Muzeul Agriculturii prezintă :

BALANȚA COMPUSĂ

Ca la orice invenţie cu tradiţie, istoria cântarului porneşte din antichitate. Tocmai nevoia omului
de a cunoaşte lucruri exacte, măsurabile, a constituit motivul evoluţiei de la balanţele primitive la
cântarele de mare precizie. Primul aparat de cântărit a fost o balanţă, utilizată de egipteni în mileniul al
IV-lea î.Hr. Construcţia avea o formă extrem de simplă, braţul orizontal fiind susţinut la mijloc de un
pivot şi dispus pe laterale, la distanţe egale, cu două talere suspendate cu sfoară. Iniţial, această balanţă
era utilizată pentru a cântări şi compara nu numai diverse produse destinate trocului, cât şi pentru a
determina greutatea prafului de aur pe care îl primeau uneori vânzătorii, în schimbul bunurilor. Deşi se
număra printre primele modele, balanţa egiptenilor avea o precizie de aproape 99 %. Egiptenii au fost cei
care au introdus şi conceptul utilizării greutăţilor pentru a afla masa unui produs în urma echilibrării
balanţei. În perioada primului mileniu, acest tip de măsurare a greutăţii a fost îmbunătăţit de romani, de la
care a rămas moştenire “cântarul roman”. Noua balanţă avea pe una dintre jumătăţile braţului, o singură
contragreutate etalonată, care putea fi deplasată de-a lungul pârghiei, până când aceasta stătea în
echilibru. Romanii au fost aceia care au construit balanţa, astfel încât porţiunea punct de sprijin să fie
sprijinită pe un pivot ascuţit la capătul de sprijin, pentru a oferi o balansare cât mai exactă în momentul
cântăririi. Acest mecanism oferea rezultate de precizie sporită în momentul în care, cu ajutorul balanţei,
erau cântărite mase mici. Pârghia de sprijin a balanţelor a fost construită timp îndelungat din agat, acest
material fiind înlocuit în timp de corindon, o piatră preţioasă formată dintr-un oxid natural de aluminiu,
cristalizat, aproape tot atât de dur ca şi diamantul.
O schimbare de maximă importanţă, care stă la baza apariţiei cântarului analitic modern, a avut
loc la mijlocul sec. al XVIII-lea, când chimistul scotian Joseph Black a descoperit o nouă tehnică de
construire a unei balanţe de laborator cu braţul rigid, cântărind foarte puţin, sprijinit pe un pivot cu
muchia îngustă, asemănătoare unei lame de cuţit. Principiul de funcţionare al instrumentului era
asemănător cu cel al unui balansoar. Pentru a evita necesitatea manevrării unor contragreutăţi cu o masă
foarte redusă, cântarele acestea erau deja dotate cu o greutate încorporată, care putea fi mutată de-a lungul
braţului, pentru a efectua mici echilibrări. Cântăririle făcute cu ajutorul acestei balanţe erau însă foarte
uşor afectate de curenţii de aer şi umiditate, astfel că segmentele mecanice au fost îmbrăcate în sticlă.
Balanţele de acest gen au servit muncii de laborator timp de 200 de ani, din 1750 până în 1950. Din 1948,
construirea cântarelor a fost orientată spre cele cu un singur taler.
Muzeul Național al Agriculturii din Slobozia posedă o colecţie de 86 de cântare din categoriile:
balanţe, cântare romane, bascule decimale, cântare de bucătărie etc. Cântarul prezentat în imagine a fost
achiziţionat din localitatea Băicoi, judeţul Prahova, fiind un mijloc de măsurare din categoria balanțelor
compuse şi având capacitatea de a cântări greutăţi până la 3 kg. Are înscrisă din turnare firma: „HERMANN
ŞI FIUL TIMIŞOARA - 3 Kg”. A fost folosit atât pentru vânzarea produselor alimentare în băcănii și magazinele
sătești, cît și pentru uzul gospodăresc.
Vă invităm în expoziţiile noastre, unde puteţi viziona şi alte tipuri de cântare folosite de-a lungul
vremii.
Muzeograf Adrian Stroe
Foto : Ştefan Olteanu