat… şi au format, desigur, Scăpăul“, ştie cu certitudine un localnic.
Deloc feriţi de pericole, deveselenii au căzut pradă şi focului, şi nu o dată, ba chiar de
trei ori la rând. Unul dintre satele vechi a ars complet. Reconstruirea lui s-a datorat
milei vecinilor – gest care a determinat botezul aşezării proaspăt ridicate: Mileni.
Au rămas doar numele
Străini au venit din toate părţile la Devesel, spune mai departe legenda – şi de peste
Dunăre, şi din ţară – şi s-au aciuat care pe unde a găsit. Mai pe româneşte, „s-au
atârnat“. Târziu, în anii din urmă ai colectivizării, un sat şi-a schimbat numele din
Atârnaţi în Securicea. Străinii pripăşiţi pe aici au rămas însă în amintire: Dunărea Mică
mai poartă astăzi şi numele de Strinii de Devesel.
Dintre toate neamurile care au venit la malul stâng al Dunării, cel al sârbilor a fost însă
cel mai numeros. Familii întregi s-au stabilit aici, iar altele s-au înrudit trecând fluviul
cu barca sau, „cum a fost în '26, când Dunărea a îngheţat toată“, cu săniile trase de cai. O
vreme, sârbii au format o comunitate separată de români, cu obiceiuri şi tradiţii proprii.
Cu timpul însă, ei au fost absorbiţi de majoritate. Astăzi, doar câteva nume de familie
mai amintesc de originea lor slavă. Iar cei care îl poartă acum nu au aflat niciodată de
unde exact l-au moştenit. „Bunicul meu mai vorbea, demult, că am fi de neam de sârbi“,
zice Ioana Budă din Mileni, învăţătoare, trecută de 40 de ani. „Dar nici el nu ştia să
spună cine a venit întâi aici şi când. Cu numele ăsta, Budă, am rămas vreo şapte familii,
iar cu Iagăru – alt nume sârbesc – vreo două. Nici unul dintre noi nu ştie însă boabă de
sârbă, nu are obiceiuri sârbeşti. Am ajuns toţi români sadea!“, zice Ioana Budă.