Lp.

1 - ECG normal
ECG normal
Electrocardiograma este reprezentarea grafică a activității electrice a inimii înregistrată de electrozi de suprafață.
(activitatea electrica a cordului este reprezentată vectorial - vectori ce sunt proiectați pe axele de derivație).
Electrocardiograful (Einthoven – 1903) constă în:
 Galvanometrul (voltmetrul) – înregistrează diferențele de potențial dintr-un circuit, pe care le transpune grafic.
 Sistemul de derulare a hârtiei – viteza standard: 25mm/sec => 1 mm = 0,04 sec; există și viteze de 10 mm/sec și
50 mm/sec – folosite relativ rar – condiții speciale, cardiologie, cercetare, etc.
 Buton de calibrare - astfel încât 1mV = 10 mm (1 mm=0,1mV).
 Circuitul electric format din electrozii exploratori și cablurile electrice.

Electrozii exploratori
1. pentru derivațiile frontale

 mb. superior drept (artic. RCC dr.) – ROŞU

 mb. superior stg. (artic. RCC stg.) – GALBEN
 mb. inferior stg. (gleznă stg.) – VERDE
 mb. inferior dr. (gleznă dr.) – NEGRU – fără rol de înregistrare, doar
pentru diminuarea parazitării traseului.

2. pentru derivațiile orizontale (precordiale)

 V1 – spațiul IV intercostal parasternal drept.

 V2 – spațiul IV intercostal parasternal stâng.
 V3 – la jumătatea distanței dintre V2 si V4.
 V4 – spațiul V intercostal pe linia medioclaviculară.
 V5 – spațiul V intercostal pe linia axilară anterioară.
 V6 – spațiul V intercostal pe linia axilară medie.
 opțional V7 și V8 în spațiul V intercostal pe linia axilară posterioară
respectiv pe linia coborâtă din vârful scapulei.

A. Derivațiile frontale

1. Bipolare (standard): înregistrează diferența de potențial între

două puncte (între 2 electrozi exploratori cu pondere egală în
explorare) ale câmpului electric cardiac.
a) D I = înregistrează diferențele de potențial între umărul drept și
umărul stâng; electrodul negativ plasat pe MS (membrul
superior) drept, cel pozitiv pe MS stâng; axa derivației D1 este
linia imaginară orizontală care unește cei 2 electrozi.
b) D II = înregistrează diferențele de potențial între umărul drept și
MI (membrul inferior) stâng; electrodul (-) este plasat pe MS
drept, cel (+) pe glezna stg.; axa derivației D2 este linia imaginară
care unește cei 2 electrozi.
c) D III = înregistrează diferențele de potențial între umărul stg. și
MI stg.; electrodul (-) pe MS stg., cel (+) pe glezna stg; axa
derivației D3 este linia imaginară care unește cei 2 electrozi.

1
 2. Unipolare: într-o derivație unipolară un
singur electrod este explorator, el fiind situat
într-un anumit punct al câmpului electric pe
care vrem să-l explorăm; al doilea electrod are
contribuție redusă în explorare = electrod
indiferent (situat în centrul câmpului cardiac
unde potențialul electric este 0).

Wilson – creează un centru electric artificial (cu

potențial zero) scurtcircuitând cei 3 electrozi
utilizați în derivațiile bipolare cu rezistențe de
5000 ohmi; punctul de contact ale celor 3
cabluri = borna centrală terminală (central
terminal); aceste rezistențe determină
înregistrarea unor deflexiuni de amplitudine
mică notate VR, VL, VF.
Goldberger – scoate rezistența de 5000 ohmi de
pe cablul derivației în curs de înregistrare
(scoate din borna centrală terminală cablul care
scurtcircuitează derivația respectivă) generând
unipolarele amplificate (augmented) ale
membrelor notate aVR, aVL, aVF.

 aVR (unipolara brațului drept) = electrodul explorator este plasat pe brațul drept și cel indiferent în borna centrală
terminală; axa derivației aVR = linia imaginară care unește umărul drept cu centrul electric cardiac, aceasta
reprezentând segmentul pozitiv al axei; prelungirea în sens opus reprezintă segmentul negativ al axei aVR.
 aVL (unipolara brațului stâng) = electrodul explorator este plasat pe brațul stâng, electrodul indiferent în “central
terminal”; axa derivației aVL e reprezentată de linia imaginară care unește umărul stâng cu centrul electric cardiac,
aceasta reprezentând segmentul ei pozitiv; prelungirea în sens opus reprezintă segmentul negativ al axei aVL.
 aVF (unipolara MI stâng) = electrodul explorator este plasat pe MI stâng și electrodul indiferent în “central
terminal”; axa derivației aVF e reprezentată de linia imaginară care unește piciorul stg. cu centrul electric cardiac,
aceasta reprezentând segmentul ei pozitiv; prelungirea în sens opus reprezintă segmentul negativ al axei aVF.

2
  Derivații inferioare: D II, D III, aVF.
 Derivații laterale (sau stângi): D I, aVF
 unica derivație ce ‘privește’ inima din dreapta-sus : aVR

B. Derivațiile orizontale (precordiale) – unipolare: V1, V2, V3, V4, V5, V6.

 electrodul explorator situat în anumite puncte de pe torace, iar cel indiferent în borna centrală terminală.

 Derivațiile precordiale V1, V2: derivații drepte – privesc inima dreaptă (AD, VD) și septul interventricular (V2).
 Derivațiile precordiale V3, V4: derivații anterioare – privesc VS – perete anterior, respectiv apexul.
 Derivațiile precordiale V5, V6: derivații laterale/stângi – privesc VS perete lateral.

3
 Căile de conducere ale inimii
 Nodul sinusal (NS)
 situat la joncțiunea dintre atriul drept și vena cavă superioară.
 Automatism: 60-100 impulsuri/minut (frecvența cardiacă la normal).
 Căile de conducere internodale James – fac conexiunea între NS și
NAV; sunt formate din trei fascicule:
 fascicul internodal anterior.
 fascicul internodal mijlociu.
 fascicul internodal posterior.
 Căile de conducere interatriale – transmit stimulul de la NS la AS.
 fascicul interatrial Bachman (inițial prezintă un
traiect comun cu fasciculul internodal anterior).
 Nodul atrioventricular (NAV)
 situat între septul membranos, inserția tricuspidei
septale și orificiul sinusului coronarian.
 automatism 40-50 impulsuri/min.
 viteză scăzută de conducere - 200mm/sec.
 Fasciculul His - automatism: 30-40 impulsuri/min
 Ramul drept al fasciculului His.
 Ramul stâng al fasciculului His inițial prezintă un trunchi comun care apoi se divide într-un
hemiram anterior și unul posterior.
 Rețeaua Purkinje – diviziuni foarte fine ale porțiunii terminale ale celor două ramuri prin intermediul cărora impulsul
electric este transmis în miocardul contractil; viteza de conducere foarte înaltă = 2000 - 4000 mm/s.
 automatism: 20- 25 impulsuri/min.

Procesul de activare (depolarizare) a cordului

 Depolarizarea atrială – unda P

 Vectorul de depolarizare atrială este orientat în jos, spre stânga și
ușor spre posterior (unda P) și este compus din 2 vectori:
 vectorul de depolarizare a AD orientat în jos.
 vectorul de depolarizare a AS orientat spre stânga.
 Există un asincronism fiziologic de depolarizare atrială: activarea
atrială dreapta începe și se termină înaintea celei stângi.
 Repolarizarea atrială nu apare pe traseul electrocardiografic.

 Depolarizarea ventriculară – complexul QRS

 Primele zone din miocardul ventricular care se depolarizează sunt cele subendocardice, depolarizarea ventriculară
făcându-se dinspre endocard spre epicard.
 Există un asincronism fiziologic de depolarizare ventriculară – depolarizarea VD începe și se termină înaintea celei
stângi.
 Este un proces rapid (QRS – scurt, înalt) format din 5 vectori (dintre care 4 vizibili la normal):

4
 1. Vectorul de depolarizare sepală orientat spre
dreapta, în jos și spre anterior.

2. Vectorul de depolarizare a VD orientat spre

dreapta, în jos și spre anterior – nesemnificativ la
normal datorită masei reduse a VD.

3. Vectorul de depolarizare apicală este orientat

spre stânga, în jos și ușor spre anterior.

4. Vectorul de depolarizare a peretelui stâng al VS

este orientat spre stânga, în jos și spre posterior.

5. Vectorul de depolarizare a bazei VS este orientat

în sus, spre posterior și ușor spre stânga.

Procesul de repolarizare ventriculară – unda T

 procesul de repolarizare începe de la epicard, datorită potențialului de acțiune mai scurt al celulelor epicardice
(repolarizare precoce și mai rapidă datorată permeabilității crescute a canalelor de K+); astfel, celulele capabile de
a-și reface primele echilibrul electric normal al stării
polarizate (-90 mV) – sarcini pozitive la exterior și negative la
interior – sunt celulele subepicardice.
 prin convenție sensul oricărui vector este de la minus (-) la
plus (+); rezultă că vectorul de repolarizare ventriculară
(vectorul undei T) este orientat spre stânga, în jos și spre
anterior (în sens opus înaintării frontului de repolarizare).

Aspectul undelor ECG la normal

 Unda P
- în derivațiile frontale – în general pozitivă cu excepția aVR (obligatoriu negativă) și cu amplitudinea maxima în D II.
- în derivațiile precordiale – în general pozitivă cu excepția V1, V2 unde poate fi echidifazică (o deflexiune pozitivă
urmată de una negativă) sau chiar negativă.
 Complexul QRS
- în derivațiile frontale aspectul variază mult în funcție de axul electric, însă în general pozitiv cu excepția aVR.
- în derivațiile frontale stângi (D I, aVL) aspect qR iar în cele inferioare (D II, aVF, D III) aspect Rs.
- în derivațiile precordiale: V1 aspect rS, iar V6 aspect qRs.

 Unda T – în general concordantă cu complexul QRS

- în derivațiile frontale în general pozitivă (amplitudinea maximă în D II) cu excepția aVR (obligatoriu negativă).
- în derivațiile precordiale în general pozitivă (copil, adolescent, adult tânăr – negativă în V1, V2 și chiar V3).

 Unda U – vizibilă uneori imediat după unda T și cu înălțimea de maxim ¼ din amplitudinea undei T; probabil datorată
distensiei miocardului în timpul umplerii ventriculare - stretch mediated depolarization;