STRATEGII ALE DISCURSULUI PUBLIC -

RISCURI ŞI OPORTUNITĂŢI: CONSIDERAŢII

INTRODUCTIVE REFERITOARE LA UNELE
DISFUNCŢII SPECIFICE DISCURSULUI PUBLIC
ROMÂNESC ACTUAL (PERSPECTIVĂ
PRAGMALINGVISTICĂ)

Margareta Magda

Institutul de Lingvistică “I. Iordan - Al. Rosetti” al Academiei

Române

Rezumat
În lucrarea de faţă, ca primă etapă în evaluarea stării
prezente a comunicării publice din România, am descris câteva
disfuncţii specifice discursului public românesc actual, în
perspectivă socio- şi pragmalingvistică: disfuncţii referitoare la
utilizarea codului, disfuncţii referitoare la inadecvarea la contextul
de comunicare, disfuncţii datorate dominaţiei tiparului para-
argumentativ în comunicare, disfuncţii datorate nerespectării
principiului cooperării şi principiului politeţii.
Corpusul utilizat: texte media (presa vorbită şi scrisă).

Cuvinte cheie: discurs public, comunicare, risc

“Limba noastră zilnică e, prin urmare, atît victima

totalitarismului agresiv cît şi aceea a prostiei generale... Stricătorul
de limbă e simultan ignar, tembel, grosolan şi imoral. În parlament,
în ziare sau pe stradă el e un focar de infecţie, o perpetuă
ameninţare. Iar unul dintre cele mai ameninţătoare simptome ale
ultimilor şase ani este supravieţuirea nepedepsită a acestui personaj
malefic, mai periculos pentru fiinţa naţională decît toate
conspiraţiile mondiale destabilizatoare (s.n.).” (Pleşu, 2004: 158-
159)
Introducere
Studiul de faţă constituie un punct de plecare într-un proiect
mai amplu1- Strategii ale discursului public: riscuri şi oportunităţi
(perspectivă pragmalingvistică) - care îşi propune descoperirea
riscurilor ce decurg din disfuncţionalităţile la nivel infrastructural,
macrostructural şi microstructural ale comportamentului
comunicativ precum şi identificarea unor modalităţi de
eliminare/minimizare ale acestora.2
Comunicarea ţine, înainte de toate, de limbaj, acesta
reprezentând o legătură decisivă şi evidentă între membrii unei
societăţi. Comunicarea lingvistică este un proces în care enunţurile
sunt selectate contextual în concordanţă cu normele şi cerinţele
recunoscute din punct de vedere social. Cunoaşterea mecanismelor
sale interacţionale şi a codurilor de expresie prin care se
actualizează este fundamentală pentru o corectă şi eficientă integrare
a indivizilor în viaţa socială.
Comunismul, sub toate aspectele sale, la noi şi aiurea, a fost
ucis la nivelul discursului, nu şi al realităţii, remarca ex-ministrul de
externe român, Andrei Pleşu (1996, 42). Trecerea abruptă la un
sistem democratic a impus instituirea unor tipuri de interacţiune
socială şi comunicativă radical diferite, grefate inevitabil pe
mentalităţi, cutume şi rutine comportamentale vechi. Această
realitate, dezbrăcată de discurs, a trebuit să fie reajustată cu forme
discursive noi, adecvate. Ignoranţa, inabitudinea de a dialoga
civilizat, după atâţia ani de egalitarism în regimul de democraţie
populară constituie rezultatul vizibil al funcţionalităţii parţial

1
Autori: L. Dascălu Jinga, A. Gorăscu, M. Magda
2
Vezi, de exemplu: Nivel infrastructural: identificarea problemelor nevralgice ale
practicilor, mentalităţilor, normelor implicite sau explicite în comunicarea publică
actuală ; structura de roluri specifică tipurilor de acţiune comunicativă; scopurile
dominante ale interacţiunii; percepţia şi reprezentarea partenerilor de comunicare;
accentul direcţional privitor la interesul comunicativ dominant etc. Nivel
macrostructural : (a) disfuncţii determinate de utilizarea, în cadrul dialogului
social, a inventarului complex al manipulărilor discursive; (b) disfuncţii în
comunicarea interculturală: elemente ale tipului persuasiv al dialogului social
românesc actual (tipare comportamentale) ce ar contraveni comunicării
interculturale în context european (deci ar îngreuna integrarea); Nivel
microstructural: (a) disfuncţii în discursul public determinate de folosirea
neadecvată a codului: folosirea improprie a termenilor, abuzul de împrumuturi,
folosirea incorectă a elementelor prozodice, golirea de semnificaţie a cuvintelor,
elemente care prefigurează apariţia unei noi “limbi de lemn”, limbajul violent; (b)
factori de risc în cadrul interacţiunii verbale “faţă în faţă”: întreruperi, corectări,
contraziceri, malentendu, conflictul verbal ca expresie a luptei pentru imaginea
publică.
distorsionate a codurilor interacţionale comunicative subiacente
diverselor sectoare ale vieţii sociale.
Optimizarea acestor disfuncţiuni presupune o cercetare
specializată prealabilă, subordonată unei optici integratoare (de
natură transdisciplinară), coroborând abordarea de tip descriptiv-
inductiv (prin degajarea regulilor care guvernează comportamentul
comunicativ real al agenţilor sociali) cu cea de tip deductiv-normativ
(prin explicitarea normelor constitutive ale unui comportament
comunicativ adecvat societăţii democratice).
O primă etapă în realizarea acestor deziderate o reprezintă
evaluarea stării prezente a comunicării publice în context
intracultural şi intercultural şi a tendinţelor identificabile în
discursul public din România actuală.

Lucrarea de faţă se referă la câteva disfuncţii specifice

discursului public românesc actual.3
Perspectiva teoretică este aceea comună pragmaticii şi
sociolingvisticii (Magda, 2003a). În abordarea textelor vor fi
utilizate metode ale lingvisticii interacţioniste şi analizei discursului
(Ducrot, 1991; Maingueneau, 1991,1996; Vion, 1992; Rovenţa-
Frumuşani,1995; Kerbrat-Orrechioni, 1990/1992; Van Dijk, 2000;
Ionescu-Ruxăndoiu, 2003).
Punctul de pornire al demersului nostru îl constituie textele
mediatice româneşti.4 În paginile de faţă vom selecţiona câteva

3
Discursul public este generat de dialogul social (DS), reprezentând o modalitate
de activitate discursivă de grup (colectivă), un proces complex de comunicare,
(„fundament al democraţiei, panaceu pentru problemele şi dificultăţile cele mai
variate, elementul cel mai activ al vieţii sociale actuale”: Guţu Romalo, 1991:
434) constând într-un schimb masiv de informaţii, adevărate sau false, de opinii şi
comentarii, rezonabile sau pasionale, schimb realizat pe căi şi prin mijloace
variate, la care participă grupuri sociale (personaje colective) cu un anumit profil
sociologic (a se vedea elementul distinctiv, trăsătura dominantă). Discursul este
un mod de utilizare a limbii şi limbajelor (limbaje nonverbale, limbaje
specializate, diferite vocabulare) pe baza căruia un actor social prezintă
interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte. Discursul este deci un mod de
organizare a faptelor comunicate (selectarea anumitor fapte, valorificarea lor din
punctul de vedere al importanţei).
4
Cercetarea mecanismelor şi practicilor de comunicare socială este astăzi direct
legată de evenimentul mediatic. Acesta nu este niciodată un fapt brut, dincolo de
privirea televizuală, ci constituie un fapt interpretat şi valorizat în conformitate cu
interesul interlocutorului (Charaudeau, 1998). In funcţie de modul în care se
vehiculează tipurile de experienţă în interacţiune - atitudinea în raport cu
experienţa interlocutorului - distingem în dialog: discurs informativ, discurs
retoric în general şi discurs polemic (ofensiv şi defensiv) în special; oricare discurs
exprimă tendinţa de influenţare, de modificare chiar şi minimală a opiniilor sale,
sentimentelor etc. Dat fiind faptul că organizarea lingvistică a oricărui
discurs depinde de „instanţa discursivă” (condiţiile concrete ale comunicării), se
aspecte semnificative pentru modul de realizare a funcţiei
comunicative a limbajului în dialogul social din România
postcomunistă, pe baza unor exemple extrase din presa vorbită şi
scrisă.5

În analiza lingvistică recentă6, indiferent de perspectiva

abordată, se ţine cont de două premise fundamentale:
- în stabilirea realizărilor morfo-sintactice şi semantice
corespunzătoare unei limbi se consideră primordiale funcţiile
îndeplinite de unităţile lingvistice în procesul de comunicare şi
pertinenţa acestora în transmiterea informaţiei; acest lucru presupune
tratarea tuturor nivelelor limbii ca fiind subordonate în mod ierarhic
şi specializat funcţiei comunicative a limbajului;
- orice formă de comunicare (text sau discurs) este guvernată de
principiul dialogic, întrucât presupune existenţa unui destinatar care
poate face uz sau poate fi privat de dreptul la replică; prin urmare,
enunţul trebuie privit ca un produs al relaţiei reciproce între locutor
şi interlocutor.

Dialogul social (=DS), la care ne referim în paginile de faţă,

se poartă în cadru instituţionalizat la mai multe nivele: la „nivel
înalt”, interguvernamental, la nivelul instituţiilor statului
(guvernamental, parlamentar, juridic), la nivel interpartinic, la nivel
academic, universitar, la nivelul organizaţiilor civice
neguvernamentale sau de masă, la nivelul mediatic (presa scrisă şi
vorbită, care reflectă DS desfăşurat la toate celelalte nivele), între
reprezentanţii părţilor implicate în dialog, abilitaţi să facă parte din
respectivele instituţii.
Fiecărui nivel îi sunt caracteristice o anumită „tonalitate”,
registru lingvistic şi stilistic.
Capacitatea vorbitorului, dobândită prin socializare, de a-şi
adecva competenţa lingvistică diferitelor contexte comunicative, în

poate stabili o tipologie bazată pe aceste componente şi anume: canalul

comunicării, relaţia locutor – enunţ, relaţia între interlocutori. În condiţiile în
care în epoca postcomunistă s-a admis, teoretic, existenţa alterităţii, deci a
divergenţelor de păreri, prezenţa componentei argumentative, cu puternică miză
persuasivă, ca trăsătură dominantă a discursului public actual, este mai mult
decât justificată.
5
În redarea exemplelor, vom păstra forma ortografică a documentului citat. Unele
texte sunt preluate de pe internet şi nu conţin semne diacritice.
6
Înţeleasă ca activitate şi totalitate a evenimentului de limbaj, comunicarea devine
un nou obiect de studiu al lingvisticii. Obiectul lingvisticii actuale „este disputat
între cercetătorii care cultivă lingvistica textuală, cei care practică analiza
discursului şi analiza conversaţiei şi retorii care au elaborat teoria argumentării”.
Cercetarea se află încă în faza de aspiraţii şi programe (Stati, 1990).
conformitate cu normele sociolingvistice ale comunităţii căreia îi
aparţine, reprezintă competenţa comunicativă a acestuia.
Abilităţile necesare unei comunicări lingvistice reuşite
(Lyons, 1980) sunt următoarele:
- vorbitorii unei limbi trebuie să ţină cont de localizarea lor în spaţiu
şi timp, să poată controla şi lega cel puţin două sisteme de referire
spaţio-temporală: sistemul deictic, ale cărui coordonate sunt create
de actul de enunţare însuşi; celălalt este sistemul specific unei
culturi, destinat referirii în spaţiu, lexicalizat în limba respectivă;
- participanţii la comunicare trebuie să fie capabili să categorizeze
situaţiile în funcţie de gradul lor de solemnitate (formalitate) şi să
aleagă codul (limbajul);
- să-şi adapteze registrul (stilul) în consecinţă;
- să fie capabili să utilizeze enunţuri (mesaje) potrivite domeniului
sociolingvistic căruia situaţia îi aparţine (familie, religie, serviciu),
să utilizeze enunţuri în acord cu subiectul tratat;
- să ştie ce substanţă lingvistică convine unei situaţii date; substanţa
lingvistică diferă în funcţie de canal (scris-oral).
Competenţa comunicativă se realizează în interacţiune sub forma
competenţei dialogice. Aceasta presupune respectarea de către
vorbitori a principiilor fundamentale care guvernează orice
interacţiune lingvistică: principiul cooperării lingvistice şi principiul
politeţii lingvistice.7

Încălcarea restricţiilor comunicative8, enunţate mai sus,

conduce la disfuncţii comunicative (mai mult sau mai puţin grave, în
funcţie de „delictul” lingvistic comis) dintre care amintim câteva:
7
În utilizarea concretă a limbii sunt fundamentale (şi complementare)
p r i n c i p i u l c o o p e r ă r i i (enunţat de Grice, 1975 şi concretizat sub forma a
patru maxime conversaţionale: a cantităţii, a calităţii, a relevanţei şi a manierei) şi
p r i n c i p i u l p o l i t e ţ i i (guvernat de maxima tactului, a generozităţii, a
aprobării, a modestiei, a acordului şi simpatiei; cf. Brown / Levinson, 1978
precum şi Leech, 1983: 131-139). Aceste principii coexistă în conversaţie.
8
Reguli de participare la DS: spre deosebire de alte categorii dialogice, DS este
puternic standardizat ; de o importanţă deosebită (din cauza posibilelor urmări la
nivelul vieţii social-politice a unor grupuri sau chiar popoare) sunt în DS efectele
enunţării, efecte convenţionale sau sistematice: efecte scontate de către vorbitor,
cele care coincid cu scopul cu care s-a performat actul lingvistic; în DS au o
deosebită importanţă efectele scontate de către vorbitor, dar pe care acesta nu
doreşte să fie recunoscute ca atare de către destinatar.
Buna funcţionare a DS (atingerea obiectivului central: cooperarea), depinde de
respectarea unor principii ca:
- principiul adaptării la partener: aparenţa de comunicare este dată de bunăvoinţa
locutorului de a „conlucra” cu alocutorul;
- principiul creditului de coerenţă: necesitatea de luare în consideraţie a
experienţei comune şi a relaţiilor extralingvistice pentru comprehensibilitatea
pragmatică;
Disfuncţii referitoare la utilizarea codului
Descrierea profilului sociolingvistic al unei comunităţi
implică stabilirea unei ierarhii complexe a limbilor (şi variantelor
lingvistice) din perspectiva funcţiilor îndeplinite.9
Forma prototipică a acestor varietăţi lingvistice, în cazul
comunităţii româneşti este româna standard, în variantă scrisă şi
vorbită, reprezentând o aproximare a uzului general al limbii, care se
regăseşte în uzurile cu cea mai mare frecvenţă (aceasta reuneşte
fapte lingvistice aparţinând tuturor vorbitorilor, utilizate în condiţii
obişnuite, nemarcate de specializare profesională sau de
afectivitate).10
Componentei normate a variantei standard i se atribuie
anumite funcţii „simbolice" (funcţii ale unei varietăţi lingvistice care
exercită o influenţă determinată asupra vieţii sociale):
- funcţia unificatoare (reuneşte vorbitorii diferitelor varietăţi într-un
singur colectiv care are drept model acest standard) ;
- funcţia separatoare (distinge pe cei care folosesc standardul şi îi
opune colectivelor vecine);

- principiul relativităţii pragmatice: enunţarea unei replici se justifică, este

pragmatic motivată pentru un anumit alocutor şi în special într-un anumit context
al comunicării.
Ca în orice tip de dialog, respecterea maximelor conversaţionale (Grice, 1975)
este esenţială; manipularea prin limbaj se bazeză tocmai pe încălcarea acestor
reguli citate ca maxime.
Spaţiul de realizare, confruntare, întâlnire: „mintea” opiniei publice—locul de
intersecţie a informaţiilor.
În DS este importantă, de asemenea, respectarea congruenţei replicilor.
Şi în DS (cu acţiune diferită, de la o specie la alta) funcţia politeţii verbale
(curtoazie, diplomaţie, evaluarea pozitivă a actelor lingvistice ale partenerilor,
replici cooperative, care captează interesul interlocutorului, utilizarea pronumelor
de politeţe) este de luat în consideraţie în analiza actului comunicativ. Desigur,
formele politeţii verbale sunt diferite în expresiile scrise sau orale de comunicare,
în comunicarea directă sau defazată în timp.
9
A fost propusă noţiunea de sistem socio-comunicativ pentru a desemna întregul
sistem (şi subsistem) de date lingvistice utilizate în comunicare. Interacţiunea
lingvistică este un proces în care enunţurile sunt selectate contextual în
concordanţă cu normele şi cerinţele recunoscute din punct de vedere social.
Modelul repartiţiei şi al ierarhiei sistemelor socio-comunicative ale unei
comunităţi, într-un cadru politico-administrativ precis, precum şi atitudinile
vorbitorilor faţă de variantele lingvistice care se utilizează în contextul dat
reprezintă situaţia lingvistică a respectivei comunităţi.
10
Termenul este preferabil celui de limbă literară curentă, identificată cel mai
adesea cu norma prescriptivă (normă literară sau normă academică) a limbii
(înscrisă în gramaticile descriptiv-normative, reprezentând ansamblul de reguli,
constituite în cursul unui proces istorico-cultural complex, a cărui respectare
reprezintă o condiţie obligatorie pentru realizarea unei exprimări considerate, la un
moment dat, în mod convenţional, corectă – vezi, între altele, Gheţie, 1975 şi
Vulpe, 1984 ).
- funcţia de prestigiu (care este condiţionată de prestigiul socio-
cultural al vorbitorilor variantei normate).
Descrierea situaţiei lingvistice a comunităţii are la bază,
de regulă, analiza şi clasificarea funcţională a elementelor
identificate în comunicare, în raport cu norma prescriptivă. 11
Nerespectarea normei prescriptive a limbii se numeşte
greşeală.12 Termenul are o conotaţie defavorabilă, implicând o
atitudine de condamnare a devierilor de la normă şi de
recomandare a regulii, a normei.
În funcţie de tipuri de reguli şi de norme nerespectate se
disting (DŞL, 2001):
- abateri în raport cu competenţa lingvistică, deci abateri de la
regulile de construcţie gramaticală (morfologice, sintactice,
inclusiv reguli de acord şi de topică) şi de la regulile de
construcţie semantică;
- abateri în raport cu competenţa comunicativă, deci de la
normele de adecvare situaţională şi stilistică;
- abateri de la normele de pronunţie şi de la convenţiile de
punctuaţie statornicite pentru o anumită epocă în limba literară.
Un rol decisiv în cultivarea limbii şi în planificarea
lingvistică revine conştiinţei comunicative sau pragmatice a
vorbitorilor. Aceasta se referă, într-o primă fază, la capacitatea
demarcării unor competenţe comunicative (proprii sau
aparţinând altor vorbitori) şi, într-o a doua fază, la capacitatea
construirii unui discurs metapragmatic.

O expresie a manifestării conştiinţei pragmatice în planul

concret al vieţii sociale româneşti o constituie sesizarea fenomenului
de gravă deteriorare a funcţionalităţii codurilor interacţionale
comunicative subiacente diverselor sectoare ale vieţii sociale.
Ca urmare a acestei sesizări, în prima parte a anului 2004, au fost
organizate o serie de dezbateri în mediile academice şi în presa
scrisă şi vorbită (Academia Română, Institutul de lingvistică din

11
In planul concret al actelor de comunicare, distingem, prin urmare, varianta
normată a exprimării de varianta ei nenormată. Cea dintâi este numită, în mod
curent, limbă literară — termen ambiguu prin polisemantism —; pentru cea
de a doua variantă, sunt folosiţi uneori termenii de vorbire sau limbă populară,
„popular” implicând lipsa de referire la sau de coincidenţă cu norma academică
prescriptivă. (Vulpe, 1984).
12
Domeniul lingvisticii care se ocupă de respectarea normei şi, implicit de
evitarea greşelilor, se numeşte cultivarea limbii (şi mai recent, într-o
perspectivă nouă, în sociolingvistică, planificare lingvistică); pentru acest
subiect vezi, între altele, Ciolac, 1997; Guţu Romalo, 2000).
Bucureşti, Televiziunea Antena 1, Evenimentul Zilei) pe marginea
modului de utilizare a limbii române în mass-media.
În cele ce urmeză, ne vom referi, pe scurt, la poziţia
exprimată (discursul metapragmatic, expresie a conştiinţei
pragmatice) de unii reprezentanţi ai mediilor academice, ai CNA şi
ai clasei politice, referitor la „Utilizarea limbii române în mass-
media” 13.
Consiliul National al Audiovizualului (CNA) în colaborare cu
Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti” al
Academiei Române a monitorizat (în cadrul unui proiect de
colaborare de doi ani) un segment al presei scrise şi vorbite (vizând
cu precădere limba folosită de prezentatorii de televiziune şi radio),
ajungând la constatarea generală că limba română, aşa cum este
vorbită la televizor sau radio, este invadată de greşeli. Aceste greşeli
sunt repartizate pe diverse nivele ale limbii, după cum urmează :
“cele mai multe abateri sunt de dicţie, ortoepie, ortografie (37%),
urmate, ca număr, de distorsiunile în sfera vocabularului
(27%) : necunoaşterea sensurilor unor cuvinte, exprimările
pleonastice, barbarismele, clişeele verbale, repetiţiile; erorile de
topică, sintaxă, frazeologie au ponderea de aproape un sfert din
greşelile observate (22%) ; cele mai puţine greşeli sunt cele de
morfologie (14%)”. (Extrase din Consideraţii sociologice pe
marginea rezultatelor monitorizării CNA privind folosirea limbii
române în audiovizual, apud Chiruţă, 2004).
Cităm din concluziile studiului CNA: “Modelul vedetei
agramate este unul din pericolele la care sînt expuşi spectatorii. [...]
Cîţi dintre cei care nu au învăţat suficient în şcoală işi confirmă
modul eronat de folosire a cuvintelor limbii române vorbind aşa cum
au auzit la televizor? […] Pericolul este ca eroarea să devină normă,
prin adoptarea ei de un numar mare de vorbitori aparţinînd
publicului de televiziune, în bună parte needucat. Aceasta înseamnă
că televiziunile cultivă ignoranţa publicului “flatîndu-l” cu exprimări
sau greşeli încetăţenite în limbajul curent” (apud Chiruţă, 2004). În
cadrul dezbaterilor menţionate s-a subliniat necesitatea optimizării
fenomenului mai sus menţionat, atât pe cale instituţională (prin
reglementări adecvate), cât şi prin pedagogie socială.

13
Vezi dezbaterea organizată pe marginea acestui subiect la Academia Română în
martie 2004, emisiunea Tucă-show (Antena 1 TV) din 4 martie 2004 [invitaţi,
alături de moderatorul Marius Tucă (MT): Ralu Filip (RF), preşedintele CNA,
Mona Muscă (MM), deputat PNL, membru al comisiei de cultură, arte şi mijloace
de informare în masă, Alexandra Moraru (AM), cercetător la Institutul de
Lingvistică al Academiei Române], precum şi EZ din 12 martie, 2004.
Disfuncţii referitoare la inadecvarea la contextul de comunicare
Cu mult mai riscante decât disfuncţiile referitoare la
utilizarea codului (greşelile de limbă) sunt disfuncţiile referitoare la
comportamentul lingvistic al actorilor sociali. Acestea din urmă sunt
mai greu de sesizat şi au urmări mai grave asupra bunei
funcţionalităţi a vieţii sociale.
O serie de disfuncţii comunicative, identificabile în textul
public românesc actual, sunt legate de tiparele comportamentale
specifice tipului pragmatic al limbii române (Manu-Magda, 1996):
caracterul ofensiv al discursului14, bazat pe folosirea diferitelor
mijloace ale intensificării (argumentaţia „forte”), dominaţia
pathosului15 (preferinţa pentru componenta argumentativă
dominantă de tip „para-argumentativ”, afirmarea evidenţei unei
aserţiuni şi a inutilităţii dovezilor în sprijinul ei (vezi, în acest sens,
Stati, 2002), construirea şi conservarea imaginii argumentatorului
prin dezmembrarea, distrugerea, compromitera imaginii
adversarului.

Disfuncţii privitoare la alegera registrului de comunicare:

oralitatea stilului
Bibliografia de specialitate menţionează ca principală
caracteristică a textelor mass-media româneşti actuale „limbajul
familiar utilizat, excesul de oralitate, alunecând în manierism stilistic
sau în laxism al exprimării, uneori în vulgaritate, ca şi tendinţa de a
nu adapta stilul la temă şi situaţie, folosind un limbaj „coţcăresc” sau
„miştocăresc” şi în paginile serioase de informaţie sau analizã
politică. Oralitatea se manifestă atât în plan ortoepic (în înregistrarea
accidentelor fonetice, a pronunţiei dialectale sau inculte), cât şi la
nivel lexical, sintactic, pragmatic” (Zafiu, 2000).
Într-un excelent studiu dedicat Mărcilor oralităţii în limbajul
jurnalistic actual (în presa scrisă - s.n.), Rodica Zafiu (2002a)
subliniază faptul că limbajul jurnalistic românesc se caracterizează,
în momentul actual prin extinderea limbajului popular, familiar şi
chiar argotic în zone rezervate în trecut registrului cult sau

14
Limba română este foarte bogată în mijloace şi forme lingvistice care se
folosesc pentru iniţierea unor relaţii comunicative între indivizi, respectiv pentru
explicitarea contactelor sociale pe cale lingvistică. Între aceste mijloace, puternic
convenţionalizate, amintim: sistemul termenilor de apel, sistemul pronominal,
vocativul şi interjecţiile hortative sau prezentative. La acestea se adaugă un set de
formule de agrăire cu funcţie de atenuare a şocului ofensivei intreprinse de
vorbitor de tipul: nu te supăra, fii amabil, fii drăguţ, fii bun etc.
15
Modalitatea de persuasiune prin intermediul factorilor psihologici sau
emoţionali.
standard. Exprimarea standard se modelează tot mai mult după
variantele colocviale ale limbii. 16

16
În continuare reproducem câteva dintre concluziile autoarei referitor la
fenomenul investigat, semnificative pentru discuţia de faţă:
- oralitatea este folosită în presa scrisă fie cu scop documentar sau
demonstrativ (de fixare a mediului sau de caracterizare a personajului) fie cu
scop comunicativ, în discursul jurnalistului (vizând crearea unei complicităţi
cu cititorul, instituirea comunicării jurnalistice ca relaţie informală);
- mediul este de obicei evocat de anumite variante specifice ale oralităţii
actuale: limbajul argotic, limbajul tinerilor, limbajul popular şi regional;
- predomină, în genere, orientarea argumentativă negativă:
limbajul necultivat apare ca semn de vulgaritate, incultură, agresivitate
(interjecţii de adresare - bă -, imprecaţii, insulte, termeni emblematici care
schiţează un prototip al limbajului juvenil, uneori marcat şi regional):
„îmi vede vesta cu sigla «Evenimentului zilei» şi zice: «Să scrii, bă, că
noi sîntem ăia adevăraţii; noi sîntem cei pentru o nouă lume». Mă uit la
el mirat şi dintr-o dată devine lucid şi spune: «Bă, pe mine mă cheamă
Mircea şi-s din Baia-Mare, trăsni-le-ar Dumnezeu pe toate boarfele.
Să trăiască muzica». Apoi îmi întinde o ţigară: «îi specială». Trag două
fumuri şi ameţesc instantaneu; «Simţi bă viaţa, bă?»" (EZ 1589, 1997);
„ieşim la produs: strîngem gaşca, batem aurolacii, şparlim prin
tramvaie, spargem maşini de prin zonă", (Dilema 378, 2000)
- un contrast stilistic maxim se realizează prin apariţia locuţiunilor din registrul
oralităţii în contexte dominate de limbajul oficial, savant, sau în relaţie cu un
subiect „serios" ; formele colocviale atrag atenţia mai ales în ştirile externe, unde
conotaţiile expresiilor populare contrastează puternic cu tonul standard presupus
de tipul respectiv de informaţie:
„Proaspătul preşedinte al Rusiei este aşteptat la potecuţă de
conservatori" (Expres 16, 1992); „femeia premier Kim Campbell a fost
făcută pilaf de opoziţia liberală" (EZ 410, 1993); „sîrbii bosniaci o
caută cu luminarea" (EZ 273, 1993); „forţa de pace, luată la «capace»"
(EZ 2620, 2001); „un ziarist de la Folha de Sao Paolo a anunţat intenţia
sa de a telegări prin SUA" (TL 81, 1994).
- lexicul argotic cuprinde termeni tehnici ai lumii interlope:
„Prăduitorii ..., adică cei care fură şi se prostituează, nu trebuie să fie şi
clămpănitori, adică trădători" (RL 1230, 1994); „«Locul» (banii), tufa
sau coajă (portofel), ploscă (geanta masculină), cuib (poşetă), liber
dreapta (buzunar/geanta din dreapta), Urează (ia portofelul)" (RL 2455,
1988); „Hai, marcă banu' că vin gaborii!" (AC 44, 1992) „Marfă de
ştire!" (EZ 2315, 2000).
- transformarea termenilor argotici şi familiari în termeni aproape tehnici (cf. Guţu
Romalo, 2000); şpagă, şmen, boschetar tind să devină desemnări neutre:
„şpăgi imense" (Libertatea 2253, 1997); „în Capitala au fost găsiţi 17
boschetari morţi" (Libertatea 1761, 1996); „comiterea infracţiunii de
înşelătorie la schimb valutar prin metoda «şmen»" (EZ 1592, 1997).
- prin folosirea lexicului vulgar, obiect al unor tabu-uri sociale, se realizează un
act de agresare verbală (directă sau indirectă); fenomenul nu este foarte frecvent,
dar apare cu o anume stabilitate în pamflete şi în presa de scandal; limbajul insultei
şi al imprecaţiei este folosit cu intenţii agresive (sau pentru obţinerea de efecte umoristice
vulgare) în zone bine delimitate ale presei de scandal; în manifestările jurnalistice curente
 Titlurile unor articole conţin ele însele expresii inadecvate
contextului formal de comunicare impus de presa scrisă: Noi cu
votul, ei cu potul (EZ 8.11. 2003); Premierul Năstase lăsat în ofsaid
de ultimele zvârcoliri ale Rodicăi Stănoiu (A 11. 03 2004); Năstase
coboară pe maidan (EZ 6.11. 2003); Cînd intri în lumea vedetelor
lu‘ peşte (N 21.11. 2003); Becali ”Show”- bumerangul lui
Hrebenciuc (N 8.01. 2004); „Cînd eu eram pe mare, ei dădeau limbi
puterii” (N 17. 02. 2004); Baronii de teflon (EZ 4. 05 2004);
Gogoşile lui Geoană (EZ 27. 05 2004); „Vorbim despre rahaturile
naţionale pe scenă” (EZ 31. 05 2004); Cătălin Chiriţă şi-a tras cu
neruşinare vilă după vilă” (N 4. 06 2004).

Disfuncţii datorate dominaţiei tiparului para-argumentativ în

comunicare
Folosirea diferitelor mijloace ale intensificării (argumentaţia
„forte”) specifice registrului familiar al exprimării
A fost remarcat caracterul excesiv ofensiv al discursului
public actual (vezi, în acest sens Magda, 2002 şi 2003, a,b,c), bazat
pe autoafirmarea emoţională neinhibată caracteristică vorbitorilor
români, mai cu seamă celor din zona sudică a ţării (Pană-Boroianu,
1989 şi 1992). Fenomenul se regăseşte astăzi, într-o formă
exacerbată, şi în textele mass-media, fireşte cu precădere în presa

apar mai mult forme atenuate, eufemistice, utilizate pentru a produce efecte de oralitate
familiară:
„nu ne rămîne decît poziţia consolatoare de fraieri fuduli", EZ 23,02.1998;
„Sărim pe Popescu?, Tîmpitule, de unde ai furat documentele? Astea sînt
secretul-secretelor! Nenorocitule!", EZ 6.04.2000; „gîndind în sinea sa,
mamă, dar bine le-o mai zice umflatu' ăsta!", EZ 31.01.1999; „mai aruncă
o întrebare tîmpită", EZ 11.03.1999; „nu mai rîdeţi ca prostu-n vie", EZ
16.12.1998 „un pîrlit de gazetar şi un nenorocit de cîrciumar", EZ
4.02.1999).
- termenii imprecaţiei au mai ales valoare de intensificatori şi de mărci ale implicării
afective sau intră în formule cu valoare agresivă atenuată:
„Mai bine s-ar oficializa, naibii, povestea asta" (VL 3247, 2000); „Cine
dracu' le-aiurat?" (EZ 6.04.2000); „Mă duceam dracu1 la gîrlă, mă
ascundeam în pădure!" (EZ 6.07.2000); „mă băieţi şi moşnegi, treziţi-vă
dracului că e groasă de tot" (EZ 16.12.1998) - - „dă-o naibii, las'că vedem noi
cum ne descurcăm" (EZ 31.05.2001); „mulţi au mormăit, dă-o dracului, e prea
de tot!" (EZ 31.01,1999).
- sunt totuşi reproduse - în forme banalizate, eliptice sau cu substituţii eufemistice -
chiar formule imprecative:
„şi el va zice la fel, sictir justiţiei!" (EZ 4.02.1999); „cum ar reacţiona
politicianul nostru la o întrebare istorică: mă, ce te aia grija pe tine?" (EZ
11.03.1999); „Uite d-aia! Mama lor, dă puturoşi! (EZ 22.02.2000).
vorbită. În acest context este adesea greu de stabilit limita dintre
agresiunea verbală şi politeţe.17
Trăsăturile menţionate se manifestă în planul expresiei prin:
- apelul insistent al vorbitorilor la cuvinte care exprimă o provocare
adresată de către locutor partenerului de dialog (expresii ale
mobilizării şi demobilizării), semnificative pentru modul de asumare
a iniţiativei în deschiderea conversaţiei (atitudinea ofensivă sau
defensivă);
- elemente care stimulează declanşarea comunicării: măi, fa, tu, bre:
MD: Măi! Eu spun o chestie foarte serioasă! Dă bine, mă! Dă..
refacerea imaginii ..Indiferent c-ai fost securist, activist de partid, c-
ai făcut la Moscova ... pro american: „noi sântem pro americani!”
Vezi-ţi, domle, de bătătura ta, băi! România putea să rămână, cum
ne lăudăm noi că sântem o insulă de latinism într-o mare slavă,
puteam să rămânem o insulă curată, şi să vină ăştia în România şi
să-şi lingă rănile!; (TucăS, 18 martie, 2003)
- elemente care au rolul de a atrage atenţia interlocutorului asupra
informaţiei transmise (mărcile discursive fatice şi prezentative): uite,
bre, auzi :
MD: Pentru că eu mi-am pus de mult problema dacă pă vremea lu
Ceauşescu veneau americanii şi spuneau „Domle, uite, aveţi un
dictator. O să bombardăm astăzi cartieru „Primăverii”, „Casa
Poporului”, podu dă pă.., podurile dă pă.. Dâmboviţa, aşa, eşti de
acord ?”;
[...]
MD: Societatea românească, dân păcate stă-n adormire dă câţiva
ani, societatea civilă doarme! Îmi pare rău că tre’ să spun: la noi e
chestia asta c-acuma dă bine să fii pro american; cum sânt toţi
activiştii de partid, toţi securiştii pro americani, şi tu alături de ei,
că dă bine că altfel eşti, cum ar veni, cu Vadim! Nu mă interesează,
bre! (TucăS, 18 martie, 2003)
- elemente care redau manifestarea unei dorinţe sau voinţe: hai,
haide:
T: Haideţi să vorbim pentru început de ăsta propriu zis... Da vă rog
continuaţi-vă ideea aşa cum aţi formulat-o pân la urmă. (TucăS, 17
martie, 2003)
17
Vom exemplifica cele afirmate mai sus pe un caz particular de situaţie retorică:
discursul televizat de tip t a l k - s h o w ; pentru desemnarea alocutorilor vom
folosi iniţialele numelui şi prenumelui; în transcrierea textelor am păstrat, în mare,
aspectul ortografiei oficiale, notând câteva pronunţări care cunosc o răspândire
aproape generală în vorbirea familiară actuală (vezi Dascălu Jinga, 2002: 33-34).
T: Da. Domnu Pârvulescu, haidaţi, vreau şi de partea asta mai
multe argumente.
(TucăS, 17 martie, 2003)
T: Haide... haide şi continuăm despre implicarea României în război
şi nu numai, după pauza publicitară. (TucăS, 17 martie, 2003).
- forme colocviale de demobilizare verbală: stai, lasă:
CN: Păi n-am apucat să-l întrerup din expunere pe strategul militar
Mircea Dinescu!... Conform analizei lui, deci, lucrurile merg invers,
merg totu spre Bagdad.
MD: Stai măi, eu nu sânt, eu nu laud pă.. Saddam. Spun numai că
sânt tâmpiţi.
[...]
MD: Lasă-mă pă mine să-mi spun părerea, să fiu împotriva
războiului! Eu ţi-am spus un lucru care ar trebui să te impresioneze:
că mă uit la filmele despre.. de la Discovery despre...Primul Război
Mondial, Al Doilea Război şi văd cum cad bombe acolo şi mă-
ntrebam „Domle, ce făceau domle, oamenii ăia, cum de s-a ajuns
acolo?
MD: Societatea românească, dân păcate stă-n adormire dă câţiva
ani, societatea civilă doarme![...] Lasă-mă pă mine să spun ce cred!
(TucăS, 18 martie, 2003)
- apelul la formele discursului adresat (cumul de vocative,
modalităţi de adresare specifice registrului familiar al exprimării –
vezi infra);
- expresii ale manifestării impulsului dialogic al vorbitorilor limbii
române (predispozitia polemică la români, şi latini în general, este
rezultatul unui puternic impuls dialogic): expresii ale intensificării
sau atenuării şocului ofensiv, expresii ale dispreţului sau persiflării
cu funcţie de augmentare a şocului ofensiv/defensiv:
H: A mai obosit şi el.
OP: E, a obosit!
[...]
T: Cum puteau să controleze şapte ameţiţi ...dacă Irakul are arme
biologice de distrugere în masă? Haideţi să fim serioşi!
FC: Domnu Tucă, iertaţi-mă, bănuiesc că sunt serios, din moment ce
m-aţi invitat aici!
T: Nu. Sunteţi absolut respectabil! Dar nu asta-i problema.
[...]
OP: Eu nu cred că americanii s-au dus în Irak pentru Saddam
Hussein.
FC: S-au dus pentru petrol!
OP: S-au dus pentru petrol şi...
EH: E! E! E!
OP: Şi s-au dus pentru ca să remodeleze...
EH: Am aflat-o şi pe-asta! (TucăS, 17 martie, 2003)

MD: Trebuia să facem un... referendum naţional.

CN: Ete Gogu!
MD: Ba da, ba da!
CN: Ete Gogu!
[...]
MD: Adică chiar aşa tu-ţi închipui că chestia asta-i o bagatelă,
adică dacă eşti împotriva războiului eşti cu Vadim Tudor? De unde
până unde?
CN: Nu nu, n-am spus că eşti...
MD: Nu mă interesează ce spune Vadim şi demagogia lu Vadim.(...)
(TucăS, 17 martie, 2003)
Numărul mare de astfel de elemente ale tipului alocutiv
conferă mesajului un grad crescut de subiectivitate, manifestată în
primul rând prin afectivitate: „autorii îşi stăpânesc cu greu propriile
porniri, simpatii şi antipatii; personalitatea fiecăruia e hipertrofiată,
vorbitorul e tentat să dea verdicte, lecţii, să creadă că opiniile sale
sunt de cel mai mare interes pentru potenţialii interlocutori”. (Zafiu,
2001:41)

Forme ale pathos-ului: populismul şi expresia lingvistică a

acestuia, „familiarismul” verbal
Discursul perioadei totalitare se prelungeşte în discursul „de
tranziţie” prin două trăsături fundamentale: populismul şi expresia
lingvistică a acestuia, „familiarismul” verbal.
Noile forme persuasive nu se îndepărtează fundamental de
cele vechi; conceptul de „om nou”, comunistul de omenie” se
topeşte, se diluează în conceptul globalist, indistinctul, semantic
vagul „popor” (şi „ţară”); în planul expresiei se utilizează termeni
exprimând sensuri individualmente neidentificabile: „democraţia
populară” este înlocuită în România cu „democraţia originală”
(Pleşu, 1996).
Proiectarea imaginii pozitive a argumentatorului în spaţiul
public se face adesea prin apel, în redactarea textelor, la mijloacele
specific emoţionale (pathosului): diverse metode de adaptare la
partener (modalităţi de captare a atenţiei – adresare directă,
familiară, exclamaţii şi interogaţii retorice, apel la dorinţe, aspiraţii,
fundamentale ale electoratului, apel la simboluri de identificare
(ţară, popor, neam, etnie), apel la cuvinte încărcate emoţional-
hipocoristice. Simpatizanţii sunt ”domni”, „oameni”; lor li se
adresează vorbitorul cu apelative hipocoristice: o bătrânică, un biet
pensionar etc.
 Termenul popor, „reinvestit cu o remarcabilă forţă
persuasivă, circulă astăzi, în discursul public românesc, cu sensuri şi
conotaţii destul de diferite şi de ambigue: emfaza naţională, clişeul
politic şi eticheta etnografică sau sociologică, în formele lor uneori
incredibil de luate în serios, coexistă cu echivalentele parodice. Într-
o bună parte a jurnalisticii de azi răsună încă ecoul discursului
paşoptist” (Zafiu, 2002 b):
„M-am născut şi am crescut, ca atîţia buni români, pe pămîntul
sacru al Cîmpiei Transilvaniei. Părinţii şi bunicii mi-au povestit,
încă de mic copil, despre durerea şi lacrimile prin care a trecut,
veacuri de-a rîndul, blîndul şi bunul nostru popor român, în
propria-i vatră moştenită de la daci şi romani. (« Cuvîntul liber »,
7. 01. 1995: 8) ; "Ziar dedicat poporului român" (subtitlul
Jurnalului Naţional).
Populismul este marcat la nivelul expresiei de familiarismul
verbal. Diferenţele de tip ierarhic, existente între interlocutori în
anumite contexte formale (socio-culturale şi politice) de comunicare,
sunt şterse cu bună ştiinţă, prin eliminarea voită a formelor
protocolare de adresare (marcate în text prin forme verbale şi
pronominale alocutive, formele de salut şi ritualul de prezentare,
forme iniţiatoare de conversaţie, maniera de interpelare în cursul
dialogului). Egalitarismul (nivelarea: „ne vorbim de la egal la egal”)
devine vecin cu impoliteţea. Obiectivele ilocuţionare: cîştigarea
simpatiei maselor - zdrobirea prin dispreţ a oponenţilor. Câştigarea
simpatiei populare se realizează prin utilizarea, în structurarea
discursului, a unor modalităţi (forme şi formule) specifice stilului
oral, familiar al exprimării (cumul de vocative/vocativ marcat
morfologic + interjecţii de adresare) : Vai, tovarăsu’ secretar (sau
vice, ce-o fi fost el acolo), vai ce tînăr sînteti, dar cît de combativ şi
la obiect scrieţi! (RRM 22 .03. 2002); Ca să vezi! Bine că eşti
matale, Nea Nelule, care ai condus ţara 10 ani din 14 şi ai adus-o în
halul în care ai adus-o (RRM, 6.12. 2003); Bă, Coşarcă, am văzut şi
frizeri mai deştepti la viaţa noastră. Cine crede asemenea minciuni,
debitate în speranţa că se ridică PUR, hai să ne pupe în partea aia
anatomică cu care gîndeşte Dan Voiculescu! Vă pierdeţi orice
credibilitate. (RRM 16. 05. 2003);
Felicitări, dragă Adrian Năstase! (RRM 22. 03. 2002); Necuratul te-
a împins, părinte Patriarh, să faci legămînt cu Rabinul Satana? Ori
crezi că matale esti curat ca lacrima şi-ţi permiti orice ieşire de
efect? Bine că nu ti-ai pus tichia aia pe cap şi nu te-ai aşezat lîngă
Gelu Voican – Voiculescu. Şi să nu te mai miri, Prea Fericite, că-ti
fug oitele la alti păstori! (RRM, 22. 03. 2002) ; Nici usturoi n-a
mîncat, nici gura nu-i miroase. Bravo, Băsescule! (N nr. 2264, 16.
06 2004); « Domnule Dragomir, las-o în mă-sa de treabă! » (N 18.
03.2004).
MD: Adică, băi, vrea Iliescu să-şi refacă imaginea lui de om care a
făcut facultatea la Moscova, înţelegi, şi care a vorbit ruseşte şi ş-
acuma vorbeşte, el e pro american! Şi-şi face o imagine foarte
frumoasă pă spinarea mea ş-a ta şi-a copiilor noştri! (TucăS, 18
martie, 2003).
Aceste forme de adresare/evocare sunt total
nerecomandabile, ele conotând apartenenţa vorbitorului la o
categorie socio-culturală lipsită de prestigiu fiind considerate, în
perspectiva normei prescriptive „antionorifice“, marcând un raport
defavorabil alocutorului (bă! fă!, adresarea prin porecle
necomplezente) sau persoanei evocate (ăla, aia etc.), exprimând fie
ostilitatea locutorului faţă de acestea, fie o intimitate vulgară (vezi
Gorăscu, 2004).
În presa scrisă şi vorbită numele oamenilor politici, ale
oamenilor de afaceri sau ale oamenilor de cultură chiar - nu mai sunt
însoţite de recomandatele formule protocolare de adresare.
Fenomenul în discuţie poate avea efecte grave, conducând la
diminuarea prestigiului personalităţilor menţionate şi, implicit,
pierderea încrederii publicului în instituţiile pe care aceste
personalităţi le reprezintă.
Naşu’ Tavi Cozmâncă (RRM 6 . 12. 2003) ; Nea Nelu, atins de
gripă, face spume pe sticla televizoarelor cerînd cetătenilor să
trîntească de trotuar coruptii. Guvernul, în lipsă de bani pe care să-i
dea lui alde Iacobov, Vântu, Văcăroiu sau Niculae, apelează la
„marele finantist“ Mihai Tănăsescu. (RRM 22. 03. 2002) ; Ce a
descoperit Guşă si este adevărat? (EZ 8. 10. 2003) ; Explodează
Stănoiu! (EZ 3. 03. 2004); Tata Bivolaru (EZ 31. 03. 2004);
Corleone se împacă cu naşu` (A 24. 03. 2004).

Construirea şi conservarea imaginii argumentatorului prin

dezmembrarea, distrugerea, compromitera imaginii adversarului
Una dintre formele neloiale de construire a etosului este
aceea de distrugere a imaginii adversarului prin calificare negativă
(calificare negativă, injurioasă a imaginii, numelui, acţiunilor, prin
hiperbolizare –negativă- , utilizarea metaforelor, metonimiei, etc.).
Ireverenţialitatea se însoteşte adesea cu ironia alunecând adesea în
trivialitate:
Malagambistul Dan Nica, naşu’ Tavi Cozmâncă, O canalie bătrînă:
Silviu Brucan, Gusă mitocan, doi mucoşi, pe nume Pleşu si
Nistorescu (autentici turnători la Securitate!), Costi Găozaru
(poreclit Rogozanu), de la „Excrementul zilei“, Cimpanzeul Daniel
Vanghelie, Cătălin Dezbrăcatu (RRM, 6.12. 2003); Horică (Horia
Alexandrescu n.n.), fost profesor de sport, cu Institutul Pedagogic
de 3 ani la bază, si proaspăt gazetar, la „Scînteia tineretului“, …
De 2 ani, ţiganul este gazetarul de curte al Iliescului si nu-l mai
scoate pe Constantinescu din bou si impostor! (RRM 22. 03. 2002);
doctorul Harbuz, hingherul-sef al lui Băsescu. Acest micuţ doctor
Mengele al căţeilor se transformă, ajuns la Palatul Victoria, într-un
vajnic apărător al patrupedelor vînate de Matrozul Chior (RRM,
22. 03. 2002).
Iată un schimb de replici ofensatoare între doi cunoscuţi
oameni de cultură (replică publicată în A la un articol apărut în
RRM) cu privire la statutul generalului Antonescu în istoria
României:
„Unde e gafa pe care o comite Chelioja? Aici e gafa: el afirma că
mareşalul Antonescu a declarat război SUA! Zbang cu mămăliga-n
window! ...Nu Mareşalul Antonescu a declarat război Americii, ci
America a declarat război României. Ai băgat la capatana,
Popiescule? Mai faci? Să nu mai faci, băiatule, fiindcă prostia a
început să doară al naibii" etc. Pe ce mizeaza clanţăul livrând un
astfel de text? Pe faptul că aceia dintre suporterii săi mai sărăcuţi
cu duhul, uşor de prostit, cei prea obişnuiti cu idei mestecate de-a
gata, vor şuiera cu bucurie: Ai văzut, domne, ce bine i-a zis-o! Om
mare, om deştept Vadim al nostru, are cultură, nu ca nenorocitul ăla
de Popescu!" Automat, tot articolul numitului Popescu e considerat
maculatură, cât despre Popescu însuşi, dacă spune prostii despre
Antonescu musai să fie adevărat şi faptul că îşi bătea nevasta
evreică în gură, ca pe coasă", cum mai relatează savantul C.V.
Tudor în acelaşi text...

Disfuncţii datorate nerespectării principiului cooperării şi

principiului politeţii
Cooperare/noncooperare (conflict)
Anumite interacţiuni lingvistice conflictuale pot fi
denumite”ceartă" (Walton, 1992). „Scopul acesteia este explozia
verbală direcţionată spre interlocutor şi dacă este posibil umilirea
lui" (ibid.: 215). Caracteristicile unui astfel de conflict constau în
faptul că participanţii îşi adresează lucruri dureroase şi că uneori
modul în care se încheie interacţiunea conflictuală poate fi revelator
şi important pentru relaţia dintre interlocutori. Aceste caracteristici
includ expresia emoţiei şi furiei, expunerea laturii întunecate a
caracterului şi potenţialul de dezbatere al factorilor proaspăt revelaţi,
odată ce punctul culminant al discuţiei s-a încheiat.
T: Alo! Domnu Iorgovan! Nu sînteţi la piaţă aicea! Daţi un exemplu
repede! Nu sînteţi la piaţă s-aruncaţi cu invective aici! Un exemplu!
Repede!
AI: Exemplu...deci este...exemplu-i articolu dîn..î.. Jurnalul
Naţional..
T: Aşa ...care..
AI: care se chema „Iorgovan loveşte şi nu plăteşte”.
T: Aşa. Şi?
AI: Aţi...aţi instrumentat
T: Aţi aveaţi toate instrumentele...
AI: ca să ca să creaţi un..î ...atac în presă la adresa lui Iorgovan
T: Domnu...Domnu Iorgovan! Aveaţi toate instrumentele, aveaţi
toate instrumentele..
AI: Ştiţi care-a fost instrumentul? Dosarul penal dîn care m-am
retras eu. Pentru că mi-a fost si...
T: de ce? ..dosarul penal... deci puteţi să faceţi următoarele lucruri:
AI: Ce puteam să fac?
T: Să trimiteţi un drept la replică la ziar şi vă asigur că dacă aveaţi
dreptate vi-l publicam
AI: Ce vorbiţi?
T: Nu! acţionaţi în instanţă...
AI: [?]
T: Deci nu mai aruncaţi , deci nu mai aruncaţi cu lucruri ...ziceaţi
că sunteţi jurist! Ştiţi ce sînteţi? Un mahalagiu! Aia sînteţi!
AI: Domnu Tucă. ...
T: Aruncaţi cu invective fără să sus.. fără să veniţi cu o probă!
AI: Dumneavoastră sînteţi ....dumneavoastră atuncea sînteţi un
bădăran, dacă eu sînt un mahalagiu! [...]
T: Nu! Dumneavoastră ... io am trecut peste bădărănia
dumneavoastră că aţi sunat într-o seară...beat la telefon şi v-am
lăsat în direct beat; în seara asta aţi venit treaz, dar v-aţi comportat
exact ca atunci!
AI: Nu..
T: Îmi pare rău că trebuie să vă spun!
AI: Nu. Şi mie îmi pare rău c-am... deci domnu Tucă!
T: nu puteţi să veniţi şi să aruncaţi acuzaţii ..
AI: când io v-am dat un exempu!
T: Care este exemplul?
AI: Articolul de fond
T: Care este exemplul?
AI: Articolul de fond în Jurnalul Naţional pe care-l conduceţi!
T: Şi v-am spus ....
[...]
T: Vă mulţumesc mult pentru participare! Vă mulţumesc mult!! La
revedere! (TucăS, 06.04.2004)
Impoliteţea lingvistică
Impoliteţea lingvistică este definită ca „atac deliberat la
adresa eului individual (engl. face) al interlocutorului, având efecte
disarmonice în plan social” (Ionescu - Ruxăndoiu, 2003). Gradul de
impoliteţe a unui enunţ este dependent de factori ca distanţa socială,
puterea şi gradul de interferenţă. Au fost enumerate (vezi Culpeper,
1996, apud Ionescu - Ruxădoiu, 2003) mai multe tipuri posibile de
impoliteţe (directă, pozitivă, negativă, indirectă) fiind sugerată şi o
listă de posibile strategii ale impoliteţii pozitive şi negative dintre
care amintim: folosirea unor mărci de identitate neadecvate (vezi
jocul deixisului pronominal), folosirea unui limbaj obscur sau
necunoscut adversarului, căutarea dezacordului (prin alegerea unor
teme de discuţie delicate), preocuparea de a-l face pe oponent să nu
se simtă bine (ironie, glume nepotrivite), inocularea unui sentiment
de teamă celuilalt, tratarea „de sus”, ridiculizarea, exprimarea
explicită a faptului că receptorul este îndatorat emiţătorului etc.
Vom exemplifica unele dintre trăsăturile menţionate mai sus,
identificabile în discursul public românesc actual:
VC: Domnu Becali, care-i problema dumneavoastră? Aveţi vreo
problemă majoră?
GB: Păi da văd.. păi cum? Păi da ce? Păi să vă las să spuneţi
dumneavoastră nişte bazaconii ..
VC: faptul că dumneavoastră nu aveţi educaţie şi nu cunoaşteţi
anumite metode pe care să fac contractele,
GB: păi uite-aşa e!
VC: e problema dumneavoastră, nu-i a mea.
GB: Dumneata ai educaţie? Vai ce frumoasă educaţie ai dumneata!
VC: Da.
GB: Vrei să mai conduci acuma pă mine pă la spate...Băi, dumneata
vrei să-ţi spui ceva?
VC: Da!
GB: Dumneata dacă nu veneai cu mine la emisiune, nu-ţi spuneam
io, ierai un nimeni. Nu mai te vedea nimeni la televizor! Dumneata
îţi convine, chiar dacă te lupţi cu mine la televizor! De ce? Ieşti, mai
eşti văzut ierai un nimeni, nu mai te băga nimeni în seamă! Numa ca
s-apari..
VC: Da nu doresc să fiu..
GB: Da nu contează ! Numa să apari!
VC: Domnu Becali, nu vreau să fiu băgat în seamă!
GB: Tu erai un nimeni .. Păi dumneata eşti disperat să fii băgat în
seamă! Chiar dacă eşti.. negativ. Nu contează! Să fii băgat în
seamă!
VC: Dumnu Becali...
VC: Bine.. Domnu Tucă ..(TucăS, 2004)
Concluzii
Pornind de la ipoteza că fiecărui nivel al dialogului social îi
sunt, în general, caracteristice o anumită „tonalitate”, registru
lingvistic şi stilistic, am ajuns, pe baza materialului investigat, la
constatarea că discursul public românesc actual nu îndeplineşte (în
raport cu obiectivele propuse: informarea eficientă şi corectă
precum şi stabilirea unor relaţii publice armonioase) condiţiile
necesare unei comunicări sociale reuşite.
Au fost identificate disfuncţii grave datorate nerespectării
normei prescriptive a limbii române (disfuncţii referitoare la
utilizarea codului) precum şi disfuncţii datorate încălcării normelor
de comportament lingvistic în context social (disfuncţii referitoare la
inadecvarea la contextul de comunicare).
Astfel, discursul public românesc actual (aparţinând actorilor
sociali în general şi profesioniştilor media în special) prezintă, în
perspectiva tipurilor de disfuncţii selecţionate în lucrarea de faţă,
următoarele deficienţe:
- utilizează un limbaj neîngrijit, invadat de greşeli; pericolul este ca
eroarea să devină normă, prin adoptarea ei de către un număr mare
de vorbitori aparţinând publicului, în bună parte needucat;
- selecţionează mijloace specifice registrului oral de comunicare
(popular, familiar sau chiar argotic) în zone rezervate registrului cult
sau standard;
- este dominat, în genere, de orientarea argumentativă negativă
(pathos): limbajul necultivat apare ca semn de vulgaritate,
incultură, agresivitate;
- este un discurs „de tranziţie”, continuând discursul perioadei
totalitare prin două trăsături fundamentale: populismul şi expresia
lingvistică a acestuia, „familiarismul” verbal;
- utilizează forme neloiale de construire a etosului (de exemplu,
distrugerea imaginii adversarului prin calificare negativă);
- prezintă, adesea, prin modul său de structurare, simptome ale
interacţiunii lingvistice conflictuale (prin nerespectarea principiului
fundamental al interacţiunii lingvistice, cooperarea) şi simptome de
impoliteţe lingvistică (prin încălcarea principiului politeţii
lingvistice), oferind publicului modele negative de comportament
lingvistic.
Toate aceste trăsături, identificate în planul expresiei, conduc
la efecte disarmonice în planul vieţii sociale, putând fi asociate, în
esenţă, inculturii, noncomunicării şi, în ultimă instanţă, degradării
relaţiilor interumane la nivel micro- şi macrosocial.
Procesul de stabilizare funcţională coerentă a codurilor
comunicative, utilizate în discursul public românesc actual, poate fi
optimizat atât pe cale instituţională (prin reglementări adecvate), cât
şi prin pedagogie socială (fiind util, în acest sens, efortul conjugat
al specialiştilor din domeniul ştiinţelor comunicării, al sociologiei,
psihologiei şi al pedagogiei sociale).
În paginile precedente am prezentat şi exemplificat doar
câteva dintre disfuncţiile flagrante identificabile în discursul public
românesc actual. Fiecare dintre categoriile selecţionate trebuie
tratate în detaliu şi nuanţate. În afară de acestea, sunt de luat în
considerare, în cercetarea viitoare, unele mult mai subtile şi mai
periculoase pentru bunul mers al vieţii sociale:
(a) disfuncţiile determinate de utilizarea, în cadrul dialogului
social, a inventarului complex al manipulărilor discursive;
(b) disfuncţiile în comunicarea interculturală: elemente ale
tipului persuasiv al dialogului social românesc actual (tipare
comportamentale) ce ar contraveni comunicării interculturale în
context european (deci ar îngreuna integrarea).

Bibliografie
Brown, P., Levinson, St. (1978). Universals in Language
Use: Politeness Phenomena, în E. Goody (ed.), “Questions and
Politeness”, Cambridge, C. U. P.: 56 – 289
Charaudeau, P. (1998). Discours médiatique de
l’information, INA, Paris
Chiruţă, R. (2004). Limba română la control!, în EZ nr. 3670
din 12.03.2004: 7
Ciolac, M. (1997). Sociolingvistica şcolară, Bucureşti, BIC
ALL
Culpeper, J. (1996). Towards an Anatomy of Impoliteness,
„Journal of Pragmatics”, nr. 25: 349-367
Cesereanu, R. (2002). Imaginarul violent al românilor, în
Rlit. nr. 12, 27 martie
Cesereanu, R. (2003). Imaginarul violent al românilor,
Bucureşti, Humanitas
Dascălu Jinga, L. (2002). Corpus de limbă română vorbită
(CORV). Eşantioane, Bucureşti, Editura Oscar Print
Dascălu Jinga, L. şi Pop, L. (ed.) (2003). Dialogul în româna
vorbită, Bucureşti, Editura Oscar Print
DŞL 2001 = Bidu-Vrănceanu, A., C. Călăraşu, L. Ionescu-
Ruxăndoiu, M. Mancaş, G. Pană Dindelegan, 2001, Dicţionar de
ştiinţe ale limbii (DŞL), Bucureşti, Nemira
Ducrot, O. (1991). Dire et ne pas dire. Principes de
sémantique linguistique, Paris, Editeurs des Arts
Gheţie, I. (1975). Baza dialectală a românei literare,
Bucureşti
 Gorăscu, A. (2004). Deixis, mss.
Grice, H. (1975). Logic and conversation, în Cole P. and
Morgan J. (eds.), „Speech Acts” (colecţia “Syntax and Semantics”,
vol. III), New York, London: 41 - 58
Guţu Romalo, V. (1991). Considérations sur le “dialogue
social” , în Stati, S., Weigand, E. and Hundsnurscher, F. (eds.),
„Dialoganalyse III”. Referate der 3. Arbeitstagung, Bologna 1990.
Teil 2, Tübingen, Niemeyer : 433-439
Guţu Romalo, V. (2000). Corectitudine şi greşeală: limba
română de azi, Bucureşti, Humanitas
Ionescu - Ruxăndoiu, L. (2003). Limbaj şi comunicare.
Elemente de pragmatică lingvistică, Bucureşti., All Educaţional
Kerbrat-Orrechioni, C. (1990/1992). Les interactions
verbales, Paris, Armand Colin
Leech, G. N. (1983). Principles of Pragmatics, Londra, New
York
Lyons, J. (1980). Sémantique linguistique, Paris
Maingueneau, D. (1991). L‘analyse du discours.
Introduction aux lectures de l’Archive, Paris, Hachette
Maingueneau, D. (1996). Les termes clés de l`analyse du
discours, Paris, Seuil, „Mémo”
Magda, M. (2002). Structuri colocviale în revista „Academia
Caţavencu”, în „Aspecte ale dinamicii limbii române actuale”, vol.
al II-lea, (coordonator: Gabriela Pană Dindelegan), Editura
Universităţii din Bucureşti: 551-564
Magda, M. (2003a). Zur argumentativen Funktion der
Gesprächsformeln im sozialen Dialog (am Beispiel der rumänischen
Massenmedien), comunicare prezentată la Congresul IADA,
Salzburg, aprilie 2003, (sub tipar)
Magda, M. (2003b). Mărci ale discursului adresat în limba
română (pe baza textelor dialectale), comunicare prezentată la Al X-
lea Simpozion Naţional de Dialectologie Română, Alba-Iulia, 5 – 7
iunie, 2003 (sub tipar)
Manu - Magda, M. (1996). Unele trăsături ale tipului
pragmatic românesc, în “Balkanarchiv”, Beiheft, Veitshochheim bei
Würzburg: 327 – 337
Manu - Magda, M. (2003c). Expresii ale mobilizării şi
demobilizării verbale în dialogul social românesc, în Dascălu Jinga,
L. şi Pop, L. 2003: 73-95
Pană - Boroianu, R. (1989). Une caractérisation typologique
des parlers dacoroumains, în RRL, XXXIV, 4: 293 - 303
Pană - Boroianu, R. (1992). Note sintactice asupra graiurilor
munteneşti, FD, XII: 87 - 96
 Pleşu, A. (1996). Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Bucureşti,
Humanitas
Pleşu, A. (2004). Obscenitatea publică, Bucureşti,
Humanitas
Rovenţa - Frumuşani, D. (1995). Semiotica discursului
ştiiţific, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
Stati, S. (1990). Le transphrastique, Paris, P.U.F.
Stati, S. (2002). Principi di analisi argomentativa, Bologna,
Pàtron
Van Dijk, T. (2000). News Racism: A Discourse Analytical
Discourse, în Cottle, Simon (ed.), Ethnic Minorities and the Media,
Open University Press, Buckingham / Philadelphia
Vion, R. (1992). La communication verbale – Analyse des
interactions, Paris, Hachette
Vulpe, M. (1984). Dialectal, popular, oral, în „Tratat de
dialectologie românească” (colectiv), Craiova, Scrisul Românesc:
134-138
Walton, D.N. (1992). The Place of Emotion in Argument,
Park, PA, Pennsylvania State University Press.&8
Zafiu, R. (2000). Şturlubatic, Rlit., 3
Zafiu, R. (2001). Diversitate stilistică în româna actuală,
Editura Universităţii din Bucureşti
Zafiu, R. (2002a). Mărci ale oralităţii în limbajul jurnalistic
actual, în “Aspecte ale dinamicii limbii române actuale”
(coordonator: Gabriela Pană Dindelegan), Editura Universităţii din
Bucureşti: 399-430
Zafiu, R. (2002b). În popor, în Rlit. nr. 15, 17 aprilie

SURSE ŞI ABREVIERI
A = Adevărul, cotidian, Bucureşti, anul I:
1989
AC = Academia Caţavencu, săptămânal,
Bucureşti, anul I: 1991
Dilema = Dilema, săptămânal, anul I: 1993
Expres = Expres, săptămânal, Bucureşti,anul
I: 1990
EZ = Evenimentul Zilei, cotidian,
Bucureşti, anul I: 1992
Libertatea = Libertatea, cotidian, Bucureşti, anul
I : 1990
N = Naţional, cotidian, Bucureşti,
anul I: 1997
RL = România liberă, cotidian, Bucureşti,
anul I: 1943; serie nouă: 1989
RRM = Revista România Mare, săptămânal,
anul I: 1990.
TL = Tineretul liber, cotidian, Bucureşti,
anul I: 1989