Coordonatorul volumului: MICHELLE PERROT

ALAIN CORBIN,
profesor la Universitatea din Tours,
ROGER-HENRI GUERRAND,
profesor la Şcoala de arhitectura din Paris-Belleville,
CATHERINE HALL,
profesor la Universitatea North East London Polytechnic,
Londra,
LYNN HUNT,
profesor la Universitatea din California, Berkeley,
ANNE MARTIN-FUGIER,
istoric,
MICHELLE PERROT,
profesor la Universitatea din Paris - VII
Acest volum a fost editat cu sprijinul
Ministerului francez al Afacerilor Externe,
Direcţia cărţii şi ambasada Franţei în
România
Philippe Arfes şi Georges Duby
coordonatori

istoria vieţii
private
DE LA REVOLUŢIA FRANCEZĂ
LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Volumul VII
Traducere de NARCIS
ZÂRNESCU
I

EDITU
RA
MERI
DIAN
E
BUCU
REŞTI
, 1997
CARTE FINANŢATĂ DE GUVERNUL ROMÂNIEI
PRIN MINISTERUL CULTURII

pe copertă: Lorenzo Valles, Atelierul artistului

(fragment)
Histoite de la vie privite De la
Revoluţiona la GrandeGuene

Toate drepturile
asupra prezentei ediţii în limba română
sunt rezervate Editurii Meridiane

ISBN 973-33-0349-6
ISBN 973-33-0142-6
INTRODUCERE
de MICHELLE PERROT

în pragul vieţii private istoricul - precum un burghez vic-

torian - a ezitat îndelung, din pudoare, incompetenţă şi
respect faţă de sistemul de valori care făcea din omul
public şi actorul singurei istorii care merită să fie
povestită: marea istorie a statelor, a economiilor şi
societăţilor.
Pentru ca istoricul să pătrundă în intimitate, a fost
nevoie ca ordinea lucrurilor să fie răsturnată, iar viaţa
particulară să nu mai fie o zonă blestemată, interzisă,
obscură: locul plăcerilor şi al robiei noastre, al con-
flictelor şi viselor noastre; centrul, poate provizoriu, al
vieţii noastre, necunoscut, vizitat şi legitimat, în cele din
urmă. Viaţa particulară: o experienţă a timpului nostru.
Nu puţini factori — mari evenimente, mari cărţi - au
contribut la asumarea ei actuală. Mai întâi, presiunea
politicului. Despotismul statelor totalitare, intervenţio-
nismul excesiv al democraţiilor dus până la gestiunea
riscurilor - „raţionalitatea abominabilului şi raţiona-
litatea obişnuitului" (Michel Foucault) - l-au obligat pe
istoric să mediteze asupra mecanismelor puterii şi să
caute în contraponderea grupurilor mici, ba chiar a indi-
vizilor, rezistenţe eficace, sfidări, necesare controlului
social. Muncitorul de astăzi îşi consideră locuinţa - din
ce în ce mai potrivită nevoilor sale - un mijloc de a scăpa
de sub supravegherea maistrului şi de disciplina uzinei.
Pe de altă parte, extensia patrimoniilor - în societăţile
occidentale - nu este numai consecinţa unui soi de
îmburghezire, ci mai ales o formă de luptă împotriva
frigului morţii.
După masificarea crescândă a ideologiilor, a dis-
cursurilor şi practicilor care au marcat începutul secolu-
lui XX în toate domeniile economiei, politicii şi moralei,
a urmat, dimpotrivă, exaltarea particularismelor şi a
diferenţierilor. împărţirea tradiţională pe clase îşi pierde
eficienţa şi semnificaţia în faţa'noilor categorii de vârstă
şi sex, variante etnice sau regionale care cadrilează
societăţile. Mişcarea feministă insistă pe diferenţele din-
tre sexe, care ar constitui adevăratul motor al istoriei.
Tineretul se consideră ca un grup aparte şi adoptă singu-
laritatea vestimentară şi muzicală. Eu'l, psihanalizat,
autobiografiat („povestirea ruptă din viaţă" este calea
regală a istoriei zise „orală") îşi afirmă forţa şi elocvenţa.
Procesele de sectorizare, de disociere, de diseminare par
că se înteţesc peste tot.
Aceste fenomene complexe provoacă interogaţii care
gravitează în jurul raporturilor dintre public şi privat,
colectiv şi individual, masculin şi feminin, spectacular şi
intim. Ele suscită interpretări diferite şi o literatură abun-
dentă, din care istoria nu va reţine decât numai câteva
titluri majore. în vreme ce unii autori, cum ar fi Albert
Hirschman, pun în evidenţă cicluri oscilând între faze în
care prevalente sunt interesele publice şi faze dominate
de urmărirea obiectivelor private, articulate pe „decepţii"
succesive, alţi autori văd în privatizarea moravurilor şi în
individualizare tendinţe de lungă durată şi cu un impaet
fundamental.
După Norbert Elias, privatizarea este consubstanţială
civilizaţiei. Cercetând tratatele de bună purtare, codul
manierelor elegante de la Erasmus încoace, el arată cum
această rafinare a sensibilităţilor, denumită cu un singur
cuvânt „pudoare", a făcut ca anumite acte - cum ar fi
suflatul nasului, defecaţia, copulaţia -, acte care altădată
se desfăşurau în public fără nici un fel de complexe, să se
retragă cu discreţie către o zonă mai umbrită a comporta-
mentului. Felul de a mânca, de a te spăla, de a face
dragoste - şi, prin urmare, de a locui - se modifică o dată
cu schimbarea conştiinţei de sine care trece prin intimi-
tatea corpului.
Louis Dumont discerne în dezvoltarea individualis-
mului acea caracteristică specială care face distincţia
între Occident şi holismul lumii orientale (India, de
pildă), unde interesele personale sunt subordonate sco-
purilor imperioase ale societăţilor. Renaşterea marchează
începutul acestei mişcări de fond, a cărei cartă este într-o
oarecare măsură Declaraţia drepturilor omului si
cetăţeanului. Dar mai trebuie timp până când individul

I
juridic abstract să devină o realitate. Aceasta este istoria
noastră, istoria veacului al XlX-lea.
Jiirgen Habermas şi Richard Sennett se situează în
„timpul scurt" al modernităţii, ba chiar al Iluminismului,
încercând să surprindă echilibrul dintre sferele publică şi
privată, realizat - după părerea lor - la apogeul liberalis-
mului burghez, şi aflat astăzi într-o continuă degradare.
Dar cei doi autori interpretează diferit fenomenul. în
vreme ce pentru Habermas, încălcarea crescândă a
statelor, cu jocul ei de excluziuni şi dezechilibre, ar con-
stitui un factor major pentru decadenţa sociabilităţilor,
deplorată şi de Philippe Aries; pentru Sennett, recluzi-
unea în familia nucleară, omniprezentă sau omnivoră,
dominată în plus de către puterea feminină, ar reprezenta
adevărata cauză a decadenţei. Acelaşi autor susţine că
intimitatea a devenit tiranică, a pus stăpânire pe omul
public, răspândit prin mai toate oraşele burgheze ale
veacurilor al XVIII-lea şi al XlX-lea, fenomen surprins
de altfel atât de complex de teatrul epocii.
Secolul al XlX-lea schiţează astfel - s-ar putea spune
- vârsta de aur a vieţii private, în care cuvintele şi
lucrurile se clarifică, iar noţiunile se rafinează. între socie-
tatea civilă, viaţa particulară, intim şi individual se dese-
nează cercuri ideal concentrice, dar care în realitate sunt
încâlcite.
Cartea de faţă încearcă să descifreze tocmai istoria
construirii acestui model. Ea se deschide cu bubuiturile şi
zarva Revoluţiei franceze, al cărei vis de transparenţă
rousseauist este zdrobit de stavila diferenţelor
-experienţă majoră şi contradictorie, pe care se clădeşte
secolul - şi se încheie cu începutul secolului XX,
dimineaţă a unei noi modernităţi pe care războiul o între-
rupe în mod tragic, precipitând, blocând, deviind o
evoluţie care, de fapt, nu a fost niciodată frânată cu totul.
Pentru scrierea acestei istorii, cercetătorul dispune de
surse supraabundente şi lacunare, locvace şi mute,
zăvorând secretele vieţii private. Deoarece este cu ade-
vărat în miezul gândirii politice şi economice, al pre-
ocupărilor sociale, morale, medicale ale timpului, con-
ceptul de „privat" sau „privatitatea" ca dimensiune
generează nenumărate discursuri teoretice, normative sau
descriptive al căror epicentru este familia. Din păcate,
arhivele publice nu sunt interesate de viaţa particulară.
Iar statul intervine încă prea puţin în existenţa familiei,
învestită cu gestiunea unei societăţi civile cvasi neverte-
brate. Doar conflictele, motoare ale unei violenţe pertur-
batoare, reprezintă un teren de intervenţie. De unde şi
interesul pentru arhivele poliţiei şi ale tribunalelor. Dar,
pe parcursul veacului al XVIII-Jeâ, poliţistul şi-a pierdut
treptat funcţia de protector şi confident. Numărul vic-
timelor care i se adresează se diminuează în aceeaşi
măsură cu numărul intervenţiilor sale. Oamenii aflaţi în
nevoie se adresează mai degrabă justiţiei decât poliţiei;
forţa legii se substituie răzbunării individuale. Este o
tendinţă specifică marilor şi micilor comunităţi. Din
nefericire, arhivele judiciare^ depuse până de curând la
grefele tribunalelor, au fost iremediabil distruse. Numai
arhivele criminalistice aflate în seria U a arhivelor depar-
tamentale mai pot fi consultate în anumite limite de timp
impuse de lege tuturor arhivelor „personale". Dosarele
de instrucţie deschid în zidurile intimităţii breşe pe care
istoricii au ştiut să le exploateze.
Sursele cele mai directe şi mai bogate - arhivele pri-
vate - sunt totuşi socialmente disimetrice şi aleator acce-
sibile. Conservarea lor este la fel de întâmplătoare ca şi
consultarea lor. Ar fi nevoie de un adăpost stabil, de
pietate filială preocupată de păstrarea amintirilor, de
notorietatea care transformă nişte hârtii oarecare în
relicve sau măcar de curiozitatea descendenţilor
îndrăgostiţi de istorie sau genealogie. Conjunctura actu-
ală tinde către revalorificarea acestor epave. Corespon-
denţele de familie şi literatura „personală" (jurnale
intime, autobiografii, memorii), mărturii de neînlocuit,
nu pot constitui cu toate acestea documente „reale",
„adevărate" ale vieţii particulare. Ele se supun uzanţelor,
ca şi regulilor de punere în scenă a eului de către eu, reg-
uli care regizează natura unei astfel de comunicări şi
statutul ficţiunii lor. Nimic mai puţin spontan decât o
scrisoare; nimic mai puţin transparent decât o autobi-
ografie, concepută atât pentru a ascunde sub şapte
peceţi, cât şi pentru a dezvălui. Dar aceste subtile jocuri
„de-â v-aţi' ascunselea" („cacher/montref') ne conduc
măcar până în pragul fortăreţei.
Mai rămân romanele secolului al XlX-lea, consacrate
intrigilor de familie şi dramelor intime, ficţiuni mai „ade-
vărate" decât secreţiile vieţii trăite („le vecu"), pe care nu
le vom folosi totuşi decât cu precauţie şi la anumite
niveluri - cel al stilurilor de viaţă, de exemplu -,
conştienţi fiind de importanţa medierii estetice şi a
specificităţii travaliului textual. Cu toate acestea, eroii
acelor romane ne bântuie, iar muzica lor ne pătrunde.
Oricum, cercetarea vieţii particulare pune probleme
dificile, care nu ţin numai de numărul mic de studii exis-
tente până acum şi care obligă cercetătorul să conceapă
sinteze fără analize prealabile şi să „bricoleze" secvenţe
pe baza unor fişări fragmentare. în ciuda acestor
greutăţi, ne asumăm chiar riscul ca în scurt timp să fim
depăşiţi, contestaţi şi contrazişi de către lucrările ulte-
rioare pe care probabil noi înşine le-am declanşat - un
asemenea rezultat al muncii noastre nefiind câtuşi de
puţin de lepădat.
Dar nu este numai atât. Mai întâi, desigur, disparitatea
surselor, care te obligă să privilegiezi categoriile urbane;
viaţa particulară rurală, împietrită în folclor, îţi scapă cel
mai adesea. în oraş, burghezia polarizează privirile. în
ciuda eforturilor remarcabile ale documentariştilor de la
Editura Seuil — pentru care trebuie să le mulţumim -,
iconografia accentuează încă şi mai mult această impre-
sie, într-atât burghezii acaparează scena, înghesuindu-se
în prim plan. Totuşi, grija noastră permanentă nu a fost
numai să interferăm „privatul" şi „socialul" - ci mai ales
să surprindem soluţiile originale constituite, dincolo de
orice imitaţie/distincţie, de diversele tipuri de viaţă par-
ticulară, combinaţie subtilă de elemente variate îmbinate
în scopuri specifice.
O altă dificultate: imposibilitatea de a cuprinde
Occidentul în totalitatea sa, rupând astfel unitatea de
concepţie cu volumele precedente. Dar această ruptură
are un anume sens. Abundenţa materialelor, rafinamentul
problemelor, deficitul lucrărilor şi, înainte de toate, con-
struirea spaţiilor naţionale făceau inevitabilă capcana
prejudecăţilor. Am evocat numai cazul Angliei, deoarece
l-am considerat ca fiind cel mai elaborat, cel mai bine
cunoscut şi cel mai influent asupra societăţii franceze,
care este efectiv centrul acestei cărţi.
Istoria vieţii private necesită o abordare specială.
Metodele clasice ale istoriei economice şi sociale sunt
insuficiente în acest caz. Indispensabilă, demografia
istorică nu ne furnizează decât o armatură grosolană.
Antropologia istorică, istoria zisă a „mentalităţilor", pre-
ocupată să articuleze în timp teoriile şi practicile, sunt
mult mai stimulatoare. Sugestiile propuse de
interacţionism (E. Goffman şi „punerea în scenă a coti-
dianului"), de analiza detaliată a micro-istoriei au fost la
fel de eficace ca şi cele venite din zona sociologiei cul-
turale. Datorăm mult - e adevărat - tuturor acestor
domenii ale ştiinţelor umane; dar, mai mult, poate,
reflecţiei feministe desfăşurate în ultimii ani asupra vieţii
publice si private, asupra constituirii sferelor, asupra
raporturilor dintre sexe în familie şi societate.
Mai rămâne totuşi dificultatea de a trece dincolo de
aspectul exterior şi public al vieţii particulare; imposibi-
litatea de a ajunge de cealaltă parte a oglinzii. în acest
domeniu, dicibilul generează indicibilul, lumina secretă
umbra. Nespusul, necunoscutul, incognoscibilul - ca şi
conştiinţa noastră tragică a acestei realităţi - cresc pe
măsură ce cunoaşterea sapă sub paşii noştri mistere
insondabile. Fără îndoială că ar fi nevoie de alte metode
de lectură, inspirate de semiotică sau psihanaliză. Dar de
îndată ce încerci să depăşeşti istoria socială a vieţii par-
ticulare, a „privatităţii", şi să scrii, dincolo de grupuri şi
familii, o istorie a indivizilor, a reprezentărilor şi
emoţiilor lor, te izbeşti de ireductibila opacitate a obiec-
tului. In ciuda acestui risc, ne-am propus să reconstituim
istoria modalităţilor de „a face" şi „a trăi", de „a simţi" şi
„a iubi", a elanului care însufleţeşte inima şi trupul, a
fantasmei şi a visului; aceasta putând fi totodată o istorie
balzaciană a intrigilor de familie, o istorie nervaliană a
dorinţei, o istorie proustiană şi muzicală a intimităţilor.
Iată, aşadar, piesa noastră de teatru, operă a şase
autori plecaţi fii căutarea a mii de personaje. Povestea se
petrece în Franţa secolului al XlX-lea. La ridicarea
cortinei, pe scenă evoluează un duo bizar: Revoluţia
franceză şi acel intraductibil home englez. Intră actorii:
familia şi ceilalţi. Scena: case şi grădini. în fine, culisele
secrete şi intime ale individului solitar.
în planul îndepărtat, abia întrezărindu-se încă, statuia
Comandorului: umbra statului. Căci, dincolo de orice
anecdotă, istoria vieţii private este şi istoria politică a
cotidianului.
Carnavalul poate începe!
Michelle Perrot
Lynn Hunt
Catherine Hali

1
RIDICAREA
CORTINEI
ODINIOARĂ Şl PE ALTE MELEAGURI
de MICHELLE PERROT

Odinioară: Revoluţia franceză şi viaţa privată

Veacul al XVIII-lea rafinase distincţia dintre „public" şi
„privat". „Publicul" se deprivatizase oarecum propunân-
du-se ca lucru al statului. „Privatul", odinioară nesemni-
ficativ şi negativ, fusese revalorizat până la a deveni
sinonim cu fericirea. El dobândise un sens deja familial
şi spaţial, care totuşi era departe de a epuiza diversitatea
formelor sale de sociabilitate.
Revoluţia franceză operează, în această evoluţie, o
ruptură dramatică şi contradictorie, ale cărei efecte pe
termen scurt şi lung se cer de altfel analizate. Pe termen
scurt, la prima vedere, bănuim că la umbra „intereselor
private" sau particulare se pot ţese comploturi şi trădări.
Viaţa publică postulează transparenţa; ea înţelege să
transforme moravurile şi inimile, să creeze - într-un
spaţiu şi un timp remodelate — un om nou ca înfăţişare,
limbaj şi sentimente, printr-o pedagogie a semnului şi a
gestului care merge de la exterior către interior.
Pe termen lung, Revoluţia accentuează definiţia sfe-
relor publică şi privată, pune în valoare familia,
diferenţiază rolurile sexuale opunând oamenilor politici
femeile casnice. Deşi profund patriarhală, ea limitează
totuşi sub multe aspecte puterile tatălui şi recunoaşte
dreptul la divorţ. Totodată, proclamă drepturile individu-
lui, în speţă acel drept la siguranţă sub care abia se con-
turează un habeas corpus, încă şi astăzi insuficient garan-
tat în Franţa. Revoluţia îi dă totuşi o primă bază: inviola-
bilitatea domiciului - drept a cărui ignorare este aspru
pedepsită încă din 1791, prin articolul 184 din Codul
penal.
Ar fi nevoie de un volum impunător pentru a

12
cuprinde tumultuoasa istorie privată a Revoluţiei în toate
dimensiunile dreptului şi moravurilor, ale discursurilor şi
practicilor cotidiene. Specialist în această epocă, Lynn
Hunt evocă aici coordonatele fundamentale ale unei
experienţe care incendiază orizontul secolului.
Cum a fost posibil ca, sub influenţa conjugată a
evangheliştilor, utilitarienilor şi a unei evoluţii economi-
ce care îndepărtează progresiv domiciliul de locul de
muncă, să se opereze - în Anglia începutului de secol
XIX - separarea „publicului" de „privat", acesta
devenind de acum înainte consubstanţial familiei, în
simultan cu diferenţierea mai strictă a rolurilor sexuale:
iată ce dezvăluie Catherine Hali folosind câteva figuri
caracteristice. De la Carolina, regina jignită, al cărei pro-
ces din 1820 captivează opinia generală, şi care va cere
prin instanţă ca regele să respecte de-acum înainte o con-
duită exemplară, până la bijutierul din Birmingham care
face din amenajarea propriului conac („cottage") scopul
şi sensul existenţei sale, se deapănă întreaga istorie a
noului ideal domestic.

Pe alte meleaguri: influenţe străine şi modelul englez

In elaborarea acestui ideal, rolul clasei de mijloc - care

şi-a găsit aici adevărata identitate - este esenţial. Din
acest focar, idealul iradiază către clasele muncitoare, pe
care clasa de mijloc înţelege să le moralizeze ridicând în
slăvi virtuţile bunei gospodine. Clasa muncitoare îl va
adopta, desigur, dar în felul ei şi în vederea atingerii pro-
priilor scopuri. în vreme ce aşa-numita gentry se con-
verteşte la practica unei sociabilităţi mai intime, transfor-
mându-şi castelele în interioare.
Sub aripa acelora care în curând vor fi supranumite
„îngerii căminului", între nursery şi grădină, înfloreşte
plăcerea molcomă a inefabilului home. Iată-ne la
izvoarele acelei privacy victoriene, tema unei literaturi
deosebit de bogate, care a fascinat întreaga Europă.
Care a fost influenţa exercitată de acest model asupra
societăţii franceze, aflată în căutarea unui nou echilibru
pentru activităţile şi fericirea sa? Prin sute de canale
diverse, materiale sau personale - călători, dandy, exilaţi,
comercianţi, bone sau Miss de familie bună - acest nou
echilibru se infiltra în sânul claselor dominante, a căror
anglomanie era una din formele de distincţie. Practicile

13
de igienă (săpun, w.c, cadă de baie - tub...), modelele
vestimentare, manierismul exprimării (home, baby, con-
fort...), modurile de joc, felurile de simţire sau de iubire
oferă nenumărate exemple, şi acestea se pot urmări până
în rândul claselor populare.' Sindicalismul anului 1900
aspiră la spaţiile verzi şi la oraşele-grădini, la sportul şi
„loisir"-ul britanic. Afişele CGT-ului care susţineau pro-
gramul de muncă de opt ore şi „săptămâna engleză"
seamănă mult cu scenele din Cruikshank. Şi aceasta, în
ciuda unei anglofobii recurente care renaşte cu fiecare
conflict economic sau politic.
Prioritatea acordată Angliei este fără îndoială justifi-
cată, mai ales în prima jumătate a secolului al XlX-lea.
Cu timpul, Germania, atât de puternică din punct de
vedere cultural, şi - la începutul secolului XX - Statele
Unite ale Americii vor exercita o atracţie crescândă şi
uneori concurentă.
Toate acestea ne obligă să ne punem într-un mod mai
amplu şi mai nuanţat întrebarea cu privire la importanţa
influenţelor străine asupra vieţii private franceze, lăsând
deoparte zonele disputate (Alsacia, Nisa şi Slovacia) sau
frontaliere. Italia călătoriilor de iniţiere adolescentină sau
erotică mai poate fi considerată drept patroana
sensibilităţilor estetice şi a emoţiilor, aşa cum era pentru
Rousseau sau Stendhal, adevăraţi martori ai timpului lor
în această privinţă, aşa cum a rămas pentru o Genevieve
Breton, de pildă? Care dintre Europe, cea de nord, de est
sau de sud are o influenţă mai mare asupra Franţei din
veacul al XlX-lea, şi în ce moment? Chestiune insolu-
bilă, poate chiar lipsită de sens. Nu se pot asimila
influenţele culturale şi practicile vieţii particulare. Iar
elemente izolate, mai mult sau mai puţin naturalizate, nu
pot constitui un stil de viaţă. Dar este la fel de greu să nu
le iei în consideraţie.
Din perspectiva deschiderii către celălalt, Franţa este
profund contradictorie. Situaţia sa demografică - scăde-
rea precoce a procentului de natalitate, menţinerea unui
procent de mortalitate crescut şi, prin urmare, o foarte
slabă creştere naturală - unică fii Europa, face din ea o ţară
de imigraţie. în a doua jumătate a secolului al XK-iea,
belgieni, italieni, evrei din Europa Centrală alungaţi de
pogromuri (aproximativ 100 000 vin în Franţa între 1880
şi 1925, din care 80% se concentrează la Paris) sosesc în
număr destul de mare. Dacă în 1851 sunt numai 380 000,
în 1901 depăşesc un milion, adică 2,9% din populaţia

14
totală şi 6,3% din populaţia pariziană. Aceşti imigranţi
sunt prin definiţie oameni săraci şi prea puţin atrăgători.
Asta se poate observa cu uşurinţă după felul neîncrezător
cu care evreii de viţă veche asimilaţi îi primesc pe noii
veniţi din ghetourile din Europa Centrală; ca şi după
xenofobia ale cărei victime sunt italienii, mai ales în
perioadele de criză, în mediile populare. Condiţiile lor de
supravieţuire presupun menţinerea structurilor familiale
şi a modului de viaţă tradiţional. Totuşi, legislaţia (legea
din 1889 asupra naturalizărilor din oficiu, de exemplu)
era mai curând favorabilă asimilării lor. Ce impact au
avut aceste migraţii asupra practicilor şi concepţiilor
privind viaţa privată?
Pe de altă parte, cât de sigură de sine pare această
Franţă iacobină, în care şcoala - element unificator
-construieşte un model coerent şi oarecum rigid de
cetăţenie şi civilitate, redresând corpurile, eliminând bru-
tal dialectele, corectând accentele, impunând tuturor,
migranţi din interior sau din afară, tiparul său integrator,
cu o eficacitate absolută. O carte recentă, La France sen-
s/b/e - Franţa sensibilă (1985) de Pierre Sansot, atestă
ulterior această efasare a structurilor „privatităţii" dinain-
tea structurilor publice.
într-un alt domeniu, opacitatea la gândirea lui Freud
- marele vienez -, refuzul de a percepe sexualitatea ca o
dimensiune majoră a persoanei nu reprezintă cumva tot o
manifestare a aceleiaşi reprezentări destul de închise a
intimităţii şi a raportului cu sine?
Modelele vieţii particulare, în secolul al XlX-lea,
sunt greu separabile de spaţiile naţionale.
REVOLUŢIA FRANCEZĂ Şl
VIAŢA PRIVATĂ
de LYNN HUNT

în vremea Revoluţiei, frontierele între viaţa publică şi

viaţa particulară erau foarte fluctuante. Lucrul public,
spiritul public au încălcat legile după care se conduceau
domeniile considerate de obicei ca aparţinând vieţii pri-
vate. Dezvoltarea spaţiului public şi politizarea vieţii
cotidiene au fost fără îndoială responsabile pentru
redefinirea mai clară a spaţiului privat către începuturile
veacului al XlX-lea. Astfel^ între 1789 şi 1794, domeniul
vieţii publice n-a încetat să se extindă, fapt care a pregătit
mişcarea romantică de întoarcere asupra familiei în inte-
riorul unui spaţiu domestic determinat cu mai multă pre-
cizie. Totuşi, înainte de a ajunge la această concluzie,
viaţa particulară avea să suporte una dintre cele mai vio-
lente agresiuni pe care istoria occidentală le-a cunoscut
vreodată.
Revoluţionarii au ţinut să stabilească o dată pentru
totdeauna distincţia între public şi privat. Nimic din ceea
ce era particular (şi toate interesele erau prin definiţie
particulare) nu trebuia să aducă vreun prejudiciu voinţei
generale a noii naţiuni. De la Condorcet la Thibaudeau şi
Napoleon, lozinca a rămas neschimbată: „Nu fac parte
din nici un partid". Facţiunile, politica partidelor - poli-
tica grupurilor private şi a particularilor - deveniseră
sinonime cu tot arsenalul conspiraţiilor; iar „interesele"
erau sinonime cu „trădarea naţiunii".
Pe la mijlocul perioadei revoluţionare, „privat"
înseamnă rebel, iar tot ce ţine de privatizare este conside-
rat drept sediţios, instigator, legat de tenebroase complo-
turi. Din acest motiv, revoluţionarii vor pretinde ca nimic
să nu scape publicităţii. Numai o vigilenţă susţinută şi

16
servirea constantă a treburilor publice („la chose
publique") - care pe atunci aveau un sens precis - vor
putea împiedica emergenţa intereselor particulare (pri-
vate) şi cea a facţiunilor. Era necesar ca întrunirile
politice să fie deschise „publicului": întrunirile legisla-
turii şi-au asigurat legitimitatea datorită prezenţei unei
asistenţe numeroase şi a frecventelor întreruperi.
Saloanele, coteriile sau cercurile pot fi astfel denunţate
numaidecât. într-o ţară dominată de politică, expresia
intereselor private nu poate fi taxată decât drept
contrarevoluţionară. „Nu există decât un singur partid,
cel al intriganţilor! exclamă Chabot. Ceilalţi fac parte din
partidul poporului." Această grijă obsedantă de a ţine
interesele particulare la distanţă de viaţa publică va duce
în curând - în mod paradoxal - la ştergerea frontierelor
între public şi privat.
Termenii de aristocrat şi sanchilot dobândesc o
semnificaţie politică: un sanchilot putea să fie tratat drept
aristocrat dacă îi slăbea ardoarea revoluţionară. Astfel,
caracterul privat capătă un înţeles politic. în octombrie
1790, Marat denunţă Adunarea naţională ca fiind
„aproape în întregime compusă din foşti nobili, prelaţi,
magistraţi, oameni ai regelui, ofiţeri, jurişti, oameni fără
suflet, fără moravuri, fără onoare şi fără pudoare; duş-
mani ai Revoluţiei din principiu şi prin starea socială".
Majoritatea legislatorilor „era alcătuită din pungaşi isteţi
şi şarlatani josnici". Erau „oameni corupţi, şmecheri şi
perfizi" (Prietenulpoporului). Ca şi cum n-ar fi fost sufi-
cientă încercarea de inducere în eroare a taberei politice,
acelor personaje le mai lipseau şi cele mai elementare
calităţi omeneşti. Omul privat nu putea fi decât corupt
dacă omul public nu apăra Revoluţia într-un mod satis-
făcător. Marat a deschis calea, alţii i-au urmat. în 1793,
un „moderat, filfizon, aristocrat" era definit într-un pam-
flet mediocru drept „unu' care nu a încercat defel să
îmbunătăţească Soarta Umanităţii sărmane şi patrioate;
deşi avea destule posibilităţi — Fapt Bine Cunoscut De
Toată Lumea. Unu' care nu poartă din răutate o Cocardă
de trei degete Grosime; unu' care se îmbracă cu veşminte
străineşti în loc să-şi cumpere de-ale noastre, şi Mai Ales
unu' care nu-şi face o glorie din titlul şi din Pieptănătura
de Sanchilot" (sic). îmbrăcămintea, limbajul, atitudinile
faţă de săraci, munca prestată, modul de folosire a
proprietăţii mobiliare, totul putea deveni un criteriu de
apreciere a patriotismului. Oare unde se mai află linia de
demarcaţie dintre omul public şi omul privat?
Amestecul „privatului" cu „politicul" şi „publicul" nu
era numai apanajul întrunirilor pe secţiuni sau al celor
mai împătimite ziare; exemplul cel mai bine cunoscut
rămâne fără îndoială discursul lui Robespierre din 5 fe-
bruarie 1794: „Asupra principiilor de morală politică".
Plecând de la postulatul că „resortul guvernării populare
în timpul revoluţiei este folosirea virtuţii şi a terorii",
purtătorul de cuvânt al Comitetului salvării publice
opunea virtuţilor republicane viciile monarhiei: „Vrem ca
în ţara noastră să înlocuim egoismul cu morala, onoarea
cu probitatea, uzanţele cu principiile, buna-cuviinţă cu
datoria, tirania modei cu autoritatea raţiunii, dispreţuirea
nenorocirii cu dispreţuirea viciului, insolenţa cu mândria,
vanitatea cu măreţia sufletească, iubirea pentru arginţi cu
iubirea pentru glorie, compania distinsă cu oameni
adevăraţi, intriga cu meritul, omul de spirit cu geniul,
strălucirea cu adevărul, plictiseala voluptăţii cu farmecul
fericirii, micimea celor mari cu măreţia omului"... în
consecinţă, „în sistemul Revoluţiei franceze, ceea ce este
imoral este sub-politic; ceea ce este corupt este
contrarevoluţionar". Astfel, chiar dacă revoluţionarii
gândeau că interesele private (prin care ei înţelegeau
interesele micilor grupuri sau ale răzvrătiţilor) nu trebuie
să fie reprezentate în arena politică, erau totuşi convinşi
că atitudinea privată şi virtutea publică se află într-o
strânsă legătură. Aşa se face că o „Comisie temporară de
supraveghere republicană stabilită la Ville-Affranchie
(Oraşul Eliberat)" - Lyon - declara în noiembrie 1793:
„Pentru a deveni cu adevărat republican, fiecare cetăţean
trebuie să încerce şi să opereze în el însuşi o revoluţie
egală cu aceea care a schimbat chipul Franţei. (...)
Oricine îşi deschide sufletul speculaţiilor reci ale intere-
sului; oricine calculează ce îi poate aduce un teren, o
situaţie, un talent (...), toţi cei care sunt astfel alcătuiţi şi
care îndrăznesc să-şi spună republicani mint, înşală natu-
ra (...) asemenea indivizi trebuie să părăsească pământul
libertăţii, căci ei nu vor întârzia să fie recunoscuţi şi siliţi
să stropească acest pământ cu sângele lor murdar". Pe
scurt, viziunea revoluţionară a politicii este rousseauistă.
Calitatea vieţii publice depinde de transparenţa inimilor,
între stat şi individ, nu este nevoie de medierea partide-
lor sau a grupurilor de interese, dar indivizii trebuie să-si
ducă până la capăt revoluţia lor personală, reflectare a

18
celei care se săvârşeşte în stat. Urmează o politizare pro-
fundă a vieţii private. După opinia revoluţionarilor din
Lyon, „Republica nu mai vrea la sânul ei decât oameni
liberi".

Schimbarea aparenţelor
Unul dintre cele mai semnificative exemple cu privire la
invazia structurilor publice în spaţiul „privatităţii" este
grija constantă pentru costumaţie. O dată cu deschiderea
Stărilor Generale în 1789, îmbrăcămintea dobândeşte o
semnificaţie politică. Michelet a insistat asupra diferenţei
între sobrietatea deputaţilor stării a treia, care conduceau
procesiunea de deschidere - „o masă de bărbaţi,
îmbrăcaţi în negru (...), cu haine modeste" - şi „străluci-
toarea trupă a deputaţilor nobilimii (...), la care pălăriile
cu pene, dantelele şi podoabele de aur îţi luau ochii".
După englezul John Moore, „simplitatea exagerată până
la a purta veşminte uzate era considerată o dovadă de
patriotism". în 1790, jurnalele de modă prezintă un „cos-
tum conform cu exigenţele Constituţiei" pentru femei,
care va deveni în 1792 din costum constituţional„costum
egalitar (ă l'egalite) cu bonetă foarte la modă printre
republicane". După Jurnal de modă şi de gust, „marea
doamnă" de la 1790 trebuie să poarte „culorile
naţionale", iar „femeia patrioată" să se îmbrace în
„culoarea postavului albastru regal, cu pălărie de fetru
neagră, panglică şi cocardă tricoloră".
Moda bărbătească însă nu a fost definită la fel de
prompt şi de clar de la început, dar costumul a devenit
rapid un sistem semiotic puternic încărcat cu multiple
valenţe. El dezvăluia semnificaţia publică a omului pri-
vat. Moderaţii şi aristocraţii, de exemplu, puteau fi
deosebiţi fără dificultate după dispreţul afişat faţă de por-
tul cocardei. După 1792, boneta roşie, haina numită car-
magnole şi pantalonul larg îl defineau pe sanchilot, adică
pe adevăratul republican. Veşmântul ajunge atât de încăr-
cat cu semnificaţii politice încât Convenţia trebuie să
reafirme „libertatea costumului", în octombrie 1793.
Decretul, în substanţa sa, pare anodin: „Nici o persoană,
fie ea de sex masculin sau feminin, nu va putea să con-
strângă vreun cetăţean ori cetăţeancă să se îmbrace
într-un fel anume (...) sub pedeapsa de a fi considerată
suspectă".

19
 Totuşi, aceste discuţii desfăşurate la Convenţie
dezvăluie faptul că decretul vizează mai ales cluburile de
femei ale căror membre purtau boneta roşie şi obligau
alte femei să le imite. După opinia deputaţilor, în acest
moment, considerat cel mai radical al Revoluţiei - şi
anume acela al decreştinării -, politizarea veşmântului
ameninţa să tulbure chiar definiţia ordinii sexelor.
Comitetul de siguranţă generală se temea că discuţiile
asupra veşmântului să nu fie cumva un efect al mas-
culinizării femeilor: „Astăzi ne cer boneta roşie; dar nu se
vor opri aici; cât de curând ne vor cere şi centironul cu
pistoale". Femeile înarmate ar putea fi atunci mai prime-
jdioase, chiar stând la interminabilele cozi pentru pâine;
şi asta n-ar fi nimic, dar dacă le mai trece prin minte să
fondeze şi cluburi? Fabre d'Eglantine observa că „aceste
societăţi nu se compun din mame de familie, din fiice de
familie, din surori care au grijă de fraţii lor sau surorile
lor de vârstă fragedă, ci dintr-un soi de aventuriere,
din cavelere rătăcitoare, din fete emancipate, din
femele-„jandarm". Aplauzele care i-au întrerupt discur-
sul arătau limpede că el atinsese coarda sensibilă a
deputaţilor; ca atare, ei vor suprima toate cluburile de
femei, deoarece acestea falsificau „ordinea naturală" prin
„emanciparea" femeilor de identitatea lor exclusiv famil-
ială (privată). Sau, cum se exprima un oarecare domn
Chaumette: „ De când s-a mai pomenit ca femeia să
părăsească grijile pioase ale gospodăriei sale, leagănul
pruncilor săi, ca să vină în piaţa publică, la tribună şi să
ţină discursuri?". Femeile erau captive în spaţiul cămin-
ului, dar şi în reprezentarea „privatităţii", iar participarea
lor activă în spaţiul public era respinsă practic de toţi
bărbaţii.
în ciuda sprijinului aparent pe care Convenţia îl
dăduse dreptului fiecăruia de a se îmbrăca după bunul
său plac, statul continua să joace un rol tot mai puternic
în acest domeniu. După 5 iulie 1792, o lege îi obliga pe
toţi bărbaţii să poarte cocarda tricoloră; după 3 aprilie
1793, toţi francezii, fără nici o deosebire de sex, au fost
nevoiţi să se supună acestei legi. In mai 1794, Convenţia
a cerut pictorului-deputat David să prezinte mai multe
proiecte şi sugestii în vederea îmbunătăţirii costumului
naţional. El a făcut opt desene, din care două pentru uni-
forme civile. Erau puţine diferenţe între costumele civile
şi cele ale funcţionarilor. Toate se compuneau dintr-o
tunică scurtă, deschisă, strânsă în talie cu o centură-eşar-
fă, pantaloni scurţi, strânşi pe picior, pantofi sau cizme

20
scurte, un fel de tocă şi o capă trei sferturi. Acest costum
combina detalii din Antichitate, din Renaştere, dar şi din
costumele de teatru. Costumul civil conceput de David
nu a fost însă niciodată purtat decât de câţiva tineri admi-
ratori ai maestrului. Totuşi, fie numai şi ideea unei uni-
forme civile, născută în Societatea populară şi republi-
cană a artelor, arată că unii sperau să vadă cum dispar
frontierele dintre „public" şi „privat". Toţi cetăţenii,
soldaţi ori ba, ar fi fost în uniformă. Artiştii Societăţii
populare remarcau totuşi că obişnuinţele vestimentare ale
timpului erau nedemne de nişte oameni liberi. Dacă
Revoluţia ar fi pătruns în domeniul privat, ar fi fost
nevoie atunci de o schimbare completă a costumului.
Cum se putea ajunge la egalitate dacă deosebirea socială
continua să se exprime prin îmbrăcăminte? Costumul
feminin părea mai puţin important în ochii artiştilor şi
legislatorilor - şi nu este nimic extraordinar în aceasta.
După Wicar, femeile aveau prea puţină nevoie de schim-
bare, „cu excepţia acelor batiste atât de caraghios
umflate". Deoarece rolurile private li se cuveneau firesc
femeilor, ele nu aveau nevoie să poarte uniforma
naţională a cetăţenilor.
Chiar şi după renunţarea la grandiosul proiect de
reformă şi uniformizare a veşmântului masculin, costu-
mul nu şi-a pierdut semnificaţia sa politică. Regaliştii din
vremea reacţiunii thermidoriene purtau rufărie albă şi îi
muştruluiau cu asprime pe pretinşii iacobini care nu îşi
pudrau părul. „Costumul â la victimă" al regaliştilor era
format din „haină cu umeri laţi, răscroită, pantofi foarte
decupaţi, părul purtat lung în părţi"; şi pentru că aşa cerea
moda, erau înarmaţi cu mici bastoane plumbuite. în ge-
neral, Revoluţia a contribuit la simplificarea îmbrăcă-
mintei, prin renunţarea la ţinuta forţată şi rigidă. Pentru
femei, aceasta a însemnat tentaţia tot mai accentuată de
a-şi dezvălui nurii până într-atât încât un ziarist comenta:
„Mai multe zeităţi au apărut în costume atât de uşoare,
atât de transparente încât reuşiră să lipsească dorinţa de
singura plăcere care o nutreşte, plăcerea de a ghici".

Schimbarea decorului cotidian

Nici obiectele spaţiului privat nu au fost uitate. Chiar şi
obiectele cele mai intime poartă sigiliul ardoarei

21
revoluţionare. Descoperim „paturi a la Revoluţie" sau „â
la Federaţie"... dar numai în locuinţele patrioţilor
înstăriţi. Porţelanurile şi faianţele sunt decorate cu devize
şi viniete republicane. Tabacherele, castronaşele pentru
ras, oglinzile, cuferele, ba chiar şi oalele de noapte sunt
împodobite cu scene din zilele Revoluţiei sau cu alegorii.
Libertatea, Egalitatea, Prosperitatea, Victoria garnisesc
-sub forma unor tinere şi fermecătoare zeiţe - spaţiile
private ale burgheziei republicane. Chiar şi croitorii şi
cizmarii cei mai săraci au pe perete calendarele
revoluţionare cu noul sistem de datare şi cu inevitabilele
viniete republicane. Portretele eroilor antici şi ale
revoluţionarilor sau tablourile istorice având ca subiect
evenimentele fondatoare ale Republicii nu au reuşit fără
îndoială să înlocuiască gravurile şi imaginile Sfintei
Fecioare şi ale sfinţilor. De altfel, după cum mărturisesc
documentele, nu este cert că atitudinile populare au fost
modificate în profunzime prin efortul de a face o
nouă educaţie politică. Se poate afirma, în schimb, că
invazia noilor simboluri publice în spaţiile private a fost
determinantă pentru formarea unei tradiţii revoluţionare.
De asemenea, toate portretele lui Bonaparte, ca şi
nenumăratele reprezentări ale victoriilor sale au facilitat
crearea legendei napoleoniene. Noul decor al spaţiului
privat a avut consecinţe pe termen lung datorită voinţei
de a politiza totul, voinţă exercitată de conducătorii
revoluţionari şi de prietenii lor.

Schimbarea cuvintelor
Simbolismul revoluţionar nu avea un sens unic. în vreme
ce simbolurile revoluţionare invadau domeniul vieţii par-
ticulare, semnele vieţii private invadau spaţiul public.
Tutuirea familiară cuprindea pe toată lumea. în
octombrie 1793, un sanchilot zelos a adresat o petiţie
Convenţiei „în numele tuturor contimporanilor mei"
(sic), prin care cerea să fie dat un decret special obligând
pe toţi republicanii să „se tutuiască fără nici o deosebire
de sex, să-şi vorbească la singular, sub pedeapsa de a fi
declaraţi suspecţi". El pretexta că o asemeneea practică
ar duce la „o diminuare a orgoliului, a distincţiei, a
duşmăniilor, ca şi la o creştere a familiarităţii aparente şi
a dorinţei de fraternizare; în consecinţă, la mai multă
egalitate". Deputaţii refuză totuşi să impună necesitatea

22
muririi; dar obiceiul s-a generalizat rapid în cercurile
revoluţionarilor fervenţi. Folosirea limbajului „familiar"
în arena publică avea un efect intenţionat distructiv.
Tutuirea răsturna regulile uzuale ale discursului public.
Si mai şocantă era intruziunea masivă a „gunoaielor
din limbajul de mahala" în discursul politic tipărit. Ziare
de dreapta, precum Les Actes des Apotres, pamflete
anonime ca Viaţa particulară a lui Blondinet Lafayette,
generalul albăstrelelor si Sabaturile jacobite au inaugurat
această tendinţă încă din primii ani ai Revoluţiei, parodi-
ind ritualul catolic şi propagând „ştrengăriile galante"
atât de apreciate în „lumea" Vechiului Regim. Ziarele de
stânga, mai ales Le Pere Duchesne al lui Hebert, nu se
lăsară mai prejos şi declanşară ofensiva. în curând, vorbe
de genul „boşorogilor", „băga-v-aş în...", „tu-vă muma-n
c...", „căcănarilor" deveniră termeni curenţi care puteau
fi citiţi alături de o listă nesfârşită de „înjurături de stil"
(de la „tunetele Iu' Dumnezeu" până la „douăzeci şi cinci
de milioane de bombe"). In cazul lui Hebert, ca şi în
multe alte cazuri, folosirea cuvintelor familiare, vulgare
sau triviale culminară cu descrierea Mariei-Antoaneta:
„Tigroaica austriacă era considerată de toate curţile drept
cea mai mizerabilă prostituată din Franţa. Era acuzată în
gura mare că se tăvăleşte în noroi cu servitorii, şi tuturor
le era greu să-şi dea seama cine ar fi putut fi ţopârlanu'
ăla care îi fabricase avortonii ăia scopiţi, cocoşaţi,
mâncaţi de cangrenă, lepădaţi din pântecul dumisale cu
trei caturi (Le Pere Duchesne). Măria-Antoaneta era
prezentată drept contrariul a tot ce trebuia să însemne o
femeie: o fiară sălbatică mai curând decât o forţă civi-
lizatoare, mai degrabă o prostituată ordinară decât o
femeie, un monstru care dă naştere unor fiinţe diforme,
iar nu mamă ca toate mamele. Ea era expresia cea mai
josnică la care ar fi putut ajunge femeile - şi aceasta era
marea teamă a revoluţionarilor! -, dacă ar fi pătruns în
universul public, ele fiind pândite atunci de primejdia de
a nu mai fi câtuşi de puţin femei, ci doar nişte hidoase
pervertiri ale sexului feminin. Această abominabilă per-
vertire părea că impune un limbaj la fel de murdar ca
acela folosit de bărbaţi când se laudă între ei cu „isto -
rioare porcoase". în public, acelaşi limbaj era cea mai
bună armă pentru distrugerea aurei de suveranitate, de
nobleţe şi deferentă.
Limbajul reflectă oscilaţiile frontierei dintre „public"
şi „privat" în foarte multe feluri. Statul revoluţionar a

23
încercat să impună prin lege curăţarea limbii franceze de
jargoane şi dialecte. Iată cum explica Barere această
hotărâre a guvernului: ?,La un popor liber, limba trebuie
să fie una şi aceeaşi pentru toţi". Conflictul dintre „pu-
blic" şi „privat" se deplasa acum pe teren lingvistic; noile
şcoli aveau ca sarcină să răspândească limba franceză,
mai ales în Bretania şi Alsacia, iar toate textele oficiale se
publicau în franceză. în numeroase regiuni, limba ofi-
cială a devenit franceza, care a surghiunit în spaţiul pri-
vatjargoanele şi dialectele.
Pentru unii crearea unui limbaj compensa pierderea
vieţii private. Soldaţii, care renunţau la orice viaţă per-
sonală o dată cu înrolarea, născociră un „dialect cazon"
(unparler desgrognards) ca să se deosebească de „far' de
znagă", ^vlăguiţii" şi „bese-n sac" (pdkins), care nu erau
militari. îşi aveau expresiile lor pentru echipament, uni-
formă, diviziuni ale armatei (soldaţii din gardă erau
„nemuritorii"), diverse incidente pe câmpul de luptă,
soldă (banii erau botezaţi „vesela de buzunar"), ba chiar
şi pentru jetoanele de loto (2 era „puicuţa", 3 „urechea
ovreiului"). Duşmanul german era cunoscut sub numele
de „căpăţână de varză acră", iar englezul era pur şi sim-
plu „goddam".

Marianne, mama mea

Simbolurile vieţii familiale şi familiare puteau avea şi un

efect politic (deci, public) în această perioadă de confuzie
între viaţa publică şi cea particulară. Emblema Republicii,
zeiţa romană a Libertăţii, avea adesea un aer abstract, arti-
ficial pe sigiliile oficiale, statui şi viniete. Dar în multe
alte reprezentări a căpătat înfăţişarea familiară a unei fete
sau a unei mame tinere. La început în bătaie de joc, mai
apoi din dragoste, personajul s-a făcut repede cunoscut
sub numele de „Marianne", prenumele Gel mai răspândit
din Franţa. Femeia şi mama, atât de lipsite de orice drept
politic, puteau totuşi (sau tocmai pentru acest motiv?) să
devină emblemele noii Republici. Chiar şi Napoleon cre-
dea în 1799 că e pe cale să salveze Femeia din prăpastia
discordiei şi a dezbinării. Ca să aibă cu adevărat eficienţă,
puterea trebuia să facă apel la afecţiune şi, tocmai de
aceea, era nevoie ca în anumite ocazii să fie familiară.
Discursul politic şi iconografia din deceniul
revoluţionar povestesc o istorie de familie. La început.

24
regele era reprezentat ca un tată de familie binevoitor
care cunoştea problemele regatului său şi dorea din tot
sufletul să le rezolve cu sprijinul fiilor săi deveniţi adulţi
(deputaţii stării a treia, în special). Dar după încercarea
din 1791 de a scăpa cu fuga, regele nu mai putea fi
reprezentat într-o asemenea ipostază : treptat, fiii cerură
imperios schimbări fundamentale, mergând până la a
cere înlocuirea tatălui. Nevoia de a-1 elimina pe acest tată
tiranic a fost dublată atunci de furia turbată împotriva
femeii pe care nimeni nu şi-a putut-o imagina vreodată
cu înfăţişarea unei mame; adulterul atât de exploatat al
Mariei-Antoaneta era o insultă adusă naţiunii, care a şi
justificat într-o oarecare măsură sfârşitul ei tragic. Cuplul
regal va fi înlocuit, acum, într-o nouă schemă familială a
Puterii, cu Fraternitatea revoluţionarilor care le prote-
jează pe plăpândele surori - Libertatea şi Egalitatea.
în noile reprezentări ale Republicii, nu mai apar nici
tatăl, nici mamele, cu excepţia doar a celor foarte tinere.
Iată deci o familie din care părinţii au dispărut. Li s-a în-
credinţat fraţilor grija de a crea o lume nouă şi de a veghea
asupra surorilor lor orfane. Cu diverse prilejuri, mai ales
între 1792 şi 1793, aceste surori sunt reprezentate
apărând cu ardoare Republica, dar cel mai adesea ele se
află în căutarea înfrigurată a unui protector. Republica
este adorată, dar soarta ei depinde de popor, o forţă extra-
ordinară si deosebit de virilă.
Religia privată împotriva statului
Efectele Revoluţiei asupra vieţii private nu au rămas doar
„simbolice", cantonate adică numai la expresiile speci-
fice ale culturii politice, cum sunt în speţă veşmântul,
limbajul şi ritualul politic. în multe alte domenii, noul
stat atacă frontal puterile comunităţilor din Vechiul
Regim - Biserica, Corporaţiile, nobilimea, comunitatea
sătească şi clanul familial - definind totodată un nou
spaţiu pentru individ şi drepturile sale private. Desigur, o
acţiune de asemenea anvergură nu s-a putut îndeplini fără
rezistenţe şi ambiguităţi. Acestea au apărut mai ales în
lupta împotriva Bisericii catolice, principala rivală la
controlul vieţii private. Catolicismul, ansamblu de
credinţe private şi totodată de ceremonii publice, adunare
de credincioşi şi instituţie puternică, a fost câmpul celor
mai dure lupte publice şi poate private. Ca buni liberali,

25
revoluţionarii speraseră mai întâi să întemeieze un regim
bazat pe toleranţa religioasă generală; chestiunile reli-
gioase ar fi trebuit să rămână izolate în zona privatului.
Dar vechile obiceiuri şi nevoia crescândă de bani au
impus o soluţie contestabila: confiscarea bunurilor
ecleziastice şi redactarea unei Constituţii civile pentru
cler. De acum înainte, episcopii aveau sa fie aleşi ca
aproape toţi reprezentanţii publici; adunările revoluţio-
nare cerură imperios unele după altele ca şi clerul să
depună jurământ şi interziseră portul veşmintelor eclezi-
astice. Sprijinul acordat preoţilor refractari era considerat
o acţiune contrarevoluţionară: statul începu să controleze
tot mai drastic locurile, datele şi ceremoniile de cult. Prin
Concordatul din 1801, Napoleon renunţa la controlul
tiranic al statului, dar numai cu preţul de a i se recunoaşte
statului dreptul permanent de a se amesteca în chestiunile
religioase.
Chiar dacă mulţi dintre ei aşteptau o reformă, catolicii
nu acceptară fără rezerve controlul statului. Pentru prima
oară, indivizi privaţi - femei şi copii, cei mai mulţi - îşi
vor asuma un rol public în apărarea Bisericii lor şi a ritu-
rilor sale. După abatele Gre"goire, Biserica constituţională
a fost sugrumată de către „femeile destrăbălate şi
răzvrătite". Ele îi ascundeau pe preoţii refractari, ajutau
la celebrarea liturghiilor clandestine şi chiar a liturghiilor
albe; după Thermidor, ele îi îndemnau pe soţii lor să
ceară guvernului redeschiderea bisericilor; ele refuzau ca
botezul sau ceremonia de nuntă a copiilor lor să fie ofici-
ată de preoţi care depuseseră jurământul în faţa statului
revoluţionar; şi chiar când totul părea sortit eşecului, nu
se lăsau şi se adunau să manifesteze în numele libertăţii
religioase. Pentru a protesta împotriva intruziunii statu-
lui, au fost reabilitaţi şi li s-a dat mare cinstire unor foşti
sfinţi patroni, iar în regiunile cele mai ostile Revoluţiei
s-au creat noi martiri. Recitarea rozariului la vremea
rugăciunii deveni un act de rezistenţă politică. O oarecare
„Suzana-fără-frică" a fost destul de îndrăzneaţă ca să-şi
exprime rezistenţa într-o jalbă găsită în anul VII, într-un
sat din Yonne, numit Villethierry: „Nu există atâta despo-
tism la nici un guvem care să-1 poată egala pe al nostru.
Ni se spune că suntem liberi şi suverani, dar în realitate
suntem atât de înrobiţi încât ni se interzice să cântăm, să
jucăm, când ne gătim frumos la vreme de sărbătoare, nici

26
chiar să îngenunchem în biserică spre a aduce mulţumire
Fiinţei supreme n-avem voie".
Sub atacurile statului şi ale revoluţionarilor celor mai

I
încrâncenaţi, la oraşe mai ales, religia se privatizează. In
1794, după emigrarea, deportarea, execuţiile, încar-
cerările, demiterile şi căsătoriile preoţilor, rămân prea
puţini ca să se mai poată celebra o religie publică.
Oamenii îşi fac rugăciunile acasă, în familie sau în
grupuri de prieteni siguri. Dar, de îndată ce toate
restricţiile vor fi ridicate, lumea privată va milita public
pentru credinţa sa. Bisericile parohiale, care deveniseră
hambare, staule pentru vite, depozite de salpetru, hale de
peşte sau locuri de întruniri pentru membrii unor cluburi,
încep să fie restaurate şi resfinţite. Sunt scoase din ascun-

I
zători vasele sfinte şi veşmintele sacerdotale, iar dacă nu
se găsea nici un preot, învăţătorul ori vreun fost secretar
de notar de prin partea locului erau însărcinaţi cu
oficierea. în multe locuri - mai ales la ţară — nu se ţinea
de fel seama de ziua a zecea, iar sătenii se adunau
duminica şi-şi afişau ostentativ refuzul de a munci.
Ca o consecinţă a acestui amestec spectacular de
„public" şi „privat", va apărea o structură nouă şi durabilă
în practica religioasă: femeile vor rămâne stâlpii Bisericii
pe care o apăraseră cu atâta încrâncenare, iar bărbaţii vor
deveni în cel mai bun caz practicanţi ocazionali. Noi
forme ale vieţii publice - cabaretul şi cafeneaua - reclamă
de acum înainte prezenţa populaţiei masculine.

Familia, graniţa dintre public şi privat

în nici un alt domeniu invazia autorităţii publice nu a fost
mai evidentă decât în viaţa familială. Căsătoria era secu-
larizată, iar ceremonia trebuia să aibă loc în prezenţa unui
înalt funcţionar municipal pentru a fi legală. în vremea
Vechiului Regim, căsătoria consta în schimbul de
consimţăminte, iar preotul nu juca decât rolul de martor
la acest schimb. Printr-un decret din 20 septembrie 1792,
un funcţionar era însărcinat cu starea civilă şi, totodată,
trebuia să declare cuplul unit în faţa legii. Autoritatea
publică va lua parte activă de-acum înainte la formarea
familiei. Statul fixa condiţiile ce trebuiau respectate în
vederea contractării unei căsătorii, restabilea şi regla pro-
cesul de adopţiune, definea drepturile (sever restrânse
mai târziu de Codul civil) copiilor naturali, instituia

27
divorţul şi limita autoritatea paternă, în parte prin sta-
bilirea tribunalelor de familie (care vor fi suprimate în
1796, deşi statul va continua să limiteze autoritatea pater-
nă, în materie de dezmoştenire, de pildă). încercând să
stabilească un nou sistem de educaţie naţională,
Convenţia pleca de la principiul că toţi copiii - după cum
susţinea Danton - „aparţin Republicii înainte de a
aparţine părinţilor lor". Şi Bonaparte va insista ca „legea
să ia copilul încă de la naştere sub oblăduirea ei, să par-
ticipe la educaţia sa, să-1 pregătească pentru o profesie, să
reglementeze cum şi în ce condiţii va putea să se căsă-
torească, să călătorească, să-şi aleagă o carieră".
Legislaţia vieţii familiale vădeşte preocupările diver-
gente ale guvernelor revoluţionare; trebuia păstrat cu
orice preţ echilibrul între protecţia libertăţii individuale,
menţinerea solidarităţii familiale şi întărirea controlului
de stat. în timpul Convenţiei, mai ales, dar deja ceva mai
înainte, prioritară era protecţia cetăţenilor faţă de o even-
tuală tiranie a familiilor şi a Bisericii. Ordinele regale de
încarcerare, în speţă, erau considerate dezonorante,
deoarece mulţi părinţi uzaseră de ele ca să-şi pună pro-
genitura la popreală, pentru o simplă răzvrătire sau chel-
tuială nechibzuită. Totuşi, prin instituirea tribunalelor de
familie (în august 1790), legislatorii încurajau familiile
să-şi rezolve conflictele interne, inclusiv, dacă era cazul,
prin divorţ, care devenise posibil prin legea promulgată
la 20 septembrie 1792. Codul civil se va arăta însă mult
mai puţin interesat de fericirea şi autonomia cetăţenilor
(mai ales ale femeilor) şi va acorda puteri suplimentare
autorităţii paterne. Puterile conferite tribunalelor de
familie vor fi încredinţate fie tatălui, cap de familie, fie
unor curţi de stat. Vorbind la modul general, este evident
că statul a limitat deseori controlul familiei sau al
Bisericii asupra individului, tocmai spre a şi-I extinde pe
al său. Statul garanta drepturile individuale, încuraja sol-
idaritatea familială şi limita puterea parentală.

Dreptul la divorţ

Se poate măsura tensiunea dintre drepturile individuale,

familie şi controlul statului în special în cazul divorţului,
instituit în Franţa pentru prima oară de Revoluţie.
Divorţul era consecinţa logică a ideilor liberale expri-
mate în Constituţia din 1791. Articolul 7 secularizase

28
căsătoria: „Legea nu mai consideră căsătoria decât ca un
contract civil". Dacă mariajul devenea un contract civil
fondat pe consimţământul mutual, acest contract putea fi
rupt. Argumentul dobândi greutate prin forţa
circumstanţelor. Constituţia civilă a clerului divizase
Biserica catolică şi numeroase cupluri refuzau să depună
jurământul de căsătorie în faţa unui preot care abjurase.
Secularizând căsătoria, statul prelua controlul stării civile
şi înlocuia Biserica - autoritate ultimă în chestiunile
vieţii de familie. In dezbaterile asupra divorţului, care nu
s-au bucurat de prea multe luări de cuvânt în ciuda
noutăţii problemei, au fost avansate şi alte argumente în
favoarea acestei teze: dezrobirea cuplurilor nefericite,
eliberarea femeilor de sub despotismul marital, ca şi
libertatea de conştiinţă pentru protestanţi şi evrei, a căror
religie nu interzicea divorţul.
Legea din 1792 era cât se poate de liberală. Şapte
motive determinante puteau fi reţinute pentru a cere
divorţul: „demenţa"; condamnarea unuia dintre soţi la
pedepse corporale mutilante sau infamante; crimele, mal-
tratările sau injuriile grave între parteneri; desfrânarea de
notorietate publică; părăsirea celuilalt pentru o perioadă
de cel puţin doi ani; absenţa de acasă fără a trimite veşti
timp de cinci ani cel puţin; emigrarea". în aceste cazuri,
divorţul era imediat acordat. Mai mult, un cuplu putea de
asemenea să divorţeze prin consimţământ mutual într-un
răstimp de patru luni; divorţul se putea pronunţa, de
asemenea, „pentru nepotrivire de fire şi caracter", după o
perioadă de şase luni de încercare nereuşită de recon-
ciliere. Un răstimp de un an era impus de lege pentru cei
care voiau să se recăsătorească. Cheltuielile de judecată
erau atât de neînsemnate încât aproape toată lumea le
putea achita; dar şi mai surprinzător era faptul că atât
bărbaţii cât şi femeile puteau cere în egală măsură
divorţul. Pe atunci aceasta era legea cea mai liberală din
lume.
In capitolul VI din Codul civil, numărul motivelor a
fost redus la trei: condamnarea, maltratările, adulterul. în
concordanţă cu reafirmarea autorităţii paterne - în epoca
napoleoneană -, drepturile femeii au fost mult reduse.
Soţul putea cere divorţul invocând adulterul soţiei, dar ea
n-ar fi putut să dea divorţ decât în cazul când soţul şi-ar
fi „adus concubina în casa comună" (art. 230). Mai mult,
dacă era vinovată de adulter, ea era pasibilă de doi ani de
închisoare, în vreme ce bărbatul era scutit de orice

29
pedeapsă. Divorţul prin consimţământ mutual a fost
menţinut, dar i s-au adus multe modificări: soţul trebuia
să fi împlinit cel puţin douăzeci şi cinci de ani; soţia tre-
buia să aibă o vârstă între douăzeci şi patruzeci şi cinci de
ani. Căsătoria trebuia să fi durat între ^doi şi douăzeci de
ani; era nevoie de acordul părinţilor. între 1792 şi 1803
s-au înregistrat în Franţa aproape 30 000 de divorţuri;
mult mai puţine după aceea, până în 1816, când divorţul
a fost abolit. La Lyon, ca să dăm un exemplu care a fost
bine studiat, au fost pronunţate 87 de divorţuri pe an între
1792 şi 1804, şi numai 7 între 1805 şi 18t6. La Rouen,
43% din cele 1 129 de divorţuri pronunţate între 1792 şi
1816 au fost acordate între'1792 şi 1795; după 1803,
n-au mai fost acordate decât şase divorţuri pe an.
Divorţul trăit

Posibilitatea de a divorţa a avut oare o influenţă reală

asupra vieţii private a noilor cetăţeni ai Republicii? în
oraşe da, fără nici o îndoială; dar influenţa a fost mult
mai mică la ţară. La Toulouse, de exemplu, au fost 347
de divorţuri între 1792 şi 1803, dar în regiunile rurale din
Revel şi Muret n-au fost înregistrate decât două pe
regiune în cursul aceleiaşi perioade. în marile oraşe ca
Lyon şi Rouen, 3 până la 4% din căsătoriile contractate
pe vremea Revoluţiei s-au încheiat cu un divorţ în 1802,
adică după o perioadă de zece ani de la celebrarea lor.
Către 1900, după restabilirea dreptului la divorţ în 1884,
proporţia era de 6,5% - cifră fără îndoială mai puţin
importantă decât aceea din ultimul deceniu al veacului al
XVIII-lea, dacă ţinem cont de faptul că divorţul nu se
putea obţine cu uşurinţă decât în perioada celor zece ani
care au urmat după 1792. Cuplurile divorţate proveneau
din toate straturile societăţii urbane, cu menţiunea că la
artizani, comercianţi şi la cei cu profesiuni liberale
divorţurile erau mai frecvente. Se pare că femeile benefi-
ciau de noile legi; la Lyon şi Rouen, două treimi din
cererile de divorţ depuse pentru un motiv oarecare, altul
decât consimţământul mutual, fuseseră introduse de către
femei. Cererile prin consimţământ mutual nu sunt
numeroase: numai într-un caz din patru sau cinci, cele
două părţi au fost de acord pentru a cere divorţul.
Motivul de divorţ cel mai frecvent este abandonul sau
absenţa. Al doilea motiv este incompatibilitatea. Chiar

30
statisticile cele mai aride dezvăluie ocazional multe
istorii triste: la Lyon, un sfert din reclamanţii care cereau
divorţul prin abandon se plângeau de faptul că nu-şi mai
văzuseră partenerul de zece sau mai mulţi ani! Mai bine
de jumătate dintre parteneri plecaseră de acasă de cinci
ani ori mai mult. Revoluţia oferea prilejul să fie legalizată
o situaţie de fapt; şi această realitate comporta probleme
eterne. Bărbaţi şi femei citează abandonul şi incompati-
bilitatea aproape în aceeaşi măsură. De ce ne-ar surprinde
însă un asemenea fenomen? Mai ales femeile invocă
maltratările. Procesele verbale ale tribunalelor de familie
şi, mai târziu, ale tribunalelor civile sunt pline de întâm-
plări cu soţi care îşi bat nevestele - cel mai adesea când
se întorc de la cârciumă - cu pumnii, cu mătura, sau
aruncându-i în cap cu vasele de bucătărie, cu fierul de
călcat şi uneori agresând-o cu cuţitul.
Legislaţia privind divorţul nu fusese concepută
numai pentru a elibera individul de constrângerile unei
situaţii domestice nefericite. Cuplul ghinionist era nevoit
să pună la punct întreaga procedură prin intermediul unui
tribunal de familie sau al unei adunări de familie, în
funcţie de motivul de divorţ. Un asemenea tribunal era
compus din rude (sau din prieteni, dacă nu existau rude)
alese de către cei doi soţi şi aveau sarcina să judece dacă
era îndreptăţită sau nu cererea, să se ocupe de aranja-
mentele financiare şi de supravegherea copiilor. Se pare
că divorţul era acceptat fără probleme, deoarece numai o
treime, rareori jumătate din cereri ajungeau să nu fie
rezolvate, şi aceasta fără îndoială din cauza presiunilor
familiei. Numărul de cazuri în care divorţul este acceptat
pare surprinzător, dacă ţinem cont de noutatea sa şi de
rezistenţa Bisericii. Nici chiar episcopii care abjuraseră,
jurând credinţă statului revoluţionar, nu acceptau
divorţul decât cu condiţia ca nici unul din soţi să nu se
căsătorească atâta timp cât trăia celălalt. Totuşi, aproxi-
mativ un sfert din bărbaţii şi femeile divorţaţi, s-au
recăsătorit. De altfel, după 1816, Biserica a recunoscut
căsătoriile ulterioare, cu condiţia ca precedenta să fi fost
doar civilă, acest gen de mariaj neavând nici un statut în
ochii ei. Cererile de divorţ rareori implicau şi un conflict
privind supravegherea copiilor, pe de o parte pentru că
majoritatea impricinaţilor nu mai aveau copii de vârste
fragede (trei cincimi din cuplurile recenzate la Lyon şi
Rouen nu mai aveau copii minori); pe de altă parte, pen-
tru că nici tribunalele, nici rudele nu considerau copiii ca

31
făcând parte integrantă din celula familială. De altfel,
doar când şi când se făceau referiri la copii în depoziţiile
cuplurilor sau în dezbaterile de la tribunal; la fel de rare
sunt repunerile în discuţie ale deciziilor cu privire la
supravegherea copiilor; frecvent, cuplurile menţionează
doar existenţa copiilor fără a se obosi sa le citeze măcar
prenumele sau, uneori, nici numărul.
Formalităţile de divorţ ne oferă una din rarele
posibilităţi de acces la sensibilitatea privată din vremea
Revoluţiei. Nu se poate spune în ce măsură s-a modificat
viaţa afectivă. Nougaret relatează istoria unei tinere care
a rămas grea cu un bărbat însurat. Pentru a proteja
onoarea fiicei sale, mama ei lansează zvonul că ea însăşi
este însărcinată; astfel ele vor putea să se retragă la ţară,
până ce fata va naşte. Această mamă exemplară din
Parisul sau Cortina ridicată (anul VIII) nu prea pare
impresionată de experienţa revoluţionară. Problemele
obişnuite de care te izbeşti în permanenţă într-o căsătorie
erau fără îndoială aceleaşi ca şi înainte de 1789. Nimeni
nu poate susţine că Revoluţia a fost aceea care a inventat
maltratarea femeilor. Dar posibilitatea de a divorţa tre-
buie să fi avut o influenţă deosebită asupra căsătoriei. Vor
începe să apară de acum înainte femei ca acea lyoneză,
Claudine Ramey, care voia să-şi părăsească soţul pentru
că „nu putea fi fericită cu el". Pentru mulţi, dragostea tre-
buia să fie temelia căsătoriei. Chiar căsătoria ca atare era
la modă în vremea Revoluţiei; numărul anual al căsători-
ilor a crescut de la 239 280 înregistrate pe timpul lui
Ludovic al XVI-lea la 327 000 în 1793. Dar nu toţi se
căsătoreau din dragoste: procentul căsătoriilor în care
soţul avea mai puţin de douăzeci şi cinci de ani şi zece
ani mai puţin decât soţia sa trecu de la 9 sau la 10% la
19% în 1796: nu cumva căsătoria era cel mai bun mijloc
de a evita recrutarea?

Viaţă privată = viaţă secretă

Este foarte greu însă de expus concepţia sinceră a
revoluţionarilor asupra vieţii particulare. Memoriile
marilor personaje politice sunt surprinzător de imperso-
nale; ele sunt consacrate aproape în exclusivitate vieţii
publice, la fel ca şi memoriile predecesorilor lor din
Vechiul Regim, iar cea mai mare parte a aspectelor vieţii
private - dragostea, relaţiile conjugale, sănătatea - rămân

32
în umbră, ca şi cum n-ar fi avut nici o legătură cu marea
experienţă a creării unei noi naţiuni. Chiar şi memoriile
scrise mult mai târziu respectă aceste principii. La
Revelliere-Lepeaux, care şi-a scris memoriile după 1820,
consacrând numeroase pasaje foarte romantice primelor
sale iubiri, nu rezervă decât un capitol din cele trei vo-
lume „vieţii sale private dinainte de Revoluţie". Viaţa
particulară pare a se termina o dată cu Revoluţia şi a nu
reîncepe decât o dată cu abandonarea vieţii publice. „Una
dintre împrejurările remarcabile ale vieţii private" a fost
întâlnirea din tinereţe cu viitorul deputat Leclerc (de
Maine-et-Loire), la colegiul din Angers. Experienţa vieţii
publice pe vremea Revoluţiei pare a-i fi colorat toate
amintirile. Singurele fragmente de viaţă privată despre
care La Revelliere-Lepeaux vorbeşte în Memoriile sale
sunt marile evenimente din viaţa familială: căutarea unei
soţii, sentimentele faţă de ea şi faţă de copiii săi. Când
vorbeşte în amănunt despre experienţa de revoluţionar, el
elimină tot ce nu este judecată politică. Niciodată nu se
poate amesteca „publicul" cu „privatul".
Chiar Doamna Roland scrie cât se poate de
convenţional. Ştiind că avea să fie ghilotinată, ea îşi scrie
Notices historiques sur la Revolution - însemnările
istorice asupra Revoluţiei aşa cum orice om politic îşi
redactează Memoriile - ca un soi de jurnal politic. Dar,
totodată, în Memoriile sale, pe care le concepe ca pe o
mărturie a istoriei sale private, ea îşi aminteşte de anii
tinereţii: „îmi propun să profit de timpul liber pe care
mi-1 oferă captivitatea şi să-mi însemnez toate acele clipe
care mi-au fost mai aproape de suflet". în aceste pagini,
ea îşi descrie în detaliu viaţa dusă împreună cu părinţii
săi şi dă frâu liber sentimentelor sale intime, într-o mult
mai mare măsură decât o face La Revelliere-Lepeaux.
Când îi moare mama, durerea sa este copleşitoare; în
schimb, vorbeşte cu multă detaşare de primele impresii
asupra Domnului Roland: „Gravitatea sa, moravurile
sale, deprinderile sale, toate închinate muncii, mă îndem-
nau să-1 consider, ca să spun aşa, fără sex, sau altfel spus
ca pe un filosof care nu exista decât prin raţiune".
în scrisorile sale de prin anii 1780, Doamna Roland
reuşise să îmbine interesul pasionat pentru evenimentele
politice cu fascinaţia constantă pentru detaliile vieţii coti-
diene. Dar timpul se scurge tot mai repede şi, în
întregime absorbită de viaţa sa publică în anii care vor

33
 urma, Doamna Roland nu va putea deveni niciodată o
Doamnă de Sevigne a Revoluţiei, angajarea sa în eveni-
mentele politice ale momentului nepermiţându-i să mai
aibă o corespondenţă de plăcere. Ea a ştiut însă de îndată să
recunoască impactul Revoluţiei asupra vieţii private; la 4
septembrie 1789, ea scria: „Un om de onoare (hon-nâte
homme) nu poate urma făclia iubirii decât după ce a
aprins-o la focul sfânt al iubirii de patrie". 1789 este
marea linie de demarcaţie a vieţii sale private, aşa cum a
fost şi a politicii naţionale. Memoriile sale particulare,
mult mai personale, nu vor acoperi, aşadar, decât perioada
de până la Revoluţie. Ştiind bine că va muri, doamna
Roland lasă frâu liber sentimentelor faţă de fiica sa: „Fie ca
într-o zi sa-şi poată face şi ea datoria mişcătoare de soţie
şi mamă, în pace şi mediocritate". Participarea la viaţa
publică anihilase viaţa privată a acestei femei; speranţa
ei era ca fiica sa să cunoască un destin diferit.
A trăi şi a muri în vremea Revoluţiei
Puţinele lucruri pe care le cunoaştem despre sentimentele intime
ale oamenilor, între 1790 şi primii ani ai veacului al XlX-lea, ne
dezvăluie interesul deosebit în primul rând faţă de desfăşurarea
Revoluţiei, apoi pentru edificarea Imperiului. Fiecare este
marcat de mişcările sociale într-un fel sau altul: fiii pleacă
la război, preoţii sunt deportaţi, bisericile se transformă în
locuri civile înainte de a fi resfinţite, pământurile sunt
vândute la licitaţie, apoi răscumpărate de către familii la
întoarcerea din emigraţie, căsătoriile nu se mai celebrează
la fel ca înainte, iar divorţul devine posibil. Chiar şi
prenumele suferă această influenţă. între 1793 şi 1794 mai
ales, copiii sunt botezaţi Brutus, Mucius-Scaevola, Penele,
Marat, Jemmapes, ba chiar Navette (Rapiţă), Betterave
(Sfeclă roşie) sau Messidrice. Mai ales băieţii primesc
prenume revoluţionare şi, desigur, copiii nelegitimi sau
abandonaţi. Moda prenumelor revoluţionare a trecut repede
după anul II, deşi ici-colo, către începuturile secolului al
XlX-lea, mai apărea câte un Prairial, Epicur-Democrit sau
Marie-Liberte. Prenumele vehiculau tradiţii publice.
Interesul pentru evenimentele revoluţionare poate fi
văzut în egală măsură în acele câteva extrase din scrisori

34
 si fragmente autobiografice scrise de oameni obişnuiţi,
care nu se aflau în prim-planul istoriei. Astfel, un
Menetra din Paris, sticlar de meserie, şi-a descris
experienţa din vremea Revoluţiei în jurnalul său. Dacă
viziunea sa asupra evenimentelor este personală, limbajul
său însă este împrumut în mare măsură de la thermi-
dorieni: „Francezul nu respira decât sângele (...)■
[Convenţia pe vremea lui Robespierre nu era] decât un
bârlog de turnători, de oameni răzbunători care nu căutau
decât să compromită o partidă pentru a o şi înlocui cu
alta". In scrisorile către fratele său, librarul parizian
Ruault descrie acel du-te-vino al politicii pariziene şi
naţionale cu multe detalii, omiţând cu bună ştiinţă orice
informaţie despre viaţa de familie. Cu toate acestea, când se
iveşte prilejul, amândoi vorbesc despre viaţa familială, dar
niciodată cu atâtea amănunte ca în Memoriile
Doamnei Roland. Ruault îşi întrerupe corespondenţa la
moartea unicului său fiu, explicând cu deznădejde:
„Febra sau medicul ne-a răpit ce aveam mai scump pe
lume. La ce bun să mai trăim acum?".
Menetra, la rândul său, vorbeşte despre divorţul fiicei
sale, despre a doua căsătorie a ei, şi speră că va uita
„necazurile şi suferinţele îndurate cu monstrul ăla de soţ
dinainte". într-o perioadă atât de îngrozitoare pentru
toată lumea, cum a fost anul 1795, Menetra declara cu
mândrie făţişă: „Trăiam foarte bine (...) N-am simţit
câtuşi de puţin foametea (...), masa noastră era îmbelşu-
gată".
Cei a căror existenţă era la limita sărăciei sau sub ea au
lăsat prea puţine amintiri asupra vieţii lor private. Procentul
de mortalitate a atins cele mai înalte cote în 1794, 1804 şi
1814, fără să depăşească însă, de exemplu, cota anului 1847.
Numărul sinuciderilor atinge nivelul maxim în timpul anilor de
criză; cifrele par a creşte între anul VI şi anul IX, iar pe
vremea Imperiului, în 1812, întrec toate recordurile. în
epoca napoleoneană erau aproape o sută cincizeci de
sinucideri pe an numai la Paris, cei mai mulţi sinucigaşi
preferând să se arunce în apele Senei. S-au înregistrat de trei
ori mai mulţi bărbaţi sinucigaşi decât femei; fără îndoială că şi
interdicţia dată de Biserica catolică a avut o influenţă
hotărâtoare mai degrabă asupra femeilor decât asupra
bărbaţilor. Surprinzător este faptul că nu vagabonzii sau
oamenii fără nici un rost hotărau să-şi pună capăt zilelor
aruncân-du-se de pe podurile Senei, ci mai ales bărbaţi şi
femei 35
disperau a căror existenţă deja apăsătoare le devenea cu
fiecare zi tot mai greu de suportat, fără vreo nădejde de
îmbunătăţire. In urma lor rămâneau puţine lucruri:
veşmintele pe care le purtaseră şi mărturia rudelor, pri-
etenilor şi vecinilor veniţi să-i identifice la morgă. Tot
ceea ce ştim despre sentimentele lor cele mai adânci se
reduce la insuportabila deznădejde: cu toţii erau prea
disperaţi ca să mai continue o viaţă de mizerie.

Sade sau revoluţia sexului

Ca să poţi vorbi despre viaţa particulară din vremea
Revoluţiei, eşti mai întotdeauna obligat să te foloseşti de
datele cantitative ale istoriei sociale (procentul de
divorţuri şi sinucideri) şi de mărturiile directe ale câtorva
membri ai unei elite care au avut ocazia să-şi aştearnă pe
hârtie gândurile „private". Ştim prea puţine lucruri
despre ceea ce resimţea majoritatea oamenilor „în forul
lor interior". Ce gândea, de pildă, soldatul în cortul său,
prizonierul în celula sa, nevasta revoluţionarului când îi
pregătea masa, sacagiul când umbla pe străzi cu sacalele
sau când nu putea închide ochii noaptea, în pat? Nu ştim
nici măcar dacă aceste clipe fugare de conştiinţă privată
aveau vreo semnificaţie pentru cei care trăiau pe vremea
Revoluţiei. Există însă un exemplu care nu poate fi igno-
rat de nici o istorie a vieţii private - este vorba de
marchizul de Sade. Scrierile lui Sade au explorat limitele
cele mai extreme ale sexualităţii, fără îndoială una dintre
dimensiunile cele mai importante ale vieţii private; şi
aceste explorări definesc şi astăzi - prin multe aspecte
-limitele conştiinţei moderne. Este oare o coincidenţă
dacă operele majore ale lui Sade au fost scrise între 1785
şi 1800, la care se mai adaugă câteva datând din perioa-
da imediat anterioară morţii sale, survenită în 1814?
Nimic din biografia primilor ani ai lui Donatien
Alphonse Francois de Sade nu ne permite să-1 întrezărim
pe viitorul autor al Iustinei, al Fiîosofiei în budoar şi al
celor O sută douăzeci de zile ale Sodomei. Tânărul Sade
şi-a făcut studiile la Liceul Louis-le-Grand înainte de a
intra în armata regală, ca şi alţi numeroşi tineri nobili şi
viitori moştenitori de titluri nobiliare. Se căsătoreşte la
douăzeci şi trei de ani, iar în perioada imediat următoare
este încarcerat la Vincennes în baza unui mandat de

36
arestare {lettre de cac/iei), acuzat fiind de „desfrâu nemă-
surat". Era începutul unei lungi cariere de libertinaj,
întreruptă când şi când de închisoare. între 1778 şi 1790,
Sade petrece unsprezece ani la Vincennes şi la Bastilia;
între 1803 şi 1814 va fi la Charenton. în ciuda originii
sale nobile, Sade va supravieţui Revoluţiei, la Paris, scri-
ind piese şi lucrând chiar ca funcţionar (secretar al secţiei
numite „Ies piques"), înainte de a fi închis mai multe luni
în 1794, în aceeaşi închisoare cu Laclos.
înainte de 1789, Sade era un libertin notoriu, dar în
vremea Revoluţiei, a devenit încă şi mai îndrăzneţ în
scrierile sale: Justine va cunoaşte şase ediţii în deceniul
care a urmat publicării sale iniţiale, în 1791. Romanul
care la început număra trei sute de pagini va avea în 1797
opt sute zece pagini şi se va intitula Noua Justine;
Juliette, publicată în acelaşi an, are mai mult de o mie de
pagini. Aline şi Valcour şi Filosofia în budoar apăreau
amândouă în 1795.
Ziarele îl atacau pe Sade în primul rând ca autor al
Iustinei; celelalte două titluri ale ciclului Justine, şi
anume Noua Justine şi Juliette, vor constitui capetele de
acuzare pe baza cărora Sade va fi condamnat pentru ulti-
ma oară la închisoare, unde îşi va sfârşi zilele. Numărul
ediţiilor şi notorietatea durabilă a Justinei dovedesc fap-
tul că Sade nu era un necunoscut pe vremea Revoluţiei.
Lolotte şi Fanfan (1788), romanul cel mai cunoscut al lui
Ducray-Duminil, extravagantul autor sentimental care
poate fi asemuit cu romanciera engleză Ann Radcliffe, nu
a avut mai puţin de zece ediţii, dar Ducray-Duminil era
autorul cel mai popular al timpului. într-o perioadă când
producţia romanescă susţinută (de la patru mii la cinci
mii de titluri numai între 1790 şi 1814, după estimări
demne de crezare) şi gustul crescând pentru roman sunt
încurajate prin apariţia noilor cabinete de lectură, care se
înmulţesc la Paris după 1795, opera lui Sade are un pu-
blic semnificativ.

Declaraţia drepturilor Erosului

Povestirile filosofice ale lui Sade subminau idealul
revoluţionar nu respingându-1, ci împingându-i logica la
extrem, până la rezultatul cel mai dezgustător. După
Maurice Blanchot, „el formulează un fel de Declaraţie a

37
drepturilor erotismului", în care natura şi raţiunea slujesc
drepturile unui egoism absolut. în toată opera sa, viciul
triumfă asupra virtuţii. Sade proclamă: „Nu sunt în
mâinile ei decât o maşină pe care ea [natura] o pune în
mişcare după bunul ei plac". într-o lume nouă, întemeiată
pe egalitatea absolută, numai forţa, adesea brutală, crudă
avea câştig de cauză. Originea nobilă, privilegiile,
distincţiile de tot soiul dispăreau în faţa acestui regim
revoluţionar, fără lege, în sensul comun al termenului.
Libertatea, egalitatea şi chiar fraternitatea erau glorificate
şi, totodată, batjocorite în opera lui Sade. Libertatea acor-
da dreptul de a căuta plăcerea fără a mai ţine cont de lege,
de convenţii, de dorinţele celorlalţi, iar această libertate,
fără limite doar pentru câţiva bărbaţi, însemna în general
sclavie pentru femeile alese. Erau căutate plăcerile în
egalitate şi nimeni nu avea vreun drept la plăcere numai
prin origine; câştigau doar cei mai necruţători şi cei mai
egoişti, aceştia fiind aproape întotdeauna bărbaţii. Ce
exemplu mai frapant de fraternitate decât acei patru pri-
eteni din Cele o Sută Douăzeci de Zile sau „Societatea
prietenilor crimei" în Juliette, ale cărei reglementări şi
ritualuri parodiază francmasoneria, ca şi miile de
Societăţi ale prietenilor Constituţiei (mai cunoscuţi sub
numele de iacobini) din deceniul revoluţionar?
în romanele lui Sade „privatul" are un loc foarte spe-
cial. Este nevoie de el în jocurile cele mai extreme şi mai
crude; şi aproape întotdeauna are forma unei închisori.
Aşa cum remarca Roland Barthes, „secretul lui Sade nu
este decât forma teatrală a solitudinii". Pivniţe, cripte,
pasaje subterane, grote se înscriu printre locurile favorite
ale eroului sadian. Cel de pe urmă loc al secretelor şi al
singurătăţii se află în castelele alese, în mod special, pen-
tru că sunt rupte de lumea exterioară (societatea).
Castelul din Silling, din Pădurea Neagră, este locul cen-
tral al celor O Sută Douăzeci de Zile ale Sodomer, în
Justiţie - castelul de la Sainte-Marie-des-Bois. Detaliile
privind exteriorul castelelor sunt extrem de puţine,
interiorul este mai întotdeauna descris în termeni ce ţin
de întemniţare: se insistă asupra încarcerării, ca şi asupra
ordinului şi a disciplinei care se repetă. La Silling, „a fost
nevoie să zidim toate căile de acces în interior şi să ne
zăvorâm înăuntru ca într-o cetate asediată (...). Ordinul fu
executat, şi ne baricadarăm atât de bine încât nimeni n-ar
mai fi putut recunoaşte unde fuseseră porţile, aşa că

38
ne-am căutat fiecare un locşor cât mai confortabil".
Odată în interiorul acestei lumi rupte de exterior, o lume
exclusiv privată, se insistă mai ales asupra rigidităţii
ordinii. Perversiunea nu este sinonimă cu anarhia, ci tre-
buie înţeleasă ca o răsturnare sistematică a tuturor tabu-
urilor, ca o confruntare reglată şi repetitivă a tuturor limi-
telor până când plăcerea împinge la crimă.

Femeile, prizoniere cile sexului

în acest spaţiu hiperprivat, obiectele plăcerii şi ale ordinii

sunt în general femeile: „Fremătaţi, ghiciţi, supuneţi-vă,
preîntimpinaţi, şi (...) poate că astfel nu veţi fi chiar cu
totul nefericite". {Cele O Sută Douăzeci de Zile): Cu rare
excepţii, femeile lui Sade nu sunt libere şi rareori
încearcă o plăcere totală, cu participarea întregii fiinţe.
„Plăcerile cărnii împărtăşite cu celălalt îşi pierd strălu-
cirea". Amorul clasic şi heterosexual reprezintă o
excepţie; sunt preferate celelalte orificii în locul vaginu-
lui. Femeile sunt obiectul agresiunilor masculine şi nu au
nici o identitate fizică. Juliette pare că face excepţie de la
regulă, dar în schimb ea trebuie fără încetare să fure şi să
ucidă pentru a supravieţui. Printr-un soi de defomare, „â
ia Tocqueville", egalitatea şi fraternitatea între bărbaţi nu
slujeşte decât despotismului lor total asupra femeilor.
Multe dintre victime fac parte din aristocraţie, dar băr-
batul din noua lume sadiană restabileşte o anume putere
feudală în izolarea castelului-celulă.
Nu-1 putem considera desigur pe Sade drept ade-
văratul reprezentant al atitudinilor faţă de femei în vre-
mea Revoluţiei; cu toate acestea, opera sa atrage atenţia
asupra rolului pe care îl joacă femeile ca personaje pri-
vate, în romanele lui Sade, „privatul" este locul în care
sunt încarcerate şi torturate femeile (uneori copiii, inclu-
siv băieţii mai mărişori), pentru juisarea sexuală a
bărbaţilor. Oare nu cumva este vorba aici numai de o
reducere la absurd, tipic sadiană, a concepţiei susţinute
de sanchiloţi şi iacobini cu privire la locul femeii-pri-
zonieră a spaţiului privat? Revoluţionarii au limitat rolul
femeilor la cel de mamă şi soră, a căror identitate depin-
dea de aceea a soţilor şi a fraţilor; Sade a făcut din ele
prostituate profesioniste sau femei al căror rol principal
este conferit de talentul lor de a se lăsa înlănţuite de către
bărbaţi, singura lor identitate fiind aceea de obiecte se-.

39
 xuale. în aceste două reprezentări ale „privatului",
femeile nu au nici o identitate proprie - cel puţin aşa ar
dori personajele masculine, căci, de fapt, ele sunt prezen-
tate ca distrugătoare potenţiale, ca şi cum ar fi de la sine
înţeles că ele n-ar accepta de bună voie rolurile care li s-
au atribuit. De ce, aşadar, iacobinii vorbeau de haos cu
atâta arţag - şi de ce să n-o spunem? cu isterie - atunci
când femeile îşi cereau cu insistenţă dreptul de a juca un
rol public? De ce a avut Sade o asemenea obsesie a
castelului zăvorât? „Pentru a preveni atacurile exterioare
de care nu se prea temea nimeni şi invaziile interioare
ceva mai redutabile". (Cele O Sută Douăzeci de Zile).
Concepţia asupra femeii, făcută special pentru spaţiul
privat (şi nepotrivită „publicului") este aceeaşi în aproape
toate cercurile intelectuale de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea. Tratatul lui Pierre Roussel, Du systeme
physique et moral de la fenwie - Despre sistemul fizic şi
momi al femeii (1775, ediţia a Ii-a, 1783), va deveni o
lucrare de referinţă în discursul asupra femeii. Aceasta este
reprezentată aici ca reversul bărbatului. Ea se identifică prin
sexualitatea şi corpul ei, în vreme ce bărbatul este identificat
prin spiritul şi energia lui. Uterul defineşte femeia şi îi
determină comportamentul emoţional şi moral. Se credea pe
atunci că sistemul de reproducere feminin era deosebit de
sensibil şi că această sensibilitate creştea o dată cu slăbiciunea
intelectuală. Femeile aveau muşchi mai puţin dezvoltaţi şi
erau sedentare prin firea lor. Combinaţia dintre slăbiciunea lor
musculară şi intelectuală, ca şi sensibilitatea emoţională
făceau din ele fiinţele cele mai apte să crească prunci. In
felul acesta, uterul definea locul femeilor în societate numai
ca mame. Iar discursul medicilor se întrepătrundea cu
discursul oamenilor politici.
Pe vremea Revoluţiei, Roussel scria şi el în Decade
philosophique, jurnal „ideolog"; el era asociat la secţia
morală a Clasei Secundare de la Institut. Mai tânărul său
coleg, Cabanis, îi împărtăşea părerile despre femei. Din
punct de vedere biologic, bărbaţii erau puternici,
îndrăzneţi şi întreprinzători, iar femeile slabe, timide şi
şterse. în ciuda prieteniei sale faţă de Doamna de Stael şi
Doamna Condorcet, Cabanis refuza femeilor orice rol
intelectual şi politic; o carieră publică asigurată femeilor
ar distruge familia, temelie a societăţii şi bază a ordinii
naturale. Jacques-Louis Moreau (din Sarthe), discipol al
lui Cabanis, ideolog ca şi el, şi care colabora adesea la
Decade philosophique, a trudit din greu pentru a face să

40
avanseze noua ştiinţă a „antropologiei morale", redac-
tând un studiu în două volume: Histoire naturelle de la
femme - Istoria naturală a femeii (1803). Ideile sale sunt
convenţionale: „Dacă este firesc să spunem că masculul
este mascul numai în anumite momente, iar femela este
femelă pe parcursul întregii sale vieţi, aceasta se datorează
în principal unei anume influenţe [influenţa uterină], care,
numai ea, poate readuce femeia la sexul ei într-un mod
permanent şi conferi feluritelor sale manifestări în viaţa de
zi cu zi o fizionomie atât de accentuată". în consecinţă,
„femeile sunt mult mai dispuse decât bărbaţii să creadă în
spirite şi să aibă halucinaţii; ele se dedau tuturor practicilor
superstiţioase cu o uşurinţă cu atât mai pronunţată cu cât
prejudecăţile lor sunt mai numeroase; de aceea, lor li se
datorează în mare parte faima mesmerismului". Nu pare
deci deloc surprinzător că asemenea creaturi au fost
influenţate de către preoţii refractari şi au suferit cele mai
înspăimântătoare forme de sclavie sexuală.
S-a observat de multă vreme că secolul al XlX-lea a
exilat femeile în sfera privată, în mod brutal, aşa cum
niciodată nu se întâmplase până atunci. Această tendinţă
datează de la finele veacului al XVIII-lea, înainte chiar
de Revoluţie. Dar Revoluţia a dat un impuls important
acestei evoluţii decisive a relaţiilor dintre sexe şi a
concepţiei asupra familiei. Femeile erau asociate cu
„interiorul" lor, cu spaţiul privat, nu numai pentru că
industrializarea permitea femeilor burgheze să se
definească doar în acel spaţiu, ci şi pentru că Revoluţia
demonstrase limpede care ar fi putut fi rezultatele - şi, nu
mai puţin, pericolul pentru bărbaţi - ale unei răsturnări a
ordinii „naturale".
Femeia devenită simbolul fragilităţii care trebuia pro-
tejată de lumea exterioară (publicul); ea va deveni treptat
simbolul „privatului". Femeile trebuiau izolate în spaţii
private ţinând cont tocmai de slăbiciunea lor biologică;
„privatul" însuşi, „privatitatea", ca atare, îşi dezvăluise
fragilitatea în faţa politizării şi transformării publice a
procesului revoluţionar.
Dacă statul putea să reglementeze viaţa familială şi sâ
schimbe măsura timpului cotidian, mensual sau anual,
dacă politica putea decide în privinţa prenumelui copiilor
şi a alegerii îmbrăcămintei, viaţa particulară putea şi ea
să dispară. Chiar viaţa cea mai intimă era supusă presiu-
nilor prin secularizarea căsătoriei, limitarea cultului, mo-
bilizarea în masă; ordinea, considerată până atunci drept

41
naturală, devenea instabilă. Femeile puteau să se îmbrace
la fel ca bărbaţii şi să ceară să meargă pe front. Femeile
puteau cere divorţul dacă erau „nefericite". Abolirea
oricărei deferente faţă de regi, regine, nobili şi bogătaşi
părea să repună în discuţie respectul soţiei faţa de soţ, âl
copiilor faţă de tatăl lor.
Revoluţionarii înşişi încercară nevoia de a marca
nişte hotare care nu trebuiau încălcate, de a semnala că
femeile aparţineau laturii private, iar bărbaţii laturii pu-
blice, începând din 1794, iar apoi în 1803, în 1816 şi pe
tot parcursul veacului al XlX-lea, această demarcaţie din-
tre public şi privat, bărbat şi femeie, politic şi familie s-a
adâncit. Chiar revoluţionarii cei mai încrâncenaţi nu au
putut suporta tensiunea apărută prin invazia publicului în
spaţiul privat, şi progresiv s-au detaşat de propria lor
operă, cu mult înainte de Thermidor. Dar undele de şoc
pe care le-au declanşat nu au încetat să se facă simţite
până prin anii 1970, când legile franceze cu privire la
familie au redescoperit anumite principii din 1792: legea
asupra divorţului din 11 iulie 1975 făcea divorţul la fel de
facil ca în 1792; legea din 4 iunie 1970 elibera cuplul de
vestigiile supremaţiei maritale a soţului ca pe vremea
primilor ani ai Revoluţiei; iar legea din 3 ianuarie 1972
asigura copiilor naturali drepturi care le fuseseră deja
acordate în anul II. Cum am putea evalua mai bine
modernitatea principiilor Revoluţiei şi efectele pe termen
lung (şi bune, şi rele) ale moştenirii revoluţionare?
SWEET HOME
de CATHERINE HALL

în Anglia, 1820 a fost anul reginei Carolina. Carolina de Brunswick, „regina profund jignită a Angliei", era soţia lui
George, prinţ regent, fiul lui George al III-lea. Fusese o căsătorie „aranjată", lipsită de pasiune. Aproape imediat
după căsătorie, soţii se separară, deşi nu aveau decât o fiică, prinţesa Charlotte. George era acum liber să pro fite de
viaţa sa sentimentală, de prieteniile sale, de intrigile sale politice. El nu putuse suporta la soţia sa manierele
germanice pe care le găsea vulgare, lipsa ei de discreţie şi flecăreala frivolă; nu mai dorea decât să scape de ea. în
faţa implacabilei ostilităţi a soţului ei, care continua să păstreze controlul asupra fiicei lor, Carolina părăsi Anglia
ca să ducă pe continent viaţa unei prinţese rătăcitoare.

Carolina, „regina jignită"

în 1820, George al III-lea, îşi dădu obştescul sfârşit, iar regentul, care îşi asumase toate îndatoririle tatălui său în
perioada momentelor de nebunie, fu învestit atunci cu toate însemnele monarhiei. Dar oare Carolina avea să fie
recunoscută acum ca regină? Noul rege era cât se poate de hotărât să împiedice o asemenea recunoaştere, şi
insistă chiar ca numele Carolinei să fie exclus de la liturghie. Furioasă că era deposedată de ceea ce ea considera
a-i reveni de drept, Carolina se întoarce în Anglia în mijlocul unei furtuni de polemici, spre marea bucurie a
radicalilor, duşmanii regelui, încântaţi că vor avea prilejul să-1 atace. Miniştrii îl sfătuiră pe rege să nego-

43
cieze, dar nu reuşiră să ajungă la nici un compromis.
Hotărât să divorţeze, regele recurse la o procedură spe-
cială a Camerei lorzilor.
Procesul public al reginei avea să înfierbânte spiritele
de-a lungul anului 1820. Săptămâni întregi, foiletonul
regal a alimentat coloanele presei naţionale şi provin-
ciale, în vreme ce lorzii audiau mărturii asupra unei
scabroase afaceri de palat, a unor legături scandaloase
între stăpână şi servitori, şi asupra unei căsătorii lipsite de
dragoste.
Dar opinia publică nu a luat partea regelui. Ci, dim-
potrivă, a îmbrăţişat fără rezerve cauza reginei, care
apărea ca o victimă nefericită a corupţiei căsătoriilor aris-
tocratice. Taţi, soţi şi fraţi au fost chemaţi să apere cauza
acestei femei, precum cavalerii care au luptat odinioară
în numele „virtuţii casnice", cel mai frumos ornament al
civilizaţiei engleze. S-au organizat tot felul de
manifestaţii în sprijinul ei, cum a fost aceea a topitorilor
de aramă şi a cazangiilor din Londra, care s-a transformat
într-o adevărată paradă de cavaleri.
Dar Carolina nu era la înălţimea rolului de eroină
curată ce i se atribuise. Astfel că mitul ei se nărui cu
repeziciune. După ce regele pierdu procesul şi renunţă la
divorţ, Carolina fu nevoită, şi ea, să renunţe la visul unei
duble încoronări. Regele a fost încoronat singur. Dar el
plăti triumful său public cu o înfrângere în planul privat,
al menajului său.
Toate aceste întâmplări arată că opinia publică înce-
puse să aibă idei noi în materie de domesticitate. Aşa
după cum proclama John Bull, acest simbol al onoarei şi
virilităţii engleze, în „Oda către George al IV-lea şi
Carolina, soţia sa":

„Fii ca un tată pentru naţie, Şi

soţ pentru regină Si. Tu, sigur
de iubirea noastră, Pace să ai
cât vei domni".

„Poporul" pretindea ca regalitatea să-şi asume

responsabilităţile familiale private în aceeaşi măsură cu
responsabilitatea paternă faţă de cetăţeni. A fi cu adevărat
rege însemna a fi, totodată, un soţ adevărat şi un tată ade-
vărat. Liniştea naţiunii nu putea fi asigurată dacă senină-
tatea nu domnea în palatul regelui. Virtutea domestică se
afla în inima civilizaţiei engleze, iar poporul nu-şi putea

44
iubi tatăl regal decât dacă el era un exemplu de practicare
a acestei virtuţi.
„Regina jignită" îşi pusese amprenta pe conduita pu-
blică a monarhiei. Succesorii lui George al IV-lea,
William al IV-lea şi soţia sa Adelaida, au fost un cuplu
ideal. Victoria, „bobocul de trandafir al Angliei", a fost o
soţie şi o mamă model. După cum spunea prin 1849 un
bine cunoscut predicator, „tronul reginei noastre simple
şi onorate se înalţă printre căminele fericite şi inimile
loiale ale poporului ei. Ea are dreptul la încrederea şi
afecţiunea noastră, mai ales prin virtuţile sale domestice.
Ea este o regină - o adevărată regină - dar este totodată
o adevărată mamă şi o adevărată soţie..."
George al IV-lea nu putuse să obţină ascultarea
supuşilor săi fără o solidă bază familială şi fără
respectarea rolului său de soţ şi tată. Victoria însă
reprezenta adevărata feminitate; ea reuşi să câştige
încrederea supuşilor săi amintindu-le în permanenţă
tuturora şi fiecăruia în parte că şi ea este o femeie ca ori-
care alta. Fiecare familie trebuia să devină un imperiu al
dragostei, în care tatăl era monarhul, iar soţia - regina.
Există o omologie reală între romanul foileton regal şi
acela al domesticităţii obişnuite. Astfel, după 1820, era
evident că pentru a fi popular, monarhul trebuia să fie un
om de casă. Licenţa moravurilor nu mai era de actuali-
tate. Căsătoria si familia erau acum la modă.

Mesajul evanghelicilor: schimbaţi-vă viaţa!

Critica dublului model aristocratic, care permitea

bărbaţilor toate infidelităţile posibile, dar pedepsea
femeile; critica unei căsătorii care nu se întemeia pe
afecţiune şi trai în comun provenea mai ales din anumite
medii burgheze. în 1820, radicalii desfăşurau o asemenea
campanie, îndeosebi Sir Francis Burdett, James Mill, pri-
etenul lui Jeremy Bentham şi şeful utilitariştilor, şi Henry
Brougham, unul dintre fondatorii publicaţiei Edinburg
Review. Dar dincolo de asemenea atitudini de simpatie,
cauza reginei era susţinută de către o majoritate morală
care îi reunea pe anglicani şi unitarieni, tory, whigi şi ra-
dicali. Această nouă majoritatea provenea dintr-un con-
flict intelectual care dura de mai multe decenii pentru
redefinirea noilor valori şi a relaţiilor autentice între
bărbaţi si femei.

45
 în această luptă, rolul evanghelicalismului a fost con-
siderabil. Influenţa acestei mişcări reformatoare din sânul
Bisericii anglicane a crescut treptat spre sfârşitul anilor
1770. Născut dintr-o reacţie împotriva metodismului care
ambiţiona numai să câştige masele populare, evangheli-
calismul îşi propusese să reformeze Biserica din interior,
încercând mai întâi să sensibilizeze o anume elită. La
începuturile sale, mişcarea se sprijinea mai ales pe acea
gentry decăzută, iar teoreticienii ei cei mai cunoscuţi,
William Wilberforce şi Hannah More, au acţionat în aşa
fel încât au reuşit să atragă marea burghezie, singura
capabilă la acea oră să revitalizeze viaţa engleză în pro-
funzime. Mesajul evenghelicilor era centrat pe păcat,
vină şi izbăvire. Convertirea, revelaţia Luminii, pătrun-
derea naturii sale de către păcătos constituiau experienţe
esenţiale. Viaţa spirituală a fiecăruia se afla în centrul
viziunii sale asupra lumii, iar decadenţa spirituală şi
morală a societăţii din veacul al XVIII-lea era consecinţa
dispariţiei calităţii acestei vieţi. Societatea era putredă
până în măduva oselor, dar această putreziciune era
cauzată de absenţa religiei. „Creştinismul nominal" sau
verbal, cum numeau evanghelicii cu ironie practicile
superficiale ale celor care mergeau la biserică şi citeau
Biblia fără a asculta însă vreodată şi în inimă Cuvântul,
era o piedică de netrecut pentru cei care nădăjduiau în
mântuire. Adevăratul creştinism trebuia să se întemeieze
pe angajamentul solemn de a lua viaţa de la început.
Mulţi dintre adepţii evanghelicilor, cunoscuţi pentru
intransigenţa lor, cereau imperativ o asemenea atitudine
în faţa credinţei. Scopul era de a transforma individul,
care trebuia să devină o persoană nouă întru Christos.
Această luptă presupunea urmărirea până în cele mai
mici amănunte a comandamentelor religioase atât în
viaţa de zi cu zi, în relaţiile cu familia şi prietenii, cu
servitorii şi funcţionarii, cât şi în modul de a da şi primi
ordine în vremea mesei sau în timpul liber, la lucru sau
acasă, la biserică sau în staul. Dumnezeu era pretutin-
deni, vedea şi asculta totul. Trebuia scrutat fără îngă-
duinţă fiecare aspect al conduitei omeneşti. Un adevărat
creştin trebuia să-şi trăiască viaţa spirituală în fiecare
clipă, în fiecare zi şi în fiecare an. Nu se admitea nici o
abatere de la această disciplină interioară severă. După
evanghelici, crearea unei vieţi noi începea cu ei înşişi,
dar aspira să transforme întreaga societate. Acest zel

46
reformator a fost mult accentuat de valul de spaimă care
a cuprins clasele de sus la începutul Revoluţiei franceze,
înspăimântate de ce se petrece în Franţa, anumite medii
ale societăţii engleze au răspuns că prima dintre priorităţi
este imperativul de a-şi pune ordine în propria casă. Dacă
pentru radicali, reintroducerea ordinii începea prin
exigenţa de a avea un guvern reprezentativ şi prin critica
Vechii Corupţii, pentru evanghelici era o problemă legată
de păcat şi imoralitate. Singurul mod de a readuce soci-
etatea la viaţă era acela de a face cunoscut Cuvântul în
rândul oamenilor simpli şi de a pune, astfel, fundamentul
unei noi religii. Evenimentele din Franţa erau în acest
sens un avertisment pentru ceea ce s-ar putea întâmpla
dacă nu se luau urgent măsurile necesare în vedrea
declanşării unei revoluţii „în purtările şi moralitatea"
naţiunii.
Pentru evanghelici, credinţa individuală se afla în
centrul experienţei religioase. Preotul avea fără îndoială
un cuvânt greu de spus şi influenţa sa era hotărâtoare, dar
nu trebuia subestimată nici lectura personală a Bibliei,
studiul şi rugăciunea intimă. Mai mult încă, această
introspecţie privată, întărită şi de imperativul de a ţine un
jurnal sau nişte carnete cu „hotărârile şi angajamentele
spirituale", pe care puritanii le foloseau din plin, trebuia
să fie susţinută prin rugăciunile familiei. Adunându-se în
fiecare zi ca să se roage, oricare dintre membrii familiei
putea juca rolul de paznic şi de ghid spiritual pentru
ceilalţi, putea discuta condiţiile de pierdere a graţiei
divine; şi, împreună, puteau găsi îmbărbătare şi nădejde
în puterea divină de a înţelege şi ierta.
Adunarea religioasă a familiei era, aşadar, vitală: cel
mai bun suport al vieţii creştine. Lumea fiind un loc al
orgoliului şi al păcatului, creştinii cu adevărat religioşi
trebuiau să caute să se smulgă din mrejele lumii şi să-şi
găsească liniştea retraşi în trăirea unei vieţi cu adevărat
creştineşti. O viaţă în care plăcerile alterate ale teatrului
şi întrunirilor mondene erau înlocuite de pacea interioară
întru cunoaşterea Domnului. Această insistenţă pe res-
pingerea „lumii" prezenta mai multe dificultăţi pentru
bărbaţi decât pentru femei, dat fiind faptul că activităţile
profesionale din ce în ce mai masculinizate nu erau chiar
cea mai bună cale pentru o viaţă religioasă, în vreme ce
activităţile domestice, rezervate mai ales femeilor
burgheze, ca şi celor din clasele superioare, erau consi-

47
derate mult mai potrivite pentru desfăşurarea practicilor
creştine. Căminul era, pentru evanghelici, la fel de
important cum fusese înaintea lor pentru puritani; el ofe-
rea un refugiu sigur în faţa presiunilor lumii exterioare şi
un loc liniştit în care stăpânul şi stăpâna casei puteau
spera să-şi exercite controlul asupra copiilor şi servito-
rilor lor. Evanghelismul considera, aşadar, familia drept
centrul luptelor pentru reformarea comportamentelor şi a
moralei; familia putea fi „mica Biserică", la care visaseră
puritanii odinioară, „micul stat" supus stăpânului şi capa-
bil să urmeze cu adevărat practicile creştine, indiferent la
întâmplările din afară.

Morala familială în viziunea unei scriitoare

convertite: Hannah More

Pătrunşi de importanţa cotidianului, evanghelicii erau

preocupaţi de întocmirea şi impunerea unor reguli de
conduită. Hannah More a fost aceea care a dus la bun
sfârşit intenţiile lor. Fiică a unui proprietar funciar ruinat,
prietenă a celebrului regizor David Garrick şi a faimosu-
lui Dr. Johnson, membru al cercului Blues tockings
(„Ciorapii albaştri"), un grup londonez de femei de litere,
ea era o scriitoare şi o intelectuală bine cunoscută înainte
de convertire, către 1770; convertire progresivă, ca şi
aceea a prietenului ei Wilberforce, prin care şi-a schim-
bat cu totul viaţa şi sistemul de valori. Pentru ea, ca şi
pentru mulţi oameni din generaţia sa, Revoluţia franceză
a marcat o cotitură hotărâtoare. De altfel, ea şi-a consa-
crat eforturile, încurajată şi de guvern, pentru a convinge
toate clasele societăţii de importanţa vitală a mesajului
creştin.
Celebra sa serie Cheap Repository Tracts („Broşuri
ieftine") a fost una din principalele arme ale arsenalului
intelectual al establishment-nim. Acest paternalism
tradiţional aliat renaşterii creştine nu era decât mănuşa de
catifea în care se afla pumnul de fier al represiunii con-
duse cu atâta eficacitate de Pitt către 1790. în broşurile
sale destinate săracilor, Hannah More îndemna la
ascultare faţă de cei care deţineau autoritatea şi insista
asupra bucuriilor viitoare din ceruri. Dar acest conser-
vatism politic, pe care îl împărtăşea cu majoritatea evan-
ghelicilor, nu se prea potrivea cu radicalismul religios şi

48
ardoarea sa. Scrisul său, impregnat de pasiune spirituală
si certitudine morală, a făcut din Hannah More unul din
autorii cei mai citiţi în epocă.
Cea mai cunoscută carte a sa, singurul său roman,
Coelebs în căutarea unei soţii (Coelebs in Seaich of a
Wife), publicat în 1807, a devenit imediat subiectul tutu-
ror conversaţiilor în capitală şi în provincie, croindu-şi
drum până în cele mai îndepărtate regiuni ale imperiului.
Coelebs a fost scris pentru burghezie, pentru clasele de
mijloc care, cu siguranţă, apăreau ca vârful de lance al
regenerării morale şi care - comercianţi, manufacturieri,
bancheri, negustori, fermieri, medici şi avocaţi - formau
nucleul celor mai multe dintre parohiile unde evangheli-
calismul se implantase, chiar dacă această doctrină nu va
câştiga niciodată simpatia săracilor, în lumea cărora
metodismul era bine ancorat.
Coelebs era totodată o carte didactică şi de amuza-
ment. Plină de sfaturi pentru viaţa de fiecare zi, ea
reprezenta o sinteză a ideilor Hannei More cu privire la
relaţiile dintre sexe. Eroul este un tânăr creştin care se
bucură de venituri funciare confortabile. Părinţii săi fiind
morţi, el pleacă să caute o soţie. Şocat de viaţa superfi-
cială şi frivolă din capitală, se retrage la ţară, loc al
virtuţii pentru evanghelici - ca şi pentru Rousseau - şi se
instalează la familia Stanley: familia religioasă perfectă.
Nu numai că această casă încurajează viaţa spirituală a
tuturor celor care locuiesc aici, dar ea îi luminează spiri-
tual şi pe cei care vin în vizită. Domnul Stanley, patri-
arhul, un model de bun creştin, posedă toate virtuţile
necesare unei noi forme de masculinitate, în opinia
evanghelicilor. Proprietar funciar însufleţit de un înalt
scop moral, el este hotărât să-şi respecte angajamentele
luate faţă de cei care îi muncesc pământul şi ştie că are
răspunderi morale şi religioase, la fel de importante ca şi
cele economice. Mai mult, el obişnuieşte să-şi ia în serios
îndatoririle familiale, atât ca soţ, cât şi ca tată, ocupân-
du-se cu plăcere de copiii săi. Stăpân peste munca sa şi
cap de familie, el deţine întreaga autoritate, pe care tre-
buie însă să o exercite cu înţelepciune şi bunătate creşti-
nească. Doamna Stanley stă întotdeauna alături de soţul
ei, învăţându-şi fetele să devină bune soţii şi bune mame;
ea îşi conduce casa cu blândeţe, dar şi cu severitate, şi se
gândeşte la cei sărmani. Acestea erau îndatoririle unei
bune creştine din clasa de mijloc.
Cele două sfere: bărbatul public şi femeia privată
(casnică)
Pentru evanghelişti, bărbatul avea grija vieţii publice;
femeia, în schimb, era centrul căminului şi familiei sale.
Ei credeau cu fermitate că bărbatul şi femeia au fost
creaţi ca să ocupe sfere diferite. Era o regulă a naturii,
confirmată de cutumă şi convenienţe. Fiecare sex, în mod
firesc deosebit, avea propriile sale calităţi şi orice tenta-
tivă de evadare din sfera sa era sortită dezastrului.
Hannah More o detesta pe Mary Wollstonecraft; nu
numai pentru că vedea în ea radicalismul „â la Paine" din
anii 1790, ci şi pentru că era convinsă că egalitatea din-
tre sexe, pe care Mary o ridica atât în slăvi, era imorală şi
împotriva firii. Constituţia biologică a fiecărui sex era
-credea ea - expresia diferenţei de destin: pentru o femeie,
căutarea succesului în aceeaşi sferă cu bărbatul reprezenta
negarea însărcinărilor şi îndatoririlor proprii pe care
Dumnezeu i le hărăzise. „Cu un scop anume i s-au dat
peştelui aripioare" - scria ea. „Pasărea are aripi pentru a
putea să zboare, bărbatul are o forţă fizică superioară şi
un spirit puternic pentru a-şi putea asuma dificila sarcină
de a acţiona şi a sfătui".
Evanghelicii credeau cu fermitate în dreptul fiecăruia
la mântuire, bărbat sau femeie, dar această afirmare a
egalităţii spirituale nu implica şi egalitatea socială.
Sferele distincte ale acţiunii masculine şi feminine,
„micul cerc" pe care îl ocupa femeia - toate acestea sem-
nificau în termeni sociali că ea îi era subordonată soţului.
„Femei, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, aşa cum se cuvine
dinaintea Domnului", scrisese sfântul apostol Pavel: cine
ar fi avut neobrăzarea s-o conteste? Aceasta nu însemna
însă că femeile erau complet lipsite de influenţă. Ele
aveau puterea de a-i influenţa pe bărbaţi în aşa măsură
încât aceştia le ascultau, ţineau cont de sfaturile lor, le
apreciau modul de a cântări lucrurile. în cadrul protejat al
căminului, departe de grija pentru afaceri şi comerţ,
femeile puteau să respecte mult mai uşor îndatoririle lor
religioase; ele erau mai sensibile decât bărbaţii la
influenţa spirituală, deoarece lumea exterioară îşi punea
pecetea mai puţin asupra lor. Ele ocupau un loc ale cărui
demnitate şi statut depindeau, desigur, de bărbaţi, dar în
care li se recunoşteau anumite daruri speciale şi exclu-
sive.
Bărbaţilor ca şi femeilor din clasele de mijloc,

50
evanghelicalismul le oferea o nouă identitate, un nou
mod de a da o semnificaţie vieţii lor spirituale şi posibi-
litatea de a înţelege această experienţă.
La începuturile veacului al XlX-lea, evanghelicii
anglicani nu erau singurii care voiau să salveze Anglia de
decadenţa morală. In vreme ce quakerii, unitarienii şi
presbiterienii stagnau, noii disidenţi - metodiştii,
independenţii, baptiştii — câştigau cu repeziciune parti-
zani. Ei împărtăşeau aceeaşi convingere spirituală ca
evanghelicii, aceeaşi reprezentare a sferelor publică şi
privată, a rolurilor sexuale şi a idealului de viaţă domes-
tică pe care îl celebrau Hannah More sau poetul
evanghelic William Cowper. Aceste concepţii, care com-
băteau, pe de o parte, o imagine a masculinităţii asociate
cu ideea de gentry şi de aristocraţie, imagine lipsită de
orice sensibilitate religioasă, şi, pe de altă parte, argu-
mentele periculoase ale Maryei Wollstonecraft şi ale pri-
etenilor ei cu privire la egalitatea sexelor, deveniră modul
de a gândi al adevăraţilor creştini şi al burgheziei engleze
din secolul al XlX-lea.
Dar cum s-a putut săvârşi o asemenea transformare?
Cum de s-au uitat ideile privind insaţiabilele pofte sexua-
le ale femeilor? Acum nu se mai vorbea decât de modes-
tia lor, de felul lor supus şi ascultător de a fi. De ce
munca femeilor măritate, pe care s-a contat atâta timp, se
limitase doar la respectabilele sarcini domestice? De ce
oare burghezia începuse să creadă în existenţa unor sfere
separate şi îşi organizase viaţa în funcţie de această idee?
Acest proces poate fi urmărit mai întâi în domeniul
religios. în societăţile de întrajutorare care se ocupau de
împărţirea bibliilor în rândul săracilor, ca şi de organi-
zarea unor grupuri de lectură şi a unor conversaţii pentru
tineri, schema rămânea peste tot aceeaşi: organizate de
către preot sau pastor cu ajutorul celorlalţi bărbaţi din
comunitate, aceste societăţi se bazau de fapt pe concursul
femeilor, rareori însă pe iniţiativa lor, şi niciodată nu se
aflau sub conducerea lor. în veacul al XVIII-lea, nici
chiar quakerii nu aveau pastori profesionişti, iar femeile
predicau într-o proporţie însemnată. începând cu secolul
al XlX-lea, această însărcinare li se încredinţează din ce
în ce mai greu şi mai rar.
Acelaşi proces se desfăşoară în cazul activităţilor cul-
turale, în care evanghelicii erau foarte întreprinzători. în
instituţiile literare şi filosofice sau în societăţile artistice
create în numeroase oraşe, femeile membre, care plăteau

51
aceeaşi cotizaţie ca şi bărbaţii, nu puteau juca nici un rol
în organizaţie; ele nu votau decât prin procură şi erau
frecvent excluse de la anumite evenimente, cum era de
exemplu banchetul anual, prilej pentru domni de a
petrece o seară „convivială" în jurul unei mese bogate.
Birmingham Philosophical Institution, ca şi multe altele,
nu autoriza femeile să frecventeze sala de lectură, care
era un sanctuar masculin. Nu este deci surprinzător fap-
tul că asemenea societăţi au fost considerate masculine;
puţine femei aderau la ele şi, dacă multe profitau de anu-
mite avantaje, aceasta se întâmpla în virtutea înrudirii cu
unul dintre membrii masculini: tată, soţ sau frate.
Regulile acestor instituţii nu erau fixate odată pentru tot-
deauna şi, la sfârşitul veacului al XlX-lea, femeile
dobândiseră destulă siguranţă ca să limiteze restricţiile al
căror obiect erau. Dar, la începutul secolului, în momen-
tul în care bărbaţii burgheziei, mândri de succesele lor în
comerţ şi afaceri, şi încrezători în aspiraţiile lor reli-
gioase, căutau să creeze o lume nouă după imaginea lor,
această imagine diferenţia enorm sfera bărbaţilor de
aceea a femeilor.
Menajul Cadbury f ă
e -î
Forţa acestor idei nu se întemeia numai pe m nî
angajamentul religios, ci şi pe schimbarea e n
condiţiilor materiale de viaţă, care accentua il
mai pregnant diviziunea muncii între cele o
două sexe. Să luăm exemplul familiei r:
Cadbury, comercianţi din Birmingham încă s
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Richard e
Trapper Cadbury, născut undeva în vest, şi-a c
făcut ucenicia la un postăvar. El provenea o
dintr-o familie de quakeri, iar quakerii n
aveau o vastă reţea de relaţii sociale în toate si
mediile ţării. Tatăl său îi lăsase un capital d
suficient ca să-şi înceapă o afacere modestă; e
în 1794, îşi deschide la Birmingham un r
magazin de mătase şi postavuri, pe una din a
străzile cele mai importante ale oraşului - c
Bull Street. Prin 1800, împreună cu ă
Elisabeth, soţia sa, şi cu familia lor, care e
creştea văzând cu ochii, se instala după un

I
l
obicei curent în epocă în camerele de e
deasupra magazinului. Numai burghezii mai p
înstăriţi îşi puteau permite să aibă o locuinţă u
separată de antrepriza lor. t
Elisabeth Cadbury nu putuse să-şi facă e
ucenicia ca soţul ei. Puţine meserii ofereau a
o asemenea posibilitate u
î
52 n
v
ă
ţ
a
d
i
n
m
e
r
s.
D
o
a
r
o
a
m
e
n
ii
b
o
g
a
ţi
îş
i
p
u
t
e
a
u
p
e
r
m
it
e
s
I
53
cia în alt oraş şi în alte sectoare ale comerţului cu amă-
nuntul, întâiul născut, Benjamin, a fost plasat la un postă-
var cu gândul că va duce mai departe comerţul familial,
în vreme ce al doilea fiu, John, după ce şi-a făcut mai
întâi ucenicia ca negustor de ceai şi cafea, s-a instalat ală-
turi de tatăl său, în Bull Street.
Surorile lor însă nu au avut parte de o pregătire atât
de bine definită. Ele erau ucenicele mamei lor, care le
învăţa nu numai secretele bucătăriei şi ale conducerii
unei case cu mână forte, ci şi arta de a combina aceste ta-
lente cu disponibilitatea la magazin de fiecare dată când
era nevoie de ele. Se ocupau de grădină, îşi ajutau mama
să întindă covoare vechi ca să se mai încălzească încăpe-
rile pe vreme de iama, sau dădeau fuga la magazin pen-
tru a-şi ajuta tatăl. Fiecare participa la comerţul familial.

Segregarea sporită a sarcinilor şi a spaţiilor

Dar regulile comerţului se schimbau în permanenţă, în aşa

măsură încât acest gen de participare familială devenea
din ce în ce mai dificil. Femeile măritate nu avuseseră
niciodată dreptul de a încheia contracte, de a intenta pro-
cese sau de a fi implicate într-un proces, de a lua parte la
vreo afacere. Prin statutul lor, soţul se făcea răspunzător
pentru ele în faţa legii. Ele nu aveau o existenţă legală
independentă. Numai femeile celibatare sau văduvele
puteau intra în afaceri în nume propriu, şi aşa ceva se
întâmpla destul de des la moartea soţului sau a tatălui. în
veacul al XVIII-lea, într-o antrepriză familială ca aceea a
familiei Cadbury, soţii aveau rolul de asociaţi fără con-
tract; ei împărţeau grijile şi riscurile comerţului, ca şi cele-
lalte probleme ale vieţii familiale. Bărbatul avea totuşi
responsabilitatea legală a antreprizei, dar în viaţa cotidi-
ană această situaţie trecea aproape neobservată. Existau
totuşi o mulţime de îndatoriri legate de afaceri pe care
doar un bărbat le putea rezolva. întotdeauna, de pildă,
Richard Trapper Cadbury era acela care pleca să cumpere
mărfurile necesare; chiar dacă femeile măritate aveau
dreptul de a cumpăra pe credit în numele soţului, se pare
însă că Elisabeth Cadbury îi lăsase soţului grija de a se
ocupa de plata facturilor. Asocierea presupunea, de fapt,
în ultimă instanţă, o autoritate masculină.
Dezvoltarea industriei şi a comerţului, transformarea

54
agriculturii implicau noi practici comerciale care
ameninţau aceste reguli informale. într-o vremme când
asocierea constituia baza expansiunii, dar în care femeile
măritate nu aveau nici un drept şi în care nu se putea
pune nici o speranţă în urmaşii de sex feminin, majori-
tatea asocierilor se încheiau între bărbaţi uniţi prin legă-
turi de rudenie sau printr-o credinţă comună. Femeile nu
aveau în acea epocă acces la formele de învăţământ şi
educaţie destinate noilor necesităţi comerciale. Nume-
roase şcoli îşi deschid porţile acum, la începutul secolu-
lui al XlX-lea; aici vor fi formaţi băieţii proveniţi din
clasele de mijloc şi vor fi iniţiaţi în viitorul lor rol de
„căpitani de industrie". Fetele vor primi o educaţie obiş-
nuită, ca şi până acum, în familie. Odată intrat în afaceri,
unui tânăr nu-i era greu să aibă contacte, să se asocieze
cu alţii, ceea ce în fond era necesar pentru a-şi păstra
creditul, a obţine împrumuturi şi a-şi mări clientela. Spre
deosebire de bărbaţi, femeilor le era aproape imposibil să
intre în această lume a tranzacţiilor comerciale. împru-
muturile, care odinioară se făceau la mica înţelegere,
acum se desfăşurau tot mai mult prin intermediul băn-
cilor. Altădată, grâul se vindea pe loc, la târg; de acum
înainte, negustorii vor trebui să meargă la Bursa de
cereale - un edificiu construit în mod special pentru
asemenea tranzacţii şi care era frecventat numai de
bărbaţi. De asemenea, Bursa financiară, concepută pen-
tru pieţele financiare în plină expansiune, nu era un loc
pentru femei. Şi iată că primul care a adoptat noile
metode de vânzare modernă a fost comerţul cu stofe.
Comerţul familiei Cadbury se dezvolta şi prospera.
John, al doilea fiu, îşi deschisese magazinul de ceai şi
cafea alături de magazinul tatălui său. Adoptase deja cele
mai recente inovaţii cu privire la vânzarea cu amănuntul;
era mândru de vitrinele sale şi se hotărî să pună bazele
unei manufacturi de cacao de îndată ce capitalul său îi
permise acest lucru. Această nouă antrepriză nu făcea
parte din comerţul familial; dimpotrivă, el avusese grijă
să o instaleze într-o fabrică separată, ceea ce nu însemna
că nu-şi conducea cu aceeaşi fermitate ambele afaceri.
Cu prima sa soţie, Priscilla, care a murit după doi ani de
căsătorie, prin 1828, el trăise, ca şi părinţii săi, în locuinţa
de deasupra magazinului. în 1832, se recăsătoreşte cu
fiica unui comerciant, Candia, şi până la naşterea primu-
lui copil vor locui în Bull Street. Totuşi, în curând, se

55
hotărâră să părăsească centrul oraşului şi să locuiască la
Edgbaston.
Edgbaston era un foburg la aproximativ o milă de
oraş, pe care evanghelicul Lord Calthorpe, un bogat pro-
prietar de terenuri, îl parcelase pe la începuturile secolu-
lui. Calthorpe concepuse zona ca un sit rezidenţial,
presărat cu case frumoase şi grădini pentru burghezie,
departe de mizeria, zgomotul şi vecinii dezagreabili. în
fiecare contract se stipula că o casă de locuit nu putea fi
transformată în magazin sau manufactură şi, de aseme-
nea, că nu se putea instala un atelier în grădină. S-au tăiat
bulevarde largi, s-au plantat copaci şi s-au înălţat biserici.
Edgbaston se mândrea cu vilele sale, aşezate într-un
peisaj câmpenesc, care ofereau avantajele oraşului la
ţară. Ca să trăieşti aici, trebuia să ştii să-ţi împărţi viaţa
între muncă şi cămin; era imposibil să conduci o antre-
priză din Edgbaston. Proiectul Lordului Calthorpe, unul
dintre primele de acest gen, anunţa dorinţa burgheziei de
a avea o casă particulară şi de a despărţi viaţa profesiona-
lă de viaţa familială, „mângâierile blânde şi afecţiunea
unei soţii şi a copiilor" de „grijile si tracasarea afaceri-
lor".
Transformările economice şi sociale au dus treptat la
această separare. Pe măsură ce antrepriza Cadbury se
dezvolta, diversele aspecte ale muncii nu mai erau com-
patibile cu activitatea unei femei. Manufactura se afla
deja la o anumită distanţă de casă, iar Candia nu o mai
putea supraveghea aşa cum făcuse soacra ei, care putea
să dea o mână de ajutor la magazin şi, totodată, să se
ocupe de copii. Apariţia sucursalelor impunea o divi-
ziune crescândă a muncii, folosirea mâinii de lucru mas-
culine, elaborarea unui buget, munci mai uşoare pentru
bărbaţi. John şi tatăl său participaseră la construirea unei
noi pieţe a oraşului — Market Hali -, un impozant edifi-
ciu în stil doric, care uşura distribuţia, simbol al practi-
cilor comerciale cele mai avansate din epocă, şi margi-
naliza complet femeile. Afacerile şi comerţul deveneau
tot mai mult un domeniu masculin; femeile nu se vor mai
ocupa de acum înainte decât de micile prăvălii de ali-
mente sau de vestimentaţie feminină. John şi Candia
hotărâseră să rupă legăturile dintre antrepriză şi casă, să
respingă intruziunea a tot ce înseamnă afaceri, muncă,
ucenici, vânzătoare în casa lor. Prin această alegere, ei
păreau că acceptă principiul sferelor separate.

56
Cottage şi nursery
Aşadar, vor găsi o căsuţă care va deveni casa familiei
vreme de aproape patruzeci de ani. La origine, era mai
degrabă mică, dar ei au transformat-o şi au mărit-o pe
măsură ce familia creştea şi veniturile le permiteau noi
cheltuieli. Candia îşi petrecea timpul acasă, ocupându-se
de copii, de bucătărie, de spălat şi grădină. După cum
avea să o descrie mai târziu fiica lor Măria, casa „avea
mai curând înfăţişarea unui cottage şi ar fi fost prea mică
dacă nu ar fi fost transformată în întregime; dar cum aici
te credeai la ţară, părinţii mei se hotărâră să o cumpere;
ei mai adăugară câteva încăperi şi amenajară şi o grădină
pe gustul lor (...). Mamei noastre îi plăcea nespus de mult
să se ocupe cu grădinăritul, în vreme ce tata era prins cu
afacerile în oraş, lui nemairămânându-i peste săptămână
decât prea puţin timp pentru gradină". în curând, casa va
avea o sală de jocuri, care deveni mai târziu o sală de
clasă şi o nursery la primul etaj pentru cei mici.
O asemenea casă era imaginată după o concepţie cu
totul nouă. în veacul al XVIII-lea, arhitecţii nu reuşiseră
să ajungă la o diferenţiere atât de limpede a spaţiului pe
străzile în arc de cerc, aşa-numitele crescents, sau poate
că în oraşele de pe atunci nu se simţea încă nevoia.
Camerele separate pentru copii, demarcaţia clară dintre
locul unde se gătea şi acela unde se mânca, toate acestea
erau complet noi şi se asociau ideii unui spaţiu diferit în
care bărbaţii îşi desfăşurau munca lor specifică. Apariţia
unor asemenea case a avut neîndoios o mare repercusiu-
ne asupra felului de a concepe mobilarea locuinţei,
într-un moment când se insista pe căldura căminului şi pe
confort. J. C. Loudon, arbitru al gustului burghez în
materie de arhitectură, mobilă şi amenajarea grădinilor,
spunea în cărţile sale, care aveau un succes extraordinar,
ce era aceea o nursery, cum să-ţi mobilezi salonul, ce
delicii îţi putea oferi o grădină, ce bucurii putea gusta
aici un cuplu ferit de priviri indiscrete de copaci şi tufişuri.
A concepe locuinţele numai pentru viaţa de familie
era o idee la fel de nouă ca aceea privind grădinile care
se întindeau de jur-împrejurul casei. Pieţele din veacul al
XVIII-lea aveau asigurat un spaţiu de promenadă
îngrădit cu garduri, care părea a fi suficient. Dar, pe la
mijlocul secolului al XlX-lea, grădina devenise un ele-
ment capital al vieţii burgheze. Natura îmblânzită,
mărginită de copaci şi garduri, asigura liniştea vieţii pri-

57
vate şi oferea un cadru ideal vieţii familiale. Bărbaţii se
puteau ocupa de copaci şi de viţa de vie, căci Loudon îi
convinsese că asemenea îndeletniciri nu aveau nimic
înjositor dacă vroiai să te destinzi după sarcinile grele la
care te silea viaţa oraşului. Femeile răspundeau de flori,
responsabilitate firească de altfel, dată fiind asocierea
dintre blândeţea feminină şi delicateţea parfumată a flo-
rilor. Este perioada când relaţia lingvistică dintre femei şi
flori devine din ce în ce mai strânsă. O mamă îi mai putea
învăţa pe copiii ei cum să aibă grijă de plante sau cum să
semene în micile lor grădini.

„Home" - muncă şi virtute

Casa şi grădina lui John şi Candia Cadbury ilustrează o
anume concepţie despre viaţa familială, despre îndatoririle
bărbaţilor şi ale femeilor, ca şi despre relaţiile lor cu lumea.
Viziunile Hannei More, enunţate într-o lume idealizată şi
civilizată, luaseră forma locuinţelor burgheze.
Angajamentul religios de a crea un nou mod de viaţă,
care făcea posibilă îndeplinirea constantă, de către întreaga
familie practicantă, a obligaţiilor unei vieţi spirituale, îşi
găsise concretizarea materială în separarea progresivă şi
demarcarea muncii masculine de cea feminină. în
vreme ce bărbaţii aveau din ce în ce mai multe ocazii să-
şi extindă antreprizele în sectoare tot mai diversificate şi se
defineau prin ocupaţiile lor şi prin activităţile lor publice,
femeile se îndepărtau de această lume şi îşi făceau o
profesie din maternitate şi din buna administrare a
chestiunilor menajere. Această diviziune între cele două
lumi - masculină şi feminină - avea o conotaţie
religioasă: se considera că sfera „publicului" era primej-
dioasă şi amorală. Bărbaţii care evoluau în această
atmosferă nu puteau fi salvaţi decât prin contactul regulat
cu lumea morală a căminului, în care femeile erau
purtătoarele acelor valori pure în stare să neutralizeze
tendinţele distructive din lumea afacerilor. Casa era locul
plăcerilor îmbietoare, refugiul bărbatului obosit şi
copleşit de griji, obligat să producă îndestularea materială
de care depindea căminul. Masculinitatea se întemeia pe
capacitatea bărbatului de a îndestula nevoile alor săi;
feminitatea unei soţii şi a fiicelor sale consta în
dependenţa lor. Demnitatea unui bărbat era legată de pro-
fesiunea sa; femeia pierdea orice distincţie dacă ar fi avut
58
o profesie. Pe la mijlocul veacului al XlX-lea idealul
burghez al unui soţ care se îngrijea de nevoile familiei
sale şi acela al unei soţii care se consacra căminului era
într-atât de răspândit încât recensământul general a avut
nu numai ocazia să menţioneze apariţia unei noi cate-
gorii, aceea a „femeilor de casă", ci şi să enunţe în intro-
ducerea la raportul din 1851: „Fiecare englez doreşte din
tot sufletul să fie proprietarul unei case; familia şi cămi-
nul constituie pentru el un cadru bine definit - sanctuarul
necazurilor, bucuriilor şi meditaţiilor sale".
Mulţi englezi ar fi fost foarte surprinşi să afle că
doresc „o casă a lor"; dar această revendicare făcută în
numele tuturor este îndeajuns de lămuritoare; ea ne arată
importanţa pe care o căpătase discursul burgheziei: toată
lumea îl adoptase. Acest lucru se datora în bună parte
zelului evanghelizator al adevăraţilor creştini şi al altor
fracţiuni ale burgheziei, precum utilitariştii care voiau să
reconstruiască lumea după chipul lor. Ei ar fi dorit să
convertească clasele superioare ca şi pe muncitori la
credinţele lor, şi îşi dădeau toată osteneala ca să-i
convingă. Aristocraţia şi gentry trebuiau să renunţe la
viaţa lor depravată şi leneşă; săracii trebuiau să înveţe ce
înseamnă munca. Toţi şi fiecare în parte trebuiau să
recunoască importanţa unei vieţi familiale stabile şi a
unui cămin bine organizat. Asupra acestei chestiuni,
evanghelicii de orice culoare, ca şi utilitariştii, căzuseră
de acord. Marele Jeremy Bentham însuşi era convins de
diferenţa între cele două sfere şi de capacităţile inerente
bărbaţilor şi femeilor; cât priveşte adevăratele relaţii din-
tre sexe, ele se aflau la baza teoriilor utilitariştilor
aproape în aceeaşi măsură ca pentru evanghelici. Pentru
discipolii lui Bentham, sferele separate constituiau o
situaţie de fapt mai degrabă decât o chestiune de princi-
piu moral, iar modul lor de a le considera drept „natu -
rale" reflectă influenţa teoreticienilor celor două sfere la
începutul veacului al XlX-lea.
Moralizarea săracilor
Evanghelicii şi utilitarienii au întreprins în acea vreme un
vast efort de moralizare a săracilor prin intermediul fami-
liei, în toată ţara, şcolile obişnuite, şcolile de duminică,
societăţile filantropice difuzau concepţiile burgheze
privind separarea sexelor. Predicând valorile vieţii cas-
nice elevilor de la şcolile de duminică, tinerelor de la
orfelinate sau femeilor în vârstă ori infirme, femeile din
middle class defineau propria lor „sferă relativă" şi toto-
dată locul femeilor în clasa muncitoare: slujitoare la
superiorii lor sau soţii şi mame respectabile la ele acasă,
aceasta era singura lor alternativă. Dacă o Asociaţie pen-
tru ocrotirea femeilor vârstnice şi infirme căuta să adune
fonduri în vederea sprijinirii unor femei singure şi
părăsite, imediat, organizatoarele începeau să cerceteze
în ce măsură aceste femei meritau asistenţă printr-o viaţă
dusă în umilinţă şi respectabilitate. Băieţii şi feteie
primeau o educaţie diferită, adesea non-mixtă şi orientată
după scopuri distincte. Celebrele Mechanics Institutes
(„Institute pentru muncitori"), foarte influenţate de
Bentham, erau la început rezervate cu stricteţe numai
bărbaţilor; şcoala urmărea nu numai ca tinerii să devină
mai harnici, mai raţionali, înzestraţi cu mai bune
cunoştinţe ştiinţifice, ci şi buni soţi, buni taţi. Se nădăj-
duia ca prin astfel de metode să fie educate şi viitoarele
lor soţii şi să se regenereze întreaga familie, care ar fi tre-
buit să ofere tuturor exemplul fericirii familiale.
Aceste proiecte nu puteau avea efecte miraculoase.
Dar, cum au arătat numeroşi istorici, bărbaţii şi femeile
din clasa muncitoare nu au refuzat pur şi simplu valorile
culturii dominante.
Grey, în studiul său asupra aristocraţiei muncitoare
din Edimburgh spre finele secolului al XlX-lea, arată că
între dominanţi şi subordonaţi s-a stabilit un soi de
negociere, care a dus la emergenţa unor noi concepte de
demnitate şi respectabilitate, influenţate desigur de
burghezie, dar întotdeauna guvernate de încrederea în
acţiunea sindicală, spre exemplu, şi de un înalt orgoliu de
clasă. De asemenea, Vincent, în studiul său cu privire la
„modul de a şti cum să te faci util", în autobiografii ale
muncitorilor, semnalează că exista o demarcaţie clară
între conceptele muncitoreşti, care aveau un conţinut de
clasă specific, şi semnificaţiile burgheze.
Acelaşi lucru s-ar putea susţine şi despre sferele mas-
culină şi feminină. Clasa muncitoare nu reuşise la acel
moment să-şi asume în întregime reprezentarea burgheză
a modului de viaţă ideal, dar a integrat anumite aspecte
ale discursului religios sau laic care păreau rezonabile şi
răspundeau anumitor nevoi.
Să luăm, de pildă, cazul caracteristic al alcoolismului.
Unii muncitori se declară - la un moment dat - apostolii

60
respectabilităţii burgheze. Ei voiau să se perfecţioneze,
să se instruiască, să se ridice la înălţimea superiorilor lor.
Mişcarea în favoarea sobrietăţii absolute se născuse la cei
care aveau o conştiinţă de clasă, apropiaţi îndeosebi de
mişcarea chartistă. Dar credinţa în progresul posibil al
fiecăruia ducea adesea la adoptarea modelelor culturale
burgheze. Argumentele împotriva băuturii făceau ample
referinţe la cămin şi familie, cea mai gravă dintre
consecinţele alcoolismului fiind distrugerea familiei
muncitoare şi depravarea ei. într-o serie de planşe bine-
cunoscute, intitulată Butelca, concepută de celebrul gra-
vor Cruikshank, se poate vedea mai întâi o familie de
muncitori modestă şi respectabilă luând masa într-o
cameră simplă, dar curată şi confortabilă. Este modelul
familiei fericite: hainele sunt cârpite cu grijă, copiii se
joacă, focul arde în vatră, zăvorul este tras, garanţie a
faptului că acel cămin va rămâne un loc de refugiu şi
siguranţă. Apoi, bărbatul oferă un pahar femeii sale, şi
scenă după scenă, Cruiskshank ne dezvăluie înspăimân-
tătoarea dezagregare a căminului şi a familiei, care se
sfârşeşte cu nebunia bărbatului, omorându-şi soţia cu o
sticlă, şi cu moartea ultimului copil; ceilalţi doi devenise-
ră, între timp, fata prostituată şi băiatul peşte. Apostolii
temperanţei foloseau cu dragă inimă acest clişeu care
punea în evidenţă căminul nefericit al beţivului şi viaţa
familială idilică a muncitorului cumpătat.
Asemenea reprezentări nu lăsau să se subînţeleagă
numai adoptarea idealului burgez al vieţii de familie;
muncitorii aveau, desigur, o noţiune proprie cu privire la
repartizarea rolurilor şi, chiar dacă această noţiune era
influenţată de idealul dominant, ea îşi păstra originali-
tatea. John Smith, militant pentru temperanţă din
Birmingham, afirma: „Fericirea la gura sobei ţine de
cumpătare şi mai ştim că femeia este cea mai străluci-
toare podoabă a acestui cămin. Aproape toată bunăstarea
vieţii noastre depinde de rudele noastre sau de prietenele
noastre, din copilărie şi până la vârsta adultă sau la
bătrâneţe".

Elogiul gospodinei: Francis Place

Pentru muncitor, plăcerile şi frumuseţea vieţii aveau o

singură origine: femeile din anturajul său. Dar aceste
femei trebuiau să aibă alte calităţi, deosebite de ale suro-

61
rilor burgheze. Societatea le cerea, de pildă, să fie bune
„stăpâne ale casei". Soţiile şi mamele din clasa munci-
toare trebuiau înainte de toate să fie bune gospodine şi să
posede calităţi practice.
Doi mari gânditori şi teoreticieni politici, Francis
Place şi William Cobbett, au ilustrat această interpretare
a vieţii domestice de către clasa muncitoare.
Francis Place, născut în 1777, a fost ucenic într-o între-
prindere de pantaloni de piele; mai târziu, a devenit un
croitor foarte prosper. Toată viaţa a trăit la Londra şi s-a
angajat trup şi suflet în mişcarea radicală a sfârşitului de
secol XVIII, în speţă ca secretar la London Corresponding
Society, a avut, de asemenea, un rol important în reforma
sindicală din 1820. Va deveni, apoi, un fervent discipol al
lui Jeremy Bentham; după ce se va retrage din comerţ,
posesor acum al unei averi deloc neglijabile, îşi va con-
sacra întreaga viaţă reformelor. Pe vremea tinereţii sale,
cunoscuse adevărata sărăcie, împărtăşind aceeaşi viaţă cu
micii meseriaşi. După opinia sa, femeia juca în acea epocă
rolul care i se cerea; marele său principiu, de pildă, era ca
femeia să-şi ajute bărbatul ori de câte ori este nevoie.
Considera, de asemenea, mai mult decât necesară o schim-
bare profundă a moravurilor şi a moralităţii clasei munci-
toare; în autobiografia sa, vorbea cu plăcere, dând amă-
nunte, despre ameliorările intervenite în deprinderile şi
viaţa săracilor. Astfel, îi plăcea să povestească despre
dispariţia jocurilor de stradă din vremea copilăriei sale,
jocuri în care ispita sexualităţii era limpede exprimată; nu
înceta să condamne obiceiul muncitorilor de a trage la
măsea, ceea ce-i făcea să-şi neglijeze familia. Tatăl său îi
putea sluji ca exemplu în această privinţă.
Cu mult înainte ca recensământul general să fi făcut
vreo aluzie, Place estimase că fiecare ar trebui să-şi do-
rească o „casă a sa". „Nimic, gândea el, nu duce mai
sigur la degradarea relaţiilor dintre soţi şi a opiniei pe
care o au unul despre celălalt şi despre ei înşişi din toate
punctele de vedere, dar mai ales despre femeie, decât
obligaţia de a mânca şi a bea, a găti, a spăla, a cârpi şi a
îndeplini toate treburile gospodăriei în aceeaşi cameră în
care soţul munceşte şi în care se doarme". Fusese în cul-
mea fericirii când familia sa se mutase într-o nouă
locuinţă, care avea şi o cămăruţă în spate unde el putea să
lucreze: „Asta îi permise soţiei mele să păstreze o cameră
curată şi în general nu ne aduse decât avantaje pentru
viaţa noastră în comun. Ea nu mai era obligată sa se

62
ocupe de copil în prezenţa mea. Nu trebuia să mai asist la
aprinderea focului, la spălatul vaselor şi la maturatul
camerei, la spălatul rufelor şi la călcatui lor, şi nici la
pregătirea mesei".
In tinereţe, obligat de tatăl său, Place lucrase ca
ucenic, în vreme ce soţia sa muncea ca slujnică fără nici
o calificare. Când a reuşit să-şi găsească de lucru, a putut
să câştige mult mai mult decât ea ar fi fost în stare să
aducă vreodată; dar ea îl ajuta totuşi la finisarea pan-
talonilor, fără să neglijeze gospodăria şi copiii. Interesul
pe care 1-a avut toată viaţa pentru instruirea sa 1-a împins
să citească, să mediteze, să scrie. Pe măsură ce veniturile
sale creşteau, a putut să-şi cumpere cărţi şi să întâlnească
intelectuali cunoscuţi, chiar dacă distanţa socială nu a
fost niciodată abolită. Bentham şi Mill l-au încurajat să-şi
scrie autobiografia ca să demonstreze cum un muncitor,
provenit dintr-un mediu foarte defavorizat, putea să se
ridice până la prosperitate şi înţelepciune.
Evoluţia soţiei sale a fost diferită de a sa. Ea a învăţat
să fie o excelentă croitoreasă şi modistă, capabilă „să sur-
prindă de la prima vedere liniile caracteristice ale unei
mode şi să le adapteze cum i se părea de cuviinţă". După
cum spunea şi soţul ei, ea a rămas o femeie simplă, feri-
cită că era considerată o bună stăpână a casei, o bună
soţie şi o bună mamă, de altfel ea nici nu aspira să aibă o
altă condiţie. în vreme ce schimbările atât de lăudate de
Place ofereau bărbaţilor noi posibilităţi, îi încurajau să
nădăjduiască în dobândirea rapidă a unei minime
pregătiri, suficiente pentru un trai cumpătat, cu speranţa
să-şi abandoneze moravurile descompuse şi să devină
respectabili, pentru femei singura ambiţie trebuia să fie
aceea de a deveni o bună soţie si o bună mamă.
William Cobbett şi „Cottage Economy"

William Cobbett, scriitor şi jurnalist care - după opinia

lui E. P. Thompson - a avut cea mai mare influenţă
asupra radicalismului începutului de secol XIX, expune
un ansamblu de sentimente similar asupra chestiunii
sferelor masculină şi feminină. Thompson avansează
ideea potrivit căreia Cobbett a creat cultura radicală a
anilor 1820 „nu atât pentru că el ar fi propus cele mai
bune idei, ci pentru că a găsit tonul, stilul, argumentele
care îi puteau aduce pe ţesător, pe învăţător, pe dulgherul
de pe şantierele navale la acelaşi discurs. în ciuda
diversităţii doleanţelor şi influenţelor, el a reuşit să deter-
mine un consens radical". Dar consensul radical al lui
Cobbett plasa fără ezitare femeia în sfera domestică. El
era un adept necondiţionat al vieţii familiale şi al
căminelor solide şi temeinice, pe care le lua drept model.
Familiile fericite, spunea Cobbett, constituie baza unei
veritabile societăţi. Scriind Cottage Economy (tratat de
economie domestică rurală), Cobbett spera să contribuie
la renaşterea activităţilor domestice şi familiale; el avea
viziunea unui trecut idealizat care impunea întoarcerea la
ideile vechi, după părerea lui încă vii şi proaspete; în
tratatul său el oferea o nouă versiune a vechilor structuri
patriarhale, ca şi cum dintotdeauna ar fi fost astfel.
Cottage Economy dădea sfaturi pentru brasajul berii la
domiciliu, nu numai pentru că în felul acesta berea reve-
nea la un preţ mai scăzut, ci mai ales pentru că brasajul
în propria gospodărie îi încuraja pe bărbaţi să-şi petreacă
serile mai degrabă în familie decât la cârciumă. O femeie
care nu ştia să coacă pâine era - după Cobbett - „nedem-
nă de încredere", „o povară pentru comunitate". De aceea
îi asigura pe părinţi că metoda cea mai bună pentru a-şi
mărita fetele este să le convingă să devină „îndemânatice,
destoinice şi active în treburile indispensabile dintr-o
gospodărie". „Gropiţele şi obrajii rumeni" nu erau de
ajuns; pentru a fi considerată „o persoană demnă de
respect", o femeie trebuia să mai ştie cum se fac berea şi
pâinea, cum să smântânească laptele şi să frece untul. Ce
altă scenă l-ar fi putut impresiona mai mult pe
Atotputernicul decât aceea a „truditorului care se
întoarce acasă de la muncă, într-o zi geroasă de iarnă, şi
se aşază la masă alături de soţia şi copiii săi, lângă focul
care duduie în sobă, în vreme ce vântul suflă prin horn şi
ploaia trosneşte pe acoperiş?".
Cobbett avea un dispreţ profund pentru ceea ce con-
sidera el a fi noile idei pernicioase asupra feminităţii, pe
care o anume burghezie le sprijinea. Detesta pretenţiile
acelor soţii de fermieri care transformau camera din faţă
în salon, aşezau acolo un pian şi îşi învăţau odraslele să
facă o mie de graţii şi mutre. El cerea ca soţia fermieru-
lui să se întoarcă la lăptărie, să aibă grijă de lucrătorii
pământului şi să le gătească aşa cum se cuvine. Dar el nu
cerea doar o simplă revenire la trecut, deoarece, acum, se
cuvenea ca muncitorii să dobândească noi drepturi. Ei
trebuiau să pretindă un salariu corect, care să asigure un

64
trai nu neapărat în lux, dar decent şi cinstit pentru soţiile
şi copiii lor; trebuiau să aibă dreptul de a gândi liber, li-
bertatea de a citi ce vor şi de a spune ce gândesc. Şi, mai
ales, trebuiau să aibă dreptul la vot, căci alegerea
reprezentanţilor poporului nu trebuia să se întemeieze pe
proprietate, ci pe munca onorabilă şi competentă. în cali-
tate de capi de familie, bărbaţii trebuiau să primească
întreaga supunere şi ascultare din partea soţiilor şi a copi-
ilor lor; totodată, erau obligaţi să-i apere pe cei care
depindeau de ei atât din punct de vedere politic, cât şi
juridic. Soţii trebuiau să răspundă de soţiile lor, căci
-credea Cobbett - „prin însăşi natura sexului lor,
exercitarea acestui drept devine incompatibilă cu armo-
nia şi fericirea societăţii". Acceptarea pasivităţii şi
docilităţii femeii, convingerea că a fi „gospodină" este o
stare „firească" pentru ea, diviziunea dintre sexe fiind
singura bază posibilă a armoniei sociale, pe scurt, această

l
acceptare fundamentală a teoriei sferelor separate, care
vine din profunzimile unei culturi muncitoare radicale,
arată până la ce punct asemenea afirmaţii reflectau ideile
unei anume părţi a clasei muncitoare.

i
Salariul familial şi stăpâna casei
Se poate constata o anumită convergenţă dintre ideile
evanghelicilor şi cele ale unor medii ale clasei munci-
toare în dezvoltarea unei politici de stat referitoare la
munca femeilor în decursul anilor 1840. între 1830 şi
1840, bărbaţii au fost recunoscuţi drept cetăţeni respon-
sabili, în vreme ce femeile erau în masă reduse la tăcere.
Ideea apărată pe atunci, şi pe care o împărtăşeau Place şi
Cobbett, era că bărbatul trebuie să câştige un „salariu
familial", o sumă suficient de mare încât să-i permită
întreţinerea întregii sale familii. Idealul unui salariu mas-
culin unic, ca şi idealul dependenţei feminine, era bine
stabilit în mediile burgheze, dar avea să găsească ecou şi
în rândurile clasei muncitoare. Astfel că revendicările
salariale în rândul unor sindicate de muncitori calificaţi
anunţă ideea de „salariu familial". Totuşi, nu trebuie să
vedem aici o acceptare fără rezervă a ideilor burgheze, ci
poate mai curând o adaptare şi o reformă a unui ideal
specific de clasă.
La începutul anilor 1840, ca să nu luăm decât un
exemplu, temerile burgheziei cu privire la angajarea

65
femeilor în meserii incompatibile cu natura lor s-au
exprimat în legătură cu munca lor în mină. Era deja bine
stabilit că acea parte din burghezie care muncea ca să
câştige bani nu era feminină. In cazul muncii prestate de
săraci, normele erau puţin diferite. Femeile puteau avea
o meserie dacă aceasta reprezenta prelungirea rolului lor
„natural" de femeie. Nu era câtuşi de puţin deplasat ca
slujnicele să se ocupe de curăţenie, să gătească şi să se
îngrijească de copii. Meseriile de croitoreasă sau de
modistă erau, şi ele, convenabile, ca şi funcţiile din sec-
torul alimentar. Dar unele meserii exercitate de femei
erau considerate ca fiind complet incompatibile cu natura
lor, mai ales dacă asemenea meserii se desfăşurau într-un
mediu mixt. Faptul că o femeie putea munci sub pământ
constituia negarea cea mai categorică a concepţiei despre
feminitate, profesată de evanghelici. Comisia numită
pentru a efectua o anchetă asupra muncii copiilor în mine
a fost consternată şi îngrozită constatând condiţiile de
muncă ale femeilor. Mai mult, acestea munceau aproape
dezbrăcate alături de bărbaţi. Era un afront adus moralei
publice; o asemenea situaţie ameninţa să ducă la
prăbuşirea familiei muncitoreşti. Imediat se şi lansă o
campanie inspirată de către evanghelici prin care se cerea
interzicerea ca femeile să mai muncească în puţurile de
mină.
Minerii au fost de acord cu interdicţia, dar nu pentru
motivele invocate de burghezie. Cum bine a demonstrat
John, ei nu acceptau judecata reprezentanţilor ca
Tremenheere, de pildă, pentru care o asemenea inter-
dicţie însemna „primul pas către ridicarea nivelului
deprinderilor domestice şi garanţia unui cămin
respectabil". Ei refuzau ca burghezia să le dicteze felul
de a trăi şi modul de a-şi organiza viaţa familială.
Muncitorii aveau dreptul să-şi exercite propriul control
asupra familiei. Ei cereau îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă ale soţiilor şi fetelor lor, remarcând totodată că nu
numai nevestele proprietarilor de mine puteau rămâne
acasă, ci şi nevestele lor ar avea dreptul să facă acest
lucru. Şi ele deci aveau dreptul la o viaţă decentă. Iar cei
care continuau să le exploateze în mod ilegal ar fi trebuit
să cunoască rigorile legii. Dar minerii aveau şi un alt
motiv pentru care erau de acord cu suprimarea lucrărilor
executate de femei. Asociaţia minerilor din Marea
Britanie şi din Irlanda se constituise în 1842, cu trei zile
mai înainte ca femeile în vârstă de mai puţin de opt-

66
sprezece ani să fie constrânse să părăsească puţurile din
mină. După cum declara şi Miner 's Advocate ,încă de la
început sindicatul se opusese cu fermitate folosirii
femeilor în mină. Munca femeilor era considerată o
ameninţare pentru acest sector, prezenţa lor ducând la
menţinerea unui nivel scăzut de salarizare. Minerii aveau
motivele lor bine întemeiate să susţină, în mod ideal, că
locul femeilor este acasă, la treburile gospodăriei, ei fiind
gata să se îngrijească de nevoile nevestelor lor. Acestea,
aflându-se în imposibilitatea de a se exprima public, erau
înfrânte de la început. Ele îşi detestau condiţiile de lucru,
dar aveau nevoie de bani. însă vocea lor nu a fost ascul-
tată şi, după încheierea uneia din marile dezbateri ale
anilor 1840, bărbaţii au fost definitiv recunoscuţi ca sin-
gurii în drept să aibă un loc de muncă, iar femeilor li s-a
recunoscut de către stat, burghezia filantropă şi muncitori
dreptul de a fi soţii şi mame.

Despre aristocraţie: o nouă „privacy"

în 1820, George al IV-lea învăţase din propria experienţă
că puternica burghezie engleză era profund legată de
fidelitatea conjugală şi de valorile domestice. Dar ce se
întâmpla cu aristocraţia şi cu gentrfl Ideea, predominantă
în mediile burgheze, a diferenţei dintre sexe ajunsese oare
şi în straturile de sus ale societăţii? Stone şi Trumbach afir-
mă că în veacul al XVIII-lea a avut loc o adevărată răs-
turnare a ideilor aristocraţiei rurale cu privire la viaţa pri-
vată; iar Stone crede chiar că aceste idei au fost inspirate
de elita burgheziei comerciante şi financiare. Reviste pre-
cum The Spectator făcea elogiul unei noi forme de
distincţie care era tot mai mult asociată cu noile demarcaţii
ale rolurilor cuvenite fiecărui sex. Aceste discursuri au fost
reluate, revăzute şi remaniate de către evanghelici. Puterea
crescândă a claselor de mijloc în economie, politică şi
viaţa socială la începutul secolului al XlX-lea a avut şi o
altă repercusiune: aristocaţia şi gentrysn adoptat unele din
modurile de comportament şi de gândire care la origine
aparţineau fermierilor, manufacturierilor şi comercianţilor.
După cum spune şi Davidoff, „aceste modele de conduită,
specific burgheze, s-au grefat pe codul onoarei recunoscut
de aristocraţie şi gentry, şi au generat un concept mai
amplu de «burghezie»".

67
 Sau, după cum sugerează Mark Girouard, către
mijlocul secolului a avut loc o reevaluare, în urma căreia
s-a operat o interferare de interese între clasele superioare
şi înalta burghezie, distanţa socială care le separa redu-
cându-se simţitor: „Clasele superioare şi-au reexaminat
imaginea pentru a o face mai acceptabilă de către morala
burgheză. Ele au devenit astfel - în mod sincer sau cel
puţin de ochii lumii - mai serioase, mai religioase, mai
preocupate de viaţa lor familială, mai responsabile".
Criticile burgheze aduse corupţiei aristocratice au cul-
minat între 1820 şi 1840; apoi s-au linişit treptat când
aristocraţia şi gentry s-au apropiat mai mult de valorile
domestice, întemeind ceea ce Girouard numeşte „căminul
moral", centrat pe o familie fericită şi protejată, în care se
practicau rugăciunea în comun, slujba duminicală şi o
viaţă de zi cu zi bine organizată. Femeile, excluse de la
orice participare la afaceri sau la viaţa publică, domneau
asupa „privatului" prin sistemul etichetei, al regulilor
„societăţii" şi al regulilor de „sezon". Ele conduceau „soci-
etatea" şi erau chiar paznicele ei: ele hotărau cine putea fi
admis în interiorul ei şi cine trebuia exclus. Principiul se
baza pe o reţea de relaţii: nu putea fi primit cineva decât
dacă era cunoscut şi recomandat personal. Viaţa socială
deveni mai selectivă, mai privată, având drept scenă case-
le bogate; acolo nu pătrundeau decât cei care erau
cunoscuţi. Familia şi apropiaţii ei jucau un rol decisiv în
această sferă a interacţiunilor sociale, în care nimeni nu era
admis decât prin relaţii. Refugiile private ale burgheziei,
care adăposteau femeile şi copiii, în care bărbaţii veneau să
se odihnească pentru a putea să înfrunte din nou exigenţele
lumii afacerilor, aveau o funcţie oarecum diferită în uni-
versul exclusiv al „societăţii".
Preocuparea aristocraţiei şi aşa-numitei gentry pentru
o mai mare intimitate şi o mai profundă izolare se mani-
festă în construirea şi transformarea locuinţelor. în vilele
burgheze, servitorii erau repartizaţi la ultimul etaj: într-o
casă de ţară, exista posibilitatea ca ei să nu fie văzuţi deloc
prin preajmă; circulau pe scara de serviciu. Treptat, a cres-
cut exigenţa faţă de etajele rezervate servitorilor; nici nu
mai putea fi vorba de vreun caracter mixt; fiecare cameră
trebuia să aibă doar unul sau cel mult doi ocupanţi. Copiii
îşi aveau camera lor, lângă aceea a părinţilor. Peste tot
întâlneai nurseries, ca la Loudon. Multe case aveau o
aripă rezervată familiei, cu camera părinţilor, o nursery şi
un salon. Camerele pentru celibatari dădeau în general

68
către un culoar diferit de cel folosit de doamne, şi uneori
chiar într-o aripă separată. Au fost amenajate fumoare
strict rezervate domnilor şi mici saloane, mai ales pentru
doamne. întreaga casă era împărţită în spaţii rezervate
bărbaţilor şi femeilor; marea intrare juca rolul de loc de
întâlnire în interior, în vreme ce grădina oferea şi aici un
sit ideal unde ambele sexe se puteau întâlni într-o perfectă
armonie. Modestele aspiraţii ale locuitorilor vilelelor
din Egdbaston se transformaseră către 1830 în visuri
gotice pentru proprietarii agricoli.
„Sweet home": casa bijutierului

în 1820, anul când i s-a luat apărarea reginei Carolina,

James Luckcock, un bijutier din Birmingham care
reuşise să-şi pună deoparte „ceva bani" ca să se poată
retrage din comerţ pe la cincizeci şi nouă de ani, se
instala cu soţia, fiul şi una din fiice într-o căsuţă din
Edgbaston pe care o construise în baza unui contract cu
Lord Calthorpe. Aici şi-a înălţat el casa viselor sale. O
dorea „primitoare şi confortabilă", „modestă ca investiţie
şi ca proporţii". Pentru aceasta, va împărţi terenul în două
loturi şi va închiria prima casă, ceea ce îi va asigura un
venit suficient. Pe celălalt lot, se înalţă casa lui, unde
avea „tot ceea ce inima (sa) putea să-şi dorească. (El
însuşi) concepuse casa şi grădina, aşezarea era pitoreas-
că, adăpostită şi încântătoare, pe o pantă care dădea spre
vest; solul era adânc şi fertil; şi tot ce planta creştea fru-
mos, aproape de perfecţiune". în grădină, plantă castani
de India şi scoruşi, deoarece „întotdeauna se gândise că
marii copaci maiestuoşi erau o latură esenţială pentru
caracterul unei locuinţe respectabile de ţară". Şi, pe lângă
legume, a mai ales şi flori, „umila ciuboţica-cucului şi
simpla degeţică, modestul ghiocel, crinul pur şi elegant,
somptuosul bujor". Şi prin aceste alegeri, rămânea cre-
dincios radicalismului său: la acea vreme, anumite flori
precum garoafele erau cumpărate numai de meseriaşi, iar
altele ca daliile erau considerate ca fiind mai distinse şi
de aceea aveau şi un preţ mai ridicat. în grădină, a aşezat
urne care erau împodobite cu inscripţii despre armonia
domestică. La marginea grădinii, canalul era cu grijă
ascuns de un gard, aşa încât putea cu uşurinţă să fie luat
drept un pârâiaş. La Lime Grove, cum îşi botezase casa,
James Luckcock a atins „culmea fericirii", „bucuros că se

69
 afla departe de lume şi de toate iluziile ei înşelătoare,

aducătoare de dezamăgiri ( ...), copleşit că tocmai el pose-

i da un mic paradis". Aici şi-a petrecut viaţa, ocupându-se
cu grădinăritul, scriind cărţi, primindu-şi prietenii, orga-
nizând ridicarea unei noi şcoli de duminică pentru uni-
tarienii din Birmingham, asistând la întruniri pioase si
jucându-şi rolul de om public. Poet amator plin de entu-
ziasm, s-a îmbolnăvit grav şi teama de moarte i-a dat târ-
coaie. A fost totuşi destul de îndrăzneţ, scriind un poem
despre el pentru soţia lui. împrumutase identitatea soţiei
sale doar ca să facă inventarul virtuţilor pe care soţul ei le
posedase şi care, acum când el nu mai era, îi lipseau, după
cum ne mărturisesc aceste versuri:
Who ârst inspir"d my vigin Cine-a ştiut cel dintâi
breast, să-nfioare
With Tumults not to be Inima curată
express 'd, a unei fecioare
Andgave to life unwonted Şi vieţii mele stinse să-i
zest? aprindă- un soare!
My husband. Omul meu.
Who told me that his gains Cine mi-a zis: „Cât de puţin

were small aş câştiga

But that whatever might Şi-orice
beM mi s-ar întâmpla,
To me he 'd gladly yield them Agoniseala-mi toată-i
all? doar a ta.
My husband. Omul meu.

Who shunn 'd the giddy Cine-a lăsat în urmă viaţă

% town 's tuimoil de plăceri

To share with me the Trudind din greu, alături
garden 's toii, parc-a fost totul ieri!
Andjoy whith labour Pentru grădina noastră
rsconcile? cu varză şi cu meri?
My husband. 1 Omul meu.
li Whose arduous stmggles Cine în luptă nu s-a lăsat

long maintain 'd învins

Adversity's coldhand
restrain 'd
And competence at length
1 attain 'd?
My husband.
Şi braţul duşmănos îndată
1-a respins
Să-şi apere sudoarea şi
cinstea lui de ins?
Omul meu.

70
 Puţini bărbaţi au ajuns până acolo încât să-şi ridice sin-
guri osanale în numele soţiei lor! Totuşi, viaţa şi visurile
lui Luckcock trezeau un ecou profund în nenumărate
inimi. Pe la mijlocul veacului al XlX-lea, în imaginaţia
engleză, casa era cu adevărat locul desfătărilor şi al liniştii,
deşi diferit percepută de către bărbaţi şi de către femei.
Bărbaţii aveau libertatea să împletească grijile, temerile şi
satisfacţiile profunde ale vieţii publice cu farmecul ascuns
al căminului. Pentru femei, o asemenea dualitate exista
rareori; ele nu aveau dreptul la altceva decât la spaţiul
căminului, cadrul „firesc" al feminităţii lor.
Michelle Perrot
Anne Martin-Fugier

2 ACTORII
Principal teatru al vieţii particulare, familia a adus pe
scenă - de-a lungul veacului al XlX-lea - personaje şi
roluri, practici şi rituri, intrigi şi conflicte. Mână nevăzută
a societăţii civile, ea este totodată cuib şi nod.
Triumfătoare în doctrine şi discursuri, familia, pe
care cu toţii - de la conservatori la liberali, ba chiar la
anarhişti — o celebrează ca pe celula ordinii vii, este, de
fapt, mult mai haotică şi mai plină de contraste. Familia
nucleară abia se întrezăreşte printre sistemele de înrudire
mai întinse şi persistente, multiforme, după oraşe şi sate,
regiuni şi tradiţii, medii sociale şi culturale.
Totalitară, ea înţelege să atribuie anumite finalităţi
membrilor ei. Dar aceştia, deseori şi tot mai frecvent, se
revoltă. De unde şi apariţia între generaţii, între sexe,
între indivizi hotărâţi să-şi aleagă destinul, a tensiunilor
care îi întreţin secretele sau a dramelor care o fac să
explodeze. Cu atât mai mult cu cât ea recurge tot mai des
la justiţie ca arbitru al certurilor din intimitate, fiind
nevoită astfel să se supună, în mod insidios, controlului
extern.
Familia, săracă de cele mai multe ori, este de aseme-
nea ameninţată în autonomia sa de intervenţia crescândă
a statului, care, neputând întotdeauna să acţioneze prin
ea, i se substituie, de pildă pentru gestionarea copilului,
fiinţa socială şi capitalul cel mai preţios.
Familia nu epuizează, fără îndoială, toate
virtualităţile vieţii particulare, care cunoaşte multe alte
forme şi alte scene. Ea tinde totuşi, în secolul al XlX-lea
— pentru raţiuni, în parte politice —. să absoarbă toate
funcţiunile, inclusiv sexualitatea al cărei „cristal" (M.

74
Foucault) este să definească regulile şi normele.
Instituţiile şi indivizii celibatari - închisori şi internate,
cazărmi şi mănăstiri, vagabonzi şi dandy, habotnice şi
amazoane, boemi şi derbedei — sunt adesea constrânşi să
se definească prin raportare la ea sau în limitele ei. Ea
este centrul, iar ei formează periferia.
M. P.

1
FAMILIA TRIUMFĂTOARE
de MICHELLE PERROT

Revoluţia franceză încercase să răstoarne frontiera dintre

„public" şi „privat", să construiască un om nou, să
remodeleze cotidianul printr-o nouă organizare a
spaţiului, a timpului şi a memoriei. Dar acest proiect
grandios eşuase în faţa rezistenţei oamenilor.
„Moravurile" se dovediseră mai puternice decât legea.
Această experienţă i-a marcat foarte mult pe gândi-
torii contemporani. Pentru Benjamin Constant, George
Sand sau Edgar Quinet a fost un subiect recurent de
reflecţie. Cât de mult şi în ce privinţe le-a răvăşit
Revoluţia - sau nu - propria lor viaţă şi pe aceea a
concetăţenilor lor? George Sand arată cum ţăranii din
Berry rezistă la moda „tutuirii" generalizate pe care ar fi
vrut să o impună şi „miciilor domni de la oraş" această
nouă burghezie atât de mândră că putea să-şi tutuiască
bunica, numita aici Madam Dupin. Benjamin Constant
subliniază forţa reticenţei: „Am auzit în acel timp cuvân-
tările cele mai însufleţite; am văzut demonstraţiile cele
mai energice; am fost martorul celor mai solemne
jurăminte; totul însă era de ochii lumii, inutil, căci
naţiunea se preta la asemenea lucruri ca la nişte cere-
monii pentru a evita stările conflictuale, iar apoi fiecare
se întoarcea la casa lui, fără să se creadă sau să se simtă
mai angajat ca înainte".
Tocmai de aceea raporturile dintre „public" şi „pri-
vat" se află în centrul tuturor teoriilor politice
revoluţionare. Definirea relaţiilor dintre stat şi societatea
civilă, dintre colectiv şi individual devine o problemă
majoră. în vreme ce pasivitatea, idealul „mâinii invizi-
bile" prevalează într-o gândire economică ce nu progre-

76
sează, ci trăieşte din strălucita moştenire a veacului al
XVIII-lea, gândirea politică se arată preocupată să deli-
miteze frontierele şi să organizeze „interesele private".
Noutatea constă fără îndoială în importanţa acordată
familiei - celula de bază. Viaţa domestică (le domes-
tique) este o instanţă de reglare fundamentală: ea joacă
rolul zeului ascuns.
Această reflecţie este fundamental europeană.
Catherine Hali a arătat că modul de a gândi „domestici-
tatea", cu referire clară la segmentul social al servitoru-
lui, este construit similar şi paralel în Marea Britanie, la
începutul secolului al XlX-lea, de către evanghelici şi
utilitarieni. Panoptismul lui Bentham, pentru societatea
civilă, se întemeiază pe privirea suverană a tatălui de
familie, stăpân după Dumnezeu sau după Raţiune.

Hegel: familia, fundamentul societăţii civile

Hegel este poate filosoful care a împins cel mai departe
îmbinarea dintre „public" şi „privat". în Principiile
filosofiei dreptului (1821) el analizează raporturile dintre
cele trei instanţe fundamentale: individul, societatea
civilă, statul. Individul este fundamentul dreptului, care
nu poate fi decât personal. Corpul defineşte eul căruia
proprietatea individuală îi este necesară pentru a se
obiectiva; suicidul este ultimul însemn al suveranităţii
eului, după cum greşeala este semnul responsabilităţii
acestuia. Dar individul este subordonat familiei, care —
împreună cu corporaţiile - este unul din „cercurile"
esenţiale ale societăţii civile. Fără ea, statul n-ar fi în con-
tact decât cu nişte „colectivităţi neorganice", cu mulţimi,
propice despotismului.
Familia este garantul moralităţii naturale. Ea se înte-
meiază pe căsătoria monogamă, stabilită prin
consimţământ mutual; pasiunile sunt în acest context
ocazionale, şi chiar primejdioase; cea mai bună căsătorie
este căsătoria „aranjată" urmată de afecţiune, nu invers.
Familia este o construcţie rezonabilă şi voluntară, legată
prin puternice relaţii spirituale - memoria, de pildă - şi
materiale. Patrimoniul este o necesitate economică şi,
totodată, o afirmaţie simbolică. Familia, „obiect de
pietate pentru membrii ei", este o fiinţă morală: „O unică
persoană, ai cărei membri sunt doar simple accidente".
Capul familiei este tatăl, la a cărui moarte doar familia se

77
descompune, eliberându-i pe moştenitori. Familia este
întregul superior părţilor, care sunt nevoite să i se
supună; ea este, în societatea veacului al XlX-lea, un
grup „holist", după cum 1-a definit Louis Dumont.
Diviziunea sexuală a rolurilor se sprijină pe „caracterele
lor naturale", după o dublă opoziţie pasiv/activ, interi-
or/exterior care guvernează tot secolul. „Bărbatul îşi
trăieşte viaţa substanţial-reală în stat, în ştiinţă; şi, de
asemenea, prin lupta corp la corp şi munca îndârjită cu
lumea exterioară şi cu sine însuşi". „Femeia îşi găseşte
propriul destin substanţial în moralitatea obiectivă a
familiei, ale cărei dispoziţii morale sunt exprimate prin
pietatea familială". Copiii sunt totodată membri ai fami-
liei şi indivizi în sine. Liberi, ei trebuie să fie educaţi, fără
a se abuza de prea multe jocuri care să le stimuleze sen-
timentul individualităţii. Majoritatea lor le permite să-şi
constituie o familie, „fiii ca şefi de familie şi fetele ca
soţii". Dar numai moartea tatălui le dă posibilitatea să
acceadă la acest nou statut. Libertatea de a testa este li-
mitată de dreptul familial. Hegel critică violent în această
privinţă arbitrariul dreptului roman; el respinge dreptul
primului născut sau excluderea fetelor. Ceea ce contează
în opinia sa nu este filiaţia, descendenţa, impregnată de
feudalism, ci familia, piatră unghiulară a societăţii mo-
deme. Cercurile de „persoane concrete independente",
miriadele, „multitudinile de familii" formează societatea
civilă, care nu este altceva decât „adunarea
colectivităţilor familiale dispersate".

Casa lui Kant

Dacă Hegel gândeşte îmbinarea macrosocială a „publicu-
lui" cu „privatul", Kant s-a aplecat îndelung asupra
micro-spaţiului domestic, transcris în mod poetic de
Bernard Edelman. Dreptul domestic este triumful
raţiunii; el înrădăcinează şi disciplinează abolind orice
voinţă de fugă. Este vorba tocmai de „acest drept al lumii
de aici şi al păstrării tradiţiei, care va stinge în inimi
chemarea depărtării şi a pădurilor barbare". Casa este
fundamentul moralei şi al ordinii sociale. Ea este inima
„privatului", dar a unui „privat" supus tatălui, singurul în
stare să domesticească instinctele, să îmblânzească
femeia. Căci războiul casnic rămâne la fel de amenin-

78
ţâtor. „Femeia poate deveni un vandal; copilul, contami-
nat de mama sa, o fiinţă fără vlagă sau răzbunătoare, iar
servitorul îşi poate regăsi libertatea". Centru al casei,

I
femeia ambiguă este şi aceea care o ameninţă. „Este de
ajuns ca ea să poată scăpa pentru a deveni de îndată o
fiinţă rebelă şi revoluţionară". De unde şi contradicţia,
bine surprinsă de Kant, a statutului său juridic: ca indi-
vid, femeia aparţine dreptului personal; ca membră a
familiei, este supusă dreptului conjugal, de esenţă
monarhică. întotdeauna, femeia „însetată" se opune
femeii „îmblânzite".
Familia liberală

Gândirea franceză asupra familiei este deosebit de com-

plexă şi bine reprezentată în secolul al XlX-lea, fapt
explicabil prin acuitatea problemelor legate de re-
construcţia politică, juridică şi socială postrevoluţionară.
Trei mari poli de reflecţie: frontierele dintre „public" şi
„privat", şi noţiunea de „sfere"; conţinutul societăţii
civile; rolurile masculine şi feminine.
Liberalii - de la Germaine de Stael la Alexis de
Tocqueville - sunt mai întâi preocupaţi de apărarea unei
frontiere care să garanteze libertatea „intereselor pri-
vate", adevărata forţă a naţiunii. „Numai respectarea
existenţei particulare a averii private poate face
Republica să fie iubită" - scrie Doamna de Stael, care îi
cere în mod esenţial „să nu impună prea mult, să nu
oprime prea mult". „Libertatea ne va fi cu atât mai de
preţ cu cât exercitarea drepturilor noastre politice ne va
lăsa mai mult timp spre a ne consacra intereselor noastre
private" - spune Benjamin Constant. Şi unul, şi celălalt
îi opun pe Anticii care trăiau pentru Agora sau război
lumii moderne, univers al comerţului şi al iniţiativei indi-
viduale, al întreprinzătorilor, pe care este preferabil să-i
„laşi să facă ce vor". Această concentrare asupra „priva-
tului" presupune existenţa unor reprezentanţi cărora li se
încredinţează treburile publice. Distincţia dintre cele
două sfere complementare implică regimul reprezentativ
şi, îhtr-o anumită măsură, specificitatea politicului, aceea
a practicienilor politici si, la rigoare, a profesionalizării
lor.
Ceea ce Guizot - recent studiat de Pierre Rosanvallon -

79
văzuse deja cu mare precizie. într-un studiu, care în multe
privinţe aminteşte de Hegel, el analizează funcţionarea pu-
terii - multiplă, în opinia lui. Ordinea şi libertatea depind de
articularea „puterii sociale", contabilă a societăţii civile şi a
puterii politice, responsabilă de orientările de ansamblu şi
supusă „capacităţilor", elitei organizatorilor: treburi de băr-
baţi, de la care saloanele - mixte şi frivole - sunt cu desă-
vârşire excluse. Adânc ancorată în spaţiul domestic, pute-
rea socială nu este cu toate acestea feminină. Tatăl de fam-
ilie este cheia acestei puteri, şi nu în mod arbitrar, deoarece
el este „expresia unei raţiuni superioare, mai aptă decât
celelalte să judece ce este drept şi ce este nedrept". Locul
unei tranzacţii permanente, familia este, după Guizot, un
model politic al democraţiei. „Nicăieri dreptul la sufragiu
nu este mai real, nici mai extins. Numai în cadrul familial,
acest drept se apropie cel mai mult de universalitate".
Royer-Collard şi Tocqueville sunt la fel de neliniştiţi
cu privire la conţinutul societăţii civile. „Revoluţia nu i-a
lăsat în picioare decât pe indivizi (...). Din ruinele unei
societăţi prăbuşite s-a născut centralizarea", scrie cel din-
tâi, care vede în „asociaţiile naturale" - comuna, familia
-antidotul iacobinismului. Tocqueville, atât de sensibil
de altfel la ispitele „privatului" şi ale intimităţii, reuşeşte
să discearnă perfect primejdiile unui individualism
excesiv, acela al lui „fiecare la el acasă, fiecare pentru
sine", atât de drag baronului Dupin. „Despotismul, care
prin natura sa este temător, vede în izolarea oamenilor
garanţia cea mai sigură a propriei sale durabilităţi şi, de
altfel, un despotism adevărat face toate eforturile să-i
izoleze mai mult (...). El îi consideră buni cetăţeni doar
pe aceia care se închid adânc în ei înşişi". {De la
Democraţie en Amerique - Despre democraţie în
America, cartea a Ii-a, cap. VIII). întreaga operă a lui
Tocqueville se învârte în jurul acestei probleme: cum se
poate ajunge la a concilia fericirea privată şi acţiunea
publică. El preconizează asociaţiile şi celebrează
virtuţile familiei americane, capabile să creeze o
legătură socială. „Democraţia slăbeşte legăturile
sociale, dar strânge mai mult legăturile naturale. Ea îi
apropie pe cei înrudiţi, dar în acelaşi timp îi distanţează
pe cetăţeni unii de alţii".
Astfel, pentru liberali, familia, comunitate oarecum
„naturală", este cheia fericirii individuale şi a binelui
public.

80
Tradiţionaliştii

Familia este în aceeaşi măsură preocuparea majoră a tradiţionaliştilor, ai căror principali

reprezentanţi au fost: Louis de Bonald pe vremea Restauraţiei şi, mai târziu, dar într-un cu
totul alt fel, Frederic Le Play şi şcoala lui. Critica adusă decăderii moravurilor, pervertirii
rolurilor sexuale, efeminării reprezintă marea lor obsesie.
De altfel, familiile destrămate, femeile care şi-au uitat îndatoririle sunt obişnuiţii ţapi
ispăşitori ai înfrângerilor militare ca şi ai comoţiilor sociale. Restauraţia (cf. lucrările lui
R. Deniei), Ordinea morală (cf. Mona Ozouf) sunt, din acest punct de vedere,
exemplare. Regimul de la Vichy se va apropia încă mai mult de acest model (cf. Robert
Paxton).
Ofensiva familialistă, în vremea Restauraţiei, este triplă. Mai întâi, religioasă: misiunile
fac din respectul faţă de familie tema lor favorită. „Unde te poţi simţi mai bine decât în
sânul familiei?" - intonează o cântare de prin 1825. Politică- atacă divorţul, autorizat din
1792, şi obţine abrogarea sa în 1816. Ideologică - apostolul ei este De Bonald. Foarte
citit în mediile nobilimii de provincie (Renee de Lestrade, eroina maternă din Memoriile
celor două tinere măritate, un text balzacian, îl citează deseori), el este agentul unui proces
de moralizare a aristocraţiei care - prin el - încearcă să-şi refacă virginitatea pierdută.
Visul „vieţii la castel" şi al luxului ostentativ etalat de o aristocraţie desfrânată, un vis atât
de stăruitor în psihologia populară, supravieţuind până astăzi chiar în comentariile ce se fac cu
prilejul vizitelor la castelele vacanţelor noastre, se hrăneşte din amintirile unui timp de mult trecut:
acela al „bucuriei de a trăi".
Gândirea lui De Bonald cu privire la familie poate fi găsită, de pildă, în discursul său
rostit la Camera deputaţilor „pentru abolirea divorţului" (26 decembrie 1815). Divorţul
este în mod intrinsec pervers, nu numai din cauza nedreptelor consecinţe pentru femei şi
copii, care cei dintâi suferă, ci mai ales din raţiuni morale. Recunoaştere implicită a
dreptului la pasiune, divorţul lasă un loc exorbitant iubirii în cadrul căsătoriei. Cerut de cele
mai multe ori de către femei, el slăbeşte autoritatea paternă: „Adevărată democraţie
domestică, el dă posibilitate soţiei, părţii slabe, să se ridice împotriva autorităţii maritale".
Or, măreţia soţiei constă în supunerea faţă de tată şi, dacă este văduvă, faţă de primul născut,
depozitar

81
al locuinţei ancestrale. Fundament al statului monarhic,
familia este ea însăşi o monarhie paternă, o societate cu
reguli stricte privind ascendenţa şi descendenţa, care
garantează stabilitatea, durata, continuitatea. Tatăl este
conducătorul ei firesc, după cum regele-tată este con-
ducătorul firesc al Franţei, care şi ea este o „ casă".
Restaurarea monarhiei înseamnă restaurarea autorităţii
paterne. „Ca să smulgi statul din mâna poporului, trebuie
să smulgi familia din mâna femeilor şi a copiilor".
Căsătoria nu este doar un contract civil, ci în mod indi-
solubil un act religios şi politic. „Familia are nevoie de
moravuri bune, iar statul de legi bune. întăriţi puterea în
familie, element natural al puterii publice, şi consfinţiţi
integral dependenţa femeilor şi a copiilor, garanţie pentru
supunerea popoarelor".

Le Play sau „familia, principiu de staf

Nici contrarevoluţionară, nici liberală (cf. Fr. Arnoult),
gândirea lui Frederic Le Play este originală în măsura în
care a elaborat şi o strategie de observare sociologică,
preludiu la o intervenţie profamilială. Ostil extinderii
statului, Le Play ar vrea să revitalizeze societatea civilă
prin fericirea familiilor, fericire pe care o defineşte ca
„lege morală plus pâine". „Viaţa particulară imprimă ca-
racterul ei vieţii publice; familia este principiul statului".
{Ouvriers europeens - Muncitori europeni, 1877). Totuşi,
Le Play este contrariul liberalului. Egoismul „intereselor
private" în jungla acelui „lasă-i să facă orice vor",
urbanizarea şi industrializarea sălbatice, uitarea decalogu-
lui şi a moralei sunt cauzele acestei adevărate nenorociri
care este proletarizarea. Singurul remediu: restaurarea
„familiei-matcă", cu unic moştenitor, desemnat de părinţi
(acea melouga pireneană, similară cu aşa-numitul oustal,
din Gevaudan), pe care Le Play o opune familiei instabile
(aceea a Codului Civil) ca şi familiei patriarhale, unde
puterea se concentrează în mâinile unui şef de familie
ereditar. Ierarhia, la Le Play, nu este aşadar pur „natu-
rală", ci întemeiată pe merit, pe capacitate.
Respectarea ierarhiilor este o condiţie a echilibrului.
Dar şefii trebuie să-şi respecte subordonaţii şi să-i prote-
jeze. „Chestiunea socială" şi intervenţia crescândă a
statului se grefează pe neglijarea de către patroni a înda-
toririlor. Paternalismul şi patronajul propun cel mai bun

82
tip de relaţii sociale. Familia este, de asemenea, supusă
tatălui. Totuşi, Le Play acordă o mare importanţă
virtuţilor gospodinei, aşa cum va face mai târziu şi Emile
Cheysson, discipolul său în această privinţă, iar mono-
grafiile sale de familie oferă o documentaţie excepţională
cu privire la rolurile, sarcinile şi puterile mamei în famili-
ile populare şi cu privire la treburile gospodăreşti.
Gândirea lui Le Play şi a Reformei sociale este fără
îndoială cea mai desăvârşită printre cele care - în secolul
al XlX-lea - au luat familia ca punct esenţial de reflecţie
şi acţiune. Respingerea sa provine din raţiuni politice şi
ideologice care au contribuit la triumful şcolii
durkheimiene, fundament al Republicii. Familia a fost
victima inocentă a acestei peripeţii, în măsura în care ea
a încetat - pentru mult timp - să mai fie un element de
bază al cercetării în ştiinţele sociale.

Socialiştii şi familia
înainte ca marxismul să fi trimis „privatul" la originile
sale burgheze, dacă nu chiar mic-burgheze, socialiştii au
acordat familiei o importanţă deosebită, aşa cum a
demonstrat şi Louis Devance într-o teză din nefericire
încă inedită.
Unanimi în a critica familia epocii lor, printre socia-
lişti există şi câţiva care şi-au imaginat suprimarea ei
completă. La fel de puţini sunt şi cei care au analizat o
posibilă subversiune a rolurilor sexuale, într-atât este de
profundă credinţa în inegalitatea naturală dintre bărbaţi şi
femei. Există însă o mare diversitate de curente şi soluţii.
De partea partizanilor unei libertăţi nelimitate: Fourier,
Enfantin, feminista Clairre Demar, comuniştii anilor
1840, precum Theodore Dezamy, al cărui Cod al
comunităţii se opune familiarismului puritan evident din
Icaria lui Cabet. „S-a terminat cu menajul împărţit! Gata
cu educaţia domestică! Gata cu familismul! S-a terminat
cu dominaţia maritală! Libertate a alianţelor! Egalitate
perfectă între cele două sexe! Divorţ liber!" - strigă cel
dintâi, în vreme ce al doilea veştejeşte celibatul voluntar
şi vede în „concubinaj şi adulter (...) crime de neiertat".
Icaria este un moralism greu de clătinat şi de un machism
fără fisură. La Nauvoo, în colonia americană unde Cabet
va încerca să-şi realizeze utopia, el va avea mult de sufe-
83
rit începând cu femeile care refuzau, în numele
cochetăriei, să se limiteze la un costum-uniformă.
Fourier reprezintă un radicalism destul de ieşit din
comun, „abaterea absolută", atât în domeniul rolurilor,
cât şi în cel al raporturilor sexuale. Cel care denunţa în
femei pe „proletarii proletarilor" vedea în emanciparea
lor cheia progresului. „Extinderea privilegiilor femeilor
este principiul general al oricărui progres social". în
cadrul falansterului, el preconizează o egalitate com-
plexă, funcţii interschimbabile, o libertate totală de
alegere a partenerilor carnali, o căsătorie târzie şi lesne de
desfăcut. Malthusian prin neîncrederea sa afişată cu
privire la creşterea populaţiei, el nu se dovedeşte, pe de
altă parte, a fi adeptul lui Malthus prin legitimitatea acor-
dată contracepţiei şi practicării avortului. Radicalismul
lui Fourier în materie sexuală i-a înspăimântat pe dis-
cipolii săi, inclusiv pe cei feminini, precum Zoe Gatti de
Gamond sau Consideram, care l-au şi cenzurat la acest
punct. Ei n-au publicat, de pildă, cea mai revoluţionară
dintre lucrările sale, Lumea Nouă îndrăgostită (Le
Nouveau Monde amoureux), care va fi publicată abia în
1967 de Simone Debout. Familisterul, organizat la Guise
(Aisne) de către Godin, repudiase orice morală „pi-
votală", fiind mai apropiat în această privinţă de Icaria
decât de falanster. De altfel, chiar tovarăşa lui Godin era
o femeie din umbră, ca toate femeile „marilor oameni"!
Saint-simonienii post-Enfantin, majoritatea comu-
niştilor, socialiştii de inspiraţie creştină - precum Pierre
Leroux, Constantin Pecqueur, Louis Blanc şi chiar Flora
Tristan - se pronunţă pentru modernizarea instituţiei
familiale, egalitatea sexelor dusă până la instituirea
aceleiaşi educaţii, dreptul la divorţ. Dar căsătoria
monogamă rămâne după opinia lor fundamentul unei
familii nucleare cu afectivitate sporită, în care copiii
ocupă primul loc. După 1840, majoritatea feministelor,
cele de la 1848, de exemplu, care vedeau în stat „o mare
gospodărie", se raliază acestor poziţii moderate care con-
veneau revendicărilor lor privind egalitatea civilă şi ofe-
reau posibilităţi de acţiune concretă. Foarte libertină ca
atitudine personală, fiind - totodată - hotărât de partea
familiei, George Sand era una dintre aceste feministe.
în sfârşit, un curent tradiţionalist, care îi grupa pe
Buchez, pe socialiştii creştini de la Atelier, pe discipolii
lui Lamennais şi Proudhon, susţinea inegalitatea ire-
ductibilă a sexelor dată chiar de la natură, necesara

84
supunere a femeilor, care îşi găsesc libertatea în ascultare
oarbă, şi căsătoria indisolubilă şi patriarhală, garanţie a
ordinii şi a moralei. Proudhon, în special, proclamă în
mod constant superioritatea creatoare a principiului viril,
a castităţii asupra senzualităţii, a muncii asupra plăcerii.
Pentru teoreticianul anarhiei, familia conjugală este celu-
la vie a „privatului" care ar trebui să absoarbă „publicul"
şi să anihileze statul.
Astfel, de la Fourier la Proudhon, evoluţia nu se ori-
entează în sensul libertăţii moravurilor. Este neîndoielnic
că socialiştii se află în conflict cu o dublă exigenţă: aceea
a moralismului ambiant, a criticilor pe care gândirea
burgheză le adresează bestialităţii proletare, şi care îi
obligă să se crispeze într-o postură de respectabilitate; şi
aceea a „clientelei" lor muncitoreşti şi populare, pentru
care economia şi morala familială erau elementele con-
stitutive ale conştiinţei de clasă.
Dar există de asemenea o evoluţie proprie socialis-
mului însuşi şi viziunii sale cu privire la transformarea
socială. Socialiştii din prima jumătate a secolului cred
într-o revoluţie pornită de la bază, de la practici, pe care
şi-o închipuie ca o contagiune emanând de la virtutea
comunităţilor exemplare: comune şi asociaţii de muncă
pe bază familială, versiune altruistă a micii antreprize. De
unde şi voinţa de transparenţă, postulată odinioară prin-
tre alţii şi de Rousseau, şi care alimentează disputa
asupra „publicităţii moravurilor", opunându-i lui
Enfantin anumite femei saint-simoniene ce revendicau
dreptul la intimitate ca o cucerire a demnităţii feminine.
Claire Demar, în Legea mea viitoare (Ma loi d'avenir), se
revoltă împotriva anumitor rituri de căsătorie şi împotriva
„publicităţii făcute acelor scandaloase dezbateri judiciare,
care, în curţile noastre de justiţie, în tribunalele noastre,
fac să răsune dinaintea judecătorilor noştri cuvinte ca
adulter, impotenţă, viol, care provoacă anchete şi hotărâri
revoltătoare".
O dată cu blanquismul, dar mai ales cu marxismul,
problema acaparării puterii se pune altfel: începând de
sus în jos, de la revoluţia politică - indispensabil preludiu
" revoluţiei economice - aşadar începând de la stat. în
laliza socială, modul de producţie se substituie familiei,
iar moravurile sunt expediate în armătura supra-struc-
urilor. în zadar a subscris Engels la concluziile lui
îachofen şi mai ales ale lui Morgan asupra existenţei
iui matriarhat în vremurile originare ale barbariei
 fericite şi egalitare, şi a considerat că a bolirea Iui a fost
„marea înfrângere istorică a sexului feminin", filosoful
materialist face din revoluţia socialistă a mijloacelor de
producţie condiţia necesară - dacă nu chiar suficientă - a
restabilirii egalităţii. Femeile sunt invitate să-şi subor-
doneze revendicările luptei de clasă, iar lupta dintre sexe
este considerată un derivativ. De acum înainte, feminis-
mul este condamnat ca fiind burghez, aproape prin esenţa
sa: aşa a debutat istoria unei îndelungate neînţelegeri.
Corelativ, marxismul - şi socialismul, de altfel, pu-
ternic influenţat de Marx - refuză analiza antropologică,
taxată drept idealistă. Jacques Capdevielle a arătat cum s-
a produs această ocultare care nu este efectul hazardului,
ci al unei critici explicite făcute de Marx Filosofiei
dreptului, a lui Hegel, şi a negării dualismului stat/soci-
etate civilă, individ/cetăţean. De aici a rezultat o anume
sărăcire a analizei marxiste: refuzul mediaţiilor, subesti-
marea avutului, a patrimoniului şi a morţii.
Totuşi, trebuie să observăm că această lichidare a
familiei în teoria socială nu este operată numai de Marx, ci în
aceeaşi măsura de Durkheim, după cum au subliniat Herve
Le Bras şi Emmanuel Todd. Rebel fii ceea ce priveşte
înscrierea spaţială a fenomenelor, Durkheim nu vrea să
cunoască decât faptele sociale universale şi, ca atare, „el
pulverizează antropologia". în acelaşi moment, istoria
pozitivistă, orientată în întregime către construirea naţiunii şi
a politicului, îndepărta „privatul" din câmpul ei de studiu.
în vreme ce familia ca o categorie explicativă avea să
dispară din sfera ştiinţelor sociale, ea era mai prezentă ca
niciodată în gândirea politică a organizatorilor celei de a
Treia Republici: Grevy, Simon, Ferry şi ceilalţi. Reflecţia
asupra familiei îşi pierde din actualitate: acum, intră în
scenă politica familiei.
Deoarece funcţiile familiei - funcţii atribuite, funcţii
asumate - contează mult mai mult decât valoarea ei
euristică.
FUNCŢIILE FAMILIEI
de MICHELLE PERROT
FAMILIA Şl PATRIMONIUL

Reţea de persoane şi ansamblu de bunuri, familia repre-

zintă un nume, un sânge, un patrimoniu material şi sim-

Atom al societăţii civile, familia este gestionara „intere-

selor private" a căror bună funcţionare este esenţială
forţei statelor şi progresului umanităţii. Un mare număr
de funcţii îi sunt repartizate. Cheie de boltă a producţiei,
ea asigură funcţionarea economică şi transmiterea patri-
moniilor. Celulă a reproducerii, ea asigură necesarul de
copii, cărora le distribuie o primă socializare. Garantă a
rasei, ea veghează asupra purităţii şi sănătăţii sale.
Creuzet al conştiinţei naţionale, ea transmite valorile
simbolice şi memoria întemeietoare. Ea este creatoare
atât de cetăţenie, cât şi de civilitate. „Familia bună" este
fundamentul statului şi, în special pentru republicani {cf.
Jules Simon, Le Devoir - Datoria, 1878), există o conti-
nuitate între dragostea faţă de familie şi aceea faţă de
patrie, în care maternităţile se confundă, şi sentimentul
de omenie. De unde şi interesul crescând al statului faţă
de familie; mai întâi faţă de familiile sărace, verigă mai
slabă a sistemului, apoi faţă de toate celelalte.
Dar aproape pe tot parcursul secolului al XlX-lea,
familia acţionează liber, cu multe variante legate de
tradiţiile religioase şi politice, de mediul social şi, mai
mult încă, local, atât de multiformă este Franţa de atunci,
sub o aparenţă centralizatoare.
8
7
bolic, moştenit şi transmis. Familia este un flux de pro-
prietate, care, mai întâi, depinde de lege.
Codul civil a abolit - în principiu - vechile cutume, a
interzis dreptul de a lăsa moştenire prin testament, a
suprimat dreptul primului născut, a stabilit egalitatea
moştenitorilor, bărbaţi şi femei. în multe privinţe, este o
revoluţie, şi a fost resimţită ca atare. Dacă Pierre Riviere,
„paricidul cu ochii roşii" din Desişul normand, îşi ucide
mama (şi pe deasupra, sora şi fratele), nu o face oare în
parte şi pentru faptul că această femeie care dispune liber
de bunurile sale reprezintă, prin raportare la cutuma nor-
mandă (care nu recunoaşte nici un drept femeilor), o ade-
vărată subversiune? Această diavoliţă care tot timpul nu
face decât să încheie contracte, pe care apoi nu le mai
recunoşte sau le reziliază, reprezintă o sfidare nesăbuită.
Este vorba oare aici de „regula jocului în pacea
burgheză", după expresia lui Andre Arnaud? Eşti sur-
prins, dimpotrivă - şi P. Ourliac o subliniază de mai
multe ori - de persistenţa valorilor patrimoniale, de
preeminenţa tatălui în acest sistem patrilinear de trans-
mitere a bunurilor. Soţul „administrează singur bunurile
comunităţii" (art. 1421); puterile sale nu sunt limitate
decât prin stipulările din contractul de căsătorie. Or, aces-
ta, caracteristic ţărilor cu drept scris, este tot mai rar
folosit în cursul secolului, chiar în ţinuturile occitane, în
care regimul dotai fusese păstrat cu sfinţenie: în
Provence şi Languedoc, mai întâi, apoi în Occitania inte-
rioară. Aceeaşi evoluţie în Normandia: la Rouen, J.-P.
Chaline înregistrează 43% de contracte de căsătorie între
1819-1820; 24% pe la mijlocul secolului şi abia 17% în
preajma lui 1914. Numai burghezii vor păstra mai mult
timp regimul dotai, care garantează bunurile femeii şi
protejează în caz de faliment o parte din patrimoniu:
precauţie a unui capitalism cu puternică textură familială.
Partajele succesorale au dus - în general - la
răspândirea micii proprietăţii şi au contribuit la
întârzierea - sau cel puţin la modularea - industrializării
constituind o frână pentu exodul rural, spre deosebire de
Anglia. Dar, în multe regiuni, mai ales acolo unde pre-
domină familiile-matrice, rezistenţa la Codul civil este
foarte puternică. Astfel, în Gevaudan, situaţie descrisă de
Elisabeth Claverie şi Pierre Lamaison, voinţa de a proteja
oustal-vA pune în mişcare o serie întreagă de practici
pentru a eluda Codul civil. Părinţii - cel puţin tatăl, atot-
puternic - purced încă din timpul vieţii la tot felul de

88
„aranjamente" destinate să menţină unitatea exploatării
în mâinile celui mai capabil (şi/sau ale celui preferat?);
„mezinii" pot fi despăgubiţi (şi aceasta, este o cauză a
migrării temporare în vederea procurării de bani în
compensaţie); dar în cele mai multe cazuri, ei rămân celi-
batari, lucrând pământul, sau fiind chiar servitori. Dez-
voltarea individualismului avea să ruineze treptat con-
simţământul necesar acestui sistem.
In realitate, o mare parte a populaţiei era exclusă de la
orice partaj. La începutul, ca şi la sfârşitul secolului al
XlX-lea (cf. A. Daumard, F. Codaccioni), două treimi
din cei decedaţi mor fără să lase vreo succesiune.
Concentrarea averilor tinde chiar să crească: la Paris, 1%
dintre parizieni deţin 30% din averi între 1820-1825, şi
0,4% în 1911. Situaţia este echivalentă la Bordeaux sau
la Toulouse. Este mult mai gravă la Lille, oraş proletar:
în 1850, 8% dintre locuitori posedă 90% din bogăţia
urbană şi, în 1911, 92%. Dezvoltarea, reală totuşi, a
claselor de mijloc marchează încă prea puţin distribuţia
bogăţiei şi tinde să coroboreze ideea unei societăţi blo-
cate, în care şansele de mobilitate sunt mediocre, iar
riscurile de tensiune internă, ameninţând familiile la
nivelul averii, sunt acute.
Formele de avere
Rezultatele acumulării sunt la modul global slabe. Dar
dorinţa de a deţine un patrimoniu este ardentă. Ea se
manifestă mai întâi în imobile, primul obiect al dorinţei,
semn indispensabil de notabilitate pentru burghezi,
nevoia unui colţişor al său pentru cel sărman. Tatăl lui
Henri Beyle - Henry Brulard - nu se gândeşte decât la
„domeniul" său şi dacă, în mediul micii burghezii din
Grenoble de la începutul veacului al XlX-lea, banii -
„necesitate a vieţii indispensabilă din nefericire ca şi
locurile unde te poţi uşura, dar despre care nu se cuvine
niciodată să vorbeşti" -, rămân tabu, dimpotrivă, „cuvân-
tul «imobil» este pronunţat cu respect".
Pe la mijlocul celui de-al Doilea Imperiu, imobilele
urbane furnizau 18% din venituri, iar exploatările agri-
cole 41%, faţă de numai 5,9% pentru plasamentele
mobiliare. Dar, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
atracţia pentru acestea din urmă nu încetează să crească,
stimulată de dezvoltarea societăţilor anonime, de schim-
barea strategiilor bancare si de speculaţiile consecutive în
care atâţia moştenitori şi-au dezagregat patrimoniul.
Obligaţiunile se substituie rentei funciare. A avea acţiuni,
al căror curs îl poţi urmări la Bursă, devine o practică
destul de răspândită, chiar în mediile micii burghezii de
provincie. De pildă, cutare onorabilă doamnă dintr-un
orăşel din Berry, fată de viticultori, văduvă a unui tâm-
plar, este abonată la un ziar financiar, îşi constituie un
portofoliu - împrumut rusesc, oraşul Budapesta... - şi
cumpără un pian fiicelor sale.
Jacques Capdevielle a arătat răspândirea, în aproape toate
straturile societăţii, a acestui spirit de proprietate,
fundament al celei de a Treia Republici, oportunistă şi
radicală, care face din ecuaţia „cetăţeni = proprietari" unul
dintre pilonii politicii sale; ca şi echivalenţa ce există
între difuziunea valorilor mobiliare, discrete şi divizibile,
şi democraţie. El a subliniat uimitorul consens care se
operează la finele veacului în jurul proprietăţii, până în
cercurile socialiştilor şi chiar ale anarhiştilor. „Bunul tată
de familie", figură centrală a comunităţii de sanchiloţi
revoluţionari şi pilon al Republicii, este un mic proprietar care
lasă moştenire urmaşilor săi un patrimoniu. Gambetta însuşi
va ridica în slăvi „micile averi, micile capitaluri, toată
această mică lume care este democraţia" (discursul de la
Auxerre, 1874).
Astfel, se formează treptat un spirit capitalist care se
infiltrează în conversaţiile şi corespondenţa de familie, şi
care modifică imaginea pe care familia şi-o făcuse despre
ea însăşi.
MUNCĂ Şl ECONOMIE FAMILIALĂ
Cu sau fără patrimoniu, familia este un sistem economic de
gestiune pe care, departe de a-1 fi abolit, revoluţia industri-
ală, atât de diversă în ritmurile ei, 1-a folosit şi întărit.
Constituirea unei antropologii economice, pe urmele lui
Chayanov şi Jacques Gody, este unul dintre rezultatele
cele mai interesante ale cercetării contemporane. Este de
altfel şi una din liniile de forţă ale Istoriei francezilor
(Histoire des Francais), publicată sub conducerea lui
Yves Lequin, la care trimitem pentru analiza de amănunt.
Fără să ajungem să vorbim de „mod de producţie fami-
lial", vom vorbi însă despre reţeaua de acumulare, despre
pricepere (savoir-faire) si despre solidaritate.
90
 în mediul rural, gospodăria este unitatea economică
de bază. Familia şi pământul se confundă, iar nevoile lor
se impun indivizilor care o compun. Oustal-u\ din
Gevaudan este un caz extrem; dar chiar şi în formele mai
puţin rigide ale sistemului patrimonial, familia este o
antrepriză, casa este un spaţiu de lucru, iar rolurile
respective ale părinţilor şi copiilor, ale tinerilor şi
bărânilor, ale bărbaţilor şi femeilor sunt aici riguros fixa-
te într-o complementaritate a cărei serenitate nu trebuie
exagerată, şi pe care migrările o alterează câteodată.
Proto-industrializarea a mizat totul pe celula fami-
lială, totodată antrepriză şi domiciliu. Ţesătorii ne oferă
cel mai bun exemplu de economie industrială domestică,
de diviziune sexuală a muncii şi de endogamie, sistem
foarte rezistent faţă de uzină şi pe care mulţi îl vor regre-
ta, în ciuda extremei sale sărăcii. Meme Santerre (Serge
Grafteaux) este — la începutul secolului al XX-lea - un
ultim martor al acestui sistem. Dezvoltarea electricităţii
va resuscita acel vis al uzinei la domiciliu, în care Piotr
Kropotkin vedea o cale anarhistă de autonomie.
Mica antrepriză familială - prăvălie sau atelier - este
în Franţa deosebit de tenace, fragilă în faţa falimentului
(această dezonoare familială!) şi, totodată, gata să
renască în permanenţă. Folosirea subantrepTenorilor este
specifică mai ales ramurilor industriei grele. A lucra pe
cont propriu este o ambiţie şi o încăpăţânare; în vreme ce
dorinţa de a nu despărţi domiciliul de locul de muncă
rămâne un ideal într-o ţară în care muncitorii refuză atâta
timp paporniţa sau gamela - deşi se întâmplă de multe ori
ca femeile să vină cu gamela fierbinte la amiază - şi ridică
baricade atunci când reducerea calculată a timpului de
pauză le interzice să meargă acasă pentru masa de prânz
(afacerea de la Houlme, în apropiere de Rouen, în 1827).
Economia este în acest caz un mijloc de apărare a modu-
lui de viaţă. __-
Industrializarea a fost obligată să ţină cont de această
situaţie. întreprinderea se instalează în sat, cât mai
aproape de sursele de mână de lucru, folosind şi plătind
echipa familială în bloc - tatăl, ajutat de soţia sa şi amân-
doi încadrându-i pe copii - în filaturile mecanice. Proble-
mele de disciplină sunt astfel pe loc rezolvate.
însuşi patronul dă exemplu: el locuieşte uneori chiar
în curtea fabricii; soţia îi ţine contabilitatea, iar la sărbă- m
torile de familie sunt invitaţi şi angajaţii. Paternalismul a
fost primul sistem de relaţii industriale, cel puţin cu
privire la nucleul muncitoresc ce trebuia stabilizat. El presupune măcar trei elemente:
reşedinţa patronală în acelaşi loc cu antrepriza, limbaj şi practici de tip familial (patronul este
„tatăl" muncitorilor, iar antrepriza este o „mare familie" al cărei faliment ar însemna
„moartea"), acordul muncitorilor. Dacă se rupe consensul, sistemul se prăbuşeşte; ceea ce s-a şi
produs în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, când muncitorii, de exemplu, s-au revoltat
împotriva „cooperativelor" patronale care ascundeau adesea un truck-system deghizat. Ei cer
din ce în ce mai mult salarizare şi resping ceea ce li se pare a fi o relicvă a sclavajului,
insuportabilele legături de dependenţă. S-ar putea de altfel stabili o paralelă între criza
familiei „naturale" şi aceea a familiei industriale, supuse şi una şi cealaltă presiunii
individualismului cuceritor.

Forţa economiei familiale muncitoreşti

Dar, chiar şi în afara uzinei, condiţiile de viaţă ale proletarilor sunt determinate de o riguroasă
economie familială. Salariul tatălui procură cea mai mare parte a resurselor, completat, de
îndată ce se poate, cu aportul copiilor, cheie a unei natalităţi muncitoreşti mult timp deosebit
de viguroase. Ostilitatea cu care este primită orice încercare de limitare a muncii copiilor
trebuie înţeleasă din aceste perspective. în acest caz, viziunile pe termen lung ale factorilor de
sistematizare socială se opun intereselor imediate ale familiilor a căror sărăcie limitează
proiectul. Această ostilitate presupune de asemenea un alt echilibru economic, o altă
programare a lucrurilor. Restricţia cu privire la naşteri în mediile muncitoreşti va fi rezultatul
tuturor condiţiilor impuse de „interesul copilului" - mai scump, deci mai rar.
Munca femeilor este, şi ea, reglată de exigenţele familiale: o muncă intermitentă, sincopată
de maternităţi, care nu aduce oricum în casă decât un „salariu complementar" {salaire
d'appoint) - noţiune extrem de veche, dar revigorată -, uneori folosit la cheltuieli speciale.
Gospodina, foarte legată, afectiv chiar, de acest aport monetar care o pune în valoare, are ca
primă însărcinare - pe lângă îngrijirea copiilor - gospodăria, într-un sens foarte larg al
termenului. Şi această gospodină, indis-

92
pensabilă vieţii de fiecare zi, este în permanenţă elogiată
de muncitori, care îşi susţin nevoile economice cu justi-
ficări ideologice, şi transformă în calităţi „naturale" o
muncă cvasiprofesională, devenind, astfel, fără să ştie,
complicii unei mişcări care consideră îndatoririle domes-
tice drept o muncă neproductivă. în caz de criză, salariul
simbolic al femeilor devine cardinal: muncitorii atinşi de
şomajul dur din 1884 reuşesc să se descurce - după pro-
pria lor mărturie - numai pentru că nevestele lor se ocupă
de menaj sau spală rufe cu ziua pe la cei înstăriţi. Tocmai
de aceea amintirea femeilor despre crize este legată, de
obicei, de un surplus de muncă.
In mod mai general, autoconsumul familial,
producţia din mica grădină proprie - acele „răzoare" cu
zarzavaturi căţărate până şi pe „acoperişurile-terasă"
pariziene - schimburile de servicii sau de bunuri într-o
economie întemeiată în cea mai mare parte pe troc (don-
contre-dori) nu reprezintă decât nişte manifestări de
paradă în faţa penuriei sau a sărăciei. Acestea presupun
existenţa unor relaţii orizontale, a căror slăbire şi
dispariţie treptată în societăţile contemporane explică
vulnerabilitatea mai mare în faţa şomajului, ca şi
dependenţa mai accentuată de stat. Persistenţa lor actuală
în anumite ţări cum ar fi Italia sau Grecia, ne face să
înţelegem importanţa economiei subterane de altădată:
economie în mod esenţial familială şi vicinală.
Familia nu reprezintă numai masa comună şi echili-
brul bugetar. Ea reglează de asemenea şi strategiile de
căsătorie, în cadrul endogamiilor tehnice pe care le con-
stituie meseriile. Ea se află la originea mobilităţii şi
diversităţii în funcţie de coordonatele geografice,
îmbrăcând fie forma de ucenicie, fie de strategie a
mutaţiilor sociale, după cum a arătat Maurizio Gribaudi
în spaţiul oraşului Torino.
Migrările sau deplasările muncitorilor nu sunt pro-
dusul hazardului; ele urmăresc textura relaţiilor de rude-
nie, adaptându-se în aceeaşi măsură la fluctuaţiile
meseriei sau ale cererii de forţă de muncă. Aceste
solidarităţi autorizează o integrare mai uşoară în viaţa
oraşului. Păstrând legăturile cu spaţiul rural, ele asigură,
pe de altă parte, posibilitatea de repliere; aqcidentat,
Simon Parvery, muncitor la cuptoarele pentru fabricarea
porţelanului din Limoges, îşi poate relua astfel lucrul la o
exploatare familială rurală. Aceleaşi relaţii de solidaritate
organizează jocul complementarităţilor, având rolul de

93
oficiu de plasament sau de bancă. în grupurile etnice pu-
ternic constituite, ele favorizează şi planifică promovarea
socială: aşa se întâmplă, de pildă, în cazul celor din
Auvergne, care au migrat spre Paris (F. Raison-Jourde).
Prin intermediul familiei, „sălbaticii" îmblânzesc struc-
turile cetăţii.
Tot prin intermediul familiei, înainte de era şcolii
obligatorii, membrii ei reuşesc să se instruiască şi, în
primul rând, să citească: metoda Jacotot este o metodă a
„taţilor de familie", la fel de bună şi pentru mame mult
mai alfabetizate decât ne putem închipui şi care - după
Raspail - ar fi fost chiar depozitarele înţelepciunii tru-
peşti şi ale medicinei populare. Astfel, marea familie a
oamenilor simpli nu se constituie prin impunerea „de sus
în jos" a ordinii burgheze; dimpotrivă, ea reprezintă „un
loc natural de apropiere a cunoştinţelor şi de emancipare
a săracului" (J. Ranciere).

Acumulare primitivă şi capitalism familial

Formă elementară a vieţii populare, familia a fost toto-
dată şi modul prevalent de acumulare primară şi de
gestiune pentru capitalismul secolului al XlX-lea. Istoria
antreprizelor este mai întâi o „istorie familială". Ea se
identifică succesiunii de căsătorii şi înmormântări, de
prosperităţi şi accidente. Familia nucleară s-a dovedit a fi
bine adaptată demarajului industrial. „Spiritul domestic,
noţiunea de viaţă privată se potriveau cu această activi-
tate de furnică strâmtorată, secretă, fără convivialitate,
impusă de industrializarea primitivă" (Louis Bergeron,
Histoire des Frangais, t.II, p. 155). Sistemele familiale
oferă patronatului bazele eonomice şi totodată principiile
de funcţionare ale antreprizelor. Secret de familie: secret
de afaceri. Contracte de căsătorie: alianţe şi diversificare
a firmelor. Moştenitori capabili: antreprize bine adminis-
trate, chiar cu îndrăzneală şi cu simţul riscului. Moş-
tenitorii stupizi sau dedaţi plăcerilor: malthusianism apli-
cat la acele industrii care îşi restrâng activitatea sau la
„casele aflate în decădere". Chiar şi practicile financiare
s-au modelat perfect după tiparul familial. Societăţile în
comandită, ideale în perioadele dominate de auto-
finanţare, constituie un exemplu de netăgăduit în acest
sens. Şi după 1867, familiile s-au adaptat cu uşurinţă la
societăţile anonime, care le permiteau sâ-şi mărească

94
treptat capitalul păstrându-şi în acelaşi timp majoritatea
acţiunilor şi conducerea grupului, şi protejându-şi toto-
dată propriile bunuri.
Genealogia antreprizelor se identifică de atunci cu
genealogia familiilor care le administrează. Industria tex-
tilă din nordul Franţei oferă exemple deosebit de semni-
ficative cu privire la creşterea afacerii prin „înmugurire"
familială: astfel, la Roubaix, familia Motte şi multiplele
ei alianţe: Bossut, Lagache, Bredart, Wattine, Dewawrin
etc; familia Pollet, fondatoare a întreprinderii „La
Redoute"; la Lille, clanul Thiriez sau Wallaert; mai
recent, familia Willot. Opţiuni ideologice sau accidente
personale ritmează viaţa afacerilor. In Normandia, unde
nostalgiile aristocratice sunt puternice, endogamia este
împinsă la maximum şi constrânsă la repliere şi la
investiţii funciare nefaste dezvoltării industriale. Printre
„stăpânii" forjei, familiile Schneider sau Wendel nu sunt
cu nimic mai prejos decât antreprenorii textili. Dar
înrădăcinarea lor regională îi leagă şi mai mult de „glie"
şi îi conduce la dezvoltarea unui patemalism seniorial.
Creusot, oraş-uzină, este totodată un sistem de dominaţie
cvasifeudal asupra ţinutului, peisajului şi oamenilor.
Fondatorii marilor magazine au împins până la
extrem modelul „bunei gospodării". Diorama care, încă
şi astăzi, la ultimul etaj al magazinului Samaritaine,
povesteşte istoria edificatoare a lui Cognacq şi a Louisei
Jay, exaltă virtuţile şi uniunea laborioasă a acestui cuplu
ideal, care îşi făcea odinioară contabilitatea la lumina
lămpii. Rămasă văduvă şi fără un descendent capabil să
conducă afacerea mai departe, Doamna Boucicaut
încearcă să perpetueze o gestiune familială a magazinelor
Bon Marche, iar succesorii săi vor cultiva tema fidelităţii,
fundament al unei legitimităţi sporite prin căsătorii între
giranţi şi mari acţionari. Chiar şi instituţiile care îşi pro-
pun să formeze un personal prin promovarea internă
înţeleg să constituie o „familie morală", dacă nu biolo-
gică", adevărat legatar prin intermediul asocierii capi-
tal-muncă. Toate aceste acţiuni sunt însoţite de un con-
trol riguros al vieţii private şi de o „neîndurătoare
domesticizare".
La urma urmelor, nu este vorba aici doar de un stadiu
primitiv. „Marea industrie privată şi, mai recent, publică
scapă mult mai puţin decât se crede structurilor familiale
(...). în grupul conducătorilor economici, legăturile
familiale continuă să determine carierele". (L. Bergeron),
«
^^m după cum au mai arătat Pietre Bourdieu şi Monique de
Saint-Martin. Luând ca exemplu cazul familiei Cosse
Brissac, ei analizează rolul „privatului" în gestiunea
vieţii publice contemporane, impactul relaţiilor familiale
în decizia politică: statul colonizat de către familii, chiar
dacă ele nu se ridică la două sute! Astfel că afacerile de
familie pot deveni câteodată secrete de stat, şi invers.
Trebuie spus de asemenea că moştenirea familială nu
se reduce doar la bunurile materiale. Moştenirea mai
cuprinde şi un portofoliu de relaţii, un capital simbolic de
reputaţie, o situaţie, un statut, „o ereditate de sarcini şi
virtuţi"(Sartre, Lldiot de la familie, t. II, p. 117). Cea
mai mare dintre protecţii, cea mai rea dintre inegalităţi, în
fond. în timpul procesului Bovary, Flaubert îi scrie lui
Achille, fratele său: „Trebuie să se afle la Ministerul de
Interne că la Rouen noi suntem ceea ce se numeşte o fa-
milie, adică avem rădăcini adânci în acest ţinut, şi că
atacându-mă pe mine, mai ales pentru imoralitate, vor fi
mulţi oameni profund afectaţi" (3 ianuarie 1857).
FAMILIE, SEX Şl SÂNGE
Dar, pe lângă aceste funcţiuni pe care familia le
îndeplineşte în mod real, ei îi revin şi alte misiuni, tot mai
presante de altfel, o dată cu declinul unui secol urmărit de
fantomele scăderii coeficientului de natalitate, ca şi de
teama degenerescentei: reproducerea unei rase nume-
roase, fecunde şi sănătoase; o sexualitate exercitată fără
fraude sau iritare.
Fără îndoială, ideea după care căsătoria este mijlocul
cel mai favorabil unui bun regim sexual, a cărui
înţelepciune este garanţia sănătăţii, îşi are rădăcinile în
Antichitate. Michel Foucault (Le Souci de Soi - Grija de
sine, 1984) a arătat cum se construieşte la Roma, în
familia Antoninilor si în jurul stoicilor, un ideal de con-
jugalitate temperată. Secolul al XlX-lea n-a inventat
nimic, iar republicanii se consideră continuatorii acestei
morale antice. Influenţă puritană? Unul dintre opusculele
cele mai des reeditate din literatura populară, Ştiinţa
bunului Richard de Benjamin Franklin, întotdeauna atât
de preocupat să evite risipa în orice domeniu, predică
moderaţia. Medicii, noii preoţi, sacralizează căsătoria
totodată ca regulator de energii şi ca mijloc de evitare a

96
primejdioaselor copulaţii de la bordel, adevărat distrugă-
tor al rasei.
De aceea, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
„mitologiile eredităţii" (Jean Bone) dezbătute şi dez-
voltate atât de către medici, cât şi de către romancieri (v.
Zola, Fecund/te-Fecunditate şi Doctorul Pascal), fiica de
dările „flageluri sociale" — tuberculoza, alcoolismul,
filisul -, teroarea faţă de „tarele" transmise şi de sângele
„stricat" fac din familie veriga a cărei fragilitate impune
vigilenţă. Castitatea este recomandată chiar şi bărbaţilor
tineri, deşi - pe de altă parte - li se tolerau poznele, gaj al
virilităţii, cu condiţia ca fetele să rămână fecioare.
Templu al sexualităţii fireşti, familia nucleară institu-
ie norme şi descalifică sexualităţile periferice. Patul con-
jugal este altarul celebrărilor legitime. în jurul lui nu mai
există perdele, ci grosimea zidurilor camerei „de culcare"
şi uşa închisă, al cărei prag doar rareori este trecut de
copii, în vreme ce părinţii pot oricând pătrunde în locul
unde dorm ei. Biserica, odinioară atât de severă, prescrie
confesorilor să nu-i mai supere cu întrebări pe oamenii
căsătoriţi, în special pe femei. Pace sfintei nopţi conju-
gale! „Cristal al sexualităţii" (M. Foucault), familia este
şi garanţia unei naşteri bune, a „sângelui bun". Verigile
slabe ale lanţului sunt în pericol! Chiar şi anarhiştii neo-
malthusieni, dornici să elibereze săracii şi femeile de
servitutile unei reproduceri necontrolate, se lasă târâţi de
curent şi cad în ispitele eugenismului, acest vis de purifi-
care a descendenţei, provenit din ambiguităţile darwinis-
mului social.
In felul acesta, familia va fi supusă unor presiuni con-
tradictorii. Pe de o parte, nenumăratele roluri care i se
descoperă mai tot timpul sau în care este distribuită fac
să-i crească densitatea, forţa, puterile şi o împing treptat
să se închidă asupra redutabilelor sale secrete. Familia
devine din ce în ce mai geloasă pe acea privacy şi, toto-
dată, este cuprinsă de o anxietate tot mai accentuată. Iată,
de pildă, cazul acelei femei obsedate până la angoasă de
educaţia copilului ei, şi căreia Freud îi spusese că „orice
ar face, tot prost o să iasă".
Pe de altă parte, conştiinţa tot mai profundă a locului
ocupat de familie pe eşichierul demografic şi social
trezeşte interesul puterii - filantropi, medici, stat - care o
va privi cu solicitudine, urmărind să-i surprindă misterele
şi să pătrundă în fortăreaţă. Această intervenţie viza în
primul rând familiile sărace, lipsite de orice mijloace de
97
îSSŞR
SLi-s»
•
l rehgioase, ba chi protestant, evreu

îsi
>,Este
iacobin
faJs, g
teratura

vorba
98
situaţia căsătoriilor bine controlată: Bretagne, Ţara bas-
cilor, sudul Masivului Central, Savoia, Alsacia.
în fiecare din aceste ansambluri, există sisteme de
autoritate care funcţionează după logici familiale diferite
şi care determină atât raportul părinţi-copii, cât şi vârsta
căsătoriei şi relaţiile dintre soţi. „Fiecare dintre aceste
mari tipuri familiale corespunde unui anumit tip de sen-
timent familial. (...) Fiecare structură familială produce
tensiunile sale şi patologia sa specifică". Procentul de ile-
gitimitate, de „suiciditate", formele de violenţă, chiar
opiniile politice sunt puternic condiţionate de acest para-
metru fundamental. Fără a ne propune să-i urmărim pe
autori până la finele demonstraţiei lor — intenţionat sis-
tematică şi, prin forţa împrejurărilor, simplificatoare
-admitem însă cu dragă inimă lacunele analizei noastre,
mai degrabă regională decât socială.
Este adevărat, materia primă lipseşte, în ciuda studi-
ilor datorate şcolii etnologice franceze şi mai ales a celui
semnat de Elisabeth Claverie şi Pierre Lamaison,
deosebit de important pentru tema abordată de noi.
Această lucrare, care se bazează pe analiza unor fonduri
importante din arhivele judiciare, are însă tendinţa
-impusă de subiect, de altfel - de a privilegia conflictele.
Totuşi, aşa cum este concepută, ea devine un antidot judi-
cios pentru viziunile mult prea senine asupra echilibrului
din menajul specific societăţilor tradiţionale. Studiile
culturaliste sau structurale, cercetând ceea ce este identic,
invariantul deci, suferă de un anume imobilism. Or, soci-
etatea secolului al XlX-lea nu are nimic imobil, chiar în
zonele rurale cele mai îndepărtate. Ea este în permanentă
mişcare, o mişcare care modifică frontierele dintre
public şi privat, felul de a trăi, a simţi, a iubi şi a muri.
Desigur, factorii unificatori sunt deosebit de puter-
nici: dreptul, instituţiile, limba, în curând şcoala, acest
tăvălug ce şterge diferenţele, mijloacele de comunicare în
masă, obiectele de consum care pun în circulaţie „moda
de la Paris", puterea de atracţie a unei capitale adorate şi
temute în aceeaşi măsură, circulaţia oamenilor şi a
lucrurilor: totul concură în sensul unei uniformizări a
modurilor de viaţă privată.
Dar şi rezistenţele la aceste presiuni sunt uimitor de
puternice. După Eugen Weber, abia al doilea război mon-
dial va trage clopotele pentru „dispariţia moşiilor". în
privinţa clasei muncitoare, unitatatea ei se manifestă
100
numai în discursul fricii burgheze, apoi în cel al
conştiinţei militante.
Secretele care formează familiile şi misterul indi-
vizilor persistă şi se schimbă. Iată ceea ce ar trebui să
înţelegem, dar nu reuşim decât să întrezărim.
FIGURI Şl ROLURI
de MICHELLE PERROT

FIGURA TATĂLUI
Figură esenţială în familie ca şi în societatea civilă, tatăl
domină cu statura sa istoria vieţii private din secolul al
XlX-lea. Dreptul, filosofia, politica, totul contribuie la
fundamentarea şi justificarea autorităţii sale. De la Hegel
la Proudhon - de la teoreticianul statului la fondatorul
anarhiei - toţi îi confirmă puterea. Tatăl este acela care dă
numele copilului, adică operează adevărata naştere; iar,
după Kant, „naşterea juridică este singura naştere ade-
vărată". Lipsiţi de rege, tradiţionaliştii vor să restaureze
tatăl. Dar, asupra acestui punct, nu numai regaliştii sunt de
acord, ci şi revoluţionarii şi republicanii - după cum arată
Francoise Mayeur în legătură cu Jules Ferry - care
încredinţează cheile cetăţii numai tatălui de familie. „Este
o axiomă a ştiinţei politice faptul că trebuie garantată
autoritatea atotputernică înfamilie astfel încât ea să devină
mai puţin necesară în stat. în această privinţă, marile noas-
tre adunări republicane s-au înşelat diminuând puterea
maritală şi puterea paternă". Republicanii deliberează sub
privirea Mariannei, în vreme ce o statuomanie delirantă
plasează peste tot femei: la picioarele marilor oameni sau
aşezându-le o coroană pe frunte. Dar această supraîhve-
stire a imaginarului, această celebrare frenetică a „Muzei şi
a Madonei" nu reprezintă decât o modalitate de a confirma
dualitatea spaţiului public şi privat.

Codul drepturilor bărbatului

„Diferenţa care există în însăşi fiinţa soţilor presupune o

diferenţiere cu privire la drepturile şi îndatoririle lor
102
respective", scrie Portalis. în numele naturii, Codul civil
stabileşte superioritatea absolută a soţului în cadrul
menajului şi a tatălui în familie, precum şi incapacitatea
femeii şi a mamei. Femeia măritată încetează a mai fi un
individ responsabil: celibatară sau văduvă, ea este mult
mai responsabilă. Această incapacitate, exprimată prin
articolul 213 („Soţul îi datorează protecţie soţiei sale şi
soţia ascultare soţului"), este cvasitotală. Femeia nu
poate fi tutore sau membră într-un consiliu de familie:
sunt preferate rudele, chiar îndepărtate, pe linie mas-
culină. Ea nu poate fi martor în cazul semnării unor acte.
Dacă părăseşte domiciliul conjugal, ea poate fi readusă
acasă cu sprijinul forţei publice şi constrânsă „să-şi
îndeplinească îndatoririle şi să se bucure de drepturile
ce-i revin într-o libertate deplină". Femeia adulteră poate
fi condamnată la moarte pentru că ea riscă să atenteze la
sacralitatea familială: filiaţia legitimă. în Gevaudan, sunt
tolerate aventurile, nu însă şi sarcinile: nici o indulgenţă
pentru femeia vinovată de naştere nelegitimă. Bărbatul
adulter nu riscă nimic; el se bucură de complicităţi
„deocheate", cercetarea paternităţii este interzisă de
Codul civil, în vreme ce morala cutumiară impunea căsă-
toria genitorului cu fata pe care o lăsase grea.
Femeia nu poate dispune de bunurile sale în comuni-
tate, regim care nu încetează să se extindă. Ca şi copilul
minor, cu care are multe în comun, ea nu poate dispune
de salariul ei, şi asta până în 1907, când o lege îi acordă
în sfârşit acest drept. în gospodăriile de viticultori din
Aude, de pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, salariul
cuplului era vărsat soţului. Femeia nu este protejată în
bunurile sale decât prin regimul dotai, în regresie evi-
dentă, sau prin separare, care presupune un contract
-procedură practicată de cei bogaţi, şi ea aflată în recul.
Eventual eficace în familiile celor bogaţi, Codul le lăsa
complet dezarmate pe femeile sărace. Se mai găsesc şi
destule voci care să supraliciteze prevederile legii.
Astfel, un Alexandre Dumas-fiul crede că un soţ înşelat
are dreptul absolut de a-şi face dreptate singur. Proudhon
enumera şase cazuri (printre care impudicitatea, beţia,
furtul şi delapidarea) în care „soţul îşi poate ucide soţia
după rigoarea justiţiei paterne" {La Pornocratie ou Ies
temps modernes - Pornocraţia sau timpurile modeme,
1875).
Această omnipotenţă se întinde şi asupra copiilor.

103
Sensibilitatea faţă de copilărie nu a ştirbit cu nimic
autoritatea familiei şi nici pe aceea a puterii paterne.
Revoluţia franceză se mărginise la reforme fără impor-
tanţă (abrogarea puterii paterne asupra copiilor majori;
suprimarea dezmoştenirii; limitarea dreptului de pedep-
sire...), iar proiectul lui Robespierre - şi anume, copiii de
şapte sau opt ani să fie luaţi de la părinţii lor şi crescuţi
împreună în spiritul respectului faţă de noile idei - nu a
fost niciodată luat în discuţie.
Deşi, după Le Play, Revoluţia a ucis tatăl atunci când
i-a retras dreptul de a-şi lăsa averea prin testament, Codul
civil păstrează multe din vechile concepţii. Copilul, chiar
după majorat, trebuie să fie „ cuprins de un respect sfânt
la vederea celor care i-au dat viaţa", iar dacă „firea şi
legea slăbesc legăturile dintre el şi puterea paternă,
raţiunea vine şi le înnoadă mai strâns". Acordul parental
pentru căsătorie este obligatoriu până la împlinirea
vârstei de douăzeci şi cinci de ani. Abia în 1896 se
renunţă la această condiţie.
Tatăl poate cere arestarea copiilor săi şi are dreptul să
se folosească de închisorile de stat, aşa cum altădată uti-
liza sistemul scrisorilor de încarcerare, cu titlul de
„pedeapsă paternă", fapt care contribuie la menţinerea
unei poliţii de familie, puterea publică acţionând astfel
prin delegaţie. Totuşi, articolele 375 până la 382 din
Codul civil (cartea I, cap. IX) precizează condiţiile de
exercitare a autorităţii paterne. „Tatăl care [are] motive
de nemulţumire foarte grave cu privire la conduita unui
copil" poate face apel la tribunalul de arondisment; până
la şaisprezece ani, detenţia nu poate depăşi o lună; de la
şaisprezece ani până la majorat, detenţia se poate prelungi
chiar până la şase luni. Formalităţile, ca şi garanţiile,
sunt foarte reduse: nici un înscris, nici o formalitate judi-
ciară, în afară de ordinul de arestare, în care motivele nu
sunt nici măcar enunţate. Dacă, după ieşirea din
închisoare, copilul „încalcă din nou regulile de con-
duită", detenţia poate fi ordonată din nou. Pentru a per-
mite şi familiilor sărace să acceadă la această practică,
începând cu 1841, hotărâre reconfirmată în 1885, statul
îşi asumă sarcina de a suporta cheltuielile de hrană şi
întreţinere pentru copil, în cazul când familia nu are
resursele necesare. Casa de corecţie îl preia pe tânărul
delincvent, declarat de a fi acţionat „fără discernământ",
care - în cazul când familia, mai bine zis tatăl, nu solicită
eliberarea sa - este reţinut până la majorat.
104
 Nebunii, demenţii şi imbecilii, privaţi de drepturile
lor cetăţeneşti, pot fi de asemenea internaţi dacă există
solicitări din partea familiei, în baza legii din 1838.
Dreptul soţului asupra soţiei este bine precizat, după cum
se vede şi din povestea Clemencei de Cerilley, sora
Emiliei, pentru care familia sa trece prin toate chinurile
lumii până să reuşească s-o elibereze din stabilimentul
unde soţul ei o internase, prin complezenţa autorităţilor,
încarcerarea femeilor presupus nebune progresează
într-un mod spectaculos în secolul al XlX-lea: 9930 între
1845-1849, numărul lor ajunge la 20.000, în 1871
(Yanick Ripa). în 80% din cazuri, solicitanţii sunt bărbaţi
(o treime din ei - soţi, restul - taţi sau patroni). Este ade-
vărat însă că femeile solicitau chiar mai mult decât
bărbaţii încarcerarea „părţii adverse", un astfel de sistem
operând în general ca o poliţie familială. Vom reveni
asupra acestui aspect.

Puterile tatălui

Puterile tatălui sunt duble. El domină în întregime spaţiul

public. Numai el se bucură de drepturi politice. în secolul
al XlX-lea, politica este definită drept domeniul exclusiv
al bărbatului, tendinţă împinsă la extrem de Guizot, care
va cere chiar excluderea ei din saloane, feminine sau
mondene. Contesa Arconati-Visconti, în al cărei salon se
întâlneau republicanii de la sfârşitul secolului al XlX-lea,
a fost rugată într-o bună zi de Gambetta să interzică par-
ticiparea femeilor la discuţii, dată fiind gravitatea pro-
blemelor dezbătute: iar ea s-a conformat de îndată.
Dar puterile tatălui se întind şi asupra gospodăriei.
Ele se exercită parţial şi asupra acelei sfere private care
de obicei este încredinţată femeilor; chiar dacă, pe de altă
parte, rolul efectiv al femeilor se află în creştere. Deşi
rolul efectiv al femeilor creşte în gospodărie, autoritatea
ei este mult diminuată de puterile bărbatului. Astfel, mai
întâi, el este stăpân prin faptul că are banii în grijă. în
mediile burgheze el este acela care reglează cheltuielile
menajului repartizâdu-i soţiei o sumă globală, adesea
strict în acest scop. Sensibila Caroline Orville nu înţelege
ca soţul ei, în plină stare de război şi separare (1871), să
o şicaneze pentru o simplă notă la croitoreasă, singura
cheltuială pe care şi-o permite pentru că „ţine să arate
bine": este datoria ei. Chiar generos, tatăl exercită astfel

105
controlul şi puterea. Acest fapt, este evident, de pildă, în
cazul lui Victor Hugo care, îngrijorat de unitatea „clanu-
lui", deoarece ai săi caută mai tot timpul să plece, face
eforturi să-i reţină la Guemesey, tăindu-le din sumele
cerute pentru călătorii. îngrijorarea lui se îndreaptă mai
ales asupra soţiei şi fiicei sale, Adele, amândouă total
dependente de el. Hugo se plânge că nu este decât
„casierul" familiei (Henri Guillemin, L'Engloutie
-Dispăruta, 1985, p. 105). Dar oare poate fi altfel? în
mediul rural, situaţia este comparabilă. Numai mediile
muncitoreşti sau populare urbane reuşesc să scape parţial
de subordonarea financiară faţă de autoritatea paternă;
femeia, patroană de prăvălie sau numai menajeră, şi-a
cucerit funcţia de „ministru de finanţe" al familiei la care
ţine atât de mult.
Hotărârile fundamentale îi revin tatălui. în domeniul
economic, se pare chiar că puterile sale se află într-o sen-
sibilă creştere. Astfel, burghezele din nordul Franţei,
adânc implicate în gestionarea afacerilor, făcând oficiul
de contabile şi de secretare în prima jumătate a secolului,
uneori chiar de conducătoare de întreprindere - precum
Mdlanie Pollet, strămoaşa întreprinderii Redoute -, se
repliază în spaţiul caselor proprii de-acum înainte situate
departe de uzină. Acest fenomen este evident în a doua
jumătate a secolului, femeile din mica burghezie nemai-
având de fapt ce să caute în uzine (cf. Bonnie Smith).
Acelaşi lucru se întâmplă în cazul deciziilor educative,
şi anume cu privire la viitorul fiilor, şi în cazul alianţelor
matrimoniale. Mama lui Martin Nadaud consideră inutil
ca fiul ei să meargă la şcoală, în dorinţa sa de a-1 pune cât
mai repede la muncile agricole. Tatăl decide însă altfel şi
apare, în această situaţie, ca un om luminat. Multe căsă-
torii sunt puse la cale de taţi, iar mamele - care ştiu să
înţeleagă tulburările sufletului - se văd nevoite să ţină
partea fiicelor disperate, aşa cum se întâmplă şi în
comediile lui Moliere sau în cazul Doamnei Hugo, mar-
torăa conflictului dureros dintre Adele şi tatăl ei.
în multe cazuri decizia tatălui se sprijină pe argu-
mentele ştiinţei şi ale raţiunii. împotriva femeilor habot-
nice şi mărginite, vulnerabile la sentimente, ispitite de
pasiuni, pândite de nebunie, tatăl — masculul — este obli-
gat să susţină drepturile inteligenţei. Pentru acest motiv,
Kant, Comte şi Proudhon revendică primatul tatălui în
cadrul menajului: spaţiul domestic este mult prea impor-
tant pentru a fi lăsat pe mâna femeilor, care sunt atât de

106
 slabe şi fragile. Tot din aceste raţiuni, soţul are dreptul de
control asupra vizitelor primite sau făcute de soţie, a
drumurilor sale în oraş şi asupra corespondenţei. Către
finele secolului al XlX-lea, a avut loc chiar o
controversă pe acest subiect, care demonstrează în
acelaşi timp apariţia unei mişcări feministe
individualiste, împărtăşită de un anumit număr de
bărbaţi, dar şi limitele sale, deoarece nu a fost luată nici
o măsură pentru a proteja dreptul femeilor cu privire la
secretul corespondenţei lor: dimpotrivă, majoritatea
magistraţilor s-a pronunţat împotriva acestui drept. Le
Temps (martie 1887), solicitând părerea cititorilor săi
în privinţa acestui subiect, a primit un mare număr de
răspunsuri, pe care le şi publică parţial. Favorabil
puterii exercitate de soţ, Alexandre Dumas-fiul
estimează că „un soţ care are îndoieli asupra soţiei sale
şi care ezită să deschidă scrisorile pe care aceasta le
primeşte, pentru a cunoaşte adevărul, este un imbecil".
Un preot aduce drept argument doctrina Bisericii.
„Soţul este stăpân în casă". Pressense susţinea o
poziţie mult mai nuanţată, opunând dreptul şi
moravurile, în timp ce Juliette Adam şi Doamna de
Peyrebrune luau o poziţie netă în favoarea libertăţii.
Pentru cea dintâi, realitatea cotidiană dezminte Codul;
femeia „cucereşte o anume libertate în ciuda legii", ea
corespondează „cu mama sa, cu surorile, fiicele şi
prietenele sale". Cea de a doua sublinia logica pe care
se întemeiază poziţia juriştilor, „consecinţă a legilor
care restrâng libertatea morală a femeii în cadrul
căsătoriei". Aşadar, legea este aceea care trebuie
schimbată. în 1897, locţiitorul procurorului general de
la Curtea de apel din Toulouse, cu prilejul conferinţei
solemne de deschidere, trecea în revistă argumentele
tuturor părţilor pentru a confirma, în final, legitimitatea
drepturilor conferite bărbatului, precum şi necesara
supunere pe care femeia i-o datorează. De altfel, în
majoritatea cazurilor - susţinea el - femeile sunt fericite
să fie protejate împotriva lor înşile. Chestiunea a fost la
fel de controversată şi în jurisprudenţă: cum trebuia inter-
pretat dreptul cu privire la secretul scrisorilor
confidenţiale care nu trebuie să fie comunicate terţilor?
Se mergea până acolo încât la moartea destinatarului, era
admis ca expeditorul să ceară restituirea lor. Dar un soţ
este oare un terţ? (Lafont de Sentenac, Des droits du
mari sur la correspondance de sa femme — Drepturi ale
soţului asupra corespondenţei soţiei sale, Curtea de
apel din

107
Toulouse, audienţa solemnă din 16 octombrie 1897, cu
prilejul deschiderii sesiunii, Toulouse, 1897, 51 pag.).

Casa tatălui
Deşi îşi petrece timpul mai mult în afara casei, tatăl do-
mină încă spaţiul domestic. în primul rând, are anumite
locuri numai ale lui: fumoarul şi sala de biliard, unde
bărbaţii se retrag ca să discute, după cina mondenă; bi-
blioteca, deoarece cărţile - şi bibliofilia - rămân treburi
bărbăteşti; biroul, în care copiii intră tremurând. După
fraţii Goncourt, Sainte-Beuve nu este cu adevărat el
însuşi decât în bârlogul său de la etajul întâi, departe de
certurile femeilor de la parter. Chiar o femeie care
lucrează nu are dreptul la birou - extensie a publicului în
spaţiul privat al casei. Pauline Reclus-Kergomard,
inspectoare de grădiniţă din 1879, îşi triază hârtiile pe
masa din sufragerie, în vreme ce Jules, soţul ei, visează
cu ochii deschişi în biroul său gol, spre indignarea fiilor
lor - după cum ne informează Helene Sarrazin {Elisee
Redus ou la Passion du monde - Elisee Reclus sau
Pasiunea lumii, 1985).
în salon, rolurile şi amplasările sunt bine împărţite;
cel puţin Kant le defineşte cu mare rigoare. Salonul lui
Victor Hugo, cu grupul de bărbaţi adunaţi în centru şi
stând în picioare, iar femeile aşezate de jur-împrejur,
constituie un model al genului. Alegerea decorului inte-
rior este, mai mult decât se crede, o îndatorire a bărbatu-
lui. Cu prilejul căsătoriei, interiorul este mobilat de
viitorul ginere împreună cu soacra sa, după manualele de
„savoir-vivre". Dar Jules Ferry „îşi alimentează fratele cu
munţi de scrisori privind apartamentul visat de el" pentru
viitorul menaj cu Eugenie Risler, şi cu sumedenii de
directive „asupra instalării, culorii perdelelor, a
covoarelor" (Fresnette Pisani-Ferry, „Jules Ferry,
rhomme intime", Colocviu Feiry). în acelaşi timp, ca un
adevărat Pygmalion, el îşi învaţă soţia cum să se îmbrace,
să se pieptăne, cum să-şi pună în valoare frumuseţea.
Bărbaţii se pricep să „pună în scenă" femeile nu numai ca
regizori la teatru sau ca stilişti, ci şi ca taţi sau soţi în
spaţiul căminului. Când sunt bogaţi, ştiu să-şi umple casa
cu achiziţiile lor, căci sunt mari colecţionari, ca şi cu fan-
tasmele lor. Orizontul domestic dispare atunci în faţa
creaţiei.

108
 Victor Hugo a visat în permanenţă o casă-centru al
lumii sale, şi deci al lumii înseşi. Exilul i-a oferit acest
prilej. La Guemesey a cumpărat Hauteville House, pe
care a transformat-o şi a decorat-o împotriva voinţei
soţiei sale. „Nu am nici o simpatie pentru noi, în postură
de proprietari", îi scrie ea surorii sale. Adele vede foarte
bine câtă sclavie implică această înrădăcinare, mai ales
pentru ea care iubeşte atât de mult călătoriile şi oraşele,
şi cât de multă izolare înseamnă pentru copiii lipsiţi de
sociabilităţile necesare adolescenţei. „înţeleg că pentru
celebritatea ta, pentru misiunea ta, pentru personalitatea
ta ţi-ai ales o stâncă şi că acesta este decorul tău; înţeleg
şi că familia ta, care nu reprezintă ceva decât prin tine, se
sacrifică nu numai pentru onoarea ta, ci şi pentru figura
ta", îi scrie ea lui Victor (1857). „Te iubesc, îţi aparţin, îţi
sunt supusă. Dar nu pot fi cu desăvârşire o sclavă. Sunt
anumite împrejurări când ai nevoie de libertatea propriei
tale persoane". Tatăl, patriarh, tronează ca un zeu în
tabernacolul casei sale.
Hugo - acest „tiran blând" - după fiul său - este fără
îndoială una dintre cele mai grandioase figuri de tată ale
secolului. El înalţă până la sublim toate trăsăturile, fizice
şi morale, de generozitate şi de despotism, de devotament
şi de putere, precum şi părţile ridicole, micimile tatălui
burghez, care întreţine metrese şi se teme totodată de
gura lumii; egoismul tatălui crud care preferă să-şi
arunce fiica dementă într-o obscură „casă de sănătate"
decât să-şi supună „numele" oprobriului public în cazul
când va fi cunoscută nebunia odraslei sale şi faptul că
locuieşte împreună cu întreaga familie. „O nenorocire se
poate însă întâmpla oricând", scria el gândindu-se la
soarta fiicei sale; iar Henri Guillemin observă că Hugo
părea chiar să dorească dispariţia fiicei sale. Puterea
tatălui ofensat în gloria sa poate ajunge chiar până la
crimă. De aceea, pentru a supravieţui, tatăl trebuie ucis.
Secolul al XlX-lea are multe figuri de taţi triumfători
şi dominatori, în care se şi recunoaşte. Majoritatea cre-
atorilor şi-au transformat căminul în atelier, iar soţiile şi
fiicele sau surorile în secretare: aşa au făcut Proudhon,
Elisee Reclus, Renan sau Marx, un alt portret din galeria
noastră, binecunoscut în intimitate, graţie mai ales
corespondenţei cu şi prin intermediul fiicelor sale. Tată
adorat şi atent, tată despot şi meticulos în privinţa
opţiunilor profesionale sau matrimoniale ale fiicelor sale.
Eleanor, practic constrânsă să renunţe la actorie şi la
I 109
iubirea pentru Lissagaray, este în cele din urmă trădată de
Aveling, cel pe care tatăl său îl preferă pentru socialismul
lui. Eleanor, retrasă alături de Marx, bolnav, şi care nu
reuşeşte sa o înţeleagă, îngroaşă rândurile acelei armate
de fete jertfite pentru gloria şi dorinţele tatălui lor. Acel
tată care, nu de puţine ori, le poate deschide şi porţile
lumii. Căci puterea tatălui este forma supremă a puterii
masculine, exercitată asupra tuturor, dar mai ales asupra
celor slabi, dominaţi şi protejaţi.
Această figură a tatălui nu mai este catolică: ea poate
fi la fel de bine protestantă, iudaică sau atee. Ea nu este
numai burgheză, ci şi profund populară. Proudhon a
înnobilat-o, făcând din starea de tată o formă de onoare.
Există la el o dorinţă stăruitoare de paternitate. Foarte
devreme, s-a gândit sa aibă un copil, „în schimbul unei
indemnizaţii pecuniare, prin intermediul unei femei
tinere, pe care o voi fi sedus în acest scop". El ia în căsă-
torie, la patruzeci şi unu de ani, o tânără muncitoare de
douăzeci şi şapte, „simplă, graţioasă şi naivă", devotată
muncii şi datoriilor sale, „cea mai blândă şi cea mai
docilă dintre creaturi", pe care o întrezăreşte pe stradă şi
căreia îi adresează cererea în căsătorie, o adevărată piesă
de antologie. O alege ca să-i urmeze mamei sale: „Dacă
ar fi trăit, nu m-aş fi căsătorit". Dar, „chiar dacă dragos-
tea lipsea, aveam fantezia menajului şi a paternităţii (...)
Recunoştinţa soţiei mele mi-a adus trei fetiţe blonde si
roşcate, pe care mama lor le-a hrănit şi a căror existenţă
îmi umple sufletul". „Paternitatea a umplut în mine un
gol imens", mai scrie el; ea este „ca o dedublare a
existenţei, un fel de nemurire".
Paternitatea, pentru proletari, este în acelaşi timp
forma cea mai elementară de supravieţuire, de patrimo-
niu şi de onoare. Iar paternitatea / virilitatea, această vi-
ziune clasică asupra onoarei masculine, provenită din
societăţile rurale tradiţionale, va fi „naţionalizată" de
clasa muncitoare, care va construi pe această bază o parte
din identitatea sa.
Moartea tatălui
De aceea moartea tatălui este, dintre toate scenele vieţii
private, cea mai grandioasă, cea mai încărcată de tensi-
une şi semnificaţie. Ea este aceea care se povesteşte şi
este reprezentată pe scenă. Patul muribundului nu mai

110
este, fără îndoială, acela al „ultimelor dorinţe": ele sunt
reglementate prin lege. Totuşi, el rămâne locul unde
oamenii îşi iau rămas bun pentru totdeauna, unde se face
transferul de putere, locul marilor reuniuni de familie, al
iertărilor şi reconcilierilor, al noilor duşmănii generate de
nedreptatea deznodământului.
Mama moare discret; văduvă, singură, mai în vârstă,
ea şi-a văzut deja copiii plecând de acasă; ea nu mai
deţine decât rareori cheia afacerilor sau a proviziilor. în
Gevaudan, ea nu mai este adesea decât o gură în plus
care trebuie hrănită, adăpostită în silă, printre „mezini",
de moştenitor. Tatăl, la fel ca în parabolă, „îşi cheamă
copiii". Caroline Brame 1-a văzut murind la Lille pe
„Bon-Papa", întemeietorul dinastiei, bătrânul Louis
Brame. Fraţii duşmani se află aici. „Bon-Papa ne-a
îmbrăţişat pe toţi, apoi 1-a chemat pe tatăl şi pe unchiul
meu Ju'les, cărora le-a înmânat registrele, punându-i la
curent cu afacerile sale şi dându-le în grijă servitorii. Pe
chipul lui se întrezărea ceva nedesluşit, venit parcă din
înalturi" (Jurnal). Tatăl lui Proudhon, un sărman dogar,
alege să moară ca un prinţ, după o masă copioasă la care
şi-a invitat rudele şi prietenii spre a-şi lua rămas bun pen-
tru totdeauna: „Am vrut să mor în mijlocul vostru. Hai,
să fie servită cafeaua!".
Mare fractură economică şi afectivă a vieţii private,
moartea tatălui este evenimentul care dizolvă familia, cel
care permite celorlalte familii să existe şi indivizilor să se
elibereze. De unde uneori şi dorinţa de a-1 vedea mort, ca
şi rigoarea legii împotriva paricidului. Crimă-sacrilegiu,
rareori beneficiind de circumstanţe atenuante, ea duce
direct la eşafod, şi îl stigmatizează pe individ multă
vreme.
Dar mai sunt şi alte modalităţi de eliminare a tatălui,
inclusiv propria sa nevroză. Sartre consideră boala lui
Flaubert ca „asasinare a tatălui" (L 'Idiot de la familie, t.
II, p. 1882, sq.). Achille-Cleophas, modelul redutabil, cel
care dispune de viaţa fiului său şi hotărăşte ca el să
urmeze dreptul: „Gustave va deveni notar. El va deveni
pentru că el este deja notar, în virtutea unei predestinări,
care nu este alta decât voinţa lui Achille-Cleophas".
„Nevroza lui Flaubert este chiar tatăl său, acest alt abso-
lut, acest supra-eu instalat în el însuşi, care 1-a constituit
într-o negativitate neputincioasă". Moartea tatălui său îl
eliberează pe Flaubert de greutatea insuportabilă cu care
cel dintâi îşi strivise fiul. A doua zi după înmormântare,

111
Gustave se declară vindecat: „Asta a avut efectul unei
arsuri care te scapă de un neg (...). în sfârşit! în sfârşit!
Am să pot lucra".
Moartea tatălui este o temă constantă a romane-
lor-foileton, a căror structură familială este atât de
puternică în prima jumătate a secolului al XlX-lea.
Este singura modalitate prin care fiul poate accede la
maturitate şi la posedarea femeii (Lise Queffelec).
Cu toate acestea, puterea tatălui cunoaşte destule li-
mitări, elaborate prin lege sau impuse de rezistenţele
crescute pe care le întâmpină. Istoria vieţii private din
secolul al XlX-lea se poate citi ca o luptă dramatică între
Tată şi Ceilalţi.
Suprimarea dreptului de a dispune prin testament de
averea sa - un alt mod de asasinare a tatălui (Le Play)
-permite şi încurajează divizarea patrimoniilor, dizolvând
puterea patriarhilor. Considerată drept distrugătoare în
regiunile cu familii mari, care supravieţuiesc prin elu-
darea Codului, ea este salutată în alte părţi ca elibera -
toare: aşa se întâmplă în zonele din Centrul Franţei. în
1907, Emile Guillaumin denunţă vechile moravuri ale
familiei lărgite, numită de el „o exploatare a copiilor de
către tată", şi care trebuie suprimate o dată pentru tot-
deauna. Chiar în regiunile de cultură occitană, mai izo-
late, tensiunile devin, de-a lungul secolului, din ce în ce
mai puternice.
Evoluţia juridică, în secolul al XlX-lea, este o erodare
lentă, o degradare treptată a prerogativelor tatălui. Pe de
o parte, sub presiunea revendicărilor concurente ale
femeilor şi copiilor; pe de altă parte, din cauza tutelei
crescânde exercitate de stat, mai ales asupra familiilor
sărace, în numele incuriei paterne. Legile din 1889 cu
privire la decăderea paternă sau cele din 1898, care
pedepseau comportamentul necorespunzător al tatălui
faţă de propriile-i odrasle, au făcut să crească rigoarea
controlului în numele interesului copilului. Legea din
1912, după o serie de încercări iniţiate de prin 1878,
recunoaşte în sfârşit dreptul de cercetare pentru atestarea
paternităţii, nu numai în cazurile de răpire şi viol, ci şi în
acela de „seducţie dolosivă" (proba cu înscrisuri).
Partizanii legii - filantropi, legislatori, oameni ai
Bisericii apără drepturile femeii-mamă nemăritată şi a
copilului părăsit.
Puterile crescânde care li se acordă soţiilor, dreptul la
divorţ (1884), intentat în majoritatea cazurilor de femei,

112
»

ca şi cererile lor de separare în fapt, cons evident o

înfrângere a tatălui. Aceasta se j până la amănunt - în
jurisprudenţă, ca în < referitoare, spre exemplu, la
dreptul cop din cupluri separate şi aflaţi în grija
tatălui,! bunicii din partea mamei. Până la al Doilea
Imperiu, t nu are nici o obligaţie în această privinţă; o
decizie din 1867, consemnată de jurisprudenţă,
precizează că „ în interesul copilului" se poate ţine
cont de cererea bunicilor materni.
Dar dreptul nu face decât să confirme, timid şi cu
întârziere, surda şi constanta revendicare care se
exercita în sânul familiei şi care, în cele din urmă, va
desăvârşi transformarea acesteia. Familia democratică
şi contractuală, aşa cum o descrie Tocqueville la
începutul secolului, în Statele Unite, nu este rezultatul
unei evoluţii spontane, determinată de progresul
modernităţii, ci mai degrabă rezultatul unui
compromis, el însuşi creator de noi dorinţe.
CĂSĂTORIE Şl MENAJ
Căsătoria, creuzet al familiei, a făcut obiectul a
numeroase studii, etnologice şi demografice, drept pen-
tru care nu mai este necesar să zăbovim asupra acestei
chestiuni. în continuare, Anne-Martin-Fugier va descrie
riturile căsătoriei: Alain Corbin va arăta evoluţia lentă a
sentimentului, exigenţa afectivă şi sexuală care transfor-
mă cuplul modern şi se opune, uneori în mod conflictual,
strategiilor familiale.
Vom aminti aici numai câteva trăsături majore. Mai
întâi, forţa normativă a cuplului heterosexual care duce la
o dublă respingere, a homosexualului şi a celibatarului,
aceşti excluşi. Caracteristica secolului al XlX-lea rezidă
în polarizarea din jurul căsătoriei, care tinde să absoarbă
toate funcţiile: nu numai alianţa, ci şi sexul. „Familia este
un fel de shifter care acţionează asupra sexualităţii şi
alianţelor": ea transferă legea şi dimensiunile juridicului
în dispozitivul sexualităţii; iar economia plăcerii şi inten-
sitatea senzaţiilor le transportă în regimul alianţei". (M.
Foucault). Această transformare se efectuează cu viteze
variabile. în acest caz, burghezia este forţa motrice:
conştiinţa corpului este o formă a conştiinţei de sine. Pe

113
de altă parte, alianţa şi dorinţa nu concordă întotdeauna.
Dimpotrivă. Drama familiilor, tragedia cuplurilor rezidă
adesea în aceste conflicte dintre alianţă şi dorinţă. Cu cât
strategiile matrimoniale vizând să asigure coeziunea
familială sunt mai riguroase, cu atât ele canalizează sau
înăbuşă dorinţa. Cu cât individualismul este mai puter-
nic, cu atât se revoltă împotriva opţiunilor de grup: căsă-
toriile hotărâte sau aranjate. Acesta este resortul dramei
romantice sau al crimei pasionale.
Două trăsături demografice exprimă aceste caracteris-
tici. Pe de o parte, un mare procent de nupţialitate, relativ
stabil (aproximativ 16%), cu un pronunţat declin în perioa-
da celui de-al Doilea Imperiu şi, mai ales, între 1875-1900.
Acest ultim declin a suscitat neliniştea demografilor, care
s-au confruntat într-o perioadă anterioară cu scăderea pro-
centului de natalitate; de unde şi campaniile populaţioniste
şi moralizatoare din epocă, ca şi diatribele împotriva celi-
batarilor. Totuşi, procentul de celibat definitiv este slab:
peste cincizeci de ani, nu depăşeşte ăi medie 10% pentru
bărbaţi şi 12% pentru femei.
A doua trăsătură remarcabilă: coborârea vârstei în
ceea ce priveşte căsătoria. Căsătoria târzie, legată de o
practică a căsătoriei-instituţie, era, de asemenea, princi-
palul mijloc contraceptiv din societăţile tradiţionale.
Proudhon spune despre ascendenţii săi că se căsătoresc
„cât mai târziu cu putinţă"; ostil manipulărilor carnale, el
nu are nimic împotriva unor asemenea practici. în secolul
al XlX-lea totuşi, răspândirea spiritului contraceptiv
(dacă nu cumva chiar a metodelor care rămân deosebit de
rudimentare) şi răspândirea micii proprietăţi, care face
posibilă o căpătuire mai rapidă, au favorizat scăderea
limitei de vârstă.
Ţăranii proprietari de mici loturi de pământ, munci-
torii şi chiar burghezii caută să-şi facă un rost, căsăto-
rindu-se cât mai repede cu putinţă. „în lumea civilizată",
spune Taine, principalele nevoi ale omului sunt „o
meserie şi un menaj". Este, în acelaşi timp, mijlocul de a
scăpa de autoritatea părintească, de a trăi independent. La
aceasta se adaugă dorinţa femeilor, mai ales, de a-şi găsi
un partener mai tânăr şi mai ispititor, ele împotrivindu-se
de acum înainte cu îndrăzneală la căsătoriile „aranjate
cu babalâci. George Sand este uimită de diferenţa de vreo
patruzeci de ani dintre bunica sa şi soţul ei, Dupin de
Francueil, ceea ce o face să lanseze o replică superba.'
„Revoluţia este cea care a inventat bătrâneţea în lume ■

114
Caroline Brame, atât de blândă altfel, se revoltă împotri-
va unor astfel de practici; asistând la mariajul unei tinere
care ia în căsătorie „un prieten al tatălui ei, care are de
două ori vârsta miresei", comentează: „Asta nu mi-ar
plăcea deloc" {Jurnal, 25 noiembrie 1864). Gusturile ei o
îndeamnă către un tânăr de vârsta sa, nouăspreceze ani,
alegere cu care familia nu este câtuşi de puţin de acord.
In fond, procentele şi tendinţele medii nu semnifică
mare lucru în domenii care se află în strânsă dependenţă
faţă de structurile familiale. Hărţile stabilite de H. Le
Bras şi E. Todd sunt elocvente. „Gradul de precocitate
matrimonială este un bun indicator al tipului de control
exercitat de un sistem social asupra tinerilor adulţi (...). O
vârstă de căsătorie ridicată defineşte o structură familială
de tip autoritar. Ea produce numeroşi celibatari, care
rămân uneori toată viaţa în familiile fraţilor sau surorilor
lor căsătoriţi, ca nişte copii bătrâni sau unchi eterni".
Vârsta de căsătorie a femeilor este în 1830 şi, într-un
grad mai mic, în 1901, mai ridicată în mod special în
Bretagne, în sudul Masivului Central, în Tara bascilor, în
Savoia şi în Alsacia. Persistenţa practicilor malthusiene
coincide, de asemenea, cu ţinuturile pronunţat catolice,
Biserica preferând „moralul restrâns" al căsătoriei târzii
oricărei alte forme de control al naşterilor.

A te căsători cu semenul tău

Alegerea socială a partenerului face totodată şi obiectul
unor strategii care reprezintă marea afacere a familiilor.

I
Homogamia, chiar şi endogamia, constituie în toate
mediile, regionale şi sociale, tendinţe afirmate, explica-
bile şi prin formele de sociabilitate: te căsătoreşti cu
semenul tău şi pentru faptul că îl întâlneşti. Reproducerea
(după opinia lui P. Bourdieu) este prezentă în aceste pro-
cese al căror determinism nu trebuie să ne facă să uităm
jocurile indivizilor care le acceptă regulile de bunăvoie
sau le resping îhtr-o multipicitate de combinaţii bizare.
Endogamia, foarte bine reprezentată sub Vechiul
im, în zonele rurale, se află în regres în secolul al
S», din cauza migraţiilor. Totuşi, regulile familiale
exercită chiar şi asupra migranţilor. Cei din Auvergne
s
au din Limousin, care vin temporar la Paris, în cadrul
"uscării pendulare sezoniere care ritmează prima jumă-
tate a secolului, au un dublu circuit sexual: acela al

115
frecventărilor urbane şi cel al căsătoriei la ţară, cum este
cazul lui Martin Nadaud, a cărui căsătorie în ţinutul său
natal combină totuşi atracţia personală (seducţia prin
privire având aici rolul ei bine stabilit) cu îndeplinirea
scrupuloasă a voinţei paterne.
Slăbirea constrângerilor este fără îndoială mai reală
pentru bărbaţi, mult mai mobili, aşa cum este cazul la
Vraiville (Eure), zonă studiată de Martine Segalen.

Căsătorii ale nativilor din Vraiville, contractate în comună (în%):

63
1753-1802 41,
1853-1902 9
în oraşe, se accentuează brasajul (amestecul citadin-rus-
tic), începând cu ultima treime a secolului al XVIII-lea.
Procentul soţilor născuţi în afara „zidurilor oraşului"
(adică la ţară) nu încetează să crească, după cum au ară-
tat numeroase studii demografice (Caen, Bordeaux,
Lyon, Meulan, Paris...)- Totuşi, cartierele au reuşit destul
de repede să reconstituie ţinuturile de origine. La
Belleville, în secolul al XlX-lea, „viitorii soţi se întâlnesc
şi se căsătoresc în interiorul unui spaţiu foarte restrâns"
(G. Jacquemet). Dar intercunoaşterea ia aici locul
interexistenţei: jocurile privirii, ale cuvântului şi ale
dorinţei răstoarnă regulile convenienţelor.
Homogamia are peste tot un procent foarte ridicat. De
regulă, în mediile burgheze, în care căsătoria este dictată
de interesele de familie sau de firmă, ea atinge niveluri
extreme atunci când se combină mai mulţi factori de
identitate: este cazul industriaşilor protestanţi de bum-
bac, din Rouen, unde numele se încrucişează într-un veri-
tabil balet de veri consangvini. în Gevaudan, căsătoriile
sunt prezidate de principii foarte stricte destinate să
menţină echilibrul oustal-Wox: anumite cicluri reglează
circulaţia bunurilor, a dotelor şi a nevestelor. „Moşte-
nitorii" iau în căsătorie o „mezină"; sora ei, care primeşte
zestre, se căsătoreşte cu un moştenitor.
Mediile muncitoreşti nu scapă nici ele de această
economie de schimb. Sticlarii, panglicarii sau meta-
lurgiştii din regiunea lyoneză (cf. Yves Lequin, E.
Accampo) se căsătoresc între ei şi în faţa unor martori
care fac parte din aceeaşi breaslă de meşteşugari. Munca

116
şi viaţa privată se împletesc în „endogamii tehnice", în
care se suprapun meseria, familia şi teritoriul; astfel, la
Saint-Chamond (panglicari), Givors (sticlari), la
Croix-Rousse sau în foburgul Saint-Antoine (Paris),
unde - printre ebenişti — tradiţia profesională şi chiar
militantă se transmite din tată în fiu.
în aceste medii cu mobilitate redusă, diferenţierile
sunt exprimate cu un simţ extrem al ierarhiilor. Iat-o pe
Mărie, tânără mănuşăreasă de nouăspreceze ani, la
Saint-Junien (Haute-Vienne). Chiar în faţa locuinţei pe
care o ocupă împreună cu familia ei, stă un văr „tăbă-
car", specialist mănuşar calificat. „Nu se schiţează nici o
idilă între ei", scrie anchetatorul monografiei de familie
care descrie aceste personaje. „Mărie este mult infe-
rioară vărului ei în ierarhia muncitorească pentru ca să
se gândească la căsătorie".
Căutarea dotei deghizate se menţine la nivelul indi-
vizilor. Servitoarele sau muncitoarele serioase sunt apre-
ciate: cu economiile lor, tinerii muncitori îşi plătesc
datoriile sau încearcă să se stabilească, aşa cum face
Norbert Truquin, la Lyon. Femeile sunt casele de
economii ale mediilor populare.

Imposibila căsătorie
în 1828, Journal des debats se face ecoul unei crime
pasionale. O tânără muncitoare, în vârstă de nouă-
sprezece ani, fiică de croitori, este curtată de un tovarăş
de atelier, de douăzeci de ani, care o însoţeşte acasă
„ţinând-o de braţ" şi cere permisiunea familiei de a o lua
în căsătorie. Are loc un consiliu de familie; se consideră
că tânărul nu este nici destul de serios, nici destul de ta-
lentat; tatăl găseşte că are „o privire rea" şi crede că „nu
prea arată cum trebuie pentru un viitor croitor". „După
câte se părea, credeam că îl iubesc, va spune tânăra, dar
deoarece părinţii mei nu-1 voiau, am renunţat la el".
Refuz deci, şi asasinat comis de către pretendentul
respins. Forţa dorinţei se sparge la impactul cu granitul
grupului. Multe fapte diverse din secolul al XlX-lea ne
dezvăluie imposibile istorioare de dragoste.
în mediile mic-burgheze, căsătoria, element decisiv al
promovării, face obiectul unor calcule şi interdicţii.
Homogamia este mai puţin puternică: fiecare încearcă să
ia în căsătorie pe cineva aflat pe o treaptă socială supe-
117
rioară lui. Funcţionarii, de pildă, din cadrul poştei refuză
să ia în căsătorie colege, deoarece ei visează femei de
casă. De unde şi marele număr de funcţionare de poştă
celibatare, pentru că nici ele - la rândul lor - nu vor să se
căsătorească cu muncitori. Femeile plătesc deseori cu
singurătatea pentru indepedenţa lor. Pentru bărbaţii
angajaţi pe drumul ascensiunii sociale, banii contează
mai puţin decât rangul, distincţia, calităţile de stăpână a
casei, frumuseţea chiar. Este cazul lui Charles Bovary,
orbit de Emma, care are o umbrelă, pielea albă, „educaţia
aleasă" a unei „domnişoare de la oraş". înstărit fiind, el
îşi poate permite o femeie drăguţă, eliberată de grijile
domestice graţie serviciilor unei menajere.
Căsătoria este o negociere, angajată de rude (mătuşile
codoaşe), prieteni, apropiaţi (preotul), ale cărei elemente
trebuie cântărite cu grijă. Este şi cazul unui mic nobil din
Lozere, scăpătat, care îi scrie mătuşii sale, însărcinată să-i
procure o nevastă, cam ce aşteaptă din partea ei: o con-
soartă care i-ar permite să-şi păstreze casa din Mende şi
castelul; 100 000 de franci ar fi de ajuns pentru o per -
soană de aceeaşi condiţie; dar „pentru o persoană de
condiţie inferioară, ar fi nevoie ca averea ei să com -
penseze disproporţia dintre stările noastre" (către 1809,
Claverie şi Lamaison, p. 139).
Dar strategiile matrimoniale se diversifică şi devin tot
mai complexe. Banii dobândesc forme variate: mobile,
imobile, afaceri şi „speranţe". Se ţine cont şi de alte ele-
mente: numele, consideraţia, „situaţia" (profesiunile libe-
rale se bucură de o deosebită stimă), „clasa", frumuseţea
fac parte din termenii de schimb. Un bărbat în vârstă şi
bogat caută o fată tânără şi frumoasă, la fel ca un rege.
Aparenţele, puse în valoare prin individualizarea trupu-
lui, constituie o armă a seducţiei feminine. în „pană de
bani", un altul îşi va lua pe cap o femeie în vârstă care are
avere, cum se întâmplă cu personajul principal din
Marthe.

Dragoste şi căsătorie
în sfârşit, înclinaţia, care după Hegel nu merită nici un fel
de încredere, ba chiar pasiunea - respinsă de mai toate
familiile - intră în scenă. în a doua jumătate a secolului
al XlX-lea, sunt din ce în ce mai numeroşi cei care îşi
doresc ca alianţa să coincidă cu dragostea, căsătoria cu

118
fericirea. Visul Emmei Bovary: „Dacă ea şi-ar fi putut
aşeza viaţa pe tăria unei inimi cu adevărat puternice,
atunci virtutea, tandreţea, voluptăţile şi datoria s-ar fi
confundat într-o unică fiinţă (...)". Femeile mai ales, pen-
tru care căsătoria reprezintă singurul orizont, preferă
această latură. Claire Demar (Ma loi d'avenir - Legea
mea viitoare, 1833) revendică o schimbare radicală în
educaţia fetelor, cărora - dacă s-ar putea - „li s-ar inter-
zice să cunoască până şi forma unui bărbat". Ea aduce
critici căsătoriei, „prostituţie legiferată", preconizează
libera alegere a partenerului, „necesitatea testării fizice a
cărnii prin carne", dreptul la inconstanţă. Pariu imposibil
pentru vremea ei: Claire se sinucide, iar tovarăşele sale
saint-simoniene îi îndulcesc textul, făcând mici „retu-
şuri" cu privire la chestiunea maternităţii!
Fără a merge atât de departe, Aurore Dupin, care nu
este încă George Sand, ci Doamna Dudevant, se explică
- într-o lungă scrisoare către Casimir - asupra neînţele-
gerii care îi separă: acest dezacord al gusturilor şi al
plăcerilor care le erodează cuplul. „Am văzut că nu-ţi
place muzica şi am renunţat la ea pentru că sunetul
pianului te făcea să o iei la goană. Citeai din
complezenţă, şi după câteva rânduri cartea îţi cădea din
mână, de plictiseală, şi de somn (...). Simţeam cum creşte
în mine o adevărată tristeţe, gândindu-mă că niciodată nu
va putea exista nici cea mai mică relaţie între gusturile
noastre" (15 noiembrie 1825).
Acest vis de a împărtăşi totul cu fiinţa iubită - în afara
căsătoriei — este şi visul lui Baudelaire, care, părăsit de
Jeanne, suspină după cei paisprezece ani de coabitare:
„Mă surprind gândindu-mă atunci când văd câte un
obiect frumos, un peisaj fermecător, ceva agreabil: de ce
oare nu e şi ea cu mine, ca să admirăm împreună această
minune, ca să cumpărăm acest lucru?" (scrisoare către
Doamna Aupick, 11 septembrie 1856).
Şi bărbaţii vor altceva: nu o supunere pasivă, ci o
consimţire; dacă nu „forţa de muncă" a unei soţii, măcar
iubirea ei; pentru unii chiar egalitatea. De la Michelet,
care îi sfătuieşte pe bărbaţi să-şi „creeze ei înşişi femeia",
până la Jules Ferry care, ferm partizan al diviziunii sexu-
ale a rolurilor şi a sferelor, ridică în slăvi căsătoria sa cu
Eugenie Risler: „Ea este republicană şi filosoafă. Ea
simte la fel ca mine în toate cele şi eu sunt mândru că pot
simţi la fel ca ea" (scrisoare către Jules Simon, 7 septem-
brie'1875).

119
în societatea rurală
Martine Segalen, Yvonne Verdier, Agnes Fine, între alţii,
au contribuit mult la elucidarea rolurilor şi a locului pe
care l-au ocupat femeile în societatea rurală franceză.
Depărtându-se într-un spirit critic extrem de dur de
descrierile mizerabiliste şi superficiale ale călătorilor din
veacul al XlX-lea - un Abel Hugo, de pildă - prima
cercetătoare insistă asupra complementarităţii sarcinilor
într-un spaţiu în care munca stabileşte o continuitate, ba
chiar o confuzie, între public şi privat. Impresia de
ansamblu este aceea a unui echilibru relativ armonios
între cele două sexe, femeia ţinând nu de puţine ori băie-
rile pungii şi exercitând o contra-putere eficace prin
activităţile casnice, cum ar fi spălatul, gătitul şi celelalte.
Yvonne Verdier a descris personajele-cheie din locali-
tatea Minot, în Bourgogne, şi rolurile lor culturale,
înrădăcinate în „destinul lor biologic": „De la destinul lor
biologic, femeile trec dintr-o dată la destinul lor social",
scrie ea. Femeia-care-dă-o-mână-de-ajutor (spălătoreasă,
în majoritatea cazurilor), croitoreasa, bucătăreasa, pose-
dă învăţături şi puteri adânc înrădăcinate în viaţa satului.
Ele nu sunt câtuşi de puţin închise în spaţiul domestic.
Agnes Fine, analizând mai multe situaţii de viaţă,
observă cum se ţes relaţiile dintre mame-fiice şi dincolo
de acestea raportul masculin-feminin, în constituirea tru-
soului, cum se înscrie biologicul în social prin interme-
diul simbolicului.
Aceste descrieri au totuşi, în frumuseţea lor struc-
turală, un caracter intemporal. Irenismul culturii are
tendinţa de a masca tensiunile şi conflictele, pe care
Elisabeth Claverie şi Pierre Lamaison le scot, dim-
potrivă, în evidenţă. în sistemul oastal-ului, în care
schimbul de femei se subordonează destul de riguros
schimbului de bunuri, nevestele, adesea bătute, nu au nici
măcar cheia de la cămară; uneori, trebuie să fure ca să
supravieţuiască; complicităţile feminine, în general, se
destramă o dată cu căsătoria şi teama de bărbaţi; iar
intoleranţa faţă de sarcinile nelegitime este cumplită.
Femeile singure au o soartă deosebit de grea; văduvele,
suspectate ca periculoase din punct de vedere sexual, din
cauza presupuselor lor pofte, sunt alungate uneori din
casă şi obligate să locuiască în câte un adăpost prăpădit,
doar cu câteva bunuri şi subsidii; fetele tinere, pradă

121
femeile încep să-şi administreze casa, armata de servitori şi familia, nu
mai puţin numeroasă, datorită credinţei lor catolice, dar, mai mult,
alianţelor strategice care se încheie între proprietarii de întreprinderi
textile din Nord.
Femeile întemeiază o morală domestică, ale cărei axe majore sunt
după B. Smith: credinţa împotriva raţiunii, milostenia împotriva
capitalismului şi reproducerea ca autojustificare. Tocmai prin această
funcţie, femeile burgheze, înconjurate de o droaie de copii - numărul
mediu de copii pe familie creşte de la 5 la 7 între 1840 şi 1900 -, dau sens
celor mai neînsemnate acţiuni ale lor. De la curăţenie şi împodobirea
interiorului la supunerea cvasireligioasă faţă de capriciile unei mode
tiranice - a se vedea de pildă „orele zilei", desenate de Deveria - de la
cel mai neînsemnat lucru de mână al femeii - căci femeia trebuie să fie
tot timpul ocupată - până la obsesia socotelilor, acest supliciu la care
stăpâna casei este supusă nu de puţine ori de soţul ei, căci periodic
trebuie să-i prezinte bilanţul: fiecare amănunt capătă sens într-o morală
al cărei fundament este mai degrabă simbolic decât economic.
Funcţionând ca un limbaj, ca un ritual, această morală se supune unor
coduri deosebit de stricte, însufleţite de o înaltă conştiinţă de sine, aceste
femei din Nord nu sunt nici pasive, nici resemnate; ele încearcă,
dimpotrivă, să erijeze viziunea proprie asupra lumii în judecată asupra
tuturor lucrurilor, într-un mod adesea peremptoriu. Acest „feminism
creştin" (putem vorbi de feminism? nu, dacă îl definim ca pe o căutare a
egalităţii: diferenţa este revendicată aici) se exprimă prin vocea unei
romanciere precum Mathilde Bourdon, autoare a Vieţii reale, un best-
seller, Julie Becour sau Jos6phine de Gaulle, care compun un fel de
epopee domestică în care se înfruntă binele şi răul: femeile şi bărbaţii.
Datorită gustului distrugător pentru putere şi bani, bărbaţii provoacă
haosul şi moartea. îngeri ai căminului, blondele eroine restabilesc prin
virtutea lor armonia menajului.
Acest model desăvârşit de domesticitate, cu o tentă angelică, pe
care cultul Fecioarei Măria îl impiedică de a deveni cu totul victorian,
poate fi regăsit, în multiple variante, în toate straturile burgheziei. El
variază în funcţie de avere, proporţional cu numărul servitorilor şi cu
statutul habitatului, determinat de credinţele şi sistemele de valori.
Nostalgia aristocratică, atât de puternică în foburgul Saint-Germain, este
temperată în alte părţi de
 calitate". Din ce în ce mai mult, ziua gospodinei, ca
şi deplasările sale vor fi ritmate de preocupările
copilului şi, mai ales, de programul şcolar.
A doua funcţiune: întreţinerea familiei, „treburile
gospodăreşti", care cuprind tot felul de activităţi:
căutarea pieţei cu cele mai bune preţuri pentru „de-
ale gurii", care se pot cumpăra, se pot obţine prin
troc, ba chiar „culege"; doar există atâtea ocazii de
a spicui de ici-colo într-un mare oraş; pregătirea
meselor, inclusiv a „gamelei" sau a pachetului pentru
tatăl care lucrează departe; adusul apei, încălzirea,
îngrijirea casei şi, mai ales, a rufelor şi veşmintelor,
care trebuie spălate, transformate, cârpite, peticite...
Toate acestea înseamnă alergătură, o cheltuială
considerabilă de timp. Numai bugetele de familie -
ale lui Le Play se străduiesc să contabilizeze acest
timp fluid, cel puţin cu privire la spălatul rufelor,
prima operaţiune domestică raţionalizată prin
construirea după model englez de mari spălătorii
mecanizate încă din timpul celui de-al Doilea
Imperiu.
în sfârşit, gospodina se străduieşte să aducă
familiei un „salariu complementar", pe care îl câştigă
făcând tot felul de servicii: gospodărie, spălat în
anumite zile bine • stabilite, pe Ia casele mari,
activitate practicată de muncitoarele de la spălătorii,
angajate cu bucata („piecardes"); cumpărături,
drumuri pentru te miri ce nevoi (femeia care aduce
pâine este o figură familiară), mici negoţuri
femeieşti; vânzătoare ambulante, neruşinându-se să
vândă la mâna a doua, ştiind să profite de cel mai
neînsemnat colţ de trotuar, de cea mai mică diferenţă
de preţ.
Progresiv, mai ales în ultima treime a secolului al
XlX-lea, munca la domiciliu, în cadrul unei industrii
a confecţiei divizată şi raţionalizată, captează această
imensă forţă de muncă a femeilor casnice. Seducţia
pe care o exercită maşina de cusut asupra femeii - să
ai propria ta maşină „Singer" devine visul tuturor
gospodinelor - o închide în spaţiul domestic, rupând-
o total de modul pie-tonal de comunicare cu oraşul.
Abuzurile aşa-numitului sweating system va duce la
redescoperirea utilităţii şi importanţei uzinei,
preferată în cele din urmă muncii la domiciliu, pentru
că aici activitatea este mai puţin solitară, mai bine
controlată, supusă mai mult privirii publice.
„Ministru de Finanţe" al familiei, gospodina
deţine anumite puteri a căror ambiguitate este
dezvăluită de practica plăţii periodice. Fără îndoială
că aceasta repre-

125
privată, ca şi în viaţa publică, ea este deseori o rebelă. Nu
de puţine ori plăteşte scump pentru nesupunerea sa, ea
fiind ţinta favorită a violenţelor care pot ajunge până la
crima „pasională". Găsindu-şi temeiul mai ales în ges-
tionarea celor necesare traiului zilnic, ieşirile sale în oraş
devin din ce în ce mai rare, dar dobândesc totodată o mai
mare regularitate. Nu este sigur că modernizarea ar fi dus
la o creştere a puterilor ei, în măsura în care sfera priva-
tului s-a văzut asediată din toate părţile, iar modelele de
identitate ale clasei muncitoare erau puternic masculi-
nizate. De unde şi conflictele, dificultăţile de pătrundere
şi adaptarea la social, retragerea în „bârlog", către care
toată lumea o împinge (vezi afişele CGT-ului pentru săp-
tămâna engleză). Şi, uneori, indiferenţa faţă de această
lume politică şi sindicală, care nu o înţelege.

PĂRINŢI Şl COPII
„Când apare copilul, cercul familiei..." în secolul al
XlX-lea, copilul este mai mult ca oricând în centrul fa-
miliei. El este obiectul unei investiţii multiple: afectivă,
desigur, dar şi economică, educativă, existenţială. în ca-
litate de moştenitor, copilul este viitorul familiei, imagi-
nea ei proiectată şi visată, modul ei de a lupta împotriva
timpului şi a morţii.
Această investiţie - iar literatura din ce în ce mai pro-
lixă asupra copilului este suficient de grăitoare în acest
sens - nu-1 vizează în mod obligatoriu numai pe copilul
ieşit din comun. Stendhal spune foarte bine despre tatăl
său: „Nu-1 iubea ca individ, ci ca pe fiul care trebuie să
ducă mai departe numele" (Henry Bnilard). Grupul
primează asupra individului, iar noţiunea de „interes al
copilului" nu se va dezvolta decât târziu în Franţa. Dar şi
atunci, în majoritatea cazurilor, semnificaţia ei se va limita
la interesele superioare ale colectivităţii: copilul ca
„fiinţă socială".
într-adevăr, copilul nu aparţine numai familiei sale; el
este viitorul naţiunii şi al rasei, producătorul, reproducă-
torul, cetăţeanul şi soldatul de mâine. între el şi familie,
mai ales când este săracă şi, prin urmare, presupus
neputincioasă, se strecoară terţii: filantropi, medici,
oameni de stat, care înţeleg să-1 protejeze, să-1 întreţină,
să-1 disciplineze. Primele legi sociale (cea din 1841, de
pildă, asupra limitării timpului de muncă în uzină) care

127
jocurile. Se pare însă că această creştere a nelegimităţii are semnificaţii diverse.
Autorii noştri consideră că Nordul şi Estul, unde procentul copiilor recunoscuţi
prin căsătorie este important, se află în opoziţie cu Sudul mediteranean, în care
bărbatul recunoaşte copilul, dar nu se căsătoreşte cu mama acestuia. în primul caz,
se remarcă o mai mare egalitate a sexelor şi libertatea femeilor; în al doilea caz,
forţa coercitivă a ascendenţei primează.
Ar deveni imposibil să mai înaintăm în desişul demografiei istorice, dacă nu
am încerca o sumară trecere în revistă a complexităţii sale, atât la nivelul simplei
constatări, cât şi la acela al intrepretării. „Istoria secretă a fecundităţii" (H. Le
Bras) colcăie de teorii, care ezită între felurite determinisme - social, biologic,
ideologic (în acest sens, „ravagiile" individualismului sunt pilduitoare,
feminismul nefiind decât un caz particular, exacerbat al acestuia), înainte de a
analiza naşterea ca fruct al „hotărârii" unui cuplu.
Iată-ne aşadar, pe pragul patului, în zona cea mai secretă a sexului şi a inimii.
Iar când la misterul celei mai profunde intimităţi se adaugă opacitatea timpului şi
mutismul actorilor şi al descendenţilor lor, nu mai surprinde pe nimeni neputinţa
cercetătorului de a produce concluzii definitive. Un ocean de tăcere înconjoară
esenţialul vieţii: conceperea fiinţelor care ignoră aproape întotdeauna prin ce
întâmplare sau din dorinţa cui s-au născut, fără ca totuşi hazardul şi dorinţa să
poată fi opuse în mod radical.
Voluntarismul concepţional, însoţit de scăderea drastică a vârstei obişnuite
pentru căsătorie, înregistrează progrese statistice evidente, fiind fără îndoială o
consecinţă a procesului de conştientizare a copilului şi a tot ce implică el, mai ales
în privinţa educaţiei. Având în vedere faptul că un copil trebuie bine îngrijit,
răsfăţat, iubit, părinţii se hotărăsc mai greu să-1 aducă pe lume. Mijloacele
acestei concepţii voluntare ne rămân încă obscure. Unele cupluri nu cunosc alt
mijloc în afara abstinenţei; ca să evite graviditatea, femeile se „fofilea ză". Coitul
întrerupt lasă toată iniţiativa pe seama soţului, căruia îi revine sarcina să fie atent.
în mediile înstărite, cuplurile se inspiră din metodele englezeşti sau din practicile
învăţate clandestin la bordel: spălaturi, care presupun folosirea apei şi care vor
asigura succesul bideului — un succes tardiv, după J. P. Goubert, şi frânat de
convenienţe. Preocupaţi să-i înveţe pe proletari şi pe

129
cură la Spa, vizită la Papă, binecuvântări cărora li se
datorează, crede ea, patrusprezece ani mai târziu, naşterea
unei fetiţe, botezată tocmai din acest motiv Marie-Pie.
Gustave de Beaumont are discuţii prelungite cu
Tocqueville pe seama gravităţii soţiei sale, care îl pre-
ocupă într-o măsură atât de mare încât îl împiedică
aproape să-şi scrie cartea, oscilând în permanenţă între
suferinţele sale tot mai greu de suportat şi dorinţa de a fi
tată: „Sunt clipe când, gândindu-mă la cât de mult îndură
biata mamă, l-aş trimite pe copilul ăsta, dacă aş putea, la
toţi dracii (...) Aceasta nu înseamnă însă că nu aştept cu
o nesperată fericire evenimentul, iar dorinţa ardentă de a
împlini în sfârşit un asemenea destin constituie mai tot
timpul subiectul conversaţiilor şi justificarea speranţelor
noastre" (10 iunie 1838). Paralel cu sentimentul matern
în expansiune sau poate chiar în strânsă legătură cu aces-
ta îşi face apariţia şi sentimentul patern, inclusiv pentru
acest baby, atât de apropiat încă de foetus şi care întârzie
să dobândească o figură omenească.
Totuşi, dorinţa de a avea un copil nu merge până
acolo încât să se recurgă la adopţie, atât de adânc anco-
rată este încă ideea filiaţiei prin sânge. în ciuda primelor
instituţii abia schiţate pe vremea celui de-al Doilea
Imperiu, schimbările în materie sunt deosebit de lente,
mai ales în ceea ce priveşte transmiterea numelui.

Naşterea acasă

Naşterea este un act riguros privat, şi feminin, chiar şi

atunci când este vorba de povestirea sau amintirea ei,
temă mereu prezentă în conversaţia femeilor. Camera
comună, în cel mai bun caz conjugală, este scena acestui
eveniment, din care bărbaţii sunt excluşi, cu excepţia
medicului, pe care procesul de medicalizare al naşterii îl
aduce tot mai frecvent la căpătâiul clientelei cu dare de
mână. Diferenţa de onorariu, ca şi tradiţia, de altfel, sau
pudoarea asigură totuşi moaşelor o poziţie dominantă,
deşi în declin evident. Să naşti la spital este un semn de
sărăcie, mai mult chiar, de ruşine şi de singurătate ; aici
naufragiază fetele nemăritate, care vin la oraş să scape de
copil, înaintea unui eventual abandon. în vestul, sud-ves-
tul şi în centrul ţării, „abandonarea copilului natural face
ca mama în cauză să ajungă negreşit la spital", după cum
arată hărţile realizate de H. Le Bras şi E. Todd (p. 168).

131
micuţii lor. Cea mai mare parte din corespondenţa bur-
gheză are, de altfel, accente de nursery-rhymes. Caroline
Brame-Orville ţine un jurnal privind felul cum se trezeşte
micuţa sa Mărie, cea atât de mult dorită şi adorată. Berthe
Morisot dă traducerea picturală a acestei contemplări a
leagănului. Acesta va păstra oricum o conotaţie de viaţă
organică şi va fi destinat numai intimităţii. Flaubert
pufneşte în râs atunci când vede un leagăn pe scenă.
Chiar taţii cei mai atenţi abia de îşi privesc progenitura
cu o căutătură distrată. Gustave de Beaumont se intere-
sează cu adevărat de fiul lui când acesta începe să
meargă; iniţiere virilă: „De-acum înainte o să meargă la
vânătoare cu mine, cu o puşcă de lemn".
Universul asexuat al primei copilării
în toate mediile sociale, prima copilărie este treaba
femeilor, fiind tocmai de aceea deosebit de feminizată:
băieţi şi fetiţe poartă rochii şi părul lung până la trei-patru
ani, uneori chiar mai târziu, şi zburdă în voie printre
fustele mamelor sau al vreunei servitoare. în Franţa,
camera copiilor este o invenţie târzie; Viollet-le-Duc
desenează una pentru casa sa din 1873, „deoarece totul
trebuie prevăzut". Jucăriile copiilor sunt împrăştiate cam
peste tot — cum ne amintesc şi pânzele pictorilor — cu o
predilecţie specială pentru bucătărie. La oraş, jucăria
devine un obiect de consum curent, o producţie industri-
ală, căreia i se repartizează raioane specializate în marile
magazine; la ţară, nimeni nu o ia în seamă; în mediile
populare, taţii o confecţionează singuri, după priceperea
lor, asumându-şi riscurile şi pericolele inerente unei ast-
fel de activităţi: micul Vingtras-Valles îşi va aminti mult
timp de căruţa pe care tatăl său i-a meşterit-o dintr-o
bucată de brad, ca şi de rana cu care s-a ales bietul om,
dacă s-a luat după capul copilului; ceea ce îi va aduce
prichindelului o bătaie bună la fund din partea mamei,
sancţionare a fiului „răsfăţat". Păpuşile, relativ asexuate
la începutul secolului, ocupă un loc deosebit în universul
copilăriei; ele sunt simulacre pe care copiii le distrug,
înainte de a fi creaturi adorate. George Sand a dedicat
amintirii păpuşilor sale pagini luminoase.
Foarte slab instituţionalizată, cea dintâi educaţie
revine mamelor, care au şi sarcina de a-i învăţa pe micuţi

133
veselă şi uşor ironică. „Ne iubim mult, ne înţelegem
întotdeauna, chiar dacă nici unul din noi nu scoate un
cuvânt, pentru că amândoi suntem nişte tăcuţi!" {Jurnal,
p. 28). Tatăl, aparent foarte de treabă, „nu poate admite
ca o fată tânără să miroasă bine" şi-i cere Genevievei să
arunce toate flacoanele cu parfumuri: nu este de acord
decât cu pudra de iris, „un parfum onest, convenabil, un
parfum pentru o fată tânără bine crescută" (Jurnal, p. 43).
Sunt şi fete tinere care, însetate de emancipare, se revoltă
împotriva mamelor lor şi a ceea ce ele reprezintă şi — în
consecinţă - aleg modelul masculin. Germaine de Stael
spune despre tatăl ei: „Când îl văd mă întreb dacă într-a-
devăr m-am născut din el şi mama; îmi răspund că nu şi
că ar fi fost de ajuns numai el ca eu să vin pe lume": ceea
ce Freud ar putea să interpreteze în diverse feluri...
între mame şi fiii lor, există de asemenea o gamă
infinită de relaţii: prietenie tandră, care face din Aurore
de Saxe şi din Maurice Dupin, apoi din George Sand şi
fiul ei Maurice, cupluri exemplare, aproape fără ruptură,
chiar şi la vârsta adolescenţei; resentimentul lui
Vingtras-Valles faţă de mama lui, care se încăpăţânează
să facă un „domn" din el; ura lui Rimbaud pentru mama
lui, care ar putea să meargă chiar până la crimă; cazul lui
Pierre Riviere, frustrat de noua putere a femeilor; mila lui
Gustave Flaubert pentru mama lui rămasă văduvă şi de
care nu reuşeşte să se elibereze... Influenţa mamelor
asupra fiilor lor este, în principiu, limitată din cauza locu-
lui minor ce le revine prin lege (ele nu pot fi tutori, de
pildă), cu excepţia cazului când sunt văduve, drepturile
lor fiindu-le relativ garantate, chiar în regim de comuni-
tate. De unde şi situaţia că sunt greu suportabile. întărirea
autorităţii materne şi creşterea puterilor ei domestice
constituie una din temele antifeminismului de la
începutul veacului. Darien, Mauriac (Genitrix), mai târ-
ziu Andre Breton sunt interpreţii ancestralei terori a băr-
batului în faţa voinţei materne. ,,Mumele!, scrie Breton,
parcă retrăieşti dintr-o dată spaima lui Faust, eşti trăsnit
ca şi el de o comoţie electrică numai la auzul acestor si-
labe, în care se ascund prea puternicile zeiţe care scapă
de încătuşarea timpului şi a spaţiului".
Mamele au o răspundere mult mai mare în ceea ce
priveşte fiicele lor, dat fiind faptul că statul le lasă în grija
lor (întârzierea şcolarizării fetelor) şi Biserica li le încre-
dinţează, instituind de altfel şi o subtilă împărţire între
trup şi suflet, cel puţin o dată cu adolescenţa: M. -F. Levy

135
 I
în care se cuvine să se dezvolte un trup tânăr. Caroline
Brame, atât de pudică de obicei, suspină — la dispariţia
mamei sale — după răsfăţul de altădată, de care va fi lip-
sită de-acum înainte. Edmond About, călătorind prin
Grecia, către 1860, pune în evidenţă răceala relaţiilor
intime la Atena, în comparaţie cu căldura francezilor.
Un alt semn al proximităţii: tutuirea, care se genera-
lizează, în ambele sensuri. „Altădată, îţi tutuiai servitorii,
dar nu-ţi tutuiai copiii". Astăzi, îţi tutuieşti copiii şi nu-ţi
mai tutuieşti servitorii", notează Legouve, care argu-
mentează: „Trebuie în mod obişnuit să spui tu copiilor
tăi, tocmai pentru a le putea spune uneori dumneata: ca
un semn al nemulţumirii tale". (Les Peres et les Enfants
au XIX** siecle - Taţi şi copii în secolul al XlX-tea). De
aceea George Sand se teme atât de mult ca nu cumva
bunica ei să nu i se adreseze cu „dumneata".
Pedepsele corporale
George Sand, ca şi Legouve", educatori liberali, se declară
în mod hotărât împotriva pedepselor corporale. „Urăsc
cu toată fiinţa mea vechea metodă (sic) şi cred că aş
plânge mai rău ca ei [copiii] dacă i-aş bate", notează scri-
itoarea. Dar ce se întâmplă în realitate? Poate că tocmai
în acest caz, diferenţele sociale sunt mai evidente. Ar tre-
bui să vedem, mai întâi, care era semnificaţia pedepselor
corporale îhtr-o societate din care feudalitatea fusese
abolită: semnul suprem al infamiei.
în mediile burgheze, mai mult decât în cele aristo-
cratice, copiii nu mai sunt bătuţi de părinţi. Supravie-
ţuiesc totuşi pe ici, pe colo câte o nuieluşă sau un Sfânt
Nicolae, dar bătaia devine tot mai reprobabilă; dăinuie în
unele colegii sau licee, care îşi închipuie că vor impune o
disciplină militară cu astfel de mijloace. George Sand are
frisoane când îşi aminteşte de directorul liceului Henri IV
care, „partizan sălbatec al autorităţii absolute (...) cu
acordul unui tată inteligent, îi permite negrului său să-i
bată copilul, în faţa întregii clase, mobilizată ca la armată
pentru spectacolul acestei execuţii, în gustul creol sau
moscovit, şi ameninţată cu pedepse severe la cel mai mic
semn de nesupunere {Histoire de ma vie — Istoria vieţii
mele, II, 179). Dar, tot mai frecvent, adolescenţii se
revoltă - aşa cum face şi Baudelaire, împreună cu
tovarăşii lui, în 1832, la Lyon - iar familiile protestează.

137
lor lege statului: prima
intervenţie a părinţilor de
elevi în incinta sacră a
şcolii.
La ţară, în clasele
populare urbane sau mic-
burgheze, loviturile plouă.
„Tăbăcelile" (expresia din
Gevaudan se regăseşte şi
sub pana lui Albert
Simonin, care îşi evocă
primii ani ai copilăriei la
Chapelle, pe la începutul
secolului) sau bătăile la
fund sunt admise ca un fapt
firesc, cu condiţia să nu fie
depăşite anumite limite; în
majoritatea cazurilor, bătaia
se aplică „manual",
folosirea băţului sau a
biciuştii fiind rezervată
numai pedagogilor sau
profesorilor din instituţii, ca
semn de exterioritate fizică.
Bătaia face parte dintre
amintirile mai tuturor
copiilor de muncitori, în
secolul al XlX-lea, după
mărturiile lui Perdiguier şi
Gilland, Dumay şi Toinou,
dar mai ales Truquin. în
ateliere mai mult decât în
uzine, ucenicul
neascultător sau
neîndemânatic primeşte prea
uşor „o bătaie bună" din
partea muncitorilor
vârstnici, însărcinaţi să-1
înveţe o meserie.
în realitate, la baza
tuturor acestor manifestări
există o serie de
reprezentări şi anume, în
primul rând, aceea a unei
forţe rebele care trebuie
îmblânzită şi, apoi, aceea a
durităţii traiului zilnic, cu
care tinerii trebuie să se
obişnuiască. „Fiul meu, tu
vei deveni un bărbat ade-
vărat". Ideea de virilitate se
plămădeşte din violenţă fizi-
că. Unii, dispuşi să
reproducă acest model, îl
consideră drept o iniţiere
necesară, exagerând poate
în privinţa realităţii. Dar tot
mai numeroşi sunt copiii şi
mai ales adolescenţii care
se revoltă. Muncitori
militanţi, anarhişti, mai
ales, mărturisesc că ura
împotriva autorităţii îşi are
rădăcinile tocmai în această
experienţă usturătoare.
Conştiinţa de sine începe cu
conştiinţa propriului corp.

Copilul ca investiţie

O dublă mişcare ritmează

raporturile dintre părinţi şi
copii în secolul al XlX-lea.
Pe de o parte, cresc inves-
tiţiile în copil, viitorul
familiei, supus adesea unor
mari constrângeri. Familia
lui Henri Beyle îşi
urmăreşte cu tenacitate —
prin Henri — visul de
distincţie aristocratică şi
accesul la mănăstire, ca
simbol al succesului social.
Familia Vingtras-Valles îl
transformă pe micul
Jacques într-un ţap
ispăşitor pentru voinţa lor
de ascensiune socială. Tatăl
este repetitor la un colegiu
oarecare, iar mama ar vrea
ca Jacques să devină
profesor. Şi în acest

139
putea să nu coincidă cu cele ale grupului, că ei vor fi
nevoiţi să îşi asume singuri destinul şi, prin urmare, să-şi
dezvolte iniţiativa, ba chiar să cultive o anume nedeter-
minare care să le protejeze capacitatea de a acţiona liberi,
cale preconizată de pedagogiile libertare.
Prin diversele observaţii al căror obiect este, inclusiv
prin dosarele şcolare atât de meticulos întocmite, copilul
începe să prindă chip şi glas. Limbajul său, afectele,
sexualitatea, jocurile sale constituie materia notaţiilor,
care reuşesc să înlocuiască stereotipiile prin cazuri con-
crete şi, de multe ori, derutante. Copilăria este conside-
rată de acum înainte ca un moment privilegiat al
existenţei. Orice autobiografie începe de aici şi insistă
asupra acestei etape. In vreme ce romanul supranumit de
„ucenicie" reconstituie copilăria şi tinereţea eroului.
în ciuda a toate acestea, copilăria devine vârsta care
întemeiază tot restul vieţii, iar copilul se transformă ast-
fel într-o persoană.

Adolescenţa, „vârstă critică"

O altă figură dobândeşte contururi tot mai precise: aceea
a adolescentului, acest mare ignorat de către societăţile
tradiţionale. între prima comuniune şi bacalaureat sau
recrutare, în cazul băieţilor, sau căsătorie, pentru fete, se
desfăşoară o perioadă, ale cărei mize şi primejdii au fost
puse în evidenţă de Buffon şi mai ales de Rousseau.
Rouseeau consacră în întregime cartea a IV-a din Emil
„acestui moment critic", care este acela al identităţii
sexuale. „Ne naştem, ca să zic aşa, de două ori: o dată
pentru a exista şi o dată pentru a trăi; o dată pentru specie
şi o dată pentru sex (...). Aşa cum mugetul mării precedă
de departe furtuna, această tumultuoasă evoluţie se
anunţă prin murmurul pasiunilor născânde: o fermentaţie
surdă avertizează că primejdia se apropie."
Această noţiune de „moment critic" va fi reluată de
multe ori de-a lungul secolului al XlX-lea, mai ales de
către medici care, între 1780 şi 1840, au lansat zeci de
teze asupra pubertăţii la băieţi şi fete, neuitând să pre-
cizeze şi remediile care se puteau aplica. Primejdioasă
pentru individ, adolescenţa este un pericol şi pentru so-
cietate, în căutarea propriei identităţi, adolescentul este
narcisiac; el îşi caută imaginea morală şi fizică. Se lasă
fascinat de oglindă. El este Unicul, despre care vorbeşte

141
vulgar şi pervers.
„Fiul unic", care
este Henry
Brulard-Beyle
păstrează o
amintire
sufocantă a
claustrării
impuse de către
părinţii săi, fri
scopul evitării
oricărei relaţii cu
„copiii de rând".
„Niciodată nu
mi s-a permis
să vorbesc cu
un copil de
vârsta mea (...).
Trebuia să
suport tot
timpul predici
despre iubirea
paternă şi
îndatoririle
copiilor". Se
salvează
minţind şi nu
visează decât
cum să fugă de
acasă. Şcoala
Centrală a
Directoratului îl
va elibera din
prizonieratul
familial.
Vine şi
vârsta
pensioanelor şi a
internatelor!
între
cincisprezece şi
optsprezece ani,
fetele îşi vor
desăvârşi
educaţia morală
şi mondenă, vor
fi iniţiate în
acele „arte de
divertisment",
care le vor face
atât de
atrăgătoare în
saloanele
matrimoniale.
Băieţii,
încartiruiţi în
colegii şi licee,
ca în nişte
adevărate
cazarme, îşi
pregătesc
bacalaureatul,
„barieră şi nivel"
al burgheziei.
Or, internatele
colegiilor şi
liceelor nu au o
prea bună
reputaţie.
Baudelaire se
simte aici
copleşit de o
plictiseală de
moarte: „Mă
plictisesc atât
de mult încât
îmi vine să
plâng fără să ştiu
de ce", îi scrie el
mamei sale (3
august 1838).
George Sand
este profund
mâhnită că
trebuie să-1 ducă
pe Maurice la
internat.
Comparând
„această stare
angelică a
sufletului, care îl
caracterizează pe
adevăratul
adolescent",
acest delicat
androgin cu care
semăna şi pro-
priul său tată,
crescut de o
mamă grijulie,
cu „colegianul
nepieptănat,
destul de
needucat,
înfumurat de
practica vreunui
viciu grosolan,
care a distrus
deja în fiinţa lui
sensibilitatea
primului^
ideal", ea
regretă
vremurile
educaţiei la
domiciliu. „In
familiile cinstite
şi la locul lor,
părinţii ar trebui
să-şi facă o
datorie din a-şi
ţine copiii acasă
şi a nu-i obliga
să guste din
viaţa amară de
la colegiu, unde
egalitatea se
impune cu
pumnii" {Istoria
vieţii mele, I,
76). Internatele
sunt făcute
responsabile
pentru
masturbare şi
pentru practicile
homosexuale.
Roger Martin du
Gard, în Le
Lieutenant-
Colonel de
Maumort —
Locotenent-
colonelul
Maumort, roman
postum, în mare
parte
autobiografic,
evocă viaţa
sexuală din
colegii către
1880:
„Onanismul
solitar era regula
generală.
Plăcerea
împărtăşită, o
excepţie". Cu
toate acestea,
opinia publică,
în primul rând
conservatoare,
atribuie
internatelor
„efeminarea"
tineretului,
înfrângerea din
1870 şi, în cele
din urmă, chiar
şi depopularea
Franţei! în
vreme ce
familiile
populare sau
ţărăneşti sunt
obligate, în cazul
când
intenţionează ca
odraslele lor să-
şi continue
studiile, să
accepte soluţia
internatului,
familiile

143
viciul militar" constituie aproape o trădare. Totuşi, după
diferite anchete, ca aceea din 1872 privind „condiţiile de
muncă în Franţa", tinerii încep să dea semne de nerăb-
dare: la uzinele din La Voulte (Ardeche), „mulţi dintre
ei", cum încep să câştige pleacă de la casa părintească şi
îşi caută o gazdă, aşa cum fac şi celibatarii străini"; în
sectorul textil din Picardia, se pot întâlni frecvent băieţi
şi chiar fete, între şaisprezece şi şaptesprezece ani, care
„închiriază o cămăruţă" şi nu mai dau nimic în casă. De
unde şi tranzacţiile care se practică în anumite familii:
începând cu optsprezece ani, copiii contribuie la cheltu-
ielile familiale numai cu o parte din câştigurile lor sau
plătesc o anumită sumă ca la pensiune, „fixată" pentru
întreţinerea lor.
Zonă de turbulenţă şi de contestare, adolescenţa este
o linie de fractură şi de erupţii vulcanice, localizată chiar
în inima familiei.

FRAŢI Şl SURORI
Relaţiilor verticale, care caracterizează raporturile
părinţi-copii, fratria ar trebui să le opună relaţiile orizon-
tale: există, într-adevăr, exemple superbe (iată, de pildă,
familia Reclus, adunată în jurul lui Elisee, după cum ne
povesteşte Helene Sarrazin). Dar, de fapt, sexul, rangul,
vârsta, uneori darurile sau preferinţa parentală dau
naştere la inegalităţi, ba chiar la o adevărată competiţie.
Aceasta ajunge la cote maxime în regiunile unde primul
născut constituie obiectul unei specificări: cum se întâm-
plă în Gevaudan, unde creşterea tensiunii familiale de-a
lungul veacului între fraţii mai mari şi fraţii mai mici
poate merge până la crimă şi nu se domoleşte decât în
instanţă sau o dată cu plecarea uneia dintre părţi. Statutul
de frate mai mic îl pune pe individ într-o situaţie infe-
rioară, subalternă, aproape de servitor, prâslea fiind de
multe ori constrâns la celibat.
Evident, ar fi necesar să facem distincţie între perioa-
da copilăriei şi cea a tinereţii, şi să observăm cum certu-
rile şi zburdălniciile din vremea copilăriei se transformă
în rivalităţi atunci când vine timpul opţiunilor adolescen-
tine, ba chiar în ură, dacă este vorba de moşteniri. Prin-
cipalele conflicte intrafamiliale îi ridică pe fraţi împotri-
va surorilor, în situaţia când sunt contestaţi termenii unui
partaj sau se dispută un bun dorit cu ardoare, întotdeau-

145
îndrăgostit de propria-i soră, îi mărturiseşte în scrisori
dragostea şi ţine chiar un jumal intim despre această
patimă disperată, jurnal pe care îl descoperim în dosarul
lui penal.
Surioarele

Combinaţia vârstă-sex desenează figuri încrucişate

-frate mai mare / soră mai mică, soră mai mare / frate mai
mic -, în care vârsta dublează de obicei caracteristicile în
raport cu sexul: patern sau matern. „Surioara" lui Zola
(Travail- Munca, 1901) îşi învăluie fratele cu o adulaţie
necondiţionată; sacrificată, fără să fi fost măcar întrebată
formal, pentru întreprinderile lui Marţial Jordan, ea
plânge de bucurie, jucând - aparent în culmea fericirii
-rolurile de mâna a doua, întruchipare a
consimţământului şi a resemnării. Această figură a surorii
mai mici este un motiv recurent al literaturii
antifeministe de la începutul veacului. Substitut al tatălui
şi al soţului, fratele mai mare este totodată ghidul şi
iniţiatorul, un model liniştitor pentru identitatea
masculină în criză.
Ca o adevărată protectoare, sora mai mare se dedică
trup şi suflet educaţiei şi promovării fratelui mai mic.
Ernest Renan îi datorează mult Henriettei; despre care a
lăsat un portret ideal tipic (Ma soeur Henriette - Sora
mea Henriette). Născută în 1811 la Treguier, Henriette
era cu doisprezece ani mai mare decât el, fiind tiranizată,
încă din copilărie. Va fi învăţătoare în Bretania, apoi la
Paris şi chiar în Polonia, refuzând mai multe cereri în
căsătorie pentru a se consacra familiei sale. Numai
datorită economiilor ei, Ernest a putut să-şi continue
studiile şi cercetările. în 1850, fratele şi sora se mută
împreună la Paris: „Avea un deosebit respect pentru
munca mea. Am văzut-o, seară de seară, stând ore întregi
alături de mine, abia respirând, ca nu cumva să mă între-
rupă din lucru; cu toate acestea simţea nevoia să mă vadă
tot timpul şi, de aceea, uşa care despărţea camerele noas-
tre rămânea în permanenţă deschisă". Henriette îşi
influenţează fratele, mai ales în domeniul religios, unde
ea îl şi precedă, de altfel, pe drumul necredinţei. în
primul rând, „ea era pentru mine o secretară incompara-
bilă; îmi copia toate lucrările şi reuşea să le înţeleagă în
profunzime, astfel încât mă puteam baza pe ea ca pe un

147
chiar are un caracter temporar, copiii fiind obligaţi - din
cauza spaţiului de locuit, insuficient - să-şi găsească adă-
post în casa părinţilor, ajunşi de-acum la bătrâneţe.
Muncitorii studiaţi în monografiile lui Frederic Le
Play (Ouvriers de deux mondes - Muncitori din două
lumi) păstrează în general anumite relaţii cu ascendenţii
lor, mai ales pe linie maternă. Ei le încredinţează, de
pildă, copiii, în primii ani de viaţă; şi le sunt un sprijin la
bătrâneţe. Totuşi, această solidaritate intergeneraţională
tinde să se dezvolte, iar internarea la azil devine o ade-
vărată sperietoare pentru bătrânii părăsiţi. De aceea, „anii
bătrâneţii" se transformă acum într-o problemă, care se
pune cu o acuitate crescândă, şi aceasta în toate mediile.
In Gevaudan, bătrânii, nemulţumiţi de pensiile pe care nu
le primesc cu regularitate, adoptă mai degrabă un sistem
de uzufruct. în cazul salariaţilor, revendicarea dreptului
la pensie capătă forme tot mai bine conturate, mai ales în
sectorul public, în care oamenii sunt mai înclinaţi să-şi
arate nemulţumirea faţă de stat. Gardienii de la aziîele de
alienaţi adresează în 1907 o scrisoare ministrului de
interne: „Nu avem şi noi drept la viaţă, ca toţi ceilalţi
cetăţeni, şi la privilegii, ca orice altă categorie de
funcţionari, protejaţi de stat şi cărora el le asigură viitorul
prin fondul de pensii?". Refuzul CGT-ului de a aproba
legea privind pensiile, în 1910, provine din insuficienţele
legii, şi nu din opoziţia la un principiu, pe care - dim-
potrivă - opinia muncitorească ar fi vrut să-1 vadă mate-
rializat, aşa după cum reiese din corespondenţa primită la
L 'Humanitede Ferdinand Dreyfus, care fusese însărcinat
să se ocupe de această chestiune. Faptul că bătrâneţea
devine un „risc, pentru care trebuie să te asiguri în
aceeaşi măsură ca pentru boală sau accident, arată distor-
siunea solidarităţilor familiale şi, totodată, o anumită
schimbare în perceperea timpului vieţii. Această conşti-
inţă a bătrâneţii, despre care bunica scriitoarei George
Sand spunea că a fost generată de Revoluţie, este o
mutaţie majoră, care merită să fie studiată.
Bunicii intervin în viaţa descendenţilor într-un mod
mai mult sau mai puţin superficial şi lăturalnic, în funcţie
de distanţa la care se află de cei tineri. De obicei, eliberaţi
de sarcinile educative" ei pot acum oferi luxul blândeţii
faţă de copii şi deveni „Bunul" şi „Buna". Ei se pot
substitui părinţilor, decedaţi, plecaţi departe sau aflaţi în
imposibilitatea de a se ocupa de propriile odrasle. Orfan
de mamă, Henri Beyle va fi astfel crescut de bunicul său,

149
1985), chiar dacă de multe ori este nevoită să ia măsuri
severe, când lucrurile merg prea departe sau când legea
sângelui ori normele moştenirii sunt încălcate.
Unchii şi mătuşile pot deveni, în anumite cazuri,
tutori. Dată fiind incapacitatea care apasă asupra unei
mame-văduve, rolul lor într-un consiliu de familie poate
fi considerabil, mai ales în cazul recăsătoriei, care
depinde de hotărârea lor; în administrarea bunurilor ce
revin orfanilor sau în privinţa cererilor de internare, for-
mulate în numele legii din 1838.
Legate de casă, adesea celibatare în excedent,
mătuşile domină universul copilăriei, iar nepoţii
păstrează vie mai întotdeauna amintirea lor. Henri Beyle
trebuie să îndure nuiaua severei mătuşi Seraphie - „acest
diavol de femeie (...), geniul rău al copilăriei mele" -, pe
care doar bunătatea mătuşii Elisabeth o face suportabilă.
Jacques Vingtras evocă nu fără umor cadrilul mătusilor
sale pe linie maternă, Rosalie şi Mariou, şi paternă,
Melile şi Agnes, două fete bătrâne, care trăiesc într-o
zgârcenie oribilă şi fac parte dintr-un mic grup de habot-
nici, nu departe de Puy-en-Velay. Rolul matern al mătu-
silor este prin forţa lucrurilor mai important în cazul
orfanilor. Caroline Brame este ţinută din scurt de mătuşa
sa, Celine Ternaux, răspunzătoare fără îndoială atât de
căsătoria tinerei, cât şi de multe alte lucruri din familie.
Mărie Capelle - viitoarea Doamnă Lafarge - este iniţiată
în secretul căsătoriei de mătuşile sale: „După un mic
dejun destul de lung şi destul de însufleţit, mătuşile mele
s-au retras împreună cu mine în salonul cel mic şi s-au
pus să mă iniţieze în înspăimântătoarele mistere ale
noilor mele îndatoriri" {Memoires- Memorii, 1842, t. II,
p. 103).
Spre deosebire de mătuşă, unchiul aduce un aer
proaspăt, de afară. El are prestigiul tatălui, fără însă a
avea şi defectele lui. El oferă nepoţilor săi un model de
identificare complice. Xavier-Edouard Lejeune pune la
cale tot felul de escapade, pe care i le împărtăşeşte unchi-
ului său, croitor de meserie; acesta îşi va îmbrăca redin-
gota pentru a-şi însoţi nepotul la bariera Tronului. Albert
Simonin nutrea o mare admiraţie pentru cei doi unchi al
săi; Pierre, inventatorul şi posesorul cu mult înainte de
1914 al unui automobil; şi Frederic, ceasornicar şi lam-
pagiu, însărcinat cu aprinderea felinarelor, constructor al
pavilionului, ridicat la periferie. Paul Reclus are un ade-
vărat cult pentru unchiul său, Elisee, geograful: după

151
1926). Jocuri de priviri prin persienele pe jumătate
închise. Jocuri de cuvinte, aluzii care se fac la fântână, la
spălător, locuri preferate pentru schimburi de noutăţi şi
pentru cenzură, şi care se transformă treptat într-o ru-
moare persistentă. în măsura în care satul este o comuni-
tate independentă, care înţelege să se autoadministreze şi
refuză orice intervenţie exterioară, constrângerile cen-
zurii interne sunt deosebit de puternice şi frecvente.
Vecinătatea este tribunalul reputaţiei.

Vecinătăţi

Oraşul popular se bucură oare de mai multă libertate? Da,

în măsura în care comunităţile sunt aici provizorii, legă-
turile bazate pe interes mai puţin strânse, comunicarea şi
schimbările mai rapide, iar împotriva acelor „ei" din
exterior există o relativă solidaritate, mai ales când „ei"
se referă la poliţie. Nu, din pricina subţirimii pereţilor
-paturile care scârţâie dezvăluie intimităţile - din pricina
ferestrelor deschise în serile de vară care transformă
curţile în camere de rezonanţă pentru certurile dintre soţi
sau pentru altercaţiile dintre vecini, din pricina întâlni-
rilor de care nu poţi scăpa în casa scării, la gurile de apă
colective, la „grămezile de gunoi", care răspândesc
duhori insuportabile, motiv permanent de certuri între
familiile ce folosesc aceste „coşuri" neîncăpătoare.
Personaj esenţial: portarul (în imobilele populare este
aproape întotdeauna o femeie, în virtutea unei derive
lente, care a dus la dispariţia elveţienilor şi chiar a pazni-
cilor), de temut pentru poziţia sa mediană între public şi
privat, între locatari şi proprietari, uneori mână în mână
cu poliţia, căreia i se adresează mai întotdeauna în caz de
vreun incident, pe scurt, el este omul care trebuie şi ştie
tot ce se întâmplă prin preajmă. Puterea sa ocultă este
considerabilă: ea îi dă dreptul să filtreze locatarii, aşa
cum se întâmplă cu vizitatorii sau cu acei cântăreţi de pe
stradă, care nu au voie să intre în curte decât cu aprobarea
lui. A poseda o locuinţă la stradă este deja un progres în
apărarea propriei intimităţi.
„Majoritatea locuitorilor se mulţumesc să locuiască
într-un teritoriu modest, chiar minuscul", observă Pierre
Sansot (La France sensible - Franţa sensibilă, 1985).
Strada, într-o măsură mai mare decât cartierul, constituie
spaţiul de intercunoaştere, pe unde trece frontiera secre-

153
lor de intervenţie, care ar merita să fie studiate. în orice
caz, tulburările de vecinătate constituie, în drept, o
chestiune civilă, şi există un anumit consens cu privire la
inviolabilitatea unei privacy, care se identifică cu spaţiul
familial şi cu habitatul.
După cum reiese din valurile de denunţuri din vre-
murile tulburi, cum ar fi, de pildă, momentul Comunei
din Paris, exista un grad de toleranţă mult mai scăzut faţă
de comportamentele politice. Nu sunt puţini cei care au
fost arestaţi în urma denunţului făcut de un portar sau un
vecin. Jean Allemane face, şi el, această tristă experienţă.
Echilibru subtil de tensiuni bine strunite, eventual
solidară, gata să cenzureze de cele mai multe ori un act
neconformist, vecinătatea se închide împrejurul vieţii
private, precum aluatul picant cuprinde castanele puse la
cuptor.
în jurul nucleului familial burghez, domesticitatea
desenează aureole proporţionale cu rangul sau cu
tradiţiile. Două dintre ele sunt - desigur, în mod diferit
-importante: tradiţia referitoare la servitori şi aceea cu
privire la animale.

Animalele domestice
Despre acestea vom vorbi mai puţin. Ele aparţin, într-a-
devăr, acelei intimităţi personale, pe care Alain Corbin o
analizează în continuare. Dragostea faţă de animalele
familiare - câini, păsări, ceva mai târziu, pisici - se
amplifică de-a lungul veacului, aşa cum, pe de altă parte,
în sfera publică, sensibilitatea ecologică dobândeşte noi
dimensiuni. Animalele aparţin familiei, despre ele se vor-
beşte ca despre vechi prieteni, noutăţile despre traiul zil-
nic şi giumbuşlucurile lor sunt aşteptate cu nerăbdare (în
corespondenţa lui George Sand se pot găsi, de pildă,
piese antologice legate de acest subiect); animalele îl
reprezintă pe acel absent. Caroline Brame, ca şi
Genevieve Breton primesc de la iubiţii lor câte o
căţeluşă; prima îi dă numele de ,.Războinica" şi o alintă
cu numele stăpânului ei; cea de a doua o răsfaţă ca pe
propriul ei copil, pe care speră să-1 aibă la momentul
cuvenit. Animalelor li se acordă o identitate: căţeluşa
Doamnei Dupin poartă un colier: „Mă numesc Nerina,
aparţin Doamnei Dupin din Nohant, nu departe de

155
familii îşi pot permite să-i angajeze, în dorinţa lor de a-şi
ţine copiii acasă - fac figură de semiintelectuali, ceea ce
şi sunt deseori. Dezvoltarea şcolarizării obligatorii duce
la micşorarea numărului de preceptori, într-o proporţie
mai mare decât în cazul institutoarelor, despre care
Flaubert scrie: „Fac parte întotdeauna dintr-o familie
deosebită, care a fost lovită de nenorociri. Un adevărat
pericol pentru casă, îl corup pe soţul cucoanei".
(Dictionnaire de idees regues — Dicţionar de idei primite).
In 1847, ducele de Choisseul-Prasîin îşi asasinează soţia
pentru o jună guvernantă, după care se sinucide. Acest
mare fapt divers a zguduit la momentul respectiv
monarhia, denigrând aristocraţia, împroşcând-o cu vul-
garitatea unei crime pasionale. Franţuzoaice, în prima
jumătate a secolului, mai frecvent englezoaice,
nemţoaice sau elveţience, în a două jumătate, celebrele
Miss sau Frăulein, nurseş constituie obiectul permanent
al dorinţelor stăpânului. în jurul „Domnişoarei" pluteşte
o atmosferă de seducţie, pe care ea încearcă în
permanenţă să o contracareze printr-o purtare austeră,
ochelari şi conci bătrânesc.
Situaţia servitorilor subalterni este şi mai dificilă, în
măsura în care sunt privaţi socialmente de multe din
drepturile care li s-ar cuveni şi lăsaţi pradă bunului plac
al stăpânilor. Extrema ambiguitate a poziţiei lor este
cauzată de faptul că ei se află atât înăuntru, cât şi în afară,
integraţi familiei şi excluşi din ea, în miezul intimităţii
casei, al cuplului, al corpului secret al stăpânilor, şi
somaţi totdeauna să nu vadă nimic şi mai ales să nu
spună nimic: Becassine - personaj creat în 1906, în
publicaţia Semaine de Suzette — nu are tocmai de aceea
gură. La aceasta se adaugă şi faptul că, în marea parte a
timpului, raporturile sunt de la femeie la femeie. Declinul
marilor case aristocratice, tip Guermantes, face loc
invaziei de „femei bune la toate", prin care mica
burghezie urbană îşi afirmă pretenţiile. Profesiunea se
proletarizează şi devine mai feminină, conjuncţie clasică
indicând relativa sa degradare în scara de valori a
societăţii.
Valeţi şi cameriste - specie pe cale de dispariţie - sunt
cei mai nedreptăţiţi. Atâta vreme cât sunt negaţi ca per-
soană, nu există probleme: contactul nu are nici o impor-
tanţă, din moment ce ei nu au sex. Aşa se explică de ce
marchiza de Châtelet putea - în veacul al XVIII-lea - să
se lase îmbăiată, cu o totală nepăsare, de către valetul ei,

157
Martin-Fugier, a numelui şi chiar a prenumelui: „Fiica
mea, te vei numi de-acum înainte Măria". De aici, apare
pentru ea imposibilitatea de a avea o viaţă privată, fami-
lială sau sexuală, deoarece nu are nici un timp sau spaţiu
numai pentru ea însăşi, şi nici măcar dreptul de a poseda
aşa ceva. Faptul că în general servitorimea se culcă la
mansardă, indiferent de mediocritatea materială şi de
promiscuitatea ei, stabileşte deja o distanţă, o îndepăr-
tare, o abandonare, unde s-ar putea afla o „juisare furată".
De unde şi spaima, care le cuprinde pe patroane, când se
gândesc la cămăruţele de la ultimul etaj, locuri în care
răsar fantasmele sociale şi sexuale.
De obicei, celibatară, bona nu are, în general, nici
amant, nici soţ, nici copil. Dacă se întâmplă vreo nenoro-
cire, ea se „descurcă". Dintre femeile urmărite pentru
infanticid, multe provin din rândul servitoarelor; ele
populează maternităţile din spitale, azilele pentru femeile
cu copii din flori şi, nu de puţine ori, se văd constrânse
să-şi abandoneze odraslele. Atunci când veacul, tot mai
avar de copiii părăsiţi, care au început să se găsească din
ce în ce mai greu, devine mai indulgent faţă de mamele
celibatare, multe servitoare se hotărăsc să-şi păstreze
odrasla; dar în faţa greutăţilor, pe care le au de întâmpinat
i
în creşterea unui copil, de una singură, sunt destule femei
gata să renunţe la această bucurie.
Dacă tatăl copilului este patronul la care lucrează, ele
trebuie neapărat să dispară sau să-si facă uitată greşeala,
păstrând o tăcere absolută. Helen Demuth a fost nevoită
să ascundă toată viaţa existenţa fiului său, pe care 1-a avut
cu Marx. Când, mult mai târziu, după moartea lor,
Eleanor a descoperit adevărul, aproape că s-a îmbolnăvit
din această cauză: nu atât legătura în sine a şocat-o, cât
minciuna care a învăluit-o. Situaţia unei femei ca Helen
Demuth, integrată în familia lui Marx în asemenea
măsură încât ajunsese să se identifice cu interesele fami-
liei şi să se nege pe sine însăşi, este un exemplu para-
doxal al abnegaţiei, la care erau reduse servitoarele cu
inimă bună, acelea pe care abia de le bagi în seamă,
timide, ascunse, cum sunt în colţul unei fotografii de
familie, şi de al căror nume nimeni nu-şi mai aminteşte.
Această devoţiune ancilară este atât de puternică încât
multe dintre ele ajung să nu mai aibă alt acoperiş, altă
familie decât aceea a stăpânilor lor, asupra cărora ve-
ghează ca nişte doici eteme. Berthe Sarrazin îl îngrijeşte
pe Ţoulouse-Lautrec şi nu uită niciodată să transmită
familiei vesti cu privire la sănătatea lui. Spiritul „de casă"
e
ste un mijioc inconştient de a nu suferi şi de a se justifi-
159
VIAŢA DE FAMILIE
de MICHELLE PERROT
Familia este o „fiinţă morală", care se exprimă, se gân-
deşte, se reprezintă ca un tot. Diverse fluxuri, care îi
menţin unitatea, o străbat în toate sensurile: sângele,
banii, sentimentele, secretele, memoria.
Corespondenţe
Chiar disperată, familia păstrează o
legătură strânsă, restabileşte relaţia prin
corespondenţă. Aceasta este facilitată
prin progresele înregistrate de poştă, deja
evidente în prima jumătate a secolului,
dar tot mai accelerate în a doua jumătate,
datorită dezvoltării căilor ferate şi varie-
tăţii mijloacelor de informare din
acest secol al papetăriei. A avea în mod
frecvent informaţii, cu regularitate şi,
mai ales, „proaspete", devine o nevoie
imperioasă. Neobosita epistolară,
George Sand, cere să i se trimită de la
Paris „hârtia aceea cu litere galbene şi
albastre, care este atât de urâtă şi atât de
la modă" (3 aprilie 1830); ea nu uită să
compare ştampila poştei cu data de
primire a plicului. Factorul poştal, care
de multe ori comunică şi ora - cea bună:
aceea a sosirii trenului, în vreme ce
distribuie şi corespondenţa, este un
mesager îndelung aşteptat şi răsfăţat.
Aflaţi pe la internate, copiii sunt
nevoiţi să-şi scrie scrisoarea
săptămânală. Un cuplu unit, care este
temporar despărţit, schimbă scrisori la
două-trei zile. Dincolo de miezul dur al
familiei, rudele mai îndepărtate intră în
cerc cu diverse frecvenţe, care indică
proximitatea lor, mai mare sau mai
mică. Scrisoarea de Anul Nou este,

161
cale orală. întoarcerea zidarilor emigranţi acasă, în
Creuse, este o adevărată sărbătoare; cât durează şezăto-
rile din timpul iernii, ei îşi povestesc aventurile urbane.
Pentru toţi aceştia, cartea poştală, tot mai frecvent
folosită după 1900, va juca un rcl deosebit de important.
Iată, de pildă, la Melun, o familie de cinci persoane
-mama, menajeră; tatăl, grădinar; fetele, angajate ca
funcţionare -, care va scrie între 1904 şi 1914 mai mult
de o mie de cărţi poştale. Această densificare a relaţiilor
familiale este însoţită de o concizie particulară, care o va
orienta către mesajul modern, mult mai direct informativ.

Materie şi memorie

Pentru toţi aceştia, adunările periodice mai mult sau mai

puţin frecvente, solemne sau pline de lume pestriţă, care sunt
reuniunile de familie, constituie o formă majoră de comuni-
care, ca şi de manifestare unitară. Arme Martin-Fugier a
avut răbdarea să studieze ocaziile şi ceremonialul acelor
reuniuni. Minorităţile, religioase sau etnice, pentru care
aceste întâlniri sunt o modalitate de supravieţuire, ba
chiar o formă de rezistenţă, le acordă o atenţie specială.
Familia Monod se aduna, până nu demult, la un „ceai"
anual, unde fiecare din cele aproximativ două sute de
persoane prezente trebuia să-şi semnaleze identitatea
pe reversul vestei sale. Familia Reclus - alţi protestanţi
- celebrau împreună aniversarea tatălui lor; Helene
Sarrazin a reuşit să urmărească evoluţia acestei familii
numai comparând fotografiile făcute cu aceste prile-
juri.
Căci fotografia de familie, un adevărat gen literar,
este un mod de materializare a acestor întâlniri şi de păs-
trare a amintirilor, pios ordonate în „albume", cum se
obişnuia către finele veacului. în mediile modeste,
fotografia se face aproape în exclusivitate cu ocazia căsă-
toriei. Devine populară cu prilejul războiului din 1914. în
momentul plecării, la Mazamet, spre exemplu, cuplurile
Şi copiii lor se grăbesc să se „tragă fii poză"; aceste
fotografii vor fi găsite mai târziu asupra morţilor din
tranşee. înainte de apariţia fotografiei, familiile înstărite
îşi comandau portretul ia artiştii penelului; G. Naeff a
consacrat cinci volume numai portretelor de familie sem-
nate de Ingres.
Tablouri sau fotografii: aceste galerii de strămoşi sunt

163
Rituri şi stiluri de viaţă
Această viaţă de familie, publică şi privată, este obiectul
unei puneri în scenă cu reguli mai mult sau mai puţin pre-
cise. Iar în cazul unei burghezii obsedate de
reminiscenţele regalităţii, aceste reguli sunt împinse Ia
extrem. Manuale de comportament elegant, avataruri ale
„civilităţilor", în care Norbert Elias a văzut - începând cu

i
Erasmus - cum frontierele intimităţii se rafinează: acel
misterios spaţiu intim, izvor romanesc, a cărui folosinţă
se află în ocurenţă licită, deoarece din el se înfiripă tipul
ideal, întrezărit de povestitorii pătrunzători şi fascinaţi;
dar aceste manuale sunt, totodată, şi nişte arhive private,
care atestă anumite practici concrete, îndelung cercetate
de Anne Martin-Fugier, ea reuşind să descrie acel ritual
burghez, real şi oniric în acelaşi timp, în tripla sa tempo-
ralitate: o zi, un an, o viaţă. Valoarea normativă a acestui
model, la fel de amănunţit ca o etichetă, la fel de coerci-
tiv ca un ceremonial aristocratic, justifică locul care i s-a
acordat. Prin el se schiţează voinţa unui stil de existenţă.
Acest stil va triumfa, cu diverse nuanţe, în toate ca-
pitalele, în marile oraşe europene. Se va impune chiar şi
la Curte. Ludovic Filip, atât de mândru de marele său pat
conjugal, se vrea înainte de toate un bun tată de familie,
„ordonat în conduită, simplu în obiceiuri, cumpătat în
gusturi" (Tocqueville). La Versailles, „salonul reginei nu
are nimic ieşit din comun în afara unei mari mese de
lucru, înconjurată de sertare, pe care le deschid numai
prinţesele, ele având şi cheile, şi în care Maiestăţile lor îşi
pun lucrul de mână. Aici se reuneşte familia regală",
după £mihe. Ceva mai târziu, împărăteasa Eugenie,
pasionată de puericultura, „se va ocupa singură de
odrasla sa, la fel ca orice mamă din popor, îmbrăcându-1,
legănându-1, murmurându-i cântece din Spania" (Octave
Aubry). Curtea are „mania familiei", ca şi întreg oraşul,
dă tonul: bizară răsturnare de roluri, care ilustrează în
felul său triumful burghez. Domesticitatea este un mod şi
un model de guvernare.
Fără îndoială, există multe variante, rezultat al
tradiţiilor şi necesităţilor interne, care modulează aceste
rituri. Astfel, integrarea protestanţilor şi a evreilor în
naţiune, deşi într-un progres decisiv în secolul al
XlX-lea, are anumite fragilităţi care impun un plus de
vigilenţă. La luteranii din Alsacia, cutuma cere să i se dea
copilului botezat două rânduri de naşi - catolici si

165
mmm
m

mm
m
 - Si păsăruica aceea mititică (...)
- 6ho, ce-o să ne mai distrăm! strigară cu toţii într-un
glas, sărutându-se şi îmbrăţişându-se pentru a douăzecea
oară."
Amintirea la imperfect programează imediat viitorul.
Ea este o promisiune şi o asigurare.
Imperfectul poate fi însoţit de o lamentaţie asupra tre-
cutului, traducând regretul după vremurile care nu se vor
mai întoarce niciodată. Acesta este imperfectul romantic:

,JDin minte şterge-mi, Doamne, unde-am şezut odată.

Ori locu-acela fă-mi-1 din nou ca la-nceput! Pe-
atunci, întreaga casă - o inimă din piatră -Vibra...
Dar toate-acestea, demult, s-au petrecut.
(-)
Când zidurile albe păreau o fiinţă vie, Cu
respiraţie blândă de înger obosit, Iar la
ferestre, copiii cuprinşi de veselie Mi se-
agăţau de suflet ca viţa-n asfinţit.
(...)
S-a năruit apoi, şi murii se surpară în
gropniţa flămândă a timpului grăbit. Odăile
sunt goale, e tot mai multă seară Şi
buruiana muşcă din locu-mipustiit."
Pentru Lamartine, în poemul La vigne etla maison {Viţa
de vie şi casa, 1857), timpul ucide fericirea, care, altă-
dată, făcea şi pietrele să palpite.
Dar fericirea poate să rămână vie în memorie şi, în
acest caz, imperfectul este folosit tocmai pentru a capi-
taliza amintirile fericite, care iradiază prezentul. Deşi, pe
de altă parte, prezentul nu este chiar imposibil de trăit;
totuşi, îmbogăţit de fluxul memoriei, el poate fi exploatat
mai bine, subiectul implicat reuşind astfel să înscrie pe
firul timpului clipele sale fericite, pe care să le trans-
forme treptat într-o durată fecundă.
Din această perspectivă, copiii sunt de două ori
importanţi. Pe de o parte, se cuvine ca părinţii să vegheze
la fericirea lor în scopul de a le constitui un capital de
amintiri fericite. în acelaşi timp, tu, ca părinte, te îmbo-
găţeşti cu amintiri de neînlocuit din vremea când erau
încă mici.
Cotidianul, banal în esenţă, dobândeşte o valoare
pozitivă, atunci când nimicurile din care este format sunt
transformate în rituri, înnobilate, la rândul lor, cu o

169
de-a lungul vieţii: la botez, la împlinirea vârstei de şapte
ani, în adolescenţă, cu prilejul căsătoriei, la maturitate,
împreună cu odraslele sale şi, în sfârşit, singură, gata să
treacă pragul care o desparte de bătrâneţe. Această prac-
tică socială ne furnizează „o mărturie concretă cu privire
la mărimea reţelei de relaţii familiale". Mărie B., cu
prilejul căsătoriei fiicelor sale, în 1901, trimite portretele
lor întregii familii. începând cu 1910, fotografia devine
un lucru obişnuit: între 1912 şi 1914, Eugene, soţul
Măriei, face fotografii, care vor umple... şaisprezece
albume.
Jurnalele intime se ţin şi pentru că ar putea deveni, la
un moment dat, rezervoare de amintiri. Gabrielle Laguin,
o tânără burgheză din Grenoble, când începe să-şi ţină
jurnalul, în iulie 1890, nu are decât şaisprezece ani şi
jumătate: „Peste ani, voi citi poate cu bucurie aceste
mâzgălituri, pe care le-am început de copilă, într-o vreme
fără griji şi necazuri" (12 iulie). La 30 octombrie, va
reveni asupra acestei idei: „Mai târziu, când voi fi
bătrână-bătrână, am să mă distrez grozav recitindu-mi
jurnalul, revăzându-mă, în această oglindă a trecutului,
aşa cum eram pe atunci".
Foarte repede, jurnalul ei va deveni un gunct de
referinţă. Scriindu-1, ea îşi construieşte o istorie. înscriind
prezentul între trecut şi viitor, ea îşi structurează viaţa.
De fapt, prezentul apare cel mai puţin, căci se transformă
de îndată în trecut şi obiect de referinţă.
Viitorul este focalizat pe căsătoria, la care visează, cu
vărul ei, Louis Berruel, în vârstă de optsprezece ani. Se
vor căsători la 3 octombrie 1891. Dar ea va continua să
se situeze, prin raportare la trecut, într-un spaţiu:, Ah> ce
fericită sunt! Visul vieţii mele a devenit în sfârşit realitate
de o lună şi trei zile"; iar prin raportare la viitor, într-un
alt spaţiu: „Ei bine, aşa este, şi cu toate acestea, îmi
doresc ceva şi acest ceva este un bebeluş scump; oare în
1892, voi avea fericirea să devin mamă?". Jurnalul ei se
opreşte aici. El rămâne, totuşi, mărturia unui moment
crucial în viaţa sa de fată tânără. Dar dacă îl considerăm
ca un loc al confidenţelor sentimentale, pe care ea şi le
face sieşi, jurnalul îi slujeşte mai ales la însemnarea firu-
lui temporal, la modelarea unei istorii, aceea a existenţei
sale, înscriindu-şi prezentul într-o continuitate.
Aproape douăzeci de ani mai târziu, Renee Berruel,
fiica mai mare a Gabriellei, se apucă, şi ea, să-şi ţină un
jurnal pe nişte caiete de şcoală. Cel mai vechi datează din

171
cu diverse variante şi adaptări. Astfel, Manuel de la maîtresse de maison (Manualpentru stăpâna casei), scris de către Doamna Pariset în 1821, şi refăcut de
Doamna Celnart, va fi republicat în 1913, sub titlul Noul manual complet pentru stăpâna casei. De asemenea, librăriile sunt invadate de nenumăratele tiraje
ale acelui Manuel complet de la maitresse de maison ou la Parfaite Menagere (Manual complet pentru stăpâna casei sau gospodina perfectă), scris de
Doamna Gacon-Dufour şi publicat prima dată în 1826.
 Evoluţia acestor ghiduri este determinată de mişcarea de urbanizare. în prima parte a secolului, Alida de Savignac propune două arte diferite de a trăi,
una pentru Paris: La Jeune Maîtresse de maison (Tânăra stăpână a casei, 1836) şi alta pentru femeia care trăieşte la ţară: La Jeune Proprietaire {Tânăra
proprietară, 1838). Treptat, ghidurile nu se mai adresează decât femeilor de la oraş, cele care locuiesc în mediul rural dispunând numai de o anexă sumară.
Dar şi acest apendice se va restrânge tot mai mult până când va dispărea în întregime. Nu se mai păstrează decât modelul urban de viaţă, satul fiind evocat de
acum înainte numai ca loc pentru petrecerea vacanţelor.
Manualele de „savoir-vivre", binecunoscute, preiau tematica ghidurilor „menajere" din secolele precedente. Ele insistă asupra raţiunii economice a
rolului îndeplinit de femeie într-un spaţiu privat, de a cărui administrare ea este răspunzătoare. Dar înmulţirea lor, ca şi succesul de care se bucură, sunt un
simptom al preocupării de a inventa un nou mod de viaţă şi un nou tip de fericire. Modul de viaţă este exclusiv privat, cadrul ideal al fericirii este cercul
familiei, iar mijlocul prin care se poate dobândi această fericire este buna administrare a timpului şi a banilor. Aceste lucrări arată cum trebuie organizate
diferitele momente ale existenţei pentru a avea o reuşită deplină. Se descriu riturile care jalonează timpul şi rolurile pe care trebuie să şi le asume fiecare
membru al familiei.
Rolul principal aparţine stăpânei casei, însărcinată cu punerea în scenă a vieţii private atât în spaţiul intimităţii familiale - ceremoniile cotidiene legată de
masă şi de serile la gura sobei -, cât şi în relaţiile familiei cu lumea exterioară: organizarea sociabilităţii, vizite, recepţii. Stăpâna casei trebuie să regleze
fluxul sarcinilor mena-
175
ei, stăpâna casei ţine socotelile din ajun. Apoi, dă ordine
pentru a doua zi: meniurile şi diverse alte sarcini ce tre-
buie duse la bun sfârşit. Ea ştie care este situaţia provizi-
ilor de hrană, de lemne sau de cărbune; verifică lenjeria
murdară, pe care i-o dă spălătoresei, şi lenjeria curată, pe
care aceasta o va aduce, săptămâna următoare. în cazul
când nu are decât o bonă bună la toate, stăpâna casei este
nevoită să pună şi ea mâna la treabă şi să o ajute la tre-
burile gospodăriei.
Atunci când are însă suficient de mulţi servitori,
poate să-şi consacre sfârşitul dimineţii şi unor activităţi
personale: corespondenţa, pianul, lucrul de mână. într-a-
devăr, o femeie care se respectă nu iese dimineaţa din
casă. Dacă este întâlnită cumva pe stradă, politeţea îl
obligă pe acel bărbat să nu o salute. Se presupune că
doamna în cauză are de gând să se consacre unor acti-
vităţi filantropice sau religioase, asupra cărora doreşte să
păstreze tăcerea.
Stăpâna casei are misiunea de a pune pe primul plan
momentele când familia se reuneşte în jurul mesei pentru
a se înfrupta din bucate.
Mesele de peste zi
La articolul „Dîner", dicţionarul Larousse duX/J^s/ec/e
dă o lungă descriere, parcă desprinsă dintr-o imagine de
la Epinal, cu tema „masa în familie": „Toată lumea este
prezentă, bunicul, copiii, Babe, ultimul născut, ferecat în
scaunul lui înalt. Vinul doarme în carafele transparente
de pe faţa de masă de un alb-strălucitor; bona leagă
şervetele la gâtul copiilor, apoi aduce supa de măcriş,
jigoul, căruia i-a făcut deja un fel de mâner din hârtie
decupată. Mama îl ceartă pe Rene pentru că mănâncă
urât, cu degetele, sau pe Ernest, care îşi tachinează
surioara. Bebe este neastâmpărat ca un ied; tatăl îi taie în
farfuria lui o bucată de carne, în felii mici sau îi întinde
un ciorchine de struguri, pe care mai înainte i 1-a vântu-
rat pe sub nas (...)". O asemenea scenă, în provincie, se
petrece în jurul prânzului. La Paris, de-abia se „deju-
nează", la ora douăsprezece.
Apelaţiunea de „repas" (mese de peste zi) are
wţelesuri diferite în provincie şi la Paris. Provincia
..dinează" (dîner) la prânz, iar seara „supează" (souper).
La Paris, supeul este o masă rece, care se ia după baluri

177
 Şi pentru că ora dineului a fost cu mult întârziată, fără
drept de apel, lumea bună s-a hotărât să servească - după
modelul englez five o 'clock tea - o ceaşcă de ceai, la
orele şaptesprezece, eventual cu câteva prăjituri.
Atunci când se ia masa, aceasta nu se reduce doar la
simplul act de a mânca, ci înseamnă mult mai mult: a se
regăsi în mijlocul familiei. Manualele despre arta de a
trăi insistă mult asupra rolului jucat de stăpâna casei, care
ştie cum să întreţină o atmosferă de bună-dispoziţie în
jurul mesei. Doamna Celnart declară în Manuel des
dammes {Manualul doamnelor, 1833): „Nu numai atunci
când ai oaspeţi străini trebuie să te îngrijeşti de onorurile
mesei, ci şi în celelalte ocazii, când trebuie să le faci pen-
tru soţul tău, ca să civilizezi interiorul. Intenţionat folo-
sesc acest cuvânt; căci ceea ce deosebeşte civilizaţia de
barbarie este putinţa de a imprima satisfacerii tuturor
nevoilor noastre un caracter de bucurie şi demnitate. Şi
aceasta trebuie făcută, deoarece însărcinările vieţii
sociale, mai ales pentru bărbaţi, nu mai lasă pentru fa-
milie decât timpul acordat meselor; deoarece experienţa
şi arta de a prelungi viaţa ne sfătuiesc să consacram tot
acest timp veseliei tocmai pentru a dobândi o digestie
uşoară, pe care nici să n-o băgăm în seamă. Iată câte
motive aveţi ca să vă înfrumuseţaţi mesele cu plăcute
cozerii (...)".
Masa de dimineaţă, în special, este o masă de familie,
la care străinii sunt primiţi destul de rar. De aceea,
dejunul este servit fără faţă de masă. Dar această tradiţie,
care vrea ca familia să se reunească pentru dejun, se va
pierde treptat: bărbaţii, prea ocupaţi cu afacerile, sau
asudând prin birouri, situate mult prea departe de domi-
ciliul lor, nu se vor mai putea întoarce acasă la prânz. Aşa
va începe acea mişcare ineluctabilă către ziua neîntrerup-
tă, cu masa luată ia locul de muncă sau, în orice caz, în
afara familiei. In 1908, diversele manuale - Usages du
monde (Uzanţele mondene) - recomandă evitarea
meselor de prânz, care întrerup fluxul zilei.
Dejunul sau dineul de duminică este adesea transfor-
mat în ritual familial. Ocazie ca familia să se reunească
în mod regulat, eveniment care ritmează lunile şi anii, la
fel ca şi sărbătorile din calendar. George Sand vorbeşte
cu emoţie, patruzeci de ani mai târziu, despre mesele de
duminică din vremea copilăriei sale, de prin 1810, la pro-
prietatea unchiului ei dinspre tată, din Beaumont:
..Această masă săptămânală, care reunea invariabil

179
ci seara, începând de
la orele douăzeci şi
jumătate, astfel încât
şi bărbaţii să poată
ajunge la timp.
Masa a fost deja
întinsă: prăjituri,
uscături, sandviciuri;
se aduce şi ceaiul.
Fetele din casă se
ocupă cu servitul.
Vizitatoarele rămân
foarte puţin la aceste
„zile fixe"CJours
fixes"), pentru că
adesea, în aceeaşi
după-a-miază, sunt
nevoite să treacă pe
la mai multe case. Se
obişnuieşte ca o
vizită să dureze între
un sfert de oră şi o
jumătate de oră.
Când se intră într-
un salon, şi mai ales
atunci când se pleacă,
bunele maniere cer
ca persoana în cauză
- ca să nu întrerupă
conversaţia - să se
încline în tăcere.
Eventual, se mai
obişnuieşte o
strângere de mână.
Pentru cine vrea să
plece este preferabil
să aştepte o pauză în
conversaţia generală
şi numai atunci să se
ridice fără prea multă
grabă. Dacă
reuniunea numără
foarte multe per-
soane, cine se
grăbeşte poate să „o
şteargă englezeşte",
fără să-şi mai ia
rămas bun. în
anumite saloane, în
zilele de primire este
o defilare
neîntreruptă. G.
Vanier povesteşte că
mama sa, în hotelul
ei din Rouen, primea
în fiecare vineri până
la două sute de
persoane.
în prima jumătate
a secolului, se
consideră de bonton
ca o femeie care
primeşte să aibă
mâinile ocupate.
Stăpâna casei, tânăra
Alida de Savignac
ascultă de sfaturile
mamei sale: „în
salon, în vreme ce
conversezi, e bine să
brodezi; sau să te
ocupi de tapiserie".
în 1833, Doamna
Celnart credea că
lucrul de mână cu
acul asigură o ţinută
graţioasă şi oferă un
prilej deosebit spre
a-ţi dezvălui eleganţa
şi gustul.
Cincizeci de ani
mai târziu, bontonul
evoluează. Este
vulgar ca o femeie să
lucreze în ziua când
rămâne acasă pentru
a-şi primi
cunoştinţele. De
aceea, ea trebuie să
ascundă orice urmă
de lucru de mână,
tapiserie, broderie,
scrisori sau jurnal.
Nici nu se mai pune
problema de a
amesteca intimitatea
cu mondenitatea.
O dată cu „La
Belle fipoque",
lumea începe să se
plictisească de
ritualul „zilei fixe".
Unele doamne, care
nu mai doresc să
rămână imobilizate
acasă o după-ami-^ă
pe săptămână,
păstrează totuşi „un
jour fixe", dar numai
între orele
şaptesprezece şi
optsprezece, sau se
obişnuieşte chiar să
se facă primiri numai
în a doua şi a Patra zi
de marţi ale fiecărei
luni. O dată cu
războiul, „jur fix"-ul
de altădată cade în
desuetudine.

181
sociabilităţi mondene este prin forţa împrejurărilor sus-
pect.
A pune în scenă relaţiile sociale, a le asigura continu-
itate reprezintă o dimensiune esenţială a vieţii private
burgheze. Această datorie revine stăpânei casei, ea este
cea care trebuie să asigure circulaţia între locurile pri-
vate. Micile burgheze cunosc foarte bine acest lucru, care
le legitimează de altfel apartenenţa la burghezie: alegerea
unei „zile fixe", primirea şi efectuarea de vizite, totul
conformându-se unui ritual pe care se bazează textura
socială.

Serate

Spaţiul salonului îşi găseşte o prelungire ce pare para-

doxală, deoarece este vorba de un loc public, care este
tratat însă ca un spaţiu privat: această prelungire este loja,
la teatru sau la Operă.
După codurile din secolul al XlX-lea, o doamnă
poate asista singură la un spectacol, cu condiţia să ocupe
un loc într-o lojă. Dacă ia loc într-un fotoliu de la balcon,
ea trebuie, în acest caz, să fie însoţită de un bărbat, soţ,
frate sau rudă. Acesta este un spaţiu deschis, expus, în
care o femeie riscă să fie suspectată drept o damă „pu-
blică" - asimilată cu locul unde se afla -, dacă nu este
însoţită de un apărător.
Loja însă este o lume închisă şi protejată, un fel de
„acasă" reconstituit la teatru. Societatea bună respectă
uzanţa de a face abonamente anuale pentru loji. în 1850,
la Rouen, la Teatrul Artelor, un loc într-o lojă, timp de un
an, costa 250 de franci pentru un bărbat şi 187 pentru o
femeie. Soluţia cea mai confortabilă este de a închiria o
lojă, prevăzută cu un salon. în vremea celui de-al Doilea
Imperiu, un asemenea spaţiu, care număra şase locuri,
costa 1.800 de franci.
O doamnă se poartă într-o lojă ca şi cum s-ar afla
într-un salon: ea nu o părăseşte decât pentru a se plimba
în culise; îşi primeşte aici prietenii, cu aceeaşi etichetă ca
şi acasă; acceptă să i se prezinte diverse persoane de către
relaţiile pe care le cultivă.
Ceremonialurile seratelor petrecute acasă diferă în
funcţie de situaţie: sunt ceremonialuri pentru o serată,
care se desfăşoară numai în familie, şi ceremonialuri pen-
tru cazul când sunt invitate şi persoane din afara cercului

183
„Am considera, scrie el, ca sarcina noastră nu a fost
îndeplinită aşa cum trebuie, dacă în comparaţie cu regulile
severe ale etichetei şi ale plăcerilor ceremoniale ale
salonului, nu am arăta şi fericirea vieţii interioare, şi
micile bucurii ale colţului de lângă sobă". Şi pentru a
ilustra aceste „mici bucurii", care sunt atât de tipice totuşi
secolului al XlX-lea, el îi citează pe strămoşii noştri care, în
castelele gotice, făceau mare caz de locul de lângă sobă,
probă că se pricepeau la arta de a trăi bine!
Această punere în valoare a „colţului de lângă sobă"
merită să fie pusă în legătură cu ideea de „cuib", care se
constituie de-a lungul secolului al XlX-lea, ajungând,
până la urmă, să devină obsedantă. Ea dobândeşte noi
dimensiuni pe măsură ce „colţul de lângă foc", în sensul
propriu, începe să dispară: frumoasele imobile din cea de a
doua jumătate a secolului sunt dotate cu calorifere cu aer
cald, care au rolul să înlocuiască încălzirea cu lemn şi
cărbune, focul din şemineu. Această punere în valoare
anexează şi imaginea familiei mic-burgheze, adunată sub
lampă, alături de sobă, imagine care va fi vehiculată prin
toate „lecturile alese" din şcoala laică.
Când cercul familial se va deschide către lumea exte-
rioară, petrecerile de seară vor suferi diverse modificări în
funcţie de numărul invitaţilor şi de gradul de intimitate
existent între gazdă şi oaspeţi. Un regret constant
însufleţeşte însă veacul al XlX-lea: neegalata sociabilitate
a secolului al XVIII-lea. Nişte burghezi, precum fraţii
Goncourt, găzduiesc, în epoca precedentă, serate ideale,
în care ceremonialul cel mai rafinat întâlneşte cozeria
intimă cea mai reuşită.
Doamnele din nobilime, care au frecventat Curtea
Bourbonilor şi cea a lui Napoleon I, contribuie la crearea şi
întreţinerea unui mit: mitul sociabilităţii ideale din vremea
Vechiului Regim. în 1836, ducesa d'Abrantes descrie în
La Gazette des salons lumea de altădată a saloanelor:
nucleul oamenilor de lume număra pe atunci optzeci de
persoane, care puteau fi văzute în mod constant, şi alte
două sute care veneau şi plecau dintr-un salon la altul, în
cursul săptămânii; bărbaţii jucau biliard, femeile brodau
sau desenau; pe la orele două dimineaţa, se servea supeul;
era momentul cel mai palpitant, cel al cozeriei intime, ba
chiar „puţin răutăcioase".
Căderea lui Napoleon I a marcat sfârşitul micilor
comitete mondene şi începutul acelor „raouts", după

185
vat.
Şaradel
e în
acţiune
au fost
divertis
mentul
preferat
al
secoful
ui al
XlX-
lea. în
1859,
Diction
naire
univers
el de la
vie
pratiqu
e a la
viile et
ă la
campag
ne
(Dicţio
narul
univers
al al
vieţii
practic
e la
oraş şi
la ţară)
explică
funcţio
narea
acestei
„petrec
eri a
timpulu
i liber
într-un
fel
agreabi
l, când
fiecare
particip
ant este
rând pe
rând
autor si
spectat
or".
Jumătat
e din
grup
interpre
tează
şarada,
iar
cealaltă
jumătat
e
priveşte
şi
încearc
ă să
ghiceas
că din
semne
cuvântu
l. Dacă
îl
descop
eră, va
interpre
ta la
rândul
ei o altă
şaradă.
în
zadar
alte
tipuri
de
divertis
ment
au
încerca
t să
con-
cureze
şarada!
Astfel,
către
1830, a
apărut
moda
„tablou
rilor":
„Este
adus în
salon
un
cadru
uriaş,
acope-
rit cu o
pânză,
în
spatele
căruia
este
grupat
cu
mare
grijă un
anumit
număr
de
persoa
ne,
costum
ate
precum
eroii ce
urmeaz
ă a fi
repreze
ntaţi".
George
tte
Ducres
t evocă
într-
unui
din
romane
le sale
o
„soarea
" la
Doamn
a de
Duras,
în
cursul
căreia
baronul
Gerard
şi-a
propus
să
„repro
ducă
admira
bila sa
compo
ziţie
din
Cor/nn
e".
Tablour
ile au
însă un
inconv
enient:
pentru
ca
scenele
să fie
cât mai
exacte,
se cer
îndelun
gi
pregăti
ri, care
ajung
să
întreru
pă
ritmul
seratei
şi să
răceasc
ă
atmosf
era.
Pe
lângă
şarade,
persoa
nele
din
clasele
înstărit
e se
amuză
jucând
comedi
i de
societat
e. Ele
sunt de
diverse
lungim
i: de la
sceneta
, care
poate fi
repreze
ntată în
familie
sau
împreu
nă cu
câţiva
prieteni
, până
la
comedi
a în
mai
multe
acte,
cum se
putea
vedea
la
Franţuz
u' sau
la
Gimna
ziu, şi
pe care
oameni
i de
lume,
lenevoş
i, îşi
dau
silinţa
să o
înveţe
pentru
ca apoi
să o
joace
într-un
salon,
dinaint
ea
celor...
patru
sute de
persoa
ne.
Eugene
Scribe,
mai
ales, a
avut un
succes
de
durată
în acest
gen.
Dar
teatrul
amator
îi
fascine
ază
chiar şi
pe
copii,
pe la
ora
gustării
de
după-
amiază,
cel mai
bun
momen
t pentru
a intra
în
scenă;
căci
sociabil
itatea
copiilor
o imită,
nu de
puţine
ori, pe
cea a
oameni
lor
mari.
Astfel,
la
fiecare
început
de an,
Renee
Berruel
şi sora
ei îşi
invită
prie-
tenele.
Ele nu
uită să
serveas
că
gustăril
e
aşezate
pe
masă,
dar nici
să
joace
mici
piese
de
teatru:
Le
Desesp
oir de
Louiso
n
(Dispe
rarea
micuţei
Louiso
n),
Colom
bine
heri-
tiere
(Colom
bine
moşteni
toare),
Ma
tante
Flora
(Mătuş
a mea
Flora).
 Am
atorism
ul este
nelipsit
şi de la
seratel
e
dansan
te,
când
invitate
le nu
mai
pridide
sc să
cânte la
pian
una
după
alta
pentru
ca
danţul
să nu
se
opreas
că o
clipă.
Se
cântă
contra
dansuri
şi
polci,
după
cum
aflăm
din
număr
ul pe

187
mai puţin, şi ocazii binevenite pentru sărbătoriri fami-
liale. Forma rămâne aceeaşi, dar dobândeşte o altă
semnificaţie. Crăciunul, spre exemplu, va fi disociat de
naşterea lui Iisus la Bethleem şi se va transforma tot mai
mult într-o sărbătoare a copiilor. Familia învesteşte, ast-
fel, cu propriile-i valori sărbătorile creştine pentru a se
autocelebra.

Bradul de Crăciun
Bradul de Crăciun vine din ţările scandinave. Suedezii
l-au adus pe vremea războiului de Treizeci de Ani (prima
jumătate a veacului al XVII-lea) în Germania, unde nu a
devenit popular decât pe la începutul secolului al XIX-
lea. încă prin 1765, Goethe, care se găsea la un prieten
din Leipzig, rămâne uimit când vede în casă un brad de
Crăciun (cu toate acestea, obiceiul de a avea brazi cu
prilejul Crăciunului este atestat documentar, de pildă, în
privinţa oraşului Strasbourg, încă din anul 1605...).
în 1840, cutuma germană este preluată simultan în
Anglia şi Franţa. în Anglia, prin hotărârea prinţului
Albert, soţul reginei Victoria. La Paris, la sugestiile
prinţesei Helene de Mecklembourg, ducesă de Orleans, şi
la presiunile familiilor protestante din Alsacia şi
Germania. în vremea celui de al Doilea Imperiu, tradiţia
bradului de Crăciun se împământeneşte, graţie înaltei
protecţii a împărătesei Eugenie. Alsacienii şi lorenii vor
contribui, la rândul lor, la răspândirea acestei tradiţii,
când vor începe să emigreze, după înfrângerea din 1870.
După Littre şi Larousse, ,,Pomul de Crăciun" nu este
altceva decât o „ramură groasă" de brad sau de ilice,
împodobită şi garnisită cu bomboane şi jucării pentru
copii.
Spre sfârşitul secolului, se pare că această cutumă a
fost „naţionalizată": în fiecare an, se expediază atât
misionarilor din Groenlanda, cât şi colonilor din Africa,
pomi de Crăciun gata împodobiţi. în general, la Crăciun,
brazii care se aflau în casele familiilor din epocă nu erau
foarte deosebiţi de cei pe care îi cunoaştem astăzi.

Ieslea creştină
Dicţionarul LJttredin 1863 nu menţionează „ieslea" nici
în biserici, nici în case. Câţiva ani mai târziu, Larousse-vX

189
generaţiile în jurul vetrei domestice, cel mai adesea la

I
bunici.
Discursurile datând din 1830 şi 1849 sunt identice.
Referindu-se la sărbătorile de la sfârşit de an, ele nu uită
să preamărească viaţa privată. După cele două revoluţii,
instabilitatea din treburile publice va fi opusă stabilităţii
din viaţa familială: „Bucuriile familiei, conchide ziaristul
în 1849, constituie unicul loc şi singura fericire pe care
revoluţiile nu ni le pot răpi niciodată".

Plăcerea sărbătorilor în familie

în 1866, Gustave Droz consacră un capitol din Monsieur,

Madame et Bebe (Domnul, Doamna şi Pruncul) Anului
Nou, petrecut în familie. în dimineaţa aceea, pe la ora
şapte, micuţul zgârie la uşa părinţilor lui pentru că vrea
să le ureze „un an bun". Tatăl îl ia în patul conjugal,
servitoarea aprinde focul în sobă şi, în această atmosferă
plăcută, iată că vine şi clipa cadourilor. Gustave Droz
încheie preamărind această fericire familială şi consi-
derând-o a fi drept cel mai preţios dar. Toată ziua aceea
este presărată cu încântătoare tablouri de familie.
Prima zi a anului devine, în felul acesta, un concen-
trat din toate plăcerile familiale, din care familia îşi trage
seva înainte de a începe un nou an. Deja în 1866, nu mai
este necesară nici un fel de referire la exemplul german.
Droz face o descriere a situaţiei ca pe o stare de fapt. Cu
cât înaintăm în secolul al XlX-lea, cu atât este mai adânc
ancorată în spirite certitudinea că numai familia, căminul
pot dărui fericire, un cadou de mare preţ şi de neînlocuit.
De-acum, copiii devin actorii principali ai sărbătorii.

Revelionul şi cadourile

Revelionul este „o masă extraordinară, care se ţine pe la

mijlocul nopţii. în speţă, este masa care se întinde în
noaptea de Crăciun" (Littre, 1869). Verbul „reveillonner"
(„a face revelionul") nu există încă. Noaptea Sfântului
Silvestru este trecută sub tăcere. Nu am găsit nicăieri nici
o aluzie la sărbători sau mese familiale din noaptea de 31
decembrie. în a sa Corespondenţă, Flaubert îşi aminteşte

191
tas... singurii
pentru care
Prima Zi de
An Nou este
o zi de
corvoadă
insuportabilă.
Ziarele se
distrează pe
seama
acestui
obicei. La
Mode, de
pildă,
publică în
ianuarie
1830, un
proverb
(piesă într-un
act) intitulat:
„Prima Zi din
an sau micile
cadouri care
ţin vie
prietenia"; şi,
apare pe
scenă un
bărbat asaltat
de toţi cei
care - de la
valetul de
cameră până
la stăpâna
casei - îşi
aşteaptă
cadourile.
Dar cadourile
se pot oferi,
de altfel, pe
toată
perioada
sărbătorilor
de sfârşit de
an. Unii,
precum
Doamna de
Grandmaison
, încearcă, în
1892, să facă
o repartiţie
cât mai
cumpănită: la
Crăciun,
daruri pentru
copii; în
Prima Zi a
anului, daruri
pentru adulţi.
în realitate
însă este difi-
cil de făcut o
distincţie,
căci se oferă
cadouri
adulţilor şi cu
prilejul
Crăciunului,
iar copiilor li
se dau şi în
Prima Zi de
An Nou.

încălţări de
Crăciun şi
daruri
în seara de
Crăciun,
copiii îşi pun
încălţările în
faţa sobei, cu
speranţa că a
doua zi
dimineaţa le
vor găsi
pline cu
daruri. Dar
cine trebuie
să vină:
Micul Iisus
sau Moş
Crăciun? Se
pare că
ambele
personaje au
coexistat o
vreme, cel de
al doilea
preluând
ştafeta de la
primul.
Dicţionar
ul Robert
pentru nume
proprii, scrie
despre Moş
Crăciun că
apărea în
Europa prin a
doua
jumătate a
secolului al
XlX-lea. De
origine
americană, ar
fi o creaţie cu
motivaţie
comercială.
Faptul că
schimburile
comerciale
au contribuit
la succesul
personajului
este neîn-
doielnic, dar
în nici un caz
nu l-au putut
inventa ele.
Ar trebui
mai degrabă
să ne gândim
la Sfântul
Nicolae
(sânta Claus),
care este
sărbătorit pe
6 decembrie
şi care, în
ţările nordice,
aduce daruri
copiilor
cuminţi - în
vreme ce
asociatul lui,
Moş Nuieluţă
(Pere
Fouettard),
aduce vergi
pentru cei
neascultători.
Este posibil
ca personajul
să fi fost
importat de
către
imigranţii
scandinavi şi
germani în
Statele Unite,
unde a fost
„comercializ
at".
Acestea
fiind zise,
Moş Crăciun,
chiar dacă nu
avea încă la
începutul
secolului
statura
dobândită
mai târziu,
era deja bine
implantat la
Paris, având
toate
accesoriile
pe care i le
cunoaştem
astăzi;
George Sand
povesteşte, în
Istoria vieţii
mele, despre
Crăciunurile
din vremea
copilăriei
sale (în 1810,
avea şase
ani): „Ceea
ce nu am
uitat câtuşi
de puţin este
credinţa
absolută pe
care o
aveam că
Moş
Crăciun o să
coboare prin
hornul şe-

193
obiect
destinat
unui
bărbat.
Categoria
cadourilor
tipic
masculine
nu există
încă în
secolul al
XlX-lea.
Cel mult,
se poate
citi, ici şi
colo, câte
o listă de
lucruri
necesare
„pentru
bărbaţi şi
dame".
Aceasta
nu
însemna
însă că
bărbaţii
nu
primeau
cadouri,
ci doar că
nu se
vorbea
despre
asemenea
lucruri.
Pentru
copii,
cadoul cel
mai
rafinat, în
1836, este
un mic
teatru:
„Un
spectacol
asiatic,
reprezentâ
nd un
dans de
coardă,
simulat de
mici
personaje
de hârtie,
în care
totul este
pus în
mişcare
aparent
fără nici
un ajutor
din afară".
Se propun
şi alte
jucării,
deoarece
şi ele
încearcă
să
reproducă
realitatea:
moara cu
apă
adevărată,
păsările
care cântă,
păpuşile
„bune de
măritat",
înzestrate
cu tru-
souri
complete.
Păpuşile
rămân
pentru
multă
vreme o
valoare
sigură.
Urşii din
pluş apar
pe la
începutul
secolului
XX.
Teddy,
ursul
american,
datează
din 1903;
Martin,
ursul
francez,
din 1906.
După
Larousse
du XIX6
siecle,
dacă
darurile
pentru
copii
urmează
capriciile
modei,
tendinţa
recentă
este în
schimb
culturală:
„Cărţile
frumoase
şi bune
tind treptat
să
înlocuiasc
ă diverse
alte lucruri
inutile şi
costisitoar
e,
prilejuite
de această
solemnitat
e de întâi
ianuarie".
Apreciind
entuziasm
ul
dicţionarul
ui pentru
pedagogie
şi progres,
trebuie să
remarcăm
totuşi că -
de la un
capăt la
altul al
secolului -
ziarele îşi
sfătuiesc
cititorii să
ofere cărţi
şi chiar le
pun la
îndemână
bibliografii
întregi
(vezi, de
exemplu,
La mere
de familie
- Mama
de familie,
în
decembrie
1834, iar
în
decembrie
1880,
LaFemme
et la
Familie,
Journal
des jeunes
personnes
- Femeia
şi familia,
jurnal
pentru
persoanele
tinere).
Fetiţele
nu uită să
noteze în
jurnalul
lor
darurile
primite de
ele, ca şi
de cei
apropiaţi
lor.
Cadourile
oferite de
părinţi
copiilor,
cu prilejul
sărbătorilo
r de sfârşit
de an, nu
constituie
numai un
izvor de
plăcere
imediată,
ci, mai
ales, o
investiţie
pentru
viitor:
copiii îşi
vor aminti,
ei vor fi
capitalizat
plăcerile şi
bucuriile,
pe care le
vor păstra
în
amintirile
lor. în
felul
acesta, se
fabrică
treptat
nostalgia
adulţilor,
pe care,
când le va
veni
rândul, o
vor
transmite
copiilor
lor.
i
I
m
Urări şi vizite în ziua de Anul Nou
în schimbul cadourilor pe care le primesc, cu prilejul
zilei de Anul Nou, copiii trebuie să le facă urările

195
că, în
ziua
aceea,
toţi copiii

care
mergeau
Ia
liturghie
purtau un
„rampau
n" sau
„rampant
", un mic
buchet de
me-rişor,
plin cu
bomboan
e,
panglici,
ghirlande
şi
cadouri
minuscul
e, ce
trebuia
să
primeasc
ă
binecuvâ
ntarea în
Joia
Sfântă,
în timpul
după-
amiezii,
mama ei
o lua cu
sine
pentru a
face
turul
bisericil
or din
Limoges
. în
Vinerea
Sfântă,
ea le
poruncea
celor
două
surori să
acopere
toate
statuile
de sfinţi,
care se
aflau în
casă, cu
ţesături
violete.
Ele
trebuiau,
apoi, să
meargă
împreună
cu
întreaga
familie la
catedrală
, ca să
urmeze
drumul
crucii.
Pastel
e este şi
sărbătoar
ea
ouălelor:
dulciuri
în formă
de ouă,
care se
ascund
prin case
sau
grădini
pentru a
face
surprize
copiilor;
ouă tari,
vopsite
în
diferite
culori şi
uneori
ilustrate
cu
ghicitori
şi desene
şi care se
servesc Ia
dejun, şi,
mai ales,
ouă în
care se
află
cadouri.
Căci
cutuma
de a oferi
cadouri
la Paşti
va fi
înfloritoa
re până
la război.
Comerţul
va
acapara
de îndată
forma de
ou şi va
face din
el cutiuţe
şi
sipeturi
pentru
tot felul
de
obiecte,
de la
soldaţi
de plumb
până la
bijuterii.
în aprilie
1911,
revista
Mon
chez-moi
face
cunoscut
ă ultima
modă:
oul din
flori, fie
de forma
unui
bucheţel
parfumat,
fie sipet
înflorat
pentru un
bibelou
de preţ.
Şi, cum
preţul ar
fi ridicat,
dacă s-ar
comanda
un
asemenea
ou la un
meşter
florist,
ziarul dă
sfaturi
complete
despre
cum
poate fi
realizată
o
asemenea
minune
în casă.
Ziua
de Paşti
anunţă
nu numai
învierea
lui
Christos,
ci şi
sosirea
primăveri
i. Se
merge
împreună
la
liturghie
şi,
oricum ar
fi timpul,
se
preferă o
îmbrăcă
minte
uşoară.
Chiar
dacă
iama şi
frigul se
menţin în
continuar
e, nimeni
nu mai
ţine cont
de asta,
pentru că
este
momentu
l ce sem-
nifică
simbolic
începutu
l vremii
bune.
Fetiţele
se
îmbracă
în rochii
deschise
la
culoare
şi îşi pun
pe cap
capeline
din pai
de Italia,
ornate cu
flori de
părăluţă
şi
miozotis,
după
cum
povesteşt
e
Germain
e de
Maulny.
Acest rit
s-a
prelungit
până
către
mijlocul
veacului
al XX-
lea la toţi
practican
ţii.
Schi
mbarea
de
anotimp
are ca
efect, în
casă, o
săp-
tămână
de
„curăţeni
e de
primăvar
ă",
prilejuită
de Paşte.
Sunt
curăţate
şi unse
lopeţile
şi
vătraiul
înainte
de a fi
puse la
locul lor
până la
venirea
toamnei.
Se
desprind
perdelele
şi
tapetul,
care sunt
bine
scuturate
, ca şi
covoarel
e, de
altfel,
pentru a
le
desprăfui
. Sunt
spălate
zidurile
şi
zugrăveli
le şi
scărmăna
tă lâna
din
saltele.
în
secol
ul al
XlX-
lea nu
există
încă
vacan
te
şcolar
e

197
 de Crăciun: numai zilele de 25u decembrie şi 1
sunt considerate sărbători î« — -~

ililipti
£Şsii
1
si
—"

3SSSăş

într-o
influent situaţia este pJOllu,u se
conjugă pentru ca

198
oamenii sâ-si " P ' e PăsW
(Challes
în 1882,
La
Bourboul
e în 1886,
Geneve în
1887).
Cazuril
e pe care
le-am citat

arată
limpede
diferenţa
dintre
burghezia
de
provincie
şi aceea
de la
Paris. In
vreme ce
burghezia
pariziană
îşi face
sejurul la
ţară, în
proprietăţi
le
personale,
cealaltă
are puţine
domenii şi
nu este
nici măcar
în măsură
să
supravegh
eze felul
cum sunt
exploatate.
Ca
urmare, ea
este
nevoită să
închirieze
pentru
perioada
vacanţelor
case la ţară
sau să se
instaleze la
hotel.
Locaţia
însă îi
permite
acesteia
din urmă
să îşi
petreacă
vacanţa în
diferite
locuri.
Doamna
D., născută
în 1876,
povesteşte
că tatăl ei,
director de
şcoală
normală
superioară
, prefera
schimbare
a şi nu îşi
ducea
familia
-două veri
la rând -
în acelaşi
loc. El
închiria de
obicei
nişte
proprietăţi
uriaşe
pentru 500
de franci
pe sezon.
în vara lui
1880, au
locuit, de
plidă, într-
un castel
cu şapte-
sprezece
camere din
Morbihan.
Orăşeni
i, pentru că
nu au atât
de mult
timp liber
încât să
poată locui
şase luni la
ţară,
obişnuiesc
, cel puţin,
ca măcar
duminica
să se
repeadă
prin
împrejurim
ile oraşu-
lui, în
legătură
cu La
Maison de
campagne
(Casa de
ţară),
carte de
succes,
scrisă de
Aglad
Adanson,
La
Gazette
des
menages
scrie în
numărul
din 10
februarie
1831: „Să
pleci
sâmbătă
seara, să te
plimbi
duminica
(dacă nu
plouă) şi să
te întorci în
oraş luni
dimineaţa,
iată ceea
ce înţelege
un mare
număr de
parizieni
prin a
merge la
ţară. Iar
dacă mai
au şi un
vizitiu, un
grădinar şi
o
bucătăreas
ă, aceşti
orăşeni au
deja tot ce
le este
necesar
pentru o
excursie
de
moment".

Migraţia
estivală

Auguste
Villemot
evocă în
Le Figaro,
numărul
din 6
august
1854,
căldura
insuportab
ilă şi
capitala
pustie:
„Orice
urmă de
viaţă pare
a se fi
refugiat pe
peroanele
gărilor",
unde
bărbaţii îşi
însoţesc
nevestele,
care pleacă
fie pentru
băi de
mare, fie
la ţară. La
Paris nu
mai rămân
decât
„portarii şi
oamenii de
litere".
Aceasta
este, desi-
gur, o
butadă,
dar
realitatea
nu
încetează
totuşi să
ne
uimească:
ziaristul
evaluează
la
aproxiamti
v 30 000
numărul
parizienil
or care au
părăsit
oraşul în
timpul
verii.
Orăşenii
care au
suficiente
mijloace
materiale
devin
„turişti".
Cuvântul
ca atare,
sinonim cu
„călător",
datează
din 1816,
dar el va
fi impus
cu
adevărat
de

201
de mână rulează „trenul galben" sau „trenul soţilor". în
1871, el pleacă din Paris sâmbăta, spre seară, şi revine cu
călătorii luni, înainte de amiază - exact timpul de care
bărbaţii, presaţi de afaceri, au nevoie ca să-şi petreacă
duminica împreună cu soţia şi copiii, la malul mării. Cei
mai bogaţi însă pot să închirieze trenuri de lux cotidiene,
ca acela, de pildă, care leagă Parisul de Trouville, între
15 iulie şi 30 septembrie 1904: format din vagoane-sa-
lon, el nu are în componenţa sa decât vagoane de clasa
întâi cu supliment. Călătoria dus-întors costă mai mult de
50 de franci, adică douăzeci de zile de lucru pentru un
muncitor.
Fără îndoială că parizienii îşi părăseau oraşul cu mai
mult entuziasm decât provincialii, graţie în primul rând
legăturilor feroviare directe. Ei preferau, de pildă, să se
ducă pe coasta normandă; spre deosebire de burghezii
din Rouen, care - în ciuda proximităţii mării - mergeau
foarte puţin înainte de 1914. Aceeaşi rouenezi luau, în
schimb, adesea trenul pentru Paris (linia Paris-Rouen
există din 1843).
Pe lângă turismul de vară - la munte şi în oraşele cu
ape balneare, se creează un turism de iarnă, mai ales pe
malul Mediteranei (numele de „Coasta de Azur" datează
din 1877). După anexarea comitatului Nisa la Franţa, în
1860, Nisa cunoaşte o vogă crescândă ca loc pentru seju-
ruri de iarnă. Nisa primeşte 1 850 de familii în 1861-1862,
5 000 în 1874-1875; 22 000 persoane străine de oraş au
petrecut mai multe luni la Nisa în 1887, atrase neîh-
doilenic de climatul plăcut, dar împinse poate şi de sfatul
medicilor. Schimbarea de aer era pe atunci (1890) un
tratament la modă, recomandat în scopul stopării ra-
vagiilor făcute de tuberculoză: se prescriau sejururi la
munte, precum şi ierni cu ceruri mai clemente. Pe coasta
Atlanticului, „oraşul de iarnă" Arcachon este un exemplu
extrem al acestei alianţe între grija medicală şi turism.
Construit pe vremea celui de-al Doilea Imperiu ca
staţiune de cură pentru tuberculosi, Arcachon avea totuşi
şi un cazinou.

Loazirul necesar
In a doua jumătate a secolului a fost implantată noţiunea
de vacanţă ca schimbare necesară de activitate şi de gen
de viaţă. Odihna şi binefacerile naturii par a fi o alterna-
tivă firescă Ia modul de viaţă urban şi industrial. Acest gust
pentru natură nu este nou: Robert Mauzi, spre exemplu, îi
urmăreşte dezvoltarea de-a lungul veacului al XVIII-lea.
Henri Boiraud, în schimb, observă noutatea îh studiul său asupra
vacanţei, subliniind că noul constă în ■ „inserţia acestor
preocupări în organizarea temporală a activităţilor umane".
Se ia în consideraţie, în alternanţă cu timpul de lucru,
timpul de vacanţă, adică timpul naturii, călătoriilor'
divertismentelor. Intr-o societate rurala sau artizanală,
timpul loazirului îşi găsea locul în cadrul activităţilor
fireşti. în societatea urbană sau industrială, el are o dată fixă
pentru toată lumea, şi aceasta se concentrează asupra verii.
Departe de a fi, precum la Rousseau, un refuz al
constrângerilor temporale, gustul pentru natură, pe
măsură ce se propagă în alte straturi sociale, structurează
timpul într-un mod inedit. Chemarea vacanţei, care se
manifestă din ce în ce mai amplu, determină o împărţire
diferită a anului. Un articol din La Revue hebdomadaire (6
iulie 1912), intitulat „Chestiunea vacanţei", declară: „Acum
cincizeci de ani, dacă cineva avea posibilitatea să-şi ia o
vacanţă, era considerat un caz singular; astăzi, doar cel care
nu-şi permite să petreacă o vacanţă undeva este considerat un
caz aparte". Vacanţele sunt resimţite ca o necesitate şi
revendicate ca un drept. Organizarea activităţilor de
loazir datează de la finele secolului al XlX-lea, o dată cu
înfiinţarea Touring Club-ului îh Franţa (1890) şi apariţiei
Ghidului Michelin (1900) şi a sindicatelor de iniţiativă.
Evoluţia generală a societăţii, de la vilegiatura aristocratică
la ideea de drept la loazir ~ şi, mergând chiar mai departe,
la concediile plătite din 1936 ~, poate fi urmărită foarte bine
în istoria concediilor şi a vacanţelor şcolare. Până în
secolul al XlX-lea, şcolile îşi programau vacanţele
după două criterii: sărbătorile religioase, prezente
aproape pe întreg parcursul anului, şi muncile câmpului,
datorită cărora se făceau atât de multe absenţe încât se
renunţa la desfăşurarea orelor în clasele primare. De-a
lungul secolului al XlX-lea, concediile şi vacanţele se vor
disocia de biserică şi de constrângerile rurale, continuând să
existe fără alt motiv decât acela de a asigura un loazir
necesar elevilor şi profesorilor, şi, mai ales în vremea
celei de a Treia Republici, atât concediile cât şi vacanţele
vor fi tot mai lungi.
Vacanţele de vară sunt ~ pe tot parcursul veacului -

204
de şase săptămâni cel mult, încheierea cursurilor situân-
cJu-se undeva în preajma Adormirii Maicii Domnului, iar
reînceperea lor, în primele zile de octombrie. în 1894,
printr-o decizie din 4 ianuarie, se acordă permisiunea
şcolilor, „în care se organizează cursuri de vacanţă", să
suplimenteze cele şase săptămâni de vacanţă cu încă
două. Prelungirea este acordată mai întâi ca recompensă,
cu titlu excepţional, personalului, „care va fi contribuit la
buna funcţionare a cursurilor regulate pentru adulţi şi
adolescenţi", apoi institutorilor care au asigurat succesul
lucrărilor postşcolare. Până în 1900, o decizie anuală
abrogă aceste dispoziţii. în felul acesta se creează o
uzanţă: durata normală a vacanţelor ajunge la opt săp-
tămâni, de la 1 august la 1 octombrie. în 1912, decizia
din 20 iulie măreşte la zece săptămâni durata vacanţei de
vară în învăţământul secundar, adică de la 14 iulie la 1
octombrie. De abia în 1935 această măsură se va extinde
şi la cursul primar.
A trecut timpul când elevii interni îşi petreceau
vacanta de şase săptămâni în liceu sau în instituţiile pri-
vate. In vremea Restauraţiei, copiii care rămâneau ani
întregi în internate, fără să iasă vreodată, nu erau foarte
rari. Mai pot fi găsiţi încă şi pe timpul celui de-la Doilea
Imperiu. Victor Duruy, ministru al Instrucţiei publice, se
lasă impresionat în august 1866 de soarta acestor băieţi şi
propune ca ei să fie primiţi în liceele de pe malul mării.
Punct de vedere deosebit de modem, care merită a fi sub-
liniat, la fel ca şi visul său de a organiza călătorii şi
schimburi şcolare.
I se reproşează tot mai mult activităţii şcolare absenţa
deschiderii către viaţă, în vreme ce se descoperă aspectul
educativ şi igienic al vacanţelor şi al loazirului. De aceea
coloniile de vacanţă vor cunoaşte o dezvoltare rapidă, ca
şi „scutismul" (instituţia cercetaşilor), care se implan-
tează în Franţa începând cu 1911.'

Vacanţele şi familia
>.Dar o să vă găsiţi premiile, la reînceperea şcolii!", afir-
ma mama Doamnei R., când, începând cu 1 iulie, ea îşi
lua copiii cu sine în vacanţă. Cu toţii erau la liceu şi ar fi
v
rut să participe la împărţirea premiilor... Doamna R.,
Pariziană, născută în 1897, şi-a petrecut toate vacanţele
Co
pilâriei la Langrune, pe coasta normandă. Părinţii

205
 expediau de Paşti o scrisoare pentru rezervarea vilei, pe
care o închiriau cu 400 de franci. Ei mai închiriau un pian
şi o cabină de baie (50 de franci fiecare) şi angajau ca
bonă o fată tânără, care „făcea sezonul" pentru 15 franci

I pe lună. Tatăl, inginer de poduri şi şosele, venea să

petreacă toată luna august împreună cu familia. Una din-
tre distracţiile preferate ale tuturora era plimbarea cu
bicicleta.
în adolescenţă, Doamna R. şi fraţii ei frecventau cazi-
nourile, aflate pe „plajele de familie". Toată lumea se
cunoştea, iar părinţii îi lăsau fără nici o teamă să se întâl-
nească şi să înveţe cum se dansează. Cercurile familiale
interferau formând o amplă reţea de relaţii, prin care
tinerii puteau circula fără pericol, mult mai liber decât la
Paris.
Deşi erau binecunoscute de toţi drept locuri de diver-
tisment, aceste cazinouri au fost şi nişte adevărate temple
laice ale convivialităţii tinerilor burghezi, care se întâl-
neau pe „plajele de familie". Fără ca tinerii care le
frecventau să aibă habar, aceste cazinouri-temple erau
analoage celui pe care familia Boileau îl construise pen-
tru uz personal. Caroline Chotard-Lioret povesteşte că
aceşti liber-cugetători dărâmaseră prin 1894 capela,
aflată pe proprietatea lor din Vigne, pentu a o înlocui cu
o „sală de familie".
Aceasta era compusă dintr-o cameră de douăzeci şi
cinci de metri lungime, tapisată cu velur roşu; nu lipsea
nici boazeria. Se aflau acolo şi două mari şemineuri din
piatră sculptată, având în medalion iniţialele lui Eugene
şi ale Isabellei, finanţatorii proiectului. Această „sală de
familie" a fost inaugurată în 1901, cu ocazia căsătoriei
celor două fiice Boileau, Jeanne şi Madeleine. Mai apoi,
a fost folosită ca sufragerie, în care Eugene şi Madeleine
prezidau, în timpul verii, mesele de treizeci până la cinci-
zeci de persoane. Casa de la Vigne a fost pentru toţi
descendenţii familiei Boileau o „legătură federatoare"
puternică, care a menţinut coeziunea familiei. Până către
anii 1950, toţi verii obişnuiau să se întâlnească aici în
timpul vacanţelor.

DATELE ESENŢIALE ALE UNEI VIEŢI DE OU

Durata unei vieţi este împărţită în două serii de un eveni-
ment central, căsătoria, care întemeiază continuitatea

206
socială şi familială. Timpul privat cuprinde deci un
„înainte" şi un „după", iar evenimentele care îl struc-
turează sunt în mod inegal împărţite între cele două
perioade.

în pragul căsătoriei

înainte de a ajunge la căsătorie, în existenţa unui individ

se pot deosebi câteva etape bine definite: intrarea în
adolescenţă, marcată în majoritatea familiilor prin cea
dintâi împărtăşanie; sfârşitul studiilor secundare pentru
băieţi, o dată cu bacalaureatul (fetele, dat fiind că ele nu
beneficiază în general de un învăţământ clasic cu limba
latină, nu se pot prezenta la bacalaureat şi sunt nevoite să
se mulţumească, dacă vor neapărat să obţină o diplomă,
cu brevetul elementar), intrarea în societate, căutarea
unui partener, logodna. La capătul drumului, căsătoria,
urmată de naşterea copiilor. După care, timpul privat se
scurge aproape uniform până Ia moarte, ocupat cu
educaţia şi asigurarea unei situaţii cât mai bune copiilor,
ritmat de sărbătorile familiale.
Tânărul burghez îşi trece bacalaureatul după şapte ani
de studii secundare, fie în liceele înfiinţate de către
Napoleon I (devenite mai târziu colegii regale, înainte de
a-şi recăpăta, în 1848, numele de licee), fie în instituţii
private. Până în 1930, studiile secundare trebuie plătite,
şi - chiar dacă statul acordă burse - ele sunt rezervate
claselor privilegiate. în 1842, în colegiile regale, precum
Louis-le-Grand, externatul costă 100 de franci pe an, iar
internatul, 700 de franci. în 1873, un elev de retorică
extern, într-un liceu parizian, plăteşte 300 de franci, iar la
finele secolului, 450. într-o bună instituţie privată, el
plăteşte 720 de franci, în vreme ce dacă se află la inter-
natul iezuiţilor din Paris va plăti 1 400 de franci... adică
aproape jumătate din salariul unui inginer ce a făcut
Politehnica. Cu titlu de comparaţie, în 1880, garanţia
pentru angajarea unei bone în casă se ridică la 500 de
franci. în 1854, din 107 000 de elevi din învăţământul
secundar, doar 4 600 sunt primiţi la bacalaureat,
începând din 1873, cei primiţi vor fi între 6 000 si 7 000
Pe an.
Tânărul burghez este dator, în principiu, să facă ser-
aiul militar, obligatoriu prin legea din 1872. Tragerea la
s
°rfi face distincţia între două categorii ale contingentu-
207
lui: pentru una dintre ele, serviciul va dura cinci ani, pen-
tru cealaltă un an (deşi în realitate nu face decât şase
luni). Dar, pe de o parte, candidatul la bacalaureat care se
prezintă la comisariat din proprie iniţiativă nu face decât
un an de serviciu militar, cu condiţia să verse 1 500 de
franci pentru echipament. Pe de alta parte, elevii de la
şcolile cu tradiţie şi funcţionarii obţin cu uşurinţă dis-
pense.
După bacalaureat, tânărul poate sâ-şi continue studi-
ile superioare la facultatea de drept sau de medicină
(taxele de intrare la universitate sunt foarte mari:
înscrierea şi dreptul la examene se ridica la 1 000 de fran-
ci pentru o licenţă în drept şi la 3 000 de franci pentru
medicină), sau chiar la şcolile înalte - Politehnică,
Poduri, Mine, Centrală. Un tânăr poate, de asemenea, să
intre imediat într-o afacere de familie. Oricum, el nu va
ajunge prea tânăr pe piaţa căsătoriei.
Pentru tânăra burgheză, nu se pune chestiunea studi-
ilor superioare, mai ales dacă domnişoara este sortită
căsătoriei, adică dacă dispune de o zestre suficientă ca
să-şi găsească un soţ. învăţământul secundar feminin, fie
că se desfăşoară într-un pensionat sau, după 1880, într-
unui din liceele întemeiate de Camille See, nu şi-a propus
niciodată să pregătească elevele pentru bacalaureat,
acesta fiind de fapt singurul acces posibil la universitate.
După terminarea studiilor secundare, o tânără poate
obţine certificatul de absolvire a studiilor elementare sau
certificatul de sfârşit de studii secundare. Dar ea chiar
nici nu are nevoie de diplome. „Lăsaţi grija asta pentru
cele care sunt obligate să-şi câştige existenţa!", îi spunea
Louisei Weiss, prin 1910, profesorul ei de litere de la
Liceul Moliere. în sprijinul fetelor nevoiaşe, cursurile
private organizează pregătiri pentru bacalaureat începând
cu 1905. Liceele de stat nu le vor putea urma exemplul
-în mod oficial - decât abia după război.
O adolescentă din rândurile burgheziei îşi face studi-
ile numai pentru a fi pregătită în vederea îndeplinirii în
bune condiţii a rolului de femeie de casă: ea trebuie să
ţină casa, să conducă şi să supravegheze servitorii, să fie
o încântătoare interlocutoare pentru soţul ei şi o perfectă
educatoare a copiilor săi. Pentru aceasta, nu este nevoie
într-adevăr nici de latină, nici de cunoştinţe ştiinţifice de
specialitate, ci doar de o spoială de cultură generală, de
arte de agrement - muzică şi desen - şi de o formaţie
208
menajeră, teoretică şi practică: bucătărie, igienă, pueri-
cultura.
Până la căsătorie, pe lângă faptul că se iniţiază, alături
de mama sa, în fineţurile artei de a trăi şi ale vieţii mon-
dene, ea are şi datoria să-şi completeze educaţia: urmează
cursuri în anumite „şcoli menajere", precum Şcoala
mamelor sau Căminul, ca şi conferinţele pentru tinerele
de lume, ţinute, de pildă, la Universitatea Analelor.

întâlnirea cu partenerul

Reţeaua de relaţii familiale şi amicale joacă în mod firesc

un rol important: fraţii şi surorile celor mai bune/buni
prietene/prieteni sunt partide gata găsite, ca şi verii
îndepărtaţi, pe care îi poţi întâlni cu prilejul sărbătorilor
de familie, căsătoriilor, botezurilor sau împărtăşaniilor.
Sociabilitatea burgheză creează diverse ocazii de
întâlnire între tineri: vânzări în scopuri caritabile,
activităţi sportive (tenis sau patinaj), serate dansante.
„Balurile albe" sunt organizate în exclusivitate pentru
băieţi şi fete de măritat: ele sunt „albe", deoarece tinerele,
care îşi fac intrarea în lume cu această ocazie, sunt îmbră-
cate în întregime în alb, simbolul nevinovăţiei şi al
virginităţii. Mamele sunt şi ele prezente pentru a asigura
ţinuta generală decentă, a evalua dotele, a compara par-
tidele aflate de faţă.
în Franţa, uzanţa cere ca o tânără să se mărite chiar în
anul când îşi face intrarea în lume. Dacă este prea tânără,
ea poate ieşi la baluri două ierni la rând. Când se întâm-
plă să ajungă la a treia iarnă fără să-şi fi găsit încă un
partener, ea nu face o figură prea bună. I se pune la
îndoială virtutea, care de-acum nu va mai fi inatacabilă
şi, mai ales, apar bănuieli că dota nu este suficientă.
O strategie matrimonială în vigoare în mediile
burgheze este căsătoria prin prezentare. „Peţitoarele"
sunt specializate în astfel de situaţii. Ele erau în general
domnişoare bătrâne, verisoare sau prietene de familie din
lumea bună, ale căror moravuri ireproşabile inspirau
încredere. Ele puneau la cale întâlniri între tinerii care
păreau de condiţie similară. Părinţii Simonei de
Beauvoir, cei ai lui Jacques Chastenet, unchiul şi mătuşa
lui Edmee Renaudin s-au căsătorit prin „prezentare".
Aceste căsătorii întemeiate pe convenienţe nu impli-

209
cau neapărat negarea oricăror sentimente. Pe de o parte,
te puteai înţelege foarte bine cu un partener sugerat de
către familie sau de rude. Pe de altă parte însă, dacă doi
tineri se îndrăgosteau unul de celălalt, părinţii lor nu
excludeau a priori posibilitatea unei căsătorii. In aseme-
nea cazuri, se luau informaţii asupra persoanei întâlnite,
se cerceta onorabilitatea sa, veniturile, opiniile. Deoarece
apartenenţa politică şi religioasă era, de asemenea, pusă
la socoteală. Astfel, Eugene şi Mărie Boileau, care au
cinci fete de măritat, nici nu se gândesc la o alianţă cu
o familie catolică, şi aceasta numai pentru că ei sunt
liber-cugetători.
Una dintre fete, Madeleine, a remarcat pe bulevard
- era prin 1901, la Tours - un tânăr frumos, care i-a plă-
cut. Imediat s-au luat informaţiile necesare: fiu de indus-
triaş şi protestant. O legătură este deci posibilă. Sora mai
mare, deja căsătorită, organizează prima întrevedere,
apoi - fără să mai piardă timpul - duce imediat treaba
până la capăt. Astfel, două luni mai târziu, Madeleine
este oficial logodită; după o lună se va şi căsători, iar în
ajunul nunţii va fi botezată.

Logodna
Tânărul care doreşte să se căsătorească trebuie să-şi facă
bine cunoscute propunerile părinţilor fetei, printr-o per-
soană apropiată. Dacă propunerile lui sunt agreate,
părinţii lui vor merge să prezinte o cerere formală
părinţilor domnişoarei. Din momentul acela, pretenden-
tul devine un logodnic oficial şi va fi admis ca atare în
casa viitoarei soţii. Cu prilejul primei vizite, se hotărăşte
data când va avea loc masa de logodnă.
Masa are loc la casa fetei, unde sunt invitate ambele
familii. în acea seară, logodnicul oferă inelul alesei sale.
Logodnica este autorizată să facă — la rândul ei - un
cadou partenerului: un inel bărbătesc, un medalion cu
portretul ei sau cu o meşă de păr. Darul îi este oferit
logodnicului opt zile mai târziu, înainte de masa pe care
o dau părinţii băiatului.
Cutuma cere ca înainte de a face prima vizită alesei
sale, tânărul să-i trimită un buchet de flori albe. Dacă este
bogat, el îi va trimite în fiecare zi flori logodnicei sale,
începând cu ziua în care s-au făcut prezentările până la
căsătorie. Uneori chiar, se întâmplă ca el să trimită flon

210
si viitoarei soacre. Spre sfârşitul veacului, deja nu mai
este obligatoriu ca florile trimise logodnicei să fie
neapărat albe. Urmând o tradiţie orientală, florile vor fi la
început de un roz deschis, devenind treptat purpurii, sim-
bol al iubirii arzătoare, în ajunul nunţii. Manualele de
„savoir-vivre" declară că această nouă modă este de prost
gust.
în fiecare zi, tânărul se cuvine să meargă la logodnica
sa ca să-i „facă" - după obicei - „curte". Mama tinerei
sau o persoană din familie este nevoită să asiste la această
întrevedere. O tânără trebuie să se arate reţinută cu logod-
nicul ei. Ea nu îi scrie şi nici nu primeşte vreo scrisoare
de la el, fără ca aceasta să fie citită mai întâi de mama ei.
Ea nu se cuvine să-şi manifeste tandreţea într-un mod
prea evident, de teamă ca nu cumva să ridice întrebări cu
privire la pudoarea ei şi astfel să-şi pună în pericol
viitorul. Tinerii ar trebui - în principiu - să profite de
perioada logodnei ca să-şi vorbească şi să se cunoască
mai bine. Dar este important totuşi ca logodnica să
rămână cât de cât „dezincamată", spre a putea răspunde
nevoii de idealizare a partenerului ei: „Pentru ca mai târ-
ziu, soţul, aflat în miezul contingenţelor de tot felul şi
poate chiar al deziluziilor, să păstreze amintirea unei
forme delicate şi albe, a unei priviri pure, care revelează
un suflet cu adevărat inocent".

«>^
Căsătoria poate însemna şi iubire. Dar este în primul rând alianţă.
Ferparul etalează titlurile şi profesiile noilor aliaţi. (Paris, Bibi. Naţ.).
|~ogodna durează între trei săptămâni şi câteva luni. Două
uni pare a fi durata convenabilă şi cel mai adesea adop-
^a. Jurnalul La Corbeille, din 1 decembrie 1844, arată că
0
simplă întâlnire duce de multe ori - cât ai clipi din ochi
211
- la căsătorie:„înainte de începerea adevăratului sezon al
balurilor, se desfăşoară sezonul căsătoriilor, numite căsă-
torii de vară, deoarece sunt rodul relaţiilor şi întâlnirilor
estivale, în staţiunile cu ape termale, in castele, în călă-
torii". Celelalte căsătorii se numesc căsătorii de iama,
„deoarece, în general, ele sunt urmarea unui contradans
sau a câtorva cuvinte pline de politeţuri schimbate, cu
prilejul unui concert..."

Contractul
Pe durata logodnei, cele două familii reglementează
condiţiile şi mărimea dotelor, şi hotărăsc data semnării
contractului. în ziua fixată, logodnicii merg la notar
împreună cu apropiaţii lor, sau se poate întâmpla ca
notarul să se deplaseze la casa logodnicei. în ambele
cazuri, ceremonialul este acelaşi. Notarul purcede la
citirea actului. Logodnicii trebuie să dea impresia că sunt
preocupaţi de cele ce se spun: ar fi indecent să pară că nu
se gândesc decât la bani, în loc să fie copleşiţi de iubirea
lor, unul pentru celălalt. După lectura documentului,
logodnicul se ridică şi semnează, apoi întinde pana
viitoarei soţii. Semnează după aceea mamele lor, taţii lor,
rudele şi prietenii, care au fost invitaţi să participe la ce-
remonie. Dacă, printre relaţiile sale, familia numără o
personalitate importantă, pe care ţine să o onoreze, o va
invita să vină la semnarea contractului.
La Paris şi în marile oraşe, apare treptat obiceiul de a
organiza un bal mai degrabă în seara semnării contractu-
lui decât în seara căsătoriei, astfel că în ziua nunţii, către
1900, se renunţă cu totul la plăcerea danţului. Logodnica
deschide balul împreună cu logodnicul ei; acordă al
doilea dans notarului, şi pe celelalte domnişorilor de
onoare.
Contractul de căsătorie este o particularitate tipic
burgheza, după cum au demonstrat Adeline Daumard şi
Jean-Pierre Chaline. Numai oamenii lipsiţi de avere se
căsătoresc fără a stabili nici un contract, în regimul
comunităţii legale, pe care soţul o administrează singur.
Burghezii stabilesc prin contract cel puţin un regim de
comunitate convenţională (comunitatea legală, dar cu
reducere la bunurile achiziţionate şi separare a datori-
ilor), dacă nu chiar separarea bunurilor sau regimul dotai
(soţia îşi administrează jumătate din bunuri, în vreme ce

212
cealaltă jumătate se constituie ca dotă şi este remisă
soţului).
La Paris, în general, uniunile se încheie între averi
egale. Plecând de la această normă, se desprind două
tendinţe: micii comercianţi şi negustorii aduc averi une-
ori superioare celor pe care le posedă soţiile lor; dim-
potrivă, funcţionarii şi bărbaţii, care exercită profesiuni
liberale, se căsătoresc cu femei mai bogate decât ei.
Funcţionarii, este adevărat, erau foarte prost plătiţi: un
auditor de Consiliu de stat debuta cu 2 000 de franci pe
an; un judecător îşi termina cariera cu 6 000 de franci.
Aceeaşi constatare se poate face la Rouen: un inginer cu
75 000 de franci sub formă de brevete de invenţie se
căsătoreşte cu fata unui negustor, care îi aduce 741 000
de franci. Dota logodnicei permitea atunci ca tânărul
menaj să ducă o viaţă la un standard cerut de rangul lui
şi nu în conformitate cu veniturile sale; dota era pusă în
balanţă cu diverse funcţii, care îşi aveau prestigiul lor
bine stabilit şi care dădeau asigurări privind seriozitatea
unei asemenea alianţe.
Dacă un tânăr lipsit de avere reuşea totuşi, date fiind
diplomele sale şi viitorul său profesional sigur, să se
căsătorească la modul burghez, dimpotrivă, o tânără
burgheză fără dotă avea toate şansele să rămână celi-
batară. Nici vorbă nu putea fi pentru ea să compenseze
absenţa dotei prin studiile sale superioare şi prin
exercitarea unei meserii (în 1914, existau în Franţa,
douăsprezece avocate, câteva sute de doctoriţe şi un
număr ceva mai mare de profesoare în învăţământul
secundar). Căci, câştigându-şi existenţa, femeia se
declasa.

Trusoul
Pe durata logodnei, tânăra era preocupată să-şi com-
pleteze trusoul, care cuprindea lenjeria personală şi, tot-
odată, lenjeria casei. Tânărul nu aduce, în schimb, decât
lenjeria sa personală. Se obişnuieşte ca fata să brodeze pe
lenjeria de casă cele două iniţiale: mai întâi, iniţiala
numelui de familie al soţului şi, după aceea, a sa. Trusoul
reprezintă, în general, 5% din cuantumul dotei. După
Doamna D'Alq, în 1881, valoarea trusoului varia de la
2 000 de franci, dacă era modest (totul fiind socotit aici
la trei duzini: cearşafuri, feţe de masă, şerveţele, feţe de

213
pernă, şorţuri de gospodărit etc), până Ia 25 000 de franci,
dacă era foarte bogat (articolele fiind socotite aici la
douăsprezece duzini fiecare).
Dar cea mai mare diferenţă dintre trusoul bogat şi cel
modest este dată de prezenţa dantelelor, a blănurilor, a
rochiilor de interior, de fineţea lenjeriei. Contesa de
Pange, care se căsătoreşte în 1910, numără în trusoul ei
duzini de jupoane, chiloţi, ciorapi de fir şi de mătase,
mănuşi lungi pentru seară şi scurte pentru zi. Are, mai
ales, trei rochii de Worth, rochii pentru dineu şi pentru
interior, trei taioare de plimbare, un mantou de lutru, o
vulpe argintie, o etolă de zibelină, în fine, patru pălării
mari, ornate cu pene sau flori. O asemenea cantitate de
lenjerie răspundea unei nevoi absolute într-o civilizaţie
rurală, în care se spălau, doar de două-trei ori pe an,
grămezi uriaşe de rufe. Necesitatea este mai puţin resimţită
la oraş, unde s-au instalat lavoare şi sisteme de curăţare
regulată, cu ajutorul spălătoreselor. Istoria lenjeriei
(relaţiile sale cu curăţenia au fost lămurite de G. Vigarello,
care, mergând chiar mai departe, a decelat şi relaţia din-
tre lenjerie şi percepţia corpului!) are dimensiuni simbo-
lice şi materiale totodată. A avea lenjerie este un semn de
bogăţie. în vremea celui de-al Doilea Imperiu încă mai
este expusă până în preziua căsătoriei, împreună cu
coşuleţul împletit şi cadourile oferite logodnicei. Mai
târziu, această cutumă va intra în desuetudine, sub pre-
text că este impudic să-ţi etalezi obiectele lenjeriei
intime.

Coşul
în ziua semnării contractului, logodnicul îi trimite
viitoarei sale soţii „coşul", adică un anumit număr de
cadouri rituale care, altădată, erau purtate într-un coş
împletit, obişnuit, dublat cu satin alb. Mai târziu, darurile
vor fi trimise într-o delicată piesă de mobilă, de genul
„bonheur-du-jour". Către 1900, cei interesaţi se mulţu-
mesc să le introducă într-un fel de sipeturi sau ambalaje
din carton, livrate de furnizori specializaţi.
Coşul împletit, ca şi trusoul, reprezintă 5% din cuan-
tumul dotei sau, altfel spus, venitul unui an. în coş se
pun. de obicei, dantele albe şi negre, care se transmit din
generaţie în generaţie, valori nepreţuite, permanent
curăţate cu mare grijă şi cârpite, dacă este nevoie. De

214
asemenea, din inventarul coşului mai fac parte: bijuterii,
giuvaeruri de familie sau bijuterii moderne, bibelouri de
preţ, evantaiuri, flacoane de parfum, bomboniere,
ţesături şi blănuri. Dintre ţesături, şalurile din caşmir, la
modă în perioada Monarhiei din Iulie şi a celui de-al
oilea Imperiu, au mare căutare. în sfârşit, o carte de
găciuni, care se foloseşte la liturghia de la cununie, şi o
pungă plină cu monede de aur noi, recent emise de
Monetărie, care sunt dăruite cu menţiunea: „Pentru săr-
manii voştri".
în vreme ce trusoul este expus în camera logodnicei,
coşul este expus în salonul mic. Dacă este vorba de o
căsătorie din lumea bună, cadourile dobândesc proporţii
pe măsură; totul este grandios. în 1904, contele şi conte-
sa Greffulhe îşi căsătoresc unica fiică; soţul: ducele de
Guiche. După ceremonie, invitaţii sunt aşteptaţi la buni-
ca tinerei căsătorite, unde sunt expuse, de jur-împrejurul
coşului, cele 1 250 de cadouri primite...
Jurnalele de modă, cum este, de exemplu, La Gazette
des salons din 1835-1836, propun modele de coşuri,
lucrate în diverse ateliere pariziene, şi trec în revistă tot
ce se află în ele: de la mănuşi la prosoape, neuitând
desigur de încântătoarele şaluri. în 1874, Mallarme, sub
pseudonimul Marguerite de Ponty, descrie cu profuziune
în La Demiere Mode diverse bijuterii care se pot pune
într-un asemenea cos.

Ceremonia căsătoriei

Căsătoria civilă şi căsătoria religioasă pot fi celebrate în

aceeaşi zi. Dar, în general, mai ales la Paris, unde
întârzierile sunt tradiţionale, căsătoria civilă are loc cu o
zi sau două înainte de cea religioasă. La primărie sunt
invitaţi numai cei patru martori şi cele mai apropiate rude
ale cuplului. Logodnicul trimite o trăsură pentru cei doi
martori ai săi şi o alta pentru martorii logodnicei sale,
după care merge împreună cu părinţii acasă la tânără,
pentru a o conduce la primărie. Primarul sau adjunctul lui
citeşte actele şi capitolul VI din Codul civil cu privire Ia
îndatoririle şi drepturile soţilor. El îi întreabă pe fiecare
dacă îşi dă consimţământul la căsătorie. Femeia este
aceea care semnează prima actul, întinzându-i apoi
soţului pana, ca să semneze şi el. în clipa când acesta ia

215
I
pana în mână, obiceiul cere ca bărbatul să rostească două
cuvinte: „Mulţumesc, doamnă!".
Căsătoria civilă este gratuită, dar prin tradiţie pri-
marului i se face o ofrandă pentru săracii din arondis-
mentul respectiv sau din comună. După aceea se serveşte
masa şi se petrece seara la părinţii fetei. La sfârşitul seco-
lului, o modă mai nouă transformă căsătoria civilă într-o
ceremonie foarte elegantă, de la care nu lipsesc florile,
plantele verzi, uneori chiar o orchestră sau cântăreţi în
vogă. Această modă a fost introdusă de căsătoriile pur
civile, în speţă, recăsătoriile în urma divorţului sau căsă-
toriile mixte între catolici şi izraeliţi, pentru care, dată
fiind diferenţa de religie, este imposibil să se organizeze
la biserică o ceremonie fastuoasă.
Există diverse clase de serviciu religios: de la 10 la
2 000 de franci la catolici; de la 15 la 2 000 de franci la
izraeliţi, cu o căsătorie „specială" la 4 000 de franci. La
templu, dimpotrivă, ceremonia este gratuită pentru toată
lumea. în funcţie de categoria de serviciu comandată,
individul are dreptul, dacă merge la biserică, la altarul
principal sau la capele, la un baldachin, la uşi, la flori şi
lumini aprinse, mai mult sau mai puţin luxoase, la mu-
zică, mai mult sau mai puţin grandioasă. Dacă se plăteşte
bine, pot fi chemaţi artişti şi instrumentişti de la Operă şi
Conservator. Marile căsătorii mondene erau, de altfel,
spectacole atât de căutate încât la invitaţii se anexau şi
cărţile de intrare în biserică, de teamă ca nu cumva
asistenţa să fie prea numeroasă. în principiu, toate chel-
tuielile ocazionate de căsătoria la biserică revin bărbatu-
lui, în vreme ce dejunul, dineul sau lunch-ul şi balul sunt
plătite de către părinţii fetei. în practică, după cum o
dovedesc arhivele private ale lui Stackler, mare negustor
de pânzeturi din Rouen, costul global al ceremoniei era
uneori împărţit între cele două familii. Aceste costuri
puteau fi uriaşe: cheltuielile pentru o căsătorie în familia
Stackler se ridicau, în 1899, la 5 641 franci. Este adevărat
însă că au fost trimise 3 200 de invitaţii.
Strigările au fost afişate de către preot trei duminici la
rând. Pentru a putea obţine suprimarea a una sau doua
dintre strigările afişate, este necesară o dispensă. La fel
ca şi în cazul când se doreşte celebrarea căsătoriei de
advent, de postul Paştelui (catolic) sau de alte sărbători
speciale (ca regulă generală, nu se fac căsătorii în ziua at
vineri). Aceste dispense se obţin contra unei anumi te
sume de bani, care se împart săracilor din parohie.
216
1. Trouville: terasa cazinoului.

2. Franţois Gerard, Patria în primejdie sau înrolarea voluntarilor.

3. Walter Deverell, A. Pet.

4. Louis Leopold Boilly, Triumful lui Marat.
5. Ferraud, reprezentant al poporului, asasinat în Convenţia naţională.
 10. Scenă de la serbările din 1793.

itm
8. Bastilia dărâmată sau Mica
6. Directoratul sau Victorie (gravură de Bonnet după
lupta aparenţelor. Jean-Baptiste Huet).

11. Pariziancă Indrep-

tându-se către Champ-
de-Mars pentru antrena-
mentul zilnic.
12. Le Sueur, Club patriotic de femei.

7. Louis David, Uni-

forma ofiţerilor muni-
cipali cu eşarfă.

9. Toboşarul naţional (gravură de

după Jean-Baptiste Huet).
S 13. Fragment de hârtie pictată, ornamentată
cu o cocardă şi un trofeu, model 1793-
1794.
14. Calendarul republican pe anul III (1794), desenat şi gravat de
Ph.-L. Debucourt.
 16. învăţătoare republicană.

15. Imaginea Republicii. :<**+*, ■ ■ ■ ■

17. Dominique Doncre, Pierre-Louis-Joseph Lecoq şi familia sa.

 18. Anonim,
Femeie
contemplând bustul
soţului ei.
19. Un sanchilot a-
ducând omagiu Fiin
ţei Supreme.

20. Serbare
închinată bătrâneţii
(gravură de
Duplessis-Bertaux
după Pierre Alexan-
dre Wille).
21. Anonim, Libertatea şi
Egalitatea (miniatură pe fil-
deş).
'2. Jurământul conjugal în faţa Fiinţei supreme.

23. Gardian naţional căsătorindu-se în faţa Fiinţei

supreme.
I i
A
fi
m 1
24. Le Sueur, Divorţul.

25. Divorţul.
i
26. Vizita la închi-
soare (miniatură pe
fildeş).

*?■ L-L. Boilly,

Ga/e-"a P a / f / /
flega/.
 28 Din acest desen
al lui J.-J. Lequeu
transpare tulborătoa-
rea frumuseţe a eter-
nului feminin.

ii 29. J.-J. Lequeu, Insula f

dragostei, transcripţie
arhitecturală a unui
mit literar.

31. George al IV-lea şi Carolina,

regina „ofensată".

32. Arthur Hughe, Bed Time (frag-

ment).

33. John Philipp, Presbyterian Catechising.

34. Anonim,
Family Worship.
 35. Samuel Butier, Family prayers

36. Vizita
mătuŞ" Emily...
37. La Royal Ex-change, bărbaţii se ocupă de «afacerile» lor.
38. O familie de quak-
eri model.
39. Anonim, Casă de ţară în Parkland.
40. W. P. Frith, La mulţi ani fericiţi.

u
42. Antrepozitul familiei Cadbury (După
crochiu de Richard Cadbury).
43. Birmingham,
Bull Street (Desen
de E. Wall Cousins).

44. O casă burgheză

în stil neoclasic din
Berwickshire.
45. O pasiune familială: grădinăritul.
 46
chester

Institutul de
47-48. Şcolile mecanică din

de duminică, Man-
operă a
filantropilor
creştini.
 Cruikshank, The Bottle sau „binefacerile" alcoolului.
49-51- George
52. Ilustraţie la Cottage Economy, celebru tratat de economie domestică
scris de Wiiliam Cobbett.

53. Richard Redgrave, The Poor Teacher.

54. Gravuri din Primul raport parlamentar
asupra minelor.
celebre dedicate „cercului fa-
55. Frontispiciul unei reviste
celebre dedicate „cercului
milial" (The Home Circle).
 56. Piese de „mobilă1942 1943
feminină". Modele
l a n s a t e « j de firmele
londoneze în domeniu.

7 Desen de Richard Doyle pentru Punch, celebru hebdomadar satiric.

5
59. Portret de familie.

60. Ingres,
Familia Stamaty.
5
8. O duminică
d
e vară într-un
Of
aş de provin-
cie.
 61. P.-A. Jeanmiot, La vedere.
63.

62. Francisque Crenier de Saint-

Martin, Prezentarea unui pretendent j|
venit la Paris.
Paul Gavarni, O căsătorie din
interes.

63. Simon Durând, O căsătorie la

primărie.
65. E. Beaudoin, La fotograf.
66. Proiectul fourierist de falanster a susci-
tat reprezentări mai mult sau mai puţin bine-
voitoare.

. Gustave Courbet, Pierre Joseph Prou-

şi copiii săi (detaliu).
71 O „casă" de vi-
nuri şi alte delicatese.

68. Disderi, Grup fami

. A. A. Fourie, Ospăţ de nuntă la Yport

70. Biroul unei mici antreprize familiale.

72. Casa inginerului în zona minieră de la Bruay

73. Comunitate minieră; habitat tipic.

74. Văduva Boucicaut, regina-mamă a preţurilor

mici.
75. Fericirea femeilor - magazinele...
 M 78. Marcel Baschet, Francisque
a Sarcey.

77în haine de sărbătoare; foto-

grafie de grup.

79 . paul Mathey, Scenă de familie.

'4
 81. O fotografie: interior cu personaje.

82. Scenă de familie: autoritatea soţului

încornorat.

80. A. A. Fourie, în fa
milie.
Ii

83.
Cafeneaua
84. Amedee Julien
Marcel-Clement, Bili-
ardul.

85. Mihaly Munkacsy,

Interior parizian.
 87. Jules Boquet, Doliul.

86. Lorenzo Valles, Atelierul artistului

89. Fotografia de că
sătorie.

90. Căpitanul Maire

un susţinător al nata»
taţii.
91. Claude Monet, Dejunul.

92. Mary Louise McMonnies, Vizita in parc.

 93. Edgar Degas,
Spălătoresele.

94. Maşina de cusut,

"gloria" oricărei femei!

95. Bate miezul nopţii.

96. Mărie Petiet, Călcătoresele.

97. James Tissot, De-a v-aţi ascunse-tea.
 100. Paul Thomas, O
educaţia bună.

98. într-un pavilion de

la periferie.

101. Mary Louise

McMonnies, Tranda-
firi şi crini.

102. Blanche De'

manche, Preferatele-

103. Un copil adormit surprins de învăţător.

104. Povestire în aer liber.

105. Mărie Bashkirtseff, Meeting
106. între adoles-
cenţi: complicitatea
secretă a unei con-
templări mute.
107. O lecţie obişnui-
tă la un liceu din vre-
mea Republicii.
108. Din lumea fetelor.
 109. Jocuri de socie-
tate pentru o mănăs-
tire laică.

110. Recreaţie la colegiul din Meaux.

111. Auguste
Flandrin, Paul şi
Hippolyte, copii.

112. Două surori

la fotograf, în vre-
mea celui de al
Doilea Imperiu.
113. Vizita fratelui
seminarist.

^6 Două surori,
împreună cu părinţii
=i două mătuşi.

119. în căutarea unui loc de muncă.

121. Domenico Induno, Scrisoarea.

120. Becassine, bona bretonă.
122. Remy Gogghe, Doamna primeşte.

123. Remy Gogghe, Stăpâna casei şi camerista sa indiscretă.

 125. Familia este o chestiune serioasă

124. Octave Uzanne, Femeia

la Paris.

126. Frederique Baziile, Reuniune de familie.

127.Ferdinand Heilbuth, Gustarea de după-amiază.

128.Carolus-Duran, Femei râzând.

130. Edgar Degas, Familia Bellelli.

wmm
131. Iluminatul
înainte de apa-
riţia electricităţii.

132. La sfârşitul
mesei.

133. Jean Beraud,

Patiseria Gloppe,
un punct de atracţie
de pe Champs-
Elysees.
 134. Mary Cas-;
satt, Ceaiul de la
ora cinci.

135. Salon burghez din Moulins.

H| 137. Paul Gavarni, Loja.

-Ora ceaiului.

138. Jean Beraud, Balul.

 139. James Tissot, Linişte*

140. Recepţiile sunt organizate la fel ca reprezentaţiile teatrale cu antract.

141. Romanţa este o formă de
seducţie.

142. Raout-ut - după moda en-

gleză - ia locul, în sec. XIX, seratei
intime.
 Deveria, Cadourile de

143-144. Bradul de Crâ-

ciun, introdus în Franţa
către 1840, este acceptat
definitiv de toate familiile
în 1900.

146-147. De origine
scandinavă, bradul
de Crăciun a trecut
prin Germania înain-
te de a ajunge în
Franţa.

Crăciun

148. Se dau şi se primesc daruri: ritualul familial anual.

■ E>Jgene
150. Henri
Gervex,
Căsătoria
lui Marthu-
rin Moreau.
 iii privesc cu \a bunătăţile I _
^^cofetarului.
^
149. Jocuri de interi-
or pentru copii cu-
minţi sau teatru
adus în casă.

153 . Emile Friant, Ziua tuturor sfini/lor.

, plimbarea se
supune unor
canoane

154. în viligiatură

* -»■ »•--
155. Alban de Lesgallery, Vechiul port la Biarritz.
156. Apele

minerale
sunt la modă încă de
la începutul secolului.

157. Rossi,
Plaja.
158 Preotul şi părinţii
le însoţesc pe fetele
care pleacă spre alte
orizonturi.

159. Nicolas-Eustache Maurin, Dragoste fraternă.

160. contractul de căsătorie este o practică obişnuită în mediile
burgheze.
 i64a . Gastl, Botezul.

162. Noaptea nunţii în casa părin-

tească, sub ochiul vigilent al unei
mame de modă veche.

■ 164 b. Eugene
Deveria, Botezul.

161. Moda este o civilitate

feminină în care lenjeria 165. întoarcerea
joacă un. rol important. de la împărtăşanie.

163. Alfred Stevens, 166. Juies Octave Triquet, împărtăşania solemnă.

Scenă de familie-
- ■ ■■" - ţj£yj||m
 !67 în faţa bisericii şi în studi Oul
foto iată-i pe cei dintâi care au
primit împărtăşania.

. Lucien-Hector Jonas, Nunta de aur.

168

169. imaginea mortuară de la mijlocul

secolului al XlX-lea.
170 . Moartea tatălui este un eveniment major în j
viaţa familiei.

171. Victor Hugo

fel Ce durere, ce dezonoare l-au făcut pe împreună cu Geor-
acest tânăr să-şi "zboare creieri. ? ges şi Jeanne la
Hautevilie-Housse.
173. Jules Breton, Lunea.
f !
i
I

St -.sS

174. Călugări-
ţele de pe
strada Infer-
nului strân-
geau, până în
1860, copiii
părăsiţi.

175. Copiii asistaţi. Creşa.

 176. Medicina acor-
dată de Venus fără
medic.

177. Imagine a cu-

cerniciei. Cultul Fe-

||e Deveria, Tânără sfătuită de îngerul

178 Achi

păzitor.

cioarei atinge apo-

geul în 1860-1870.
Vicente
Pal-,
Confes/unea.
 Le Petit Parisien
■ - ■ ■

180. Tragedia de /=
Ville-d'Avray.
 181.
Copi

I
 - Divorţul, nu întotdeauna
182. Camille Claudel şi Adele
Hugo, două femei celebre „zăvo-
râte în casă".

^Caricature
184. Ilustraţie din sec. XIX referi
toare la drepturile femeii.
tra- gic, poate fi un mod
amabil şi ami- abil de a
reglementa adulterul.
 187. La uşa celulei,
vizeta îi dă gardianului
posibilitatea de a ve-
dea fără să fie văzut.

185. Hubertine Auclert, cea mai cunoscută şi

mai activă luptătoare pentru drepturile politice
ale femeii.

186. Jean-Leon Gerome, Pragul casei, împre-

ună cu tatăl şi fiul artistului.
 ^HH

188. închisoarea Mazas din Paris, inaugurată în 1850, aplică principiul

întemniţării individuale.
 190. Jean-Paul

1
89. Paul Gavarni,
Viaţa de bărbat tânăr.

Laurens,
Şcolarul.
l
 ocia bilitate
o s

. Francisco Oller
191

Studentul.

198 Bicnard Miliar.

Bătrânele domnişoare

197.
Henr
.
E

200. Charles Vasniei

Aşteptarea.

201. Jules Alexis

Muenier, Emigranţii.
202. Azil de noapte
pentru vagabonzi şt
cerşetori la începutul
secolului al XX-lea.
 de lux înainte
de timpul celui
de-al

°5. Claude Monet, Grădina tistului (a Vetheu/7.

■*
206-207. Case rurale: o locuinţă a unui ţăran
înstărit, cu încăperi la etaj, şi o casă obişnuită.
208. Parisul popular
al lui Marville: pră-
vălii şi locuinţe se
îngrămădesc într-un
spaţiu îngust.
 209 O tânără fată care
c i t e Ş te face parte din
decorul salonului englez al
anilor 1880.

210. în faţa aparatului de fotografiat, fiecare adoptă „poza" potrivită rolului său.

211- Voloskov A. Jakovlevici, Ceaiul.

 m ■ *

' ^t^- r

1
A

■
i
%

HT'
77
. * "•
l
y
\ 1
- 7'-

;-■''(.
jjţj
\ ■ '

212. Ignaz Schockl, Proiect pentru o bibliotecă.

213. James Coliinson,
goală.
 Ceremonia de căsătorie este fără îndoială cel mai
public dintre riturile private. Totul este codificat aici:
componenţa cortegiului, ordinea sa, numărul şi alegerea
domnişoarelor de onoare, costumul tinerilor căsătoriţi,
negrul şi albul fiind culorile tradiţionale, gesturile sim-
bolizând acordarea consimţământului. Tatăl îşi însoţeşte
fiica la altar pentru a o încredinţa viitorului soţ. Dar,
înainte de a pronunţa da-ul sacramental, tânăra îşi va
întoarce capul către mama sa ca pentru a-i cere asenti-
mentul. Până la sfârşitul secolului al XlX-lea, doar soţia
poartă inelul de căsătorie. Venită din afara Franţei, moda
inelului de căsătorie la bărbaţi intră în componenţa
moravurilor abia la începutul veacului următor, dar nu
este în nici un caz obligatorie.
în provincie, există tradiţia de a încinge chefuri pre-
lungite, cu prilejul unei căsătorii. George Sand, care
de-abia venise acasă de la binecuvântarea nupţială a
prietenului de familie Duvernet, îi scrie lui Emile
Regnault, pe 29 august 1832: „Am reuşit să scap fugind
la timp din biserică şi astfel nu am mai fost nevoită să
particip la nuntă, care a durat trei zile şi trei nopţi, fără
întrerupere". Tot în provincie s-a păstrat şi un alt obicei,
căzut în desuetudine la Paris: „băieţii de nuntă" care
încearcă să fure jartierele miresei.
O poetesă care se căsătoreşte cu un orientalist poate
opta pentru o nuntă excentrică, la modul dezinvolt. Lucie
Delarue-Mardrus se căsătoreşte, la 5 iunie 1900, la bise-
rica Saint-Roch, cu traducătorul celor O mie şi una de
nopţi, zece zile după ce s-au cunoscut. Ea este îmbrăcată
într-o ţinută potrivită pentru plimbarea cu bicicleta,
rochie în carouri şi canotieră. Pentru martori şi familie,
au rechiziţionat cele patru automobile-cupeu care existau
jn Paris. Oamenii se înghesuie în stradă. Mirii iau masa
într-un mare restaurant din cartier şi renunţă să plece în
călătorie de nuntă.
O asemenea atitudine este extrem de rară. Pentru
'ules şi Gustave Simon {La Femme au XX? siecle) nimic
i se poate compara cu sublimul unei căsătorii la bise-
fi
ca. Ei sunt cuprinşi de indignare la gândul că femeile au
ţ lipsite de această bucurie, între 1879 şi 1885,
•oadă în care, din cauza anticlericalismului, căsători-
'e civi'e au fost mult mai frecvente: „Noi, bărbaţii, nu
P tem înţelege ce înseamnă pentru o femeie să păşească
lseric
bă ? ă. îmbrăcată în alb, la braţul preaiubitului ei
at
> intrând în sunetele orgii, într-un nor de tămâie,
217
înconjurată de toţi prietenii, emoţionaţi şi zâmbitori
acesta este visul din copilărie al oricărei femei şi va fi
amintirea întregii sale veţi. Ea nu va uita nimic din ceea
ce s-a întâmplat atunci, nici florile, nici lumânările, nici
cântecele înfiorate ale copiilor din cor, nici vocea gâtuită
de emoţie a bătrânului preot, nici inelul, pe care bărbatul
i-1 pune în degetul tremurător, nici etola aşezată pe cap,
nici binecuvântarea sacră, nici îmbrăţişarea caldă a'
mamei sale, care o aşteaptă în spatele uşii de la sacristie.
Marea fericire a fetiţelor, care de-abia au lăsat păpuşile
din mână, este de a lucra la trusoul surorii mai mari,
aşteptând ca să le vină şi lor rândul. Aşa ceva nu se poate
smulge din viaţa unei femei".
Visul femeii sau fantasma bărbatului?
Călătoria de nuntă
Moda călătoriei de nuntă se răspândeşte către 1830. în
1829, Codul conjugal menţionează că tânărul cuplu,
chiar de a doua zi după căsătorie, se şi instalează la casa
lui. Mama miresei este cea dintâi care vine în vizită; vor
urma rudele apropiate şi prietenii intimi. Tinerii căsătoriţi
iau dejunul împreună cu părinţii lor. Ei nu pleacă, aşadar,
în călătorie de nuntă, dar cartea adaugă: „La englezi
există un obicei excelent: ei petrec aceste luni de fericire
la ţară, într-o zonă cât mai retrasă. De câţiva ani, această
modă s-a introdus şi în Franţa şi, la drept vorbind, nu face
parte dintre cele mai nefericite împrumuturi, pe care o
bună şi agreabilă companie ni le-a adus de la vecinii
noştri".
Luna de miere la ţară garantează intimitatea, fatal-
mente tulburată, în caz că tinerii rămân acasă, de obliga-
ţiile familiale şi mondene. Le Livre du mariage {Cartea
căsătoriei) din 1886 menţionează acelaşi scop pentru călă-
toria de nuntă. Autorii se arată cu atât mai favorabili călă-
toriei cu cât tinerii căsătoriţi, graţie geamantanelor, care
conţin tot ce le este necesar, „pot să-şi înjghebeze, peste tot
pe unde se duc, un interior încântător". O oră după sosirea
la hotel, bagajele sunt desfăcute, iar cuplul s-a şi instalat in
cuibul rostuit în grabă, pe scurt, tinerii se simt „ca acasă' •
După ce s-a căzut de acord cu efectuarea călătoriei de
nuntă, mai rămâne de ales momentul când este bine şa
debuteze acest ritual. Aici se înfruntă două şcoli. F ie
tânărul cuplu porneşte în călătorie imediat după ter-
218
inarea ceremoniei, după obiceiul englezilor, care îşi
i^H
cep voiajul sub o ploaie de orez şi de conduri din satin
alb Fie se mai aşteaptă câtva timp. Spre sfârşitul celui de
i Doilea Imperiu, contesa de Bassanville notează că ple-
carea imediată este mai puţin la modă. în iunie 1894,
publicaţia La Grande Dame scrie: „Nu se porneşte la
drum imediat după ceremonie; acest obicei a devenit
burghez. Astăzi, soţul îşi duce mireasa pe domeniile sau
în cuibul, pe care 1-a pregătit dinainte, ghicindu-i gus-
turile; şi aceasta numai dacă părinţii nu-şi părăsesc preţ
de câteva zile locuinţa, pentru a-i lăsa pe tinerii căsătoriţi
singuri cu ei înşişi". Şase săptămâni sau două luni mai
târziu, cuplul pleacă în călătorie de nuntă.
Ultima modă şic era, pe la începutul secolului al
XX-lea, să se renunţe chiar şi la această călătorie ulte-
rioară şi cuplul să se instaleze incognito într-un mare
hotel parizian. în orice caz, călătoria în Italia devine
acum atât de tradiţională încât oamenii care doresc să se
diferenţieze de muritorii de rând caută alte orizonturi:
Suedia sau Norvegia, de pildă, patrii ale idealismului
nordic. Acum se bucură de un mare succes Ibsen şi
eroinele sale cu suflet zbuciumat...
în practică însă, chiar dacă unii îl găsesc vulgar, voia-
jul în Italia rămâne un rit bine înrădăcinat. Agenţiile de
călătorie propun diverse itinerarii: fie prin Strasbourg şi
Elveţia; fie prin Lyon şi coasta mediteraneană. Italia sau
ţărmurile Mediteranei apar ca o destinaţie ideală pentru
tinerii căsătoriţi. Spaţiul italian este spaţiul erotic.
Blândeţea climatului, frumuseţea peisajului, greutatea
trecutului artistic, prezenţa bisericii contribuie la crearea
unei atmosfere difuze de senzualitate: esteticul şi sacrul
îngăduie exaltarea inimii şi a trupului. Amintirea lui
Romeo şi a Julietei dă încă târcoale prin ţinuturile
Veronei.
Ţările „în care înfloreşte portocalul" sugerează
căutarea neîntreruptă şi întâlnirea cu senzualitatea. Să ne
gândim la descoperirea brutală pe care o face Jeanne,
eroina din Une vie {O viaţă), în timpul unei plimbări prin
hăţişurile corsicane, pe când se afla în călătorie de nuntă.
Căldura şi frumuseţea violentă a peisajului răscolesc
carnea şi sufletul, făcând astfel posibilă iruperea bucuriei
Şi extazului. Poate că există o contradicţie între adierile
e senzualitate din timpul călătoriei de nuntă şi sexuali-
tatea conjugală ulterioară.
Camille Marbo, care s-a căsătorit în octombrie 1901 la
219
li uf Saint-Germain, pleacă în Italila împreună cu soţul ei
Voiajul durează şase săptămâni. Cutumă „barbară"
spunea ea. „Un amestec de uimiri fizice, de oboseala si
zăpăceală, datorită excursiilor, vizitelor la monumente si la
muzee". Soţul vrea să vadă totul, iar ei îi este greu sâ-l
urmeze, mai ales că rămâne însărcinată, la puţină vreme de
la începerea voiajului, şi se întoarce acasă epuizată.
Avortează şi rămâne sterilă. Tocmai de aceea, medicii din
epocă afirmă că ar fi mai bine să se renunţe la tentaţia de a
amesteca totul. Tinerii căsătoriţi ar trebui să-şi petreacă la
ţară prima perioadă din viaţa lor în comun, pentru a putea
să se descopere în linişte. Abia după aceea, vor putea să
pornească într-o călătorie de care ar profita mai mult.
Acest raţionament, pe plan logic, este irefutabil. Dar
nu ţine cont de rolul simbolic pe care îl joacă voiajul de
nuntă. Marcel Prevost, în Lettres ă Francoise ~ Scrisori
către Frangoise (1902), vine în apărarea călătoriei de
nuntă tradiţionale, care are meritul „de a face să crească
această doză de speranţă şi entuziasm atât de necesară
pentru două fiinţe, care vor duce viaţa mai departe împre-
ună". Indiferent dacă noaptea nunţii a fost o decepţie
sau o reuşită, important este ca voiajul să lase urme în
memorie, pentru a rămâne mărturie a unui moment
esenţial din existenţă. Atât pentru logodnica îmbrăcată în
alb, ca şi pentru mireasa acoperită cu voaluri, importante
sunt amintirile care se formează prin fixarea imaginilor
percepute. Ceremoniile par a fi organizate mai mult în
jurul miresei decât al soţului sau al cuplului. Această
căsătorie trebuie să rămână înainte de toate cea mai fru-
moasă zi din viaţa femeii. Importanţa ceremoniei înno-
bilează rolul, pe care femeia, exclusă din viaţa publică, îl
are în sfera privată.
De la conjugal la familial
O dată câsătorit(ă), de obicei nu se mai incriminează
structura conjugală. Divorţul rămâne marginal. După
recensământul din 1901, la 10 000 de francezi căsătoriţi,
între optsprezece şi cincizeci de ani, 53 sunt divorţaţi; ia*
la 10 000 de femei căsătorite, între cincisprezece şi
patruzeci şi cinci de ani, 70 sunt divorţate.
Intimitatea dintre soţi este pusă în valoare. Tot mai
frecvent, ei dorm în aceeaşi cameră şi într-un singur pa 1
mare. Discursul cu privire la importanţa faptului de a
220
 ea camere separate dispare cu totul. Astfel, în vreme ce
rin 1821, Doamna Pariset era o susţinătoare ardentă a

«
dormitului în camere separate", în ediţia revăzută a
'lucrării sale, din 1913, nu mai găsim nici o urmă referi-
tor la chestiunea discutată. Exemplul vine de la primul
om în stat: Lu(k>vic-Filip, însoţindu-şi invitaţii prin
apartamentele sale, le arăta cu mândrie patul conjugal, ge
care îl împărţea cu regina Marie-Amelie, soţia sa. In
intimitate, menajul burghez se tutuieşte şi se alintă reci-
proc, folosind diverse diminutive pline de afecţiune, în
acelaşi timp ridicole şi mişcătoare. Cesar Birotteau îşi
răsfaţă soţia, spunându-i „Mimi", „frumoasa mea căpri-
oară albă", „pisica mea iubită".
După căsătorie, timpul vieţii private este în întregime
concentrat asupra copilului. Foarte repede, famillia se
aşteaptă ca tânăra căsătorită să rămână însărcinată, toţi se
pregătesc pentru venirea pe lume a bebeluşului; la puţin
timp de la naştere, copilul este botezat; părinţii se îngri-
jesc de creşterea sa, de educaţia sa, de instruirea sa şi tim-
pul său liber. Ritmul de viaţă al celulei familiale se mo-
delează după evoluţia sa. Cuplurile preferă să aibă mai
puţini copii, dar aceştia devin un capital afectiv şi social.
Paul Vincent a arătat că printre femeile născute în 1881,
mai mult de jumătate, după ce s-au căsătorit, nu au avut
mai mult de doi copii.
Aceeaşi mişcare care determină o mai mare intensi-
tate conjugală determină totodată şi o mai mare intimitate
familială. Paternitatea şi maternitatea sunt valori aflate în
creştere. Fraţii Goncourt fac această constatare în
Jurnalul lor, 26 martie 1860: „Copilul şi mama sa nu mai
sunt exilaţi în gineceul veacurilor de odinioară. El este
arătat ostentativ. Bărbatul este mândru de doica odraslei
sale, pe care o arată la toată lumea. Asistăm parcă la un
pectacol despre sine însuşi, pus în scenă de către
stăpânul casei, şi la o etalare ostentativă de producţie. Pe
scurt, bărbatul este tată de familie, aşa cum, cu aproape
ecol în urmă, era cetăţean; şi atunci, şi acum, el face
re mu ltă
l . P^adă de situaţia în'care se află".
Dacă un tată este mândra de a-şi exhiba progenitura,
?& cum ne arată caricaturile lui Daumier, el este nu mai
Puţin fericit, în intimitate, atunci când se lasă furat de
n e
l şi mângâierile copiilor săi. Eugene şi Mărie
„^ au îşi primesc în fiecare dimineaţă, în patul conju-
c
°piii, care vin să le spună bună dimineaţa, îmbrăcaţi
221
în cămăşi de noapte. Scrisorile Măriei, când Eugene este
plecat în călătorie, ne dau o idee despre aceste întâlniri
matinale: „Dacă ai vedea cum în fiecare dimineaţă droa-
ia de copii mi se urcă în pat! Şi cum mă cuprinde lenea
din cauza lor, micuţii mei dragi! Ce mutrişoară face
fiecare! Jane mă prinde de gât cu mânuţele ei frumoase
(fetiţa are dpi ani şi jumătate) şi vai de cel care ar vrea să
mă sărute. îl bate, cât ai clipi, şi-1 zgârie, spunându-i cu
o voce alintată: «Mămicuţa este numai a mea! Numai eu
o vreau!» şi apoi mă sărută cu putere. Dacă ai fi şi tu aici
iubitul meu Fanfan, ce fericită aş fi, sau mai degrabă ce
fericiţi am fi amândoi" (1883). Maternitatea este fără
încetare exaltată şi considerată unica funcţiune cu ade-
vărat meritorie pentru o femeie.
Copiii se nasc, copiii cresc. Botezul şi împărtăşania,
care marchează intrarea lor în comunitatea creştină, se
transformă de-a lungul secolului al XlX-lea în reuniuni
de familie, binevenite ocazii de a se asigura de vitalitatea
ei şi de a strânge mai mult legăturile.
De la Revoluţie, care a încredinţat statului registrele
stării civile, atunci când se naşte un copil, tatăl trebuie să
se prezinte, în decurs de trei zile, la primăria din arondis-
mentul în care a avut loc naşterea pruncului, însoţit de
doi martori domiciliaţi în zonă, şi să-1 declare. Medicul
specialist în naşteri vine ca să constate existenţa şi sexul
copilului, în următoarele douăzeci şi patru de ore de la
înregistrarea declaraţiei.
Botezul
Botezul trebuie să fie administrat, de asemenea, în trei
zile de la naştere. în 1859, Dictionnaire universel de ia
viepratique a la viile a la campagne (Dicţionarul univer-
sal al vieţii practice la oraş şi la ţară) afirmă că el nu poate
fi amânat fără o motivaţie gravă. Dar obligaţia religioasa
va evolua sub presiunea familială. Pentru ca tânăra mama
să poată asista la ceremonie, ea va trebui să aştepte de la
şase săptămâni la două sau chiar la trei luni, înainte de a
putea să o organizeze. Dacă sunt semne neliniştitoare in
privinţa sănătăţii bebeluşului, el este stropit cu apa
sfinţită îndată după naştere. Astfel, Claire P-
Chateaufort, care aduce pe lume un prunc pe 11 i 811"^
1903, notează că fiul său Albert a fost stropit cu aP^f
către abatele Demange pe 17 ianuarie. Duminică, 15
222
hruarie, micuţul va fi botezat, prilej cu care ea va da şi o
masă-
Obiceiul vrea ca un copil sa pnmeasca trei prenume:
n ul din partea părinţilor, unul de la naş şi unul de la
asă La biserică, în timpul ceremoniei, naşul se aşază la
dreapta femeii care ţine copilul, iar naşa la stânga ei.
Naşii întind o mână peste copil şi cu cealaltă ţin în mod
■inîbolic pliurile scutecului. In acest timp, ei trebuie să
răspundă întrebărilor puse de preot: „Ce cereţi voi?
-Cerem botezul" etc. în sfârşit, naşii semnează actul, apoi
împreună cu ceilalţi invitaţi vor merge să se aşeze la
masă, la care îi pofteşte tatăl finului lor.
Nasul şi naşa primesc cadourile tradiţionale, dar cele
care revin naşului sunt cu mult mai importante. Amândoi
au îndatorirea oficială de a se ocupa de educaţia creştină
a finului lor, în cazul când s-ar întâmpla ca părinţii lui să
dispară. Dar ei sunt totodată şi cei care îi dăruiesc copilu-
lui cadourile ritualizate. Precum zânele bune, naşilor le
revine datoria de a se apleca deasupra leagănului, în care
se află pruncul, şi de a-i aduce ofrandele de bunvenit pe
lume, apoi de a-i jalona copilăria şi adolescenţa cu daruri.
Cu ocazia sărbătorilor de familie, din care fac parte în
dublă calitate, ei figurează în capul mesei. Tradiţia cere,
într-adevăr, ca naşul primului copil să fie bunicul patern,
iar naşă - bunica maternă. Pentru cel de-al doilea copil,
naşul şi naşa vor fi de data aceasta bunicul matem şi
bunica paternă. Dacă bunicii sunt morţi, se aleg pe
ambele filiaţii cele mai apropiate rude, de preferinţă
ascendenţii. Redublarea funcţiei stră-parentale şi a năşiei
este un bun exemplu de autarhie familială.

Prima împărtăşanie
Prima împărtăşanie îşi dispută cu căsătoria titlul de „cea
ai frumoasă zi din viaţă". Aceasta este de altfel şi defi-
'ţia pe care Flaubert o dă evenimentului menţionat în
icţicmar de idei primite de-a gata. Prima împărtăşanie
figurează sub multe aspecte căsătoria, deoarece anga-
nentul impus de sacrament este pus în scenă dinaintea
regu comunităţi. Spectacolul este orchestrat astfel
să producă o emoţie puternică atât în sufletul acto-
or, cât şi în cel al servitorilor ritualici şi al spectatorilor:
nn
ţii lor, mai ales mamele, asistă înduioşate la acest
223
 prim act al vieţii religioase a copilului şi simt cum l e
creşte în piept un nou val de inepuizabilă iubire", scrie în
1841 Dictionnaire de conversation â l'usage des darnes et
des jeunes personnes (Dicţionar de conversaţie pentru
folosul doamnelor şi al persoanelor tinere).
Emoţia se naşte, pe de o parte, din aşteptarea acestei
mari zile şi din îndelunga sa pregătire; dar, pe de altă
parte, şi din solemnitatea sărbătorii. Elisabeth Arrighi
primeşte prima sa împărtăşanie la doisprezece ani, într-o zi
de joi, 15 mai 1879, în biserica Saint-Germain-des-Pres.
Cu câteva zile înainte de începerea anului 1879, ea scrie:
„Anul primei mele împărtăşanii". Vorbeşte adesea despre
catehism, la care obţine foarte bune rezultate: are dreptul
la „marele sigiliu" şi la felicitările abaţilor. în ziua de joi,
8 mai, ea va primi câteva daruri: o carte de rugăciuni
albă, un neseser din fildeş, un Christ, cărţi de pietate.
Sâmbătă, 10, ea îşi încredinţează jurnalului dorinţa ca
tatăl ei să primească împărtăşania în aceeaşi zi în care ea
o va primi pentru întâia oară. Zilele de 11, 12 şi 13 mai
sunt dedicate retragerii din lume. Predicatorul vorbeşte
despre moarte, infern şi ceruri. Pe 14 mai, se purcede la
o confesiune generală, Elisabeth îşi face tot felul de
scrupule: ea îşi reproşează faptul că o tachinează pe
surioara sa mai mică şi cere iertare de la Dumnezeu.
Duminică, 18 mai, ea povesteşte îndelung despre cere-
monia de joi. Cântări, orgi, mulţime, procesiune de fete
tinere îmbrăcate în alb, toate acestea nu fac decât să
crească intensitatea rugăciunii şi să creeze exaltarea:
„Ah! îmi voi aminti toată viaţa emoţia pe care am
resimţit-o în acel moment". Ea se îndreptă „tremurând"
către sfânta masă, cade în genunchi, îl adoră pe
Dumnezeu, primeşte împărtăşania, apoi se întoarce la
locul ei ca să se adâncească în rugăciuni şi în acţiuni de
graţie. Ea este în extaz: „îl ascultam pe Dumnezeu care
' I -' ll'il " H ,
vorbea sufletului meu, care îmi spunea în fiecare clipă'
«Eu sunt al tău, tu mă posezi»". Limbaj erotic al tul-
burării interioare care, şi în acest caz, apropie împărtăşa-
nia de căsătorie.
în veacul al XlX-lea, prima împărtăşanie are \oc,
după tradiţie, aproximativ la vârsta de doisprezece ani.Jn
veacul al XHI-lea, conciliul din Latran hotărâse ca împ^'
tăşania să fie dată pentru prima dată când copilul a ajun*
la vârsta raţiunii sau a „discreţiei", adică atunci cafl
putea deosebi binele de rău, şi pâinea euharistică de P*
nea obişnuită. Conciliul de la Trento, în veacul al
YVI-lea, reia noţiunea de vârstă a „discreţiei", iar doc-
torii teologi vor preciza că această vârstă se întinde pe o
Derioadă care merge de la nouă la treisprezece sau
patrusprezece ani. Treptat, s-a tins mai degrabă către
lirnita superioară decât către cea inferioară.
Pe parcursul secolului al XlX-lea, biserica va discuta
despre fundamentarea acestei alegeri. Către 1853, conci-
liile provinciale de la Albi, Toulouse şi Auch emit anu-
mite avertismente în această privinţă: se cuvine ca toţi
copiii să primească sfânta împărtăşanie cât mai devreme
cu putinţă, „la vârsta când, ştiind de-acum să deosebeas-
că trupul Domnului, ei păstrează încă nevinovăţia lor de
început, scutită de murdăriile viciului". Piux al IX-lea
condamnă practica primei împrătăşanii la o vârstă târzie
si uniformă, după cum precizează cardinalul Antonelli
într-o scrisoare adresată tuturor episcopilor din Franţa la
12 mai 1866.

împărtăşanie solemnă sau privată?

Aceste dezbateri se vor concretiza în decretul pontifical
din 8 august 1910, Quan singulari Christus amore (Cât de
unică este iubirea de Christos). Pius al IX-lea dă o ordo-
nanţă prin care copiii trebuie să primească prima
împărtăşanie de îndată ce încep să aibă cunoştinţe ele-
mentare de religie, în medie la şapte ani. Decretul
urmăreşte două scopuri: unul spiritual şi altul material.
Trebuia însă mai întâi să se elimine orice urmă de
jansenism din împărtăşania târzie. într-adevăr, janseniştii
prezintă euharistia ca o recompensă, în vreme ce ea tre-
buie considerată drept „un remediu la fragilitatea ome-
lească". Dacă, prin urmare, un copil pare suficient de
wstruit cu privire la chestiunile religioase, după doi ani
'- catehism, atunci este util ca el să primească prima
împărtăşanie şi să fie îndemnat a se confesa şi împărtăşi
at
mai des cu putinţă: acesta este cel mai bun mijloc
:ntru a-i întări sufletul. Trebuie ca sacramentul să slu-
lu^S?a ^^ z^ c'e aP^rare împotriva ispitei şi a păcatu-
'" imPartăşania precoce ar trebui să ducă - vorbind la
p* 'deal - la împărtăşania zilnică şi la inima curată. s
6
^ - a .' t ^ P a i t e ' decretul vroia o reducere a fel
^IJ102"^ care înconjoară prima comuniune. De alt-
adv
ersarii văd în decret „primejdia de a suprima
225

franci".
solemnitatea care face, la noi, din prima comuniune cea mai
frumoasă zi din viaţa cuiva". împărtăşania colectivă cu
solemnitatea sa particulară, a fost introdusă în Frantâ către
mijlocul veacului al XVIII-lea, mai întâi în anumite instituţii
religioase, în speţă cele ale iezuiţilor, apoi, puţin mai târziu, în
parohii. încă nu era foarte răspândită în 1789 şi nu a fost
peste tot adoptată decât după Concordat. Solemnitatea a dus la
mondenitate. Desfăşurarea ceremonialului la biserică are
drept scop, ca şi în cazul căsătoriei, „producerea unei
amintiri, pe care nimic să nu o poată şterge". Iar dacă băieţii
sunt îmbrăcaţi sobru, într-un costum din postav negru, cu o
brasardă din fai sau moar alb, fetele, în schimb, parcă sunt
nişte mici mirese, r îmbrăcate în întregime în alb: rochie de
muselină şi voal. „Toată existenţa unei fete se scurge între
două voaluri, cel de împărtăşanie şi cel de mireasă", scrie în
1910 contesa de Gence. Ele primesc daruri, care ar merita să
se afle chiar şi în coşul de căsătorie. Căci doar relaţiile mai
îndepărtate de familie oferă obiecte religioase, carte de
rugăciuni sau mătănii. Intimii preferă să aleagă cadouri
profane: bijuterii, ceas sau bibelouri elegante. La finele
secolului al XlX-lea, uzanţa cere ca darurile să fie expuse
alături de cartea de vizită a donatorului, exact ca şi cum ar fi
vorba de cadouri de căsătorie. Şi ca să încheiem această
paralelă, dejunul familial, care urmează marii liturghii, se
termină cu o piesă pusă în scenă.
A coborî cu câţiva ani vârsta primei cuminecături
înseamnă în mod obligatoriu a îndepărta, implicit, cea
dintâi comuniune de rolul ei de prefigurare a căsătoriei.
Ar fi ridicol să i se facă unei fetiţe de şapte ani aceleaşi
cadouri, care i se fac unei adolescente de doisprezece ani.
I în felul acesta fetiţa se va gândi mai puţin la cadouri şi la
toaletă. Dar, pe de altă parte, o asemenea hotărâre nu
ţinea cont de comerţul uriaş care se crease în jurul aces-
tui rit: „Tot ce poartă familia în acea zi trebuie să fie nou;
s
> »î mama se îmbracă în veşminte noi; mama mai ales -''-
«~n,t său o toaletă noua
niri începe de la 1,45 franci şi se ridică până la 40 de
Papa spera fără îndoială că mult aşteptata celebrare a
primei comuniuni nu _ya da naştere la o asemenea ex-
plozie de lux profan. în privinţa solemnităţii religioase,
nici vorbă să mai fie redusă, dimpotrivă. Derularea
grandioasă a ceremoniei are drept scop să creeze în paro-
hie, în jurul candidaţilor la cuminecătură, un elan plin de
emoţie şi simpatie, în sufletul părinţilor, prietenilor şi
tuturor credincioşilor, astfel încât măcar o dată pe an
fiecare creştin să se întoarcă la euharistie.
De aceea, mult timp, prima comuniune a fost celebrată de
Paşti: ea dădea un „impuls admirabil îndeplinirii generale a
îndatoririlor pascale". Buletinul parohial de la Saint-Sulpice
arată limpede care este rolul admiratorilor între Dumnezeu şi
credincioşi, de care erau însărcinaţi comunianţii: „în mare
număr, părinţii şi prietenii se succed în apropierea
altarului pentru a-1 primi aici pe Dumnezeul lor. Ceilalţi,
mai puţin fericiţi, mai puţin curajoşi poate, îi invidiază pe
cei dintâi pentru fericirea lor, şi printre ei se găsesc fără
îndoială destui care, la întoarcerea acasă şi în intimitatea
căminului, îşi vor îmbrăţişa îndelung copilul spre a regăsi
în el pe Isus, pe care nu l-au primit la biserică" (25 mai
1909). Astfel, prin copil, sacramentul trece de la biserică la
familie.
După 1910 se instituie un nou sistem care - fără să
neglijeze decretul Quam singulari (Cât de unică) - va
păstra somptuozitatea vechii ceremonii. Prima comuni-
une de altădată este împărţită în două: cea dintâi, numită
„mică" sau „privată", se face la vârsta discreţiei, către
şapte ani; a doua, către doisprezece-treisprezece ani,
poartă numele de „solemnă", dar înlocuieşte de fapt în
întregime vechea „primă comuniune".
Nu era posibil ca prima comuniune tradiţională să fie pw
şi simplu deplasată, aducând-o de la doisprezece sau
freisperezece ani până la şapte ani, deoarece ea nu era
doar o sărbătoare religioasă, ci un rit de trecere de la o
vârstă la alta. De altfel, Chateaubriand subliniază acest
lucru în Memoires d'outre tombe (Memorii de dincolo de
nortnânfy. aşa cum tinerii romani îmbrăcau toga virilă,
nerii creştini primesc cea dintâi cuminecătură. El însuşi
^Primit-o în aprilie 1791, la treisprezece ani. Era mo-
jentul, spune el, „când în familie se hotăra starea
Vl
«oare a copilului".
Intrarea în adolescenţă, marcată de o ceremonie reli-
227
gioasă, a devenit un
prilej de bucurii şi
petrecere în familie,
la care nimeni nu
se putea gândi să
renunţe. Această
trecere rituală lasă
urme în memorie,
dar şi în concret. Pe
de o parte,
cuminecanţii
distribuie
apropiaţilor
imagini pioase,
având imprimat pe
spate numele lor şi
data
comemorativă; pe
de altă parte, vor
merge la fotograf,
care îi „trage în
poză", după cum
se obişnuieşte,
îngenuncheaţi pe
un scăunel de
rugăciuni.
Sărbători şi aniversări
Pe lângă marile date şi sărbătorile anuale, comune tutu-
ror, fiecare familie îşi instituie ritualul său particular.
Renee Berruel notează în jurnalul ei, din 23 martie
1908: ,Astă seară am sărbătorit-o pe mama. Eu am făcut
o punguţă; am cântat cu toţii Doar un buchet. Fiecare din
noi i-a dăruit câte un mic vas, iar tata i-a dat o piesă de
mobilă cu patru sertare şi oglindă". Clarisse Juranville, în
al său Savoir-vivre din 1879, proclamă virtuţile acelor
zile de bucurii familiale, „tot atâtea etape de viaţă, când
parcă inima creşte, gata să-ţi iasă din piept". Ea evocă
emoţia fiecăruia, copleşit de atenţia celor apropiaţi, în
ziua sărbătoririi sale. Emoţia acestei tinere fete, spre
exemplu: „Tatăl tău ţi-a pus în cameră un obiect pe care
îl vroiai de multă vreme; sora ta ţi-a brodat un guler,
mama ta ţi-a făcut surpriza să-ţi pregătească o superbă
prăjitură în cinstea ta; frăţiorul tău ţi-a dăruit un buchet
de flori şi ţi-a spus un compliment".
Aceste sărbători au o importanţă particulară, spune
ea, pentru bunici. Mai întâi, pentru că atât copiii, cât şi
nepoţii lor se gândesc la ei în ajunul sărbătorilor şi le fac
urări. La rândul lor, şi ei vor profita de această dată ca să
invite la masă cercul familial. Sărbătorile şi aniversările
sunt excelente pretexte pentru a reface unitatea familiei şi
a pune în scenă, la intervale regulate, legăturile ţesute
între toţi membrii săi.
Aniversările căsătoriei merită o atenţie specială. Ele
ritmează drumul conjugal, începând cu nunta de bumbac
(un an de la căsătorie) până la nunta de diamant (şaizece
de ani), trecând prin nunta de cositor (zece ani), <je
porţelan (douăzeci de ani), de argint (douăzeci şi
cinci de ani) şi de aur (cincizeci de ani). Atunci sun
când sărbătoriţi de către copii, nepoţi, strănepoţi este ca
şi s-ar comemora însăşi întemeierea familiei.
228
Bătrâneţe, moarte, doliu
Speranţa medie de viaţă a crescut mult pe parcursul seco-
lului al XlX-lea. în 1801 era de 30 de ani. în 1850 este
de 38 de ani pentru bărbaţi şi 41 pentru femei; în 1913,
ajunge la 48 de ani pentru bărbaţi şi la 52 de ani pentru
femei. Dar cei bogaţi au şanse mult mai mari de a avea o
bătrâneţe îndelungată decât cei săraci. în Franţa, între
1870 si 1914, „pentru bărbaţii de 40 de ani, la un număr
de 90 de patroni decedaţi corespundeau 130 de func-
ţionari si 160 de muncitori, calculaţi pe un eşantion de
10 000 de francezi din fiecare categorie". La Bordeaux,
în 1823, vârsta medie a decesului este de 49 de ani la
burghezi faţă de 33 la oamenii din clasa de jos. La Paris,
între 1911-1913, procentul de mortalitate în arondis-
mentele burgheziei este de ll%o faţă de 16,5%o în
arondismentele populare. Pentru mortalitatea cauzată de
tuberculoză, diferenţa este între simplu şi dublu.
Burghezii aveau deci mai multe şanse de a profita la
sfârşitul vieţii de o perioadă de retragere din viaţa activă.
Cei care practicau profesiuni liberale îşi asumau cheltu-
ielile pentru această etapă, deoarece în veacul al XlX-lea
doar funcţionarii puteau să beneficieze de dreptul la o
pensie. Legea din 9 iunie 1853 stabilea, într-adevăr, că
militarii, funcţionarii din administraţie, universitarii
puteau la vârsta de şaizeci de ani să primescă o pensie, cu
condiţia de a fi îndeplinit treizeci de ani de serviciu.
Legea fixa un cuantum maxim al pensiei: pentru
magistraţi, de pildă, ea nu putea în nici un caz să
depăşească 6 000 de franci plus ultimele două treimi din
remuneraţia medie pe ultimii şase ani.
Muncitorii beneficiau în mod excepţional de pensii:
în manufacturile de stat, în companiile de la căile ferate
sau în anumite mari întreprinderi industriale. Mulţi dintre
-i aderau la un sistem mutual. Ţăranii însă nu cunoşteau
uci un tip de securitate socială', contând doar pe solida-
^atea familială. Legea din 1910 „privind pensiile
tf
anilor şi muncitorilor", timidă şi contestată, marchează
otuşi procesul de conştientizare a acestei probleme (cf.
H
- Hatzfeld).
in secolul al XlX-lea, un medic sau un inginer trăia,
l
Pa încetarea activităţii sale profesionale, numai din ce
Ş!se să economisească în perioada activă. Stabilitatea
ne
dei îi permitea să se retragă de la vârsta de cincizeci
229
de ani, fără ca nivelul său de viaţă să aibă de suferit
Printre rentierii de atunci din Franţa mulţi sunt mici ren-
tieri, proveniţi din clasele de mijloc. Retragerea cores-
punde idealului de otium, de loazir. nu mai eşti nevoit
să-ţi câştigi existenţa, dispui în întregime de timpul tău si
te poţi bucura în fiecare zi de bucuria vieţii private.
Burghezii mureau la ei acasă. Pentru ei, spitalul era
„un loc oribil", în care mureau doar cei care nu aveau nici
bani, nici familie. Chiar şi clinicile, rezervate totuşi mai
puţin unor persoane din pătura de jos, erau considerate ca
locuri de exil. Moartea era integrată chiar în concepţia
arhitecturală a locuinţei. Abatele Chaumont scrie, în
1875: camera conjugală este un „sanctuar" care, într-o zi,
va adăposti agonia. De aceea, trebuie aşezată aici o
„blândă, dar instructivă imagine a morţii sfântului Iosif'.
Membrii familiei se schimbă unul pe altul la căpătâ-
iul muribundului. Germaine de Maulny povesteşte că
timp de doi ani a vegheat împreună cu sora sa - adoles-
centă şi ea, în 1910 - la căpătâiul mamei lor, care moare
la Limoges de cancer, la vârsta de patruzeci şi trei de ani.
Isabelle, sora Măriei Boileau, care moare la Vigne în
1900, căzuse la pat de şase ani, fiind îngrijită de
nepoatele sale.
Dar, cu siguranţă, era mult mai complicat să ai grijă
de un muribund acasă, atât la Paris, cât şi în marile oraşe,
unde, urmând ideile lui Haussmann, apartamentele încep
să se micşoreze. Exiguitatea spaţiului face penibilă pro-
ximitatea morţii, mai ales că, după descoperirile lui
Pasteur, apare şi obsesia igienei. Moartea, care până
acum era oarecum integrată vieţii, apare ca o putreziciu-
ne. Această respingere a morţii va duce la ceea ce
Philippe Aries numeşte „moartea ascunsă" de la spital,
intrată în sfera moravurilor către 1930-1940.
Când cineva moare, i se închid pleoapele, i se întind
membrele şi trupul i se acoperă cu un cearşaf alb. Chipul
i se lasă descoperit şi luminat, pentru ca să se poată
observa cel mai mic semn de viaţă şi să se ia, astfel'
măsurile în consecinţă. Pentru aceiaşi motiv, defunctul
este vegheat zi şi noapte, fără a-1 lăsa niciodată singur.
Dacă mortul este catolic, i se plasează pe piept un cruci-
fix şi o ramură de merişor sfinţit. Persienele din camera
mortuară sunt pe jumătate închise.
Se face la primărie o declaraţie de deces, apoi se
aşteaptă vizita medicului specialist, care elibereaz
230
4^H
 utorizaţia de înhumare. Cu această autorizaţie, primăria
întocmeşte actul de deces. Pentru organizarea serviciului
funebru, familia se adresează administraţiei pompelor
funebre şi vicarului însărcinat cu serviciul religios. La
Paris, familia se poate adresa şi unor case specializate,
care organizează întreaga ceremonie „cu tact şi bună-
cuviinţă .
Asa cum există diverse clase pentru căsătorie, şi în
cazul funeraliilor apar diferenţieri. Dacă se adaugă preţul
ceremoniei religioase la acela pentru serviciul funebru, se
obţine, în 1859, suma de 4125 franci pentru clasa întâi, şi
15 franci pentru a noua şi ultima. Clasele se deosebesc
prin materialul folosit şi prin solemnitatea cântărilor.
Dacă familia este bogată, se înalţă în casa mortului un
eşafodaj funebru prevăzut cu lumânări care ard tot timpul
(chapelle ardente). Sunt primiţi în salon oamenii care vin
să se încline dinaintea sicriului şi să-1 stropească cu
puţină apă sfinţită. în cazul când familia este mai mo-
destă, sicriul se aşază sub uşa de la intrare, drapată cu un
baldachin mortuar. Atâta vreme cât există un mort în
casă, familia nu se mai adună pentru a servi masa împre-
ună; fiecare mănâncă în camera lui.
Când se apropie ora de formare a convoiului, bărbaţii
se îndreaptă către biserică, fie pe jos şi cu capul desco-
perit, fie în trăsură. Rudele cele mai apropiate vin în frun-
tea cortegiului. Cel mai adesea, doamnele merg la bise-
rică fără să mai treacă pe la casa mortuară. După cere-
monia religioasă, doar rudele şi prietenii intimi merg în
cortegiu către cimitir. O cutumă veche care, la începutul
veacului al XlX-lea, mai supravieţuia încă în rândul
aristocraţiei, dispare treptat în cursul secolului: femeile
din familia defunctului nu aveau voie nici să urmeze con-
'oiul, nici să asiste la serviciul funerar. încet-încet, mora-
e burgheze acceptă ca văduva, care altădată era
">sentă chiar şi din ferpar, să poarte doliu după răposat.
Corespondenţa familiei Boileau, în care boala ocupă
Hom ™Portant> vorbeşte foarte puţin despre moarte. In
0 moare mătuşa Isabelle. Numele ei nu va mai apărea
'odată de-acum înainte în scrisorile familiei. Acelaşi
1
se întâmplă în 1909 şi 1914, ani în care decedează
|i dintre gineri. Scrisorile evocă atitudinea, curajoasă
e
Primată, a soţiilor lor, dar nici un cuvânt despre cei scrf
"p mai sunt> Suferinţa, regretul nu se mărturisesc în s-
Pudoare absolută a sentimentelor intime.
231
 Singurele urme scrise asupra morţii se pot găsi m^
în rituri: scrisorile de ferpar, corespondenţa în chenar
negru, cheltuieli notate în agende pentru veşmintele d e
doliu şi întreţinerea mormântului. în noiembrie l90g
după decesul surorii sale, Mărie Boileau scrie pe cartea
sa de bord:„Plătit doliul pentru servitori şi pentru femei-
le de peste zi: 275 de franci; pălării şi voaluri de doliu la
Dna Richard: 180 de franci; curăţat la cimitir: 30 de franci-
la preotul din B. pentru oblaţiune: 50 de franci".
Pe parcursul secolului al XlX-lea, când se vorbeşte de
durata doliului, se deplânge întotdeauna tendinţa de
scurtare a lui. Doamna de Genlis, prin 1812-1813, ca si
Blanche de Gery în 1883, au nostalgia timpurilor mitice
■Ui:» de „altădată", când durata doliului care se purta după
morţi era de două ori mai mare. Căci doliul prelungit este
semn de bune moravuri... Or, aceste regrete nu corespund
realităţii. La începutul veacului al XVIII-lea, o ordonanţă
regală a redus la jumătate durata doliului la Curte: un an
pentru soţ; şase luni pentru soţie, părinţi şi bunici; o lună
pentru ceilalţi membri ai familiei.
în secolul al XlX-lea, durata doliului este mai mare şi
pare a fi fost stabilită pe tot parcursul veacului despre
care vorbim: o văduvă poartă doliu un an şi şase luni la
Paris şi doi ani în provincie. La Paris, scrie în 1833
Doamna Celnart, doamnele nu vor să se priveze prea
mult de viaţa mondenă. în 1908, Uzanţele secolului sub-
liniază diferenţa dintre ceea ce spune codul - doi ani - şi
realitate: un an şi jumătate şi chiar un an şi şase săp -
tămâni... Se ajunge deci, până la urmă, la aceeaşi cifră.
Perioada de doliu pentru un văduv este de două ori
mai mică: şase luni la Paris, un an în provincie. Noul
manual complet al stăpânei casei din 1913 este singurul
care prescrie un timp de doliu egal pentru un văduv şi o
văduvă: doi ani. Singurul, de asemenea, care propune doi
ani pentru părinţi; toate celelalte consideră de ajuns un
an, şi chiar şase luni, dacă ne luăm după Codul civil
din 1828. Comparând acest Cod cu manualele de
„savoir-vivre" care împânzesc secolul, se constată ca
durata doliului a crescut mai degrabă decât sa
scadă. Doliul pentru bunici se măreşte de la pa trU
luni şi jumătate la şase; cel de fraţi şi surori de w
două luni la şase; cel pentru unchi şi mătuşi de trei
săptămâni la trei luni. Doliul de veri P rim ^g. rămâne
aproape acelaşi: cincisprezece zile în ^° 0 mai
târziu crescând de la cincisprezece zile » a
232
lună Pe vremea celui de-al Doilea Imperiu, părinţii încep
» poarte doliu după copiii lor morţi la o vârstă fragedă.
Doliul comportă trei grade diferite: mare, la început,
secund, după aceea şi, în sfârşit, semidoliu. Să luăm
cazul unei văduve. Pe durata doliului mare (şase luni în
provincie, patru şi jumătate la Paris), ea se îmbracă în
rochii de lână neagră şi un voal din crep negru, mănuşi
din fir negru, nici o bijuterie, cu excepţia unei catarame
de centură de oţel acoperit cu bronz. Ea nu are dreptul
nici să-şi facă cârlionţi, nici să se parfumeze.
Următoarele şase luni - al doilea doliu - trebuie să poarte
rochii din mătase neagră, pălărie cu voaletă din lânică
(„gaze-laine"), mănuşi din piele sau mătase. Vin apoi
cele trei luni de semidoliu, când culoarea neagră se poate
combina cu alb, gri şi lila. Bijuteriile sunt din sticlă nea-
gră. Eticheta de doliu era atât de complicată încât în
veacul al XVIII-lea a fost editat chiar un jurnal în acest
scop, Annonces des deuils (Anunţuri de doliu), care
furniza detalii precise cu privire la derularea tuturor
lucrurilor: spre exemplu, în ce zi se înlocuiau pietrele
negre cu diamantele sau cataramele bronzate cu cata-
ramele de argint.
în perioada de mare doliu, toată casa este îmbrăcată
în negru, atât copiii cât şi servitorii; dacă decedaţii sunt
unchi, mătuşi sau veri această regulă nu se aplică. De
asemenea, şi trăsurile se drapează în negru. Cei îndoliaţi
nu pot apărea în locurile publice, consacrate plăcerii
(teatru, baluri) sau în adunări. Primele şase săptămâni, nu
se iese nicăieri în lume; se primesc numai prietenii inti-
mi. Femeilor le este interzis să se ocupe de lucru de
mână, chiar dacă se află în compania rudelor sau a pri-
etenilor.
Doliul este marcat nu numai prin haine, ci şi prin
obiectele personale: sunt folosite batiste cu bordaj negru
fi hârtie de scrisori cu chenar negru de un centimetru în
partea superioară şi de un sfert de centimetru la marginea
iferioară. Odată terminat doliul se revine la hârtia albă,
cu excepţia văduvelor care - dacă nu se recăsătoresc
-folosesc toată viaţa hârtie bordată cu negru.
Este interesant ataşamentul secolului al XlX-lea la
jxiul de doliu. Căci chiar dacă în practică nu mai era cu
ev
ărat respectat decât de către aristocraţi şi în marile se>
e
l vehicula o imagine a ritualului perfect, care se rea
codificat într-o societate monarhică, la fel ca şi
labilitatea mondenă, în veacul al XVIII-lea. Ca şi cum
233
secolul al XlX-lea s-ar fi temut nu cumva să se deritua-
Uzeze şi, de aceea, încerca să se cramponeze de un vechi
model de ritual, inspirat de rege.

Concluzie
La 22 februarie 1871, Victor Hugo scria: „în clipele mele
de libertate mă plimb cu Micul Georges şi cu Micuţa
Jeanne. Aş putea să fiu calificat astfel: Victor Hugo,
reprezentant al poporului şi bonă pentru copii". Departe
de a-1 privilegia pe cel dintâi, Hugo pune pe acelaşi plan
rolul de om politic şi cel de bunic.
în 1877, opt ani înainte de a muri, publilcă L'Art
d'etre grand-pâre (Arta de a fi bunic). Aproape în fiecare
pagină, el se arată a fi „Victor, sed victus („victorios, dar
înving), ca să reluăm titlul unui poem: el, pe care nici un
tiran nu 1-a îngenuncheat, este „învins de un copilandru".
Şi nu este vorba doar de nepoţii lui, ci de toţi ceilalţi
copii, pe care îi întâlneşte şi îi priveşte la Tuileries sau în
Jardin des Plantes. învins de nevinovăţie şi de aura de
divinitate pe care numai Hugo ştie să o descopere în ea.
Copiii sunt cea mai bună baricadă împotriva răutăţii
lumii. Ziarele n-au decât să-1 insulte şi să se încrânceneze
împotriva lui, dacă Jeanne adoarme ţinându-1 de deget,
căci blândeţea acestei fetiţe îl nimbează şi îl apără.
Dumnezeu vorbeşte prin gura copiilor şi, de aceea, con-
templându-i, poţi dobândi „acea pace profundă, rostuită
toată din stele".
Dar copiii sunt, mai ales, cei care asigură continui-
tatea timpului. Iar dacă „fiii fiilor noştri ne farmecă", asta
se întâmplă pentru că prin ei se ţese firul timpului, se reia
la nesfârşit ciclul vieţii: „S-o văd pe Jeanna Jeannei mele!
Ah! Ar fi visul meu!" Şi Hugo îşi imaginează ziua când
Jeanne se va căsători şi va deveni mamă, la rândul ei:
„Jeanne îşi va avea de-atunci propria-i aventură, / Fiinţa
în care a noastră soarta creşte sau se-ntrerupe; / Ea va fi
acea mamă cu chip tânăr şi grav (...)". Victor Hugo da
expresie poetică unei religiozităţi familiale, pe care bur-
ghezia obişnuită îşi permite să o dezvăluie numai cu
prilejul micilor sau marilor sale ceremonii. Aceste
celebrări pot fi strâns împletite cu practica religioasă sau
disociate în întregime de ea. Ele declanşează sentimen-
talitatea, înduioşarea şi plăcerea. Familia se lasă copie? 1
de emoţii si se bucura de ea însăşi. Dintr-odată, ea
23*
 eiază o temporalitate privată - departe de tumultul isto-
•ei si al competiţiei publice - care pare a împleti două
; sUsin contradictorii. Riturile familiale, prin repetiţie,
Lsigură timpului care trece o continuitate regulată. Dar
cest timp regulat şi ciclic, fără hurducături şi fără fisuri,
care nu striveşte pe nimeni şi trece prin trupurile ce se
reproduc, antrenându-le într-un continuum biologic, ar
vrea să aibă valoare de eternitate.
în ultimă analiză, tocmai această însuşire a timpului
es te afirmată de ceremoniile familiale. Pentru acest
motiv, căsătoria este principala ceremonie; pentru acest
motiv, şi copiii şi vacanţele lor capătă tot mai multă
importanţă. Cu ocazia sărbătorilor sale, familia se extazi-
ază privindu-şi incarnarea eternă.
DRAME Şl CONFLICTE FAMILIALE
de MICHELLE PERROT

în veacul al XlX-lea familia se află într-o situaţie contra-

dictorie, întărită în putere şi demnitate de către întreaga
societate, care vede în ea un mijloc esenţial de regle-
mentare, ea încearcă să impună membrilor ei propriile
sale scopuri, interesul de grup fiind declarat superior
celor ale membrilor săi. Dar, pe de altă parte, proclama-
rea egalitarismului, progresele abia perceptibile, dar con-
tinue ale individualismului exercită tot atâtea impulsuri
centrifuge generatoare de conflicte, care ajung uneori la
izbucniri violente. Familia este o microsocietate
ameninţată în integritatea sa şi chiar în secretele sale.
Regula elementară a spiritului de familie, apărarea
onoarei, trece totuşi prin protejarea acestor secrete
împărtăşite care o cimentează şi fac din ea o fortăreaţă în
faţa lumii exterioare, dar adesea aceleaşi secrete
generează în sânul familiei clivaje şi falii. Strigăte şi
şoapte, uşi care scârţâie, sertare închise cu cheia, scrisori
furate, gesturi surprinse, confidenţe şi mici secrete,
priviri piezişe sau interceptate, zise şi nezise ţes un
univers de comunicări interne cu atât mai subtil cu cât
opoziţiile şi tensiunile dintre interese, iubire, ură, ruşine
sunt mai puternice. Mină inepuizabilă de intrigi, acest
roman familial din care se hrăneşte literatura şi din ale
cărei „fapte diverse", această epopee a vieţii private.
lumea de afară apucă din când în când câteva resturi-
„Dacă nu orice familie este o chestiune tragică, atunci
orice tragedie este o problemă familială" (Tricaud,
L'Accusation -Acuzarea, 1977).
De-a lungul secolului, revolta împotriva familiei
-împotriva tatălui, dar şi împotriva mamei sau împotn va
236
 tjjor invidiaţi - este tot mai puternică şi obligă familia
evolueze pentru a supravieţui. Indivizii suportă mai
Leu constrângerile sale. Familia burgheză, în speţă, este
ta criticilor din partea artiştilor şi a intelectualilor
-dandys celibatari revoltaţi împotriva legilor căsătoriei,
ioemă care îşi bate joc de convenienţele ipocrite -, a
atacurilor lansate de adolescenţii gata să rupă orice relaţii
cu .bătrânii", a nerăbdării femeilor avide de a exista prin
ele însele. în preajma războiului, corabia se clatină, dar
nu se scufundă. Pentru mulţi, plecarea pe front a fost
poate o uşurare, o eliberare, speranţa unei aventuri per-
sonale, înainte de a se tranforma în oroare.

NUCLEE CONFLICTUALE

Banii
Mai întâi, banii, în sensul larg al cuvântului, în măsura în
care familia este vectorul unui patrimoniu, pe care Hegel
îl estimează a fi indispensabil existenţei sale, în vreme ce
Marx îi denunţă germenele ascuns de putreziciune. Banii
se află la baza multor căsătorii „aranjate", care constitu-
ie, în mediile oamenilor înstăriţi, strategia cea mai curen-
tă. De unde şi protestele violente atunci când nu sunt
respectate promisiunile. Pentru executarea ultimului
vărsământ din plata dotală, se ajunge până acolo încât
ginerii se pot face contabilii propriilor lor socri. Atunci
când regimul dotai - susţinut de mulţi jurişti din
ţinuturile de sud ale Franţei, deoarece ocroteşte drep-
turile soţiei - limitează gestiunea soţului, acesta încearcă
uneori să-1 eludeze. Aceasta este şi povestea Clemencei
le Cerilley, căsătorită fără prea multe precauţii, cu un ex-
wiţer, care a convins-o să-şi redacteze testamentele suc-
cesive, tot mai avantajoase, în beneficiul lui, până în ziua
»and, sprijinit de familie, reuşeşte să o declare nebună şi
0
interneze în spital, având astfel mâinile libere pentru
Putea să-i gestioneze bunurile. Dată fiind legalitatea
utorităţii maritale, familiei Clemencei îi este foarte greu
a
o scoată la capăt. Separarea fizică se dovedeşte
Posibilă, soţia neavând „ a se plânge nici de răniri, nici
violenţe, nici de ameninţări sub acoperişul conjugal",
u
pa CUm se nrpri7M7ă în art 917
1 c
um se precizează în art. 217.
237
 Corespondenţa acestei familii oferă numeroase exem-
ple de conflicte izbucnite în jurul banilor, mai exact, aj
moştenirilor. Odată, un văr pretinde a fi fost frustrat de o
moştenire în valoare de de 60 000 de franci din partea
unui bunic din partea mamei şi profită de situaţie pentru
a rediscuta „aranjamentele" de familie; altădată, fraţi si
surori care, se iubesc totuşi, se şicanează din cauza
amânărilor în executarea dispoziţiilor testamentare ale
tatălui lor, sfădindu-se asupra unor tăieri de pădure si
sfârşind prin a se adresa justiţiei pentru partaj şi magis-
traţilor ca mediatori.
Moştenirile sunt obiectul şi prilejul unor conflicte din
ce în ce mai grave, indiferent de precauţiile luate de către
părinţi, care de multe ori fac încă din timpul vieţii donaţii
şi „aranjamente". Ceea ce "înseamnă că nimic nu este
matematic în evaluarea unui bun; intră în acest proces si
dorinţă, şi fantasme, ca şi sentimentul unui drept special.
Chiar dacă sunt de viţă nobilă, fraţii Brame se sfâşie între
ei pentru castelul din Fontaine, în apropiere de Lille,
înmulţind intrigile şi chiar actele de violenţă; această
afacere este cauza unui resentiment atât de profund încât
Jules, fratele mai mare, simte nevoia imperioasă de a
transpune în scris pentru descendenţii săi istoria celor
petrecute, lăsând moştenire memoriei urmaşilor amin-
tirea unei lupte fratricide.
La familiile modeste, interesul este focalizat pe
inventarul dulapurilor cu lenjerie, certurile pentru cearşa-
furi şi batiste sugerând, de altfel, valoarea acestor piese
de îmbrăcăminte în economia familială şi în „civilizaţia
moravurilor"; numărătoarea sordidă a linguriţelor, des-
completarea bibliotecilor sau, împotriva oricărei raţiuni,
a colecţiilor sau seriilor de lucrări, care sunt dezmem-
brate prosteşte pentru a satisface susceptibilităţile egali-
tarilor. Moartea tatălui sau a bunicului devine astfel prilej
pentru reglarea conturilor, când fiecare calculează avan-
tajele celuilalt, evaluează drepturile pe care ar putea să le
câştige prin eventualul său devotament, considerându-se
în mod inevitabil lezat. Din aceste războaie interne, când
rufele murdare se spală în familie, afecţiunile fraterne
cele mai calde, legăturile de rudenie cele mai solide
rareori ies nepăgubite. Multe certuri, chiar rupturi deiţ'
nitive au loc cu aceste prilejuri. Ele vor fi, mai apo •
subiectul conversaţiilor şi al corespondenţelor fanuliajj
cu excepţia problemelor băneşti, trecute sub tăcere, gra>
autocenzurii la modă.
238
 ^H
în mod obişnuit, ele rămân confidenţiale, notarul
fiind singurul martor, în mod ocazional arbitrul
contestaţiilor cele mai grave. Uneori, presiunea creşte,
mai ales în societăţile rurale, unde proprietatea este o
chestiune de supravieţuire. în Gevaudan, copiii care se
consideră dezavantajaţi, în urma alegerii fratelui mai
mare, favorizat prin tradiţie de hotărârea paternă, încep
să se revolte tot mai frecvent împotriva deciziilor arbi-
trare ale tatălui. Spre sfârşitul secolului al XlX-lea, fap-
tul că oamenii recurg la justiţie ca la un substitut al răz-
bunării private semnalează un recul al sensului familial,
care dezvăluie secretele, aruncându-le pe piaţa publică.
în burghezia din domeniul afacerilor sau al industriei,
deciziile economice, falimentele care zguduie numele şi
patrimoniul au fost trăite ca drame familiale. Legislaţia
permite totuşi evitarea confuziilor dintre genuri, iar
societatea în comandită pierde tot mai mult teren în faţa
societăţii anonime, care asigură protecţia avutului pe
ramuri distincte. Totuşi, câteva familii, oarecum în afara
timpului, au păstrat moduri de gestiune arhaică; în
perioada interbelică, lipsa de abilitate a fiilor de familie
înghite în câţiva ani averi considerabile, folosite drept
capital pentru societăţile lor în nume colectiv.
Fără îndoială că un studiu sistematic al procedurilor
civile, al proceselor de contestare a moştenirilor, de
pildă, ar permite o cunoaştere mai exactă a raporturilor
conflictuale care se ţes în familii, din cauza banilor, şi
asupra cărora istoricii burgheziei ne spun, în fond, atât de
puţin.
Dar problema banilor otrăveşte, deseori, şi viaţa de zi cu
zi. Din cauza ei, bărbatul intră în conflict cu nevasta
pentru gestiunea bugetului. Intendentă (în mediile
burgheze) sau „ministru al finanţelor" (în mediile popu-
lare), soţia are întotdeauna o situaţie de dependenţă, care
> incită la şiretenie (e gata să trişeze la socoteală!) sau la
e. Henri Leyret evocă zilele de plată: „în ziua aceea,
oburgul capătă o fizionomie foarte specială, amestec de
'eselie şi anxietate, de mişcare şi aşteptare, ca şi cum o
lă
viaţă ar urma după mohorâtele zile de muncă istovi-*
de peste săptămână. Gospodinele ies la ferestre, j°arâ
în pragul porţilor şi, uneori chiar, neliniştite, cu et "l
copleşit de spaimă, le poţi vedea plecând în
a>
stT7™P^area soţilor, pe drumul către atelier (...) Şi pe
încep să se audă voci care bombăne ameninţător;
239
 prin case, înjurături violente, murdare şi pline de furi e
mâna se ridică gata să lovească, izbucnesc planşete, copil
ii gem, în vreme ce la cârciumă veselia e în toi, ca si
beţia, dar mai mult beţia cântărilor decât beţia vinului"
(Enplein faubourg -înplin foburg, 1895, p. 51).
Acelaşi autor a descris şi chelfănelile, cărora le cad victimă
deseori unii copii, suspectaţi de a nu fi predat tot _ câştigul lor
în mâinile mamei: cei mari, mai ales, si fetele, mai
întotdeauna bănuite, în cazul că sunt si cochete, că pun bani
deoparte. între adolescenţii, aflaţi în căutarea emancipării, şi
părinţii muncitori, banii, după cum s-a văzut, sunt un motiv de
fricţiuni.
■

Onoarea
1 Familia nu este doar un patrimoniu. Ea este şi un capital
simbolic de onoare. Tot ceea ce îi ştirbeşte reputaţia, care
îi pătează numele constituie o ameninţare. împotriva
| străinului care îi aduce ofense, familia face bloc compact.
| Greşeala compromiţătoare a unuia dintre membrii săi o
pune într-o situaţie stânjenitoare, deosebit de dură. ij)|
Solidaritatea în repararea greşelii, pedepsirea de către tribunalul
familial, excluderea, complicitatea tăcerii: toate atitudinile sunt
posibile. Totuşi, vai de acela prin care se declanşează scandalul!
Scandalul: noţiune esenţială şi cu toate acestea foarte
II relativă. „Este o figură banală în istorie şi literatură figu
ra nobilului sensibil la cel mai mic risc de a fi umilit, dar
ii P* m ^ e datorii, ^ e care puţin îi pasă", notează Tricaud
11111 (°P- cs^" P- 136). M^tiple coduri ale onoarei îşi reven-
:
|V fJ|| dică prioritatea în Franţa secolului al XlX-lea, şi ar fi
pasionant sa facem un inventar al situaţiilor, care ar putea
fi denumite „de scandal". La modul general, onoarea este
mai degrabă morală şi biologică decât economică.
Păcatul sexual, naşterea ilegitimă sunt mult mai puternic
dezaprobate decât falimentul, care era totuşi mai fecvent
pe atunci decât astăzi: vezi Câsar Birotieau. în fond,
dezonoarea pătrunde în familie prin femei; ele, care întot
deauna se situează de partea ruşinii. „.
Naşterea ilegitimă este obiectul unei reprobări
deosebit de dure, ceea ce explică şi de ce multe dintre
fetele nemăritate-mame (sau dintre mamele adultere;
recurg la infanticid şi la avort, sau la naşteri clandestina
în maternităţi din oraşe anonime, şi la abandonarea prun"
240
 ului. Pentru a limita hecatomba de nou-născuţi ilegitim,
Imperiu' a instituit, începând cu 1811, un fel de adăpos-
turi mult controversate după aceea. în 1838, la Cameră,
Lamartine va susţine menţinerea lor drept cel mai bun
mijloc pentru a salva onoarea familiilor şi îi va critica pe
narlamentarii malthusieni, care se tem de proliferarea
-elor săraci; de aceea, va proslăvi „paternitatea socială":
Copilul ilegitim este un oaspete ce trebuie bine primit,
familia umană trebuie să-1 înconjoare cu dragostea ei".
Familia umană": aşadar, nu familia legitimă, care nu are
ce face cu acest lăstar al ruşinii. Considerate responsabile
pentru creşterea numărului de copii abandonaţi (67 000
în 1809, 121 000 în 1835), adăposturile vor' fi treptat
închise; în 1860 nu mai funcţionează decât 25, care vor
fi suprimate, la rândul lor, în acelaşi an, printr-o circulară
ministerială.
De-acum înainte, abandonarea copilului se face la un
birou, special deschis pentru acest scop, pe baza unei
declaraţii. Fetele-mame, necăsătorite, care doresc să-şi
crească odrasla, primesc o alocaţie echivalentă cu costul
unei doici de la spital. Copiii abandonaţi - cel puţin la
Paris, care este cel mai mare deţinător - sunt preluaţi de
Asistenţa publică, care îi plasează de obicei la ţară.
Crearea de orfelinate (precum cel numit „Prince-
Imperial") şi de şcoli de ucenici (tip „Ucenicii din
Auteuil) nu se va putea face decât în a doua jumătate a
secolului al XlX-lea.
Bastardul este un scandal; el pătează onoarea fetelor
cu fecioria distrusă, a femeilor infidele, a familiilor
ameninţate în ordinea lor interioară. Cum să ascundă
păcatul, cum să ascundă mai repede acel fruct putred:
aceasta este obsesia femeilor şi marea grijă a celor din
jur. Cazurile de infanticid pun, deseori, în evidenţă soli-
daritatea mamelor cu fiicele lor. Dar, adesea, se găseşte
cineva din vecinătate, ba chiar din familie, ca să denunţe
tapta. Este de ajuns, uneori, un zvon mai insistent pentru
c
& să fie chemat primarul sau jandarmul.
Se întâmplă câteodată ca unele femei - din convin-
' sau afecţiune - să se hotărască să păstreze copilul.
le
pri, ele îl încredinţează bunicilor, un timp - cât să li
u
ite aventura şi poate cât să găsească un soţ, care să-şi
sU me
. paternitatea. Relativ curentă în mediile populare, ^
Puţin susceptibile în privinţa copiilor naturali, o
omenea situaţie dă naştere, în mediile cu pretenţii, la tot
u
» de negocieri. O astfel de fată, cu un copil din flori,
este greu de căpătuit; şi pentru asta, se cer compensaţii
în special financiare. Aceasta este şi povestea Marthei'
tânără aristocrată, sedusă de propriul ei rândaş şi căreia
întreaga familie caută cu înverşunare să-i găsească un
soţ, căci, spune ea, are o imperioasă nevoie sexuală de
bărbat. Iar soţul ei va fi o brută: o jigneşte, o bate, profi-
tând fără îndoială de „vinovăţia" ei. Ea va sfârşi prin a
cere divorţul, nu fără a se expune încă o dată la dezapro-
barea familiei de religie catolică. Copilul, dat în grija
unei doici, moare pe la vârsta de patru sau cinci ani, fără
ca nimeni să-1 regrete cu adevărat. De fapt, moartea este
destinul obişnuit al bastardului, acest copil nedorit, prost
îngrijit, neiubit de nimeni. Se estimează că an de an copiii
naturali mor în proporţie de 50%. Si va fi nevoie de
criza natalităţii, începând cu al Doilea imperiu, pentru ca
statul să capete conştiinţa acestui petenţial delapidat şi să
încerce o schimbare de politică în această privinţă.
Ajutorul acordat fetelor-mame marchează astfel iin
început în politica familială, deşi ele nu vor fi, prin
această măsură, reabilitate. Instituţiile de într-ajutorare le
dispreţuiesc, iar în familiile lor sunt cel mai adesea pro-
scrise.
„Reaua-naştere" este o ruşine imposibil de ispăşit, iar
pentru bastard, o tară de neşters. Fără legitimitate, iată-1
lăsat pradă tuturor exploatărilor, tuturor umilinţelor. în
satele din Gevaudan, este înzorzonat cu porecle. So-
cietatea vede în aceşti „copii din flori" nişte delincvenţi
potenţiali şi îi tratează ca atare. De aceea, copiii naturali
merg de la orfelinat la colonia corecţională ca într-un par-
curs balizat. Mai târziu, armata îi aşteaptă pe aceşti copii
de trupă, pe care Comuna şi primul război mondial îi va
prelua apoi, purtându-se cu ei precum o maşteră.
Secretul unei asemenea naşteri apasă atât de greu
încât anumite biografii par scrise numai pentru a-1 masca.
Xavier-Edouard Lejeune - Calicot - construieşte, te
pildă, un roman rocambolesc pentru a disimula ceea ce
descendenţii săi au descoperit datorită stării civile, un
document implacabil. Câţi copii oare, tardiv legitimaţii
nu au aflat decât foarte târziu secretul naşterii lor, în tul'
burarea şi jena născute din tăcerea prielnică tuturor pr e'
supunerilor şi calculelor!
La începutul secolului al XlX-lea, Aurore de Saxe *
Doamna Dupin — 1-a crescut fără probleme pe fiul n aW
ral al fiului ei Maurice; Hippolyte Chatiron a fost con
242
 derat toată viaţa fratele vitreg al scriitoarei George Sand
>xCeptând dreptul la moştenire). La acest punct, morala
; olului s .a înăsprit. Vigilenţa ei explică, în parte,
ieclinul naşterilor ilegitime în profitul concepţiilor pre-
uptiale şi al înmulţirii acţiunilor de legitimare.

Tarele şi sângele
Consolidarea reprezentărilor de familie, considerate un
capital genetic, face să crească anxietatea, care nu poate
lipsi din preajma căsătoriilor şi a naşterilor. Naşterea unui
copil anormal devine o preocupare, unde planează umbra
unei greşeli. Monstrul este prezent în revistele de popu-
larizare ştiinţifică. Nature, de exemplu, abundă în des-
crieri de fiinţe stranii, născute cu malformaţii nelinişti-
toare cu atât mai mult cu cât nu se ştie nimic despre ori-
ginea lor: nu cumva aceste malformaţii dezvăluie cine
ştie ce tare ascunse? Barăcile de bâlci, muzeele de ana-
tomie - ca acela al Dr. Spitzner - atrag mulţimile
înspăimântate şi curioase. Handicapul fizic îndepărtează
şi, la limită, suscită chiar dezgustul din partea celorlalţi,
ca şi cum s-ar adulmeca prin preajmă un păcat groaznic.
De unde şi stinghereala sau ura pe care şi-o atrag uneori
copiii contrafăcuţi. Corespondentă a lui Flaubert, Dra de
Chantepie îi povesteşte istoria Agathei, maltratată de
către părinţii ei, din cauza diformităţilor sale. „Trăsăturile
chipului erau acceptabile, dar capul, enorm, aşezat pe un
trup de copil îngrozitor de contorsionat". Este bătută,
umilită, lăsată desculţă şi, în cele din urmă, declarată
nebună (scrisoare din 17 'iulie 1858).
Sifilisul - şi sexul, prin urmare - sunt, se considera pe
atunci, principalii factori de tulburare. De unde anchetele
u privire la sănătatea viitorilor soţi şi ruşinea, chiar
uria, când se descoperă un viciu ascuns. Asemenea
ntamplări sunt rostite cu jumătate de gură, mai mult în
?°aptă, în familie, şi planează în fundal, ca un mister tot
l^ai îndepărtat, care dă de gândit descendenţilor. Astfel,
corespondenţa publicată de Caroline Chotard-Lioret,
an
ia personajului principal, Eugene, o anume Aimee
raud, cu o zestre nu prea grozavă, cu o căsătorie care
loapătă, se revoltă împotriva soţului ei; reproşându-i o
^e „boală ruşinoasă", ea refuză să mai aibă relaţii
le
cu el, scoate lenjeria de pat — între două călătorii
s
°ţului - şi expune cearşafurile în văzul lumii, în faţa
243
casei: gest simbolic pentru intimitatea dezvăluită. Până m
ziua când, disperată, Aimee părăseşte domiciliul conju.
gal, deschizând proces după proces, deoarece doreşte să
i se încredinţeze ei cei trei copii, pe care soţul reuşeşte
pur şi simplu să-i fure şi să-i trimită în Belgia. Din ac' 6a
clipă, ea se va închide în casa sa din Rochefort, unde se
pare că a şi murit pe jumătate nebună. în familie, se vor-
beşte în şoaptă despre această bunică, a cărei dramă
explică şi nevoia imperioasă a fiului ei, Eugene, după o
familie stabilă într-o casă armonioasă.
Nenorocirea biologică, a cărei epopee a fost scrisă de
Zola în Familia Rougon-Macquart, este o nouă formă de
dezonoare si sursă de conflicte.

Nebunia
O altă spaimă: maladia mentală, care devine tot mai
frecventă în acest secol, în care apare clinica. O fată
„ţăcănită" într-o familie riscă să-i sperie pe eventualii
pretendenţi la mâna surorilor sale. O asemenea fată este
o ruşine pentru familie, deoarece trezeşte îndoieli cu
privire la echilibrul psihic al tuturor membrilor care o
compun. Aspectul cel mai bizar, în afacerea Adele Hugo,
este tocmai forţa consensului familial (cu excepţia
mamei) în neutralizarea acestei extravagante, care este în
stare să arunce o umbră nepotrivită asupra gloriei mare-
lui om şi, totodată, în voinţa de a opune curioşilor una-
nimitatea unei versiuni onorabile. Familia se soli-
darizează pentru a expulza anomalia.
Delincventa nu este întotdeauna - cel puţin nu sub
toate formele sale — un obiect de scandal. Frontierele
respectabilităţii se deplasează de-a lungul timpului şi
variază în funcţie de mediile sociale. Ţăranii din
Portugalia contemporană, indulgenţi pentru crima
pasională, resping fără drept de apel furtul şi mai ales
cerşătoria (cf. Fatela). Codurile onoarei din diverse
comunităţi nu coincid în mod necesar cu legea. Delin c'
venţa forestieră, de pildă, este o practică atât de unaniW
răspândită încât legalitatea din veacul al XlX-lea este m»
tot timpul obligată să bată în retragere. Copilul care fiu*
femeia care adună vreascuri din pădure, braconierul chiâ*
se bucură de conivenţa generală. De asemenea, la oraşe,
în prima jumătate a secolului al XlX-lea, mamele de
milie îşi împing frecvent copiii să cerşească, ba chiar
fure. Morala populară, orientată către supravieţuirea
grupului' este destul de laxă. Până în ziua când accesul la
mica burghezie va impune respectul legilor şi al bunelor
maniere. Desfrânatul, alcoolicul, omu! fără dare de mână,
datornicul, jucătorul, şnapanul devin persoane indezi-
rabile, sever blamate. Ruşine celor care iau cu împrumut:
un tată de familie trebuie „să onoreze" afacerile pe care le
face. Moştenitorul indisciplinat îşi atrage severe sancţiuni
familiale. Considerat drept incapabil, Baudelaire este pus
Sub tutelă de către un consiliu de familie; corespondenţa
cu mama sa, Doamna Aupick, este o permanentă
lamentaţie cu privire la dificultăţile sale financiare şi la
relaţiile conflictuale cu ajutorul de notar obligat să-i verse
o rentă regulată. în rest, convenienţa burgheză impune
grija de a nu se vorbi câtuşi de puţin despre sine, de a nu
da prilej de bârfă: ideal al unei discrete mediocrităţi.
Excentricitatea este o formă de scandal.
Mai mult decât delictul în sine, ceea ce jigneşte este
pedeapsa: intervenţia jandarmilor, arestarea, încarcera-
rea, procesul. Progresiv, închisoarea se substituie în
imaginarul social înspăimântătoarelor semne ale
infamiei, abolite cu mult timp în urmă.
Escrocheria, frauda, mai ales dacă ele se exercită faţă
de o stare socială mai bine pusă în valoare, beneficiază de
multă indulgenţă. FalimentuJ este perceput, dimpotrivă
nu numai ca un eşec individual, ci şi ca o greşeală, o
cădere în sens moral. Cesar Birotteau se oferă pe sine ca
ctimă gata să ispăşească; rambursarea creanţelor sale
devine o „reparaţie a onoarei"; reabilitarea sa are valoare
"eligioasă. în secolul al XlX-lea, sinuciderile din cauza
dimentelor nu sunt rare. Philippe Lejeune a arătat că
imentul este un izvor pentru autobiografii, în măsura
-are acestea răspund nevoii de justificare faţă de
:endenţi. Deosebit de anticapitalişti, burghezii din
>rdul Franţei ar închide cu plăcere uşa :n nas falitului
mit de viaţă imorală. Numai după constituirea socie-
jjor anonime, când se va putea face separaţia între fa-
le
Şi antrepriză, capitalismul va putea fi eliberat de no?
iune de onoare.

Ru
§inările de pe urma sexului

o
sexualitate,
Există ă
! care secolul al XlX-lea vrea să o o
erijează în ştiiinţă; centrul aces-
245
Bl:;::!::1::*
II
 ssm probat cu putere si p£
ciliul familial. r^,J
obicei
ooicer legaturile soţilor ioT DUTShezele cj? "* do1*-

m
soluţn limită, femeJe d „ ' " U recu 'g în ^f lgn °™ de bine
informate, g^ *" P°Por, h medgf de a d "iter ] a strada,
nu pierd ^5 l s f° m r i l °r sau tmn^' m a i zis, ba chiar
sunt dl l,"' ^"ce în far? ^ lor de -b» când se
«22?? ţ «^^- ^'
fin
godine, contabi/e l P h gU bi te

de
fdeveni
o avitriolul
l e ^ S X acul
Zr^^Ve
ui)
lo r a

ei ie d
*esate
^

M*" lume IhOr^cJm "" Mo"* o»S *'

emis

rx ituici. virilitatea este

___-ui xapce de vitejie falică, exercitate destul de
____asupra femeilor şi, mai ales, asupra fetelor tinere (îh
Gevaudan violul este aproape nepedepsit), asupra copiilor, la
pudoarea cărora se poate atenta, cu condiţia ca aceasta să
nu se facă în public. în a doua jumătate a secolului, creşterea
represiunii judiciare pare să indice o mai mare sensibilitate
în această privinţă. De asemenea, la sfârşitul secolului,
anumiţi procurori generali încep sâ pună problema
laxismului penal faţă de viol.
Două sexualităţi sunt obiectul unei atenţii tot mai
concentrate din partea autorităţii: aceea a adolescentului, a cărui
pubertate este considerată o criză de identitate potenţial
primejdioasă atât pentru el, cât şi pentru societate, până acolo
încât este văzut ca un criminal potenţial; aceea a femeilor,
aducătoare întotdeauna de nenorociri' Cauză permanentă de
angoasă, sexualitatea feminină este controlată de Biserică, care
joacă aici un rol major. 0 întregă sociabilitate marială - zeci
de rozarii, în care fetele mai mari le încadrează pe cele
mai tinere, congregaţii de Copii ai Măriei - constrâng tinerele
few într-o reţea de practici şi interriiW" <*—' jeze viroîn.'t"*-- •
Ja
bal, loc unde sexete JJVnT ^-au fra^) ^sote .
°ar cea mai *£v? "*""}* deseori în mod
femeii. Pentru adulSh/f ^Htetea conju
t0
'ală, cu excepţia"™^ 5a^"i. Geranta este'a
nJor de
concubinaj notoriu

246
masă, replicile la ceremonii, negocierile, tratatele, recon-
cilierile cu prilejul înmormântărilor, de pildă: moartea îi
adună pe oameni tot atât pe cât îi desparte. Anumite
personalităţi - unchi sau mătuşi celibatare - îşi petrec
vremea împletind firele acestor intrigi, complicate cu tot
felul de legende greu de spulberat. Deseori, învrăjbiri, a
căror origine s-a uitat, continuă să macine familia.
Suflete pioase îşi închină întreaga devoţiune pentru
reconstituirea armoniei distruse. Căci buna înţelegere
este imaginea, pe care cu toţii visează să o lase, adunaţi
până la ultimul pentru una din acele fotografii de familie,
ce atestă în faţa celorlalţi şi a generaţiilor viitoare forţa si
seninătatea unui trib.
Violenţe
înfruntarea fizică este destul de rară în sânul unei familii
burgheze, care dezaprobă bătaia corp la corp, obişnuită în
mediile rustice, şi preferă canale mai subtile, dar nu mai
puţin devastatoare: perverse strategii, tip cârtiţă sau
paing, care macină din interior, în întuneric şi tăcere, edi-
ficiile şi reputaţiile în aparenţă cele mai solide. Otrava
este forma ultimă a acestei violenţe secrete, căreia pro-
gresul înregistrat în fabricarea produselor toxice
- arsenic, apoi fosfor - îi asigură câteva facilităţi. „Există
o crimă care se ascunde în întuneric, care se târăşte în
căminele familiale, care înspăimântă societatea, care pare
a sfida prin artificiile funcţiei sale şi subtilitatea efectelor
sale aparatele şi analizele ştiinţei, care intimidează prin
îndoială conştiinţa juraţilor şi se înmulţeşte de la an la an
într-o progresie înfricoşătoare, ei bine, această crimă este
otrăvirea", scrie în 1840 doctorul Comevin. O veche
tradiţie atribuie această crimă femeilor, prefăcute prin
forţa lucrurilor şi prin natura lor, şi tupilate în chiar
miezul grijilor domestice. Mărie Lafarge, condamnata m
1838 pentru a-şi fi otrăvit soţul, întru totul necorespun-
zător viselor saie - crimă pe care ea a negat-o întotdeau-
na -, este prototipul acelor frumoase otrăvitoare, pe c3se
soacrele suspicioase le văd dând târcoale prin preajro
atunci când fiul lor prea iubit îşi dă obştescul s 1^1.1?^
prea devreme ca să nu dea de bănuit. între 1825 şi 1° ^
statisticile judiciare înregistrează, pentru 2 169 cazuri
otrăviri cu implicarea a 831 victime, 1969 de acuZ'j
dintre care 916 bărbaţi şi 1 053 femei, adică 53% (cee^
2*8
ce este într-adevăr mult mai mult decât procentul mediu j
femeilor în criminalitate: aproximativ 20%). Aceste
crime culminează între 1840 şi 1860, după care se intră
ţntr-un evident declin. Chiar în perioadele de apogeu, nu
je poate observa vreo legătură cu delirul fantasmatic al
timpului.
In mediul rural şi muncitoresc, „uzanţa" loviturilor,
bătăile între fraţi sau veri rămân încă mijloace comode şi
expeditive de reglare a conturilor. A-ţi bate femeia face
parte din prerogativele masculine. Loviturile şi compor-
tamentul violent al bărbatului reprezintă motivul invocat
de 80% dintre femeile care cer separarea de fapt. Deseori,
soţul, venind beat mort de la muncă, îşi ia nevasta la
bătaie. Curios este că nu atât femeia necredincioasă
primeşte cele mai multe lovituri, cât femeia cheltuitoare
sau proastă gospodină. „Masa. nu era gata, cuptorul
stins", spune ca scuză un acuzat care şi-a bătut nevasta
până a omorât-o.
Căci scena de menaj, clasică în popor, poate merge şi
până acolo. „Crima pasională", referitor la care Joelle
Guillais-Maury a studiat aproximativ o sută de dosare din
Parisul sfârşitului de secol, este mai întotdeauna actul
unui bărbat, de obicei tânăr, care trece^ la fapte pentru
„a-şi răzbuna onoarea" batjocorită. „îmi ucid soţia"
înseamnă: „Tu eşti soţia mea şi îmi aparţii". în situaţia
dată, este vorba de femei, căsătorite sau nu, care ştiu într-a-
devăr să reziste, care refuză actul sexual cu un bărbat care
le displace, îşi iau un amant, pleacă. Aceste femei îşi
revendică — cu o vitalitate şi o sinceritate de expresie
suprinzătoare - dreptul la libertatea de mişcare şi de
alegere; ele îşi mărturisesc, de asemenea, dorinţa, se
plâng de bărbaţii infideli, brutali, neputincioşi, sau dim-
potrivă, tirani sexuali: „Era un infern", spune una dintre
£
fe- Ele îşi afirmă autonomia corpului lor. Dar se întâm-
P» să plăteacă acest lucru foarte scump, uneori cu preţul
vieţii.
Căci femeia este principala victimă a acestor violenţe
le, de orice natură. Iat-o, de pildă, pe metresa lui "bert,
Louise Pradier, alungată de soţul ei. „I s-au luat Pui, i s-
a luat totul. Trăieşte cu 6 000 de franci rentă, jg1^
Came
ristă, în mizerie" (scrisoarea lui Flaubert, 2 mai j5)-
Acelaşi Gustave vorbeşte despre o muncitoare ^vea o
legătură cu un notar din Rouen; aflând, soţul ţjy ] e' °
bagă într-un sac şi o aruncă în râu: crimă pen-^e el nu
va primi decât patru ani de închisoare.
249
Femeia tăiată în bucăţi, mare categorie de fapte diverse
ilustrează la modul paroxistic o realitate a secolului ai
XlX-lea: furia turbată împotriva unei femei, a cărei
emancipare nu este admisă.
Răzbunarea privată

Violenţa ca formă de răzbunare privată, intra şi extrafa-

milială, rămâne o practică populară larg răspândită.
Anne-Marie Sohn, în marea sa anchetă asupra rolurilor
feminine, studiate în arhivele judiciare, adunate timp de
o jumătate de veac, a întâlnit, aproape în exclusivitate,
numai clasele populare. Şi Louis Cheavalier a descris
intensitatea bătăilor dintre muncitori la Paris, în prima
jumătate a secolului al XlX-lea. în apropierea crâşmei, la
ieşirea de la bal, când bărbaţii se iau la harţă pentru câte
o fată (italienii, celebri pentru puterea lor de seducţie,
sunt de obicei victimele acestor ciocniri), terenurile
virane, fortificaţiile de la marginea capitalei, pe unde îşi
scot măruntaiele tinerii derbedei, acestea sunt în general
zonele în care se reglează conturile, iar dacă se întâmplă
să intervină poliţia, cu toţii fac bineînţeles, front comun
împotriva ei. Semn al unei relaţii speciale între individ şi
propriul său corp, care nu are nevoie de mediere pentru a
se exprima.
în lumea rurală, vendetta în stare pură nu mai există
decât în Corsica. Totuşi, statisticile privind omuciderile,
ca şi rapoartele administrative ne permit să decelăm o
„regiune specifică răzbunărilor", care acoperă aproape
toată partea de sud a Masivului Central: Velay, Vivarais,
Gevaudan, pe care unii demografi le identifică cu regiu-
nile cu structură patriarhală. E. Claverie şi P. Lamaison
au studiat lungi serii de procese criminale şi au adus la
lumină diversitatea mecanismelor răzbunării, creşterea
tensiunilor legate de greutăţile întâmpinate de tineffl
proletarizaţi din cauza marasmului economic. Un puter-
nic sentiment de frustrare precipită căderi neaşteptate de
pietre, aprinde incendii epidemice, antrenează înfruntări
ucigaşe sau ia minţile oamenilor, ce se lasă cuprinşi de
vrajă stranie.
Dar autorii constată, de asemenea, că P°P U *.' tf
recurge tot mai frecvent la jandarm, integrând, ba cm
înlocuind violenţa privată cu justiţia legală. Plâng e
înlocuieşte progresiv incendiul sau încăierarea. In •
250
procesului totuşi, omul ezită, în mod obscur conştient de
faptul că el induce o altă logică, în care toată lumea,
reclamanţi şi pârâţi, riscă să fie deconspiraţi şi faptele lor
să fie date ^a iveală. Survin atunci încercările de „aranja-
mente", cu cortegiul lor de reparaţii morale amiabile.
Dacă acestea eşuează, se merge cu procedura până la
capăt. Trecerea prin penal, înfăţişarea dinaintea tribuna-
lului, corecţional sau criminal, încarcerarea, trăite odi-
nioară cu indiferenţă, ba chiar cu înfumurare şi bravadă,
sunt acum atât de dezonorante încât pot să satisfacă
îndeajuns de mult dorinţa de răzbunare. Martori ai unei
individualizări a concepţiilor, apelurile la tribunal con-
tribuie la adâncirea acestei individualizări şi la
apropierea de aparatul judiciar, altădată mai exterior, la
interiorizarea şi implantarea lui în miezul practicilor
populare.
Dreptul la răzbunarea privată, relativ admis de către
juraţii epocii, cel puţin în ceea ce priveşte crima pasio-
nală, mai ales dacă motivul este adulterul feminin, va fi
tot mai puţin tolerat de criminologii de la începutul se-
colului al XX-lea, care văd aici un semn de primitivism,
ba chiar de nebunie, „negare a legii, întoarcere la barbarie,
regresiune către animalitate", după Brunetiere {La Revue
des deux mondes, 1910), interpret al opiniei luminate.

Răzbunarea legală
A face o plângere nu este desigur ceva nou. Yves şi
Nicole Castan au studiat comportamentele judiciare ale
populaţiei din Languedoc, în epoca modernă. Michel
Foucault şi Arlette Frage au arătat cum înţelegeau fami-
liile să se folosească de sprijinul comisarilor de poliţie şi
le mandatul de arestare pentru restabilirea echilibrului
"neninţat. în secolul al XlX-lea, acest tip de recurs poate
'ea două consecinţe: corecţia paternă şi internarea azi-
uară pentru raţiuni psihiatrice, în virturea legii din 1838.
Din punct de vedere cantitativ, marginală - 1527 de
donanţe eliberate în 1869, o performanţă - corecţia
"ernă se aplică totuşi, între 1846 şi 1913, la nu mai
'ţin de 74 090 de copii. Ea funcţionează mai ales în
,!;P'"Şltamentul
18 8 62%Sena (75%
totre 18% şi 1 dintre ordonanţele emise între
Pari
instrument ^ ' în mâinile ?13) ' şi "înstărite,
claselor
special la ns
- Mai întâi
^ţia paternă devine tot mai populară, decretul din
251
1885 exonerând familiile sărace de cheltuielile de pensi-
une sau de întreţinere; între 1894-1895 profesiunile ma-
nuale reprezintă 78% din cereri. O trăsătură frapantă-
intensitatea relativă a corecţiei aplicată la fete: 40,8%
dintre cazuri între 1846 şi 1913, ceea ce reprezintă un
procentaj superior ratei de delincventă (de la 16 la 20%
între 1840 şi 1862; de la 10 la 14% între 1863 şi 1910).
Taţii se tem îndeosebi ca nu cumva fetele lor să rămână
gravide şi veghează asupra „purtării necuviincioase";
principalul motiv invocat pentru a le ţine sub zăvor-
fecioria, care rămâne capitalul cel mai preţios.
Corecţia paternă a făcut obiectul unor dezbateri
deosebit de aprinse între susţinătorii autorităţii paterne,
necondiţionate, şi partizanii „intereselor copilului", prin
care se incrimina mai degrabă mediul familial: cum face,
de pildă, juristul catolic Bonjean, animator al Societăţii
generale a închisorilor şi al Revistei penitenciare, autor al
lucrării Enfants revoltes et Parents coupables (Copii
revoltaţi şi părinţi vinovaţi, 1895). Către sfârşitul veacu-
lui, sunt denunţate, mai mult decât faptele celor care
încalcă legea, tratamentele dure pe care unii părinţi
denaturaţi le aplică propriilor odrasle, ceea ce va duce la
preconizarea decăderii lor din drepturile parentale. în
ciuda legiilor din 1889 (asupra decăderii paterne) şi din
1898 (asupra tratamentului violent şi necorespunzător),
corecţia paternă continuă să funcţioneze, din ce în ce mai
prost, e-adevărat, până în 1935. Un decret-lege va supri-
ma atunci închisoarea, dar va menţine obligativitatea
internării într-un stabiliment specializat, care nu se
deosebea prea mult de puşcărie, datorită situaţiei dezas-
truoase a instituţiilor corecţionale. Bernard Schnapper
subliniază extrema lentoare a unei evoluţii, care se
explică prin forţa consensului — opinia publică şi opinia
juriştilor formând un tot omogen - asupra principiului de
autoritate. Totuşi, aceste transformări indică un recul al
acelei privacy populare în faţa statului, şi, în numele
intereselor copilului ca fiinţă socială, o poliţie exersata
asupra familiei: atât la bine, cât şi la rău.
Intern
area
în azil
Legea
din
1838
acordă
familiil
or
dreptul
de a-i
P ute ?
interna
în
stabili
mente
special
e - nu
pe cei
primej
dios 1 '
pe
indezir
abili
sau
indisci
plinaţi
—, ci
pe
nebuni.
în &ceS
252
sens, nu se poate vorbi de continuitate între azil şi
jastilia, ci, dimpotrivă, de o diferenţă radicală: medi-
calizarea internării, în care autoritatea administrativă este
secundă. Nici un prefect nu poate semna o ordonanţă de
arestare fără un certificat medical. Robert Castel insistă
asupra acestei inovaţii. Că există posibilitatea deturnării
actului medical sau interpretării unor conduite deviante,
catalogate pe nedrept ca „nebunie", asta e altceva.
Exemple de deturnare: cazul Clemencei de Cerilley,
deja evocat, pe care soţul ei, sub diverse pretexte, şi, în
primul rând, din cauza unui misticism exacerbat, cu aju-
torul familiei şi sprijinul unui medic, reuşeşte să o încar-
cereze în scopuri personale, de interes financiar; cazul
Hersiliei Rouy, al cărei frate vitreg, ca să pună mâna pe
o moştenire, obţine în 1854 „plasarea voluntară", sub
pretext că modul de viaţă excentrică al acestei artiste celi-
batare - independentă, ea caută singurătatea - ţine de
„monomanie acută", după cum atestă certificatul eliberat
de doctorul Pelletan, care îi va aduce paisprezece ani de
azil; sau încă acela al unei Doamne Dubourg, internată de
către soţul ei, deoarece refuză relaţiile intime (el va sfârşi
prin a o ucide). Astăzi, redescoperim figurile Adelei
Hugo şi a Camillei Claudel, a căror claustrare pare a fi
într-adevăr rezultatul unei decizii familiale arbitrare, des-
tinate să protejeze reputaţia unui om.
Interesantă, dintr-un punct de vedere mai subtil, este
noţiunea de normalitate, aplicată în acele taxinomii ale
maladiilor mentale feminine, studiate de Yanick Ripa {La
Ronde des folles - Hora nebunelor, Aubier, 1986). Lipsa
de măsura în orice, excesul, în special pasiunea
amoroasă, mai ales când o apucă pe drumuri interzise -
ibirea pentru tată, amorul lesbian, chiar şi acela pentru
i bărbat mai tânăr, pur şi simplu modul feminin de luare
a
deciziei sau clitorismul - constituie tot atâtea devieri.
"Orice femie este făcută numai pentru a simţi, şi a simţi
e
aproape o isterie", scrie Trelat. Pentru' autorul
««rării La Folie lucide {Nebunia lucidă, 1861),
^echilibraţii sexuali şi familiali constituie principala
|"să a dementei. Invers, armonia familială este un garant
ai raţiunii.
Ne
0 bunia este, de asemenea, o ieşire, o soluţie pentru
Lorocire familială reală. Printre femeile nebune se
•uite îndrăgostite părăsite, femei cu căsătorii ratate,
£l
^Şelate, mame în doliu după copiii lor. Rătăcirea
253
masculină pare legată mai mult de meandrele existenţei
publice sau profesionale. Falimentul, delapidarea, jocui„_
iată, dezvăluite de către femei, formele de demenţă ale
bărbaţilor, care - nu trebuie să uităm - sunt majoritari î^
azile.
în orice caz, chiar dacă poliţia - practicând plasarea
din oficiu - continuă să folosească azilul ca lagăr pentru
cei care sunt responsabili pentru dezordinea publică,
azilul se nutreşte din ce în ce mai mult din drama privata
şi din conflictul familial, al căror judecător şi arbitru
rămâne doar medicul.
Separare fizică şi divorţ
Există însă mijloace mai puţin dramatice pentru desfa-
cerea unui cuplu dezbinat. în absenţa posibilităţii de a
divorţa (divorţul a fost suprimat în 1816 şi restabilit
numai în 1884), singura soluţie este separarea fizică, de
facto, pe care B. Schnapper a studiat-o în evoluţia sa,
determinându-i caracteristicile pe o perioadă de mai bine
de o jumătate de veac: de la 1837 (an în care Registrul
general al administraţiei justiţiei criminale începe să
furnizeze date statistice) până în 1914. Se pot face mai
multe constatări. Mai întâi, este o practică marginală:
4 000 pe an în perioada de apogeu, către 1880, adică
13%o din totalul căsătoriilor, în creştere sigură după
1851, graţie unei legi (1851), care acorda solicitanţilor
fără posibilităţi beneficiul asistenţei judiciare. Procedura
care, până atunci, era numai la îndemâna burghezilor
devine tot mai populară: 24% dintre beneficiari sunt
„muncitori, servitori, menajere" în 1837-1847, şi 48% în
1869-1883. După aceea va deveni o instituţie feminina:
în toate epocile, femeile reprezintă mai mult de 86% ~
până la 93% - dintre solicitanţi. Femei relativ în vârsta,
mame de familie, având în spatele lor îndelungaţi ani de
căsătorie; femei „extenuate", nu atât de infidelitatea
soţului cât de comportamentul violent, de tratamentul
greu de suportat la care sunt supuse. „Femeia bătută cere
separarea, nu femeia înşelată". O altă remarcă: separarea
fizică („s6paration de c'orps") este o practică din norau^
Franţei şi din regiunile urbanizate, instruite. Este, P
scurt, un semn de modernitate, cum este în aceea^
măsură şi divorţul, a cărui diagramă din 1896, de exei»
piu, se potriveşte în linii mari cu diagrama separam
254
facto. Să notăm, în fine, îmbogăţirea listei de motive, în
baza cărora se putea cere separarea fizică, şi pe care le
înregistrează Dalloz: jurisprudenţa este un bun fir con-
ducător în evoluţia moravurilor.
Divorţul are caracteristici destul de asemănătoare cu
separarea de factor, aceeaşi repartizare, aceeaşi prepon-
derenţă feminină (80% dintre solicitanţi), aceleaşi motive
invocate (maltratări, injurii grave: 77% în 1900), cu o
coloratură mai burgheză (profesiuni liberale, func-
ţionare). Cucerire revoluţionară a anului 1792, divorţul
avusese un mare succes printre femeile de la oraşe,
gonald şi gruparea ultra reuşiseră să-1 suprime începând
cu 1816. Radicalii (precum un Alfred Naquet) făcuseră
din el un punct esenţial al programului lor şi, aliaţi cu
oportuniştii, impun reintroducerea lui în 1884. Fără
îndoială că inegalitatea dintre parteneri continuă să
rămână puternic marcată: soţii pot folosi scrisori
compromiţătoare, primite de către soţiile lor; invers este
imposibil: ceea ce pune pe tapet întreaga chestiune a
secretului privind corespondenţa. „Canalie şi om al dra-
cului", cuvinte adresate unui soţ, sunt nişte injurii sufi-
cient de tari; dar e prea mult pentru o femeie să fie numită
„vacă şi scroafă"! Totuşi, legile din 1904 (un bărbat/o
femeie divorţat/ă se poate căsători cu partenera/partene-
rul sa/său adulterin/ă şi din 1908 (după trei ani de sepa-
rare de facto, divorţul poate fi pronunţat în urma cererii
formulate de către unul din soţi) fac ca divorţul să devină
mai liberal, spTe indignarea opiniei conservatoare, care se
dezlănţuie, cu Paul Bourget în frunte. în ciuda reticen-
ţelor catolice (vezi Marthe) şi a dezaprobărilor venite din
panea femeilor cucernice, divorţul - deşi încă marginal
5 000 pe an în 1913) - va fi integrat moravurilor.
Afirmând, împotriva indisolubilităţii căsătoriei, drepurile
ilor la dragoste sau pur şi simplu la fericire şi
ţelegere, divorţul orientează căsătoria către contractul
uer acceptat, ceea ce va deveni progresiv, în cele din
urmă.
Ca să ajungă acolo, a fost nevoie de o evoluţie singu-a
a spiritelor şi de instaurarea unei Republici aflată în rŞ
către laicitate. Dar, mai ales, a fost nevoie de o
'wngată luptă dusă de feministe şi de aliaţii lor. De la
<*ire Demar şi George Sand, ale căror prime romane
-a P a L ^ a - pledează pentru divorţ, până la Măria
şi Hubertine Auclert, revendicarea este con cu
accente mai puternice atunci când instituţiile
255
 încep să
se
clatine,
aşa cum
s-a
întâmpl
at în
etapa in
pientâ a
celei de a
Treia
Republici.
Din 1873,
Leon
Richer
publică Le
Divorce
(Divorţul)
şi
întreprinde
, în
plină
Ordine
morală, o^
viguroasă
campanie
pentru
revizuirea
Codului
civil. în
1880,
Oiympe
Audouard
si
Măria
Martin
întemeiază
Societatea
prietenilor
divorţului
al căror
organ va fi
Le
Libârateur
. între
1880 şi
I884
c
a
m
p
a
n
i
a

e
s
t
e

d
e
o
s
e
b
i
t

d
e

i
n
t
e
n
s
ă
.
In a doua
jumătate a
secolului
feministele
par a se
teme totuşi
ca nu cumva
inegalitatea
sexelor să
facă din
divorţ o
armă în
mâinile
soţilor
uşuratici.
„Bărbatul se
plictiseşte
mai repede
decât
femeia de
relaţiile
amoroase",
scrie
Marguerite
Durând (La
Fronde -
Fronda),
care pune în
gardă opinia
publică faţă
de divorţul
din voinţa
unei singure
părţi şi
atrage
atenţia
asupra
riscului ca
divorţul să
nu devină o
procedură
legală de
abandonare
a unei femei
mature şi
neglijate.
Fragilitatea
socială a
femeilor
impune
asigurarea
anumitor
garanţii
împoriva
singurătăţii
şi, de aceea,
Codul civil
în ansamblul
său se cere
revizuit.
încă din
1880,
Hubertine
Auclert
intervenea în
ceremoniile
de căsătorie
apostro-
fându-i pe
tinerii
căsătoriţi:
„Cetăţean X
şi cetăţeană
Y tocmai aţi
jurat în faţa
unui om care
reprezintă
Legea, dar
ceea ce aţi
jurat nu se
potriveşte cu
bunul-simţ
obişnuit.
Căci femeia,
fiind egală cu
bărbatul, nu-i
datorează
acestuia
ascultare". (6
aprilie 1880,
primăria
arondismentu
lui
XV).
Era
nevoie
să mai
treacă
un
secol
până
când
cuvint
ele
ei să fie
înţelese.
MARGINALII: CELIBATARI Şl SOLITARI
de MICHELLE PERROT

Modelul familial, în veacul al XlX-lea, are o asemenea

foită normativă încât se impune atât instituţiilor, cât şi
indivizilor, şi creează vaste zone de excluziune mai mult
sau mai puţin suspecte, unde regulile vieţii private, ba
chiar dreptul la acest fel de viaţă, par ceva mai nesigure.
Ceea ce nu înseamnă însă că ele nu există. Proporţia de
celibatari şi solitari, temporari sau permanenţi, de nevoie
sau prin opţiune, este într-adevăr considerabilă. Câte-
odată se inspiră dintr-o familie absentă: balerinele au o
„mamă de la operă" care le caută un „tată", menit să le
protejeze în „căminul" dansului; în colonia penitenciară
de la Mettray (în apropiere de Tours), fiecare grup este o
„familie" compusă din „fraţi mai mici" şi din doi „fraţi
mai mari". Altădată, ei elaborează moduri de viaţă ori-
ginare, alternative contestatare la această saramură dul-
ceagă. „Blestem asupra familiei care urmăreşte să
moleşească inima celor bravi, care îndeamnă la tot felul
ie laşităţi, la tot felul de concesii, şi care vă scaldă într-un
cean de lactate şi lacrimi", scrie Flaubert, acest văr al
elebrilor dandys (către Louis Bouilhet, 5 octombrie
•55), ca un preludiu parcă la fraza lui Andre Gide:
familii, cât vă urăsc..."
Când eşalonul familial lipseşte din propriul teatru
n^ciliar, cei doi poli ai vieţii private rămân individul şi
societatea": un individ întărit datorită curiozităţilor sale
j de egotism (Stendhal); sociabilităţi multiple şi
măcinate în spaţiul public; cu nostalgii medievale sau
stocratice după o lume a/ite-familială revolută; sau
"^Potrivă, conduite avangardiste.
257
Instituţii pentru celibatari
Instituţiile destinate încadrării celibatarilor şi solitarilor
- educative, represive, de asistenţă etc. - îşi întăresc în
secolul al XlX-lea principiul de segregare sexuală.
Indiferent dacă recurg la voluntariat (mănăstiri, semi-
narii, într-o anumită măsură - cazărmi) sau nu, aceste
instituţii se bazează pe un anumit tip de disciplină, ale
cărei proceduri au fost îndelung „lustruite" de armată si
Biserică. Izolarea şi separarea lor de lumea exterioară,
supravegherea „panoptică", destinată să împiedice orice
comunicare orizontală generatoare de perversiune şi de
tulburări antiierarhice, se întemeiază pe o profundă neîn-
credere în cuvântul, trupul şi sexul celor nevoiţi să se
supună, mai ales la vreme de noapte, această inimă pal-
pitândă a intimităţii. Pentru toţi, idealul ar fi celula,
botezată box în internatele din Anglia. Dar condiţiile
materiale nu permit aplicarea unei asemenea măsuri.
Cazul paroxistic al închisorilor o demonstrează din plin:
partida care susţine modelul celular se impune începând
cu anii 1840; o lege din 1875 stipulează obligativitatea
asigurării unei celule pentru fiecare; în fond, ea va
rămâne literă moartă. Peste tot, privirea inchizitorială a
supraveghetorului (trădarea lui Iuda) încearcă să ţină în
frâu promiscuitatea. Să notăm că izolarea este, în secolul
al XÎX-lea, o terapie generalizată de azilul psihiatric {cf.
Gauchet şi Swain), de tip sanatoriu {cf. P. Guillaume).
„Geniul suspiciuniia venit pe lume", spune Stendhal.
Este bine însă să evităm amalgamările îndoielnice.
Asemănarea este formală, bineînţeles, între toate aceste
stabilimente. Există, fără îndoială, o mare diferenţă, după
cum poate fi vorba sau nu de o liberă alegere, ba chiar de
o vocaţie. în acest caz, disciplina trece, în principiu, pnţ1
consimţământ, acceptare, chiar interiorizare a regulii-
Mănăstirile din veacul al XlX-lea, descrise de Odiw
Amold, sunt impregnate de o spiritualitate profund dua-
listă, care separă riguros sufletul şi trupul, principiu a}
răului, ce trebuie amuţit, uitat şi pedepsit printr-o ascez
fizică şi morală, împinsă - în ordinele contemplaţi^ "
până la condamnarea la moarte a acestui „Celălalt
contrariază unirea cu Dumnezeu. A muri de tânără es
visul multor adolescente pioase, uneori încurajate
către mamele lor subjugate religios; o graţie pe c ^
Therese de Lisieux a ştiut s-o ducă până la subUrn- .j e
toate acestea, devoţiunea nu exclude ispita, paşi" 1 "
258
nimii şi ale cărnii, care ascunde secrete grele, obscure
'■ubterane din castelele sufletului. în spatele zidurilor
mănăstireşti, se instaurează alte frontiere între public şi
intimitate. Fiecare detaliu, fiece vorbă sau zvon capătă
aici, înăuntru, un relief halucinant. „La seminar, există o
anumită modalitate de a mânca oul fiert, care dezvăluie
progresele făcute de novice în viaţa cucernică", spune
Stendhal, critic. Julien Sorel, hotărât fiind să-şi deseneze
un caracter cu totul nou, „are mult de furcă din cauza
mişcărilor greu de controlat ale ochilor".
'în cazul în care claustrarea este o constrângere,
apărarea acelei privacy individuală este o luptă perma-
nentă. Ea trece uneori prin exigenţa unui timp, a unui
spaţiu privat, personal, care scapă de sub controlul
stăpânului sau al tiraniei grupului: Valles laudă „mica
odaie de la capătul dormitorului comun, unde pedagogii,
în clipele lor de libertate, pot merge să lucreze sau să
viseze (L 'Insurge — Insurgentul), alteori, prin stabilirea
unor relaţii mutuale, care sparg singurătatea şi creează o
carapace protectoare împotriva intruziunilor autoritare.
Se poate elabora, astfel, un întreg ansamblu de tactici
destinate a răsturna regulamentele, cu o foarte subtilă
gestionare a timpului liber, „mişcări" ale căror fluxuri
introduc confuzii propice schimbului, şi teritorii zise
„neutre", unde te poţi „pitula": colţuri întunecate şi mai
ales WC-ul, care, în toate instituţiile închise, reprezintă
un spaţiu de libertate, suspectat în mod special. Se
schiţează, astfel, aici, un întreg univers de gesturi — bucă-
:
le de hârtie trecute prin spatele învăţătorului, inscripţii,
el limbaj specific internatelor şi închisorilor - cuvinte,
senine care, deseori transmise de la o generaţie la alta,
işesc prin a constitui o „sub-cultură" interioară sau
"celară (P. O'Brien). Conivenţe, complicităţi, prietenii
»speciale" sau nu, camaraderii, totul este puternic însu-
;
ţjt, de o mare intensitate, aici, în aceste locuri închise, se
poate bănui o homosexualitate latentă sau reală, ^unde
celălalt sex - sexul interzis de afară - face obiecţiei
erotizări avide sau al unei sublimări forţate. a easta
lume a extremei constrângeri este fără îndoială şi i nte ea . a
dorinţei extreme. Faptul că plăcerile surit Şe - fie că
este vorba de lecturi, dulciuri, mângâie- siratT f acorc^ °
savoare cu totul particulară. Astfel că | e pot ajunge din
această cauză la exaltare şi chiar obii„??.P erare- ^e Poate
întâmpla însă ca, dimpotrivă, j^ a de a se supune
constrângerilor timp îndelungat o refulare care să
conducă la o adevărată
anestezie. Simone Buffard, printre atâtea altele, a evocat
„frigul penitenciar", care pune stăpânire pe deţinut, până
acolo încât ucide în el dorinţa şi chiar posibilitatea de a
şi-o satisface. Erving Goffman a analizat „pierderea
autonomiei", care caracterizează instituţiile azilare şi, ^
general vorbind, carcerale, precum şi închiderea în sine a
„prizonierului" - un obstacol greu de trecut, care face
uneori atât de problematică readaptarea sa la lumea exte-
rioară.
Nu poate fi vorba de a dezvolta aici aceste aspecte ale
vieţii private a încarceraţilor, la urma urmelor prea puţin
cercetaţi, dată fiind dificultatea contactării lor, ei disi-
mulându-se în mod voluntar în raport cu observatorul
eventual şi, prin aceasta, chiar în raport cu istoricul; ca
atare, acest tip de viaţă privată nu poate fi revelat decât
prin efracţie. Ar fi imposibil, de altfel, să aducem sufi-
ciente nuanţe în descrierea acestei lumi. Chiar dacă
liceenii obişnuiesc să îşi compare internatul cu o închi-
soare — ne gândim la Baudelaire, Valles -, comparaţia nu
este decât foarte relativă. Analogia între formele de con-
trol şi cele ale vieţii private din cadrul unor instituţii
„totalitare" nu este decât aparentă. Acestea ar trebui ana-
lizate în diversitatea şi istoricitatea lor: care dintre ele
sunt mai permeabile la modalităţile exterioare ale vieţii
private şi i-ar putea ca atare servi - mai mult sau mai
puţin - ca termen de comparaţie? în cazul stabilimentelor
şcolare şi al pedepselor corporale, de pildă, dorinţele şi
aversiunile familiilor au cântărit greu, într-un mod deci-
siv. Dar ce se întâmplă cu secretul corespondenţei, cu
permisiile de ieşire, de igienă intimă a militarilor şi pri-
zonierilor? Forţa cu care indivizii sau grupurilor diverse
rezistă la disciplină sau îşi exprimă în mod voluntar
doleanţele are o mare putere de transformare asupra
instituţiilor cele mai conservatoare, indiferent de gradul
lor de imobilitate.
Către 1860, existau 50 000 de prizonieri, 100 000 de
călugăriţe, 163 000 de liceeni, 320000 de „bolnavi nun;
tali" internaţi, aproape 500 000 de militari: tot atâtea emu
cu o viaţă privată singulară. Nu puteau fi trecuţi cu vederea-

Celibatari: băieţi/bărbaţi
în secolul al XlX-lea sunt puţini celibatari definitivi, dai
multe persoane singure, mai ales în rândul fem
văduve de timpuriu şi pentru perioade îndelun
26°
 Vârsta pentru căsătorie coboară pentru ambele sexe, dar
în mod inegal. La recensămâtul din 1851, de exemplu,
mai mult de 51% dintre bărbaţi sunt celibatari şi numai
35% femei; dar, la treizeci şi cinci de ani, bărbaţii ne-
căsătoriţi reprezintă un procent de doar 18%, iar femeile
depăşesc 20%. Numărul celor dintâi nu încetează să
scadă, ca să ajungă în jurul vârstei de şaizeci şi cinci de
2ni la cota cea mai de jos: 7%, în vreme ce în cazul
femeilor nu coboară sub 10%. La urma urmei, bărbaţii se
căsătoresc mai frecvent decât femeile, chiar dacă o fac
m ai târziu, deoarece viaţa de menaj prezintă anumite
comodităţi şi conferă respectabilitate. „îmi trebuie cu
orice preţ o familie", scrie Baudelaire, acest faimos
dandy; „este singurul mod de a munci şi a cheltui mai
puţin" (scrisoare către mama sa, 4 decembrie 1854).
Fiapat, ca şi Tocqueville, de spectacolul conjugalităţii
americane, Gustave de Beaumont intuieşte că aici s-ar
afla figura normalităţii: „Mă tem să nu se ajungă la o
stare de lucruri în care celibatarii se vor găsi într-o poziţie
falsă, în care numai taţii de familie se vor putea bucura
de puţină siguranţă" (către fratele său, Achille, 25
septembrie 1831). Acei taţi de familie, din care Peguy,
şaizeci de ani mai târziu, va face „eroii lumii moderne".
Lucrările lui Jean Borie au pus în lumină suspiciunea
care îl urmăreşte pe celibatar. Cu excepţia Bisericii sau a
lui Le Play, care îl judecă dintr-o perspectivă pozitivă,
dată fiind posibila sa abnegaţie, societatea vede în el un
..fruct uscat". în Dicţionarul ideilor primite, Flaubert
culege câteva din aforismele vremii: „Celibatari: toţi
goişti şi dezmăţaţi. Ar trebui să li se impună anumite
estricţii. Se pregătesc pentru o bătrâneţe tristă". Să
'servăm că substantivul este întotdeauna folosit la mas-%
la feminin, devine adjectiv. în Larousse du XDF <ecle
putem citi „această confuzie făcută de un englez s.
puţin iniţiat în sinonimele limbii noastre, numea
Ratări ospătarii (garcons) din restaurant". Celibatarul 1
totdeauna un mascul. Nemăritată, femeia este „fată"
l^^^âne fată", adică nimic, sau mai rău, devine „fată
r lă
5 ". o „anormală", o „declasată" (contesa Dash).
°vizoriu sau permanent, celibatul este trăit într-un
ace tOta? diferit de către băieţ' Şi de câtre fete- Pentru
ea d n
tOrj . * urmă, celibatul este aşteptarea „albă" a căsă-
• Alain Corbin evocă, în continuare, personajul fetei
261
I tinere şi recluziunea sa. Pentru un tânăr, celibatul este un
timp plin, valorizat, de libertate şi ucenicie, căsătoria
nefiind decât o stabilizare, chiar un „final". Epocă veselă
(cel puţin în lumina transfiguratoare a amintirilor) a
iubirilor pasagere, a călătoriilor, a camaraderiei şi a unei
puternice sociabilităţi masculine în ton deosebit de liber
(vezi corespondenţa lui Flaubert); timp al educaţiei sen-
timentale şi carnale, când totul este permis. Trebuie „să
faci nebunii", căci „tinereţea trece". Doar teama de sifilis
îl va face pe bărbat, mai ales către sfârşitul secolului, să
se gândească puţin mai mult la castitate. Chiar şi în clase-
le populare, există o rătăcire instituţionalizată (prin turul
Franţei, făcut în grup) sau liberă, modalitate de a învăţa
o meserie şi a şti ce-i viaţa înainte de a te stabili.
La Paris, studenţii, deseori „întârziaţi" prin arcanele
dreptului sau ale medicinei, formează un trib a cărui rea-
litate este dificil de pătruns, mai ales pentru că legendele
circulând pe seama lui sunt deosebit de convingătoare:
aşa cum este aceea a Cartierului Latin, permanent fră-
mântat de pasiuni politice, aflat - cel puţin până în 1851
- sub supraveghere constantă (cf. J.- C. Caron); aceea a
boemei imortalizată de Murger, şi despre care J. Seigel a
scris recent, încercând să-i deceleze frontierele, identi-
tatea, transformările politice şi literare, ca şi deplasările
în spaţiul capitalei, de la Boul'Mich' la Montmartre, de la
Montmartre la Montparnasse.

Viaţa boemei
Căci boema are mai multe componente, de altfel bine
identificate de Murger: „amatorii", tineri care „părăsesc
căminul familial" ca să trăiască „aventurile existenţei
întâmplătoare", dar numai provizoriu, înainte de a-şi S&1
un rost, şi artiştii. Dintre aceştia, cei mai mulţi - „b° enl.
ignorată" - trăiesc săraci şi necunoscuţi, stoici, pas' v1'
fără să ajungă vreodată la notorietate. „Majoritatea w°
decimaţi de acea maladie, pe care ştiinţa nu îndrâznes
încă să o numească - mizeria", pradă ftiziei şi victime
spitalului. „Ei scuipă, tuşesc, asta îi supără pe veciW> r
atunci ajung la Charită" (Valles). Ceilalţi - o minori» 1^,
ajung în cele din urmă să aibă succes şi să fie recunosc ^
,,Numele lor sunt pe prima pagină". Printre ei, mulţi pic
sculptori, literaţi, dar şi ziarişti în relaţie cu „presa mică",
unde abundă caricaturile, poemele şi „glumele".
Boema desenează în toate privinţele un contra-model
al vieţii private burgheze. Mai întâi, prin raportarea sa
jnversă faţă de timp şi spaţiu: viaţă nocturnă, fără pro-
gram - boemul nu are ceas -, de intensă sociabilitate, a
cărei scenă este oraşul, saloanele, cafenelele şi bule-
vardele. Boemii,,n-ar putea să facă zece paşi pe bulevard
fără să întâlnească un prieten". Conversaţia este plăcerea
lor, ocupaţia lor majoră. Ei trăiesc, scriu în bistrouri, în
biblioteci şi cabinete de lectură, fiind aproape de clasele
populare prin folosirea privată a spaţiului public. Perma-
nent urmăriţi de creditori şi portărei, ei nu au domiciliul
stabil, nici mobilă, de-abia câteva obiecte, fără valoare.
Un erou al lui Murger, Schaunard, îşi poartă toată averea
personală în buzunare, care sunt „adânci cât nişte be-
ciuri". Ei îşi împart cu oricine are nevoie adăposturile lor
efemere, dar excelează, în schimb, în transformarea
locuinţei - pentru o seară de sărbătoare - doar prin câte-
va bibelouri sau ţesături rafinate, după cum - cu aceeaşi
nonşalanţă - pot ridica un cort sau un decor oarecare.
Dispreţuind pasiunea de a strânge bani, virtutea „bur-
toşilor", aceşti veşnici flămânzi şi costelivi pot într-o
noapte de chef sau de joc să „spargă" toţi banii câştigaţi
sau împrumutaţi din potul colectiv. Căci ei dispreţuiesc
proprietatea, pun totul în comun, inclusiv femeia, care
circulă de la unul la altul, după bunul plac al fiecăruia şi
după simpatii. Să ai cât mai multe amoruri este o regulă,
re nu trebuie încălcată; iar infidelitatea, evident, este
«i principiu esenţial. Schaunard are şaizeci de bucle din
Parul femeilor iubite: o adevărată colecţie. Cochete şi
3
cote sunt de multe ori obiectul vreunui schimb, pe care
Raportul dintre sexe, mai puţin ierarhic decât în alte părţi,
1 fa
c totuşi inegal. Chiar şi în lumea boemei, bărbatul
te
cel care domină, deşi unele femei, mai abile, reuşesc
Şi facă o frumoasă carieră sau cel puţin ştiu să apre-
e
bucuriile unei vieţi fără griji. Există, printre ele, şi
te cuceritoare, care „trăiesc într-un fel de libertate
sculină" (Sebastien Mercier), nişte Rastignaci femini-
îhtr Caror tinereţe şi frumuseţe sunt gata să cucerească
5 oraşul şi pentru care boema nu este decât un
u
l- >,Sunt complet singură, dar asta-i treaba mea",
263
 spune Rigoletta lui Eugene Sue, figură, probabil, p rea
puţin subversivă.
în această viaţă comunitară şi publică, amorul este
singurul act care reclamă un oarecare secret. Apare chiar
o tendinţă de izolare a cuplului faţă de cenaclu; actul
sexual implică o cameră intimă, uşă încuiată, perdele
trase. Intimitatea amoroasă nu se împarte cu nimeni; în
fond, are ceva conjugal în ea.
Viaţa visată, în aceeaşi măsură, dacă nu chiar mai
mult decât viaţa reală, scenele zugrăvite de Murger nu
trebuie însă să ne amăgească, cu toate că boema, în vi-
ziunea lui Murger, a exercitat o mare atracţie asupra
tineretului, provincial mai ales. Să ajungi la Paris, să
devii scriitor, poet sau ziarist, să scapi de platitudinile
vieţii burgheze - acestea au fost ambiţiile împărtăşite de
majoritatea tinerilor, aceste „victime ale cărţii" - cărora
Jules Valles le-a făcut, ceva mai târziu, o descriere mai
pesimistă. Fapt simptomatic, acest subproletariat al
„refractarilor", care gravitează. în jurul colegiilor şi al
micilor jurnale, nu resimt, în general, singurătatea aşa
cum se întâmplă însă duminica, această „a şaptea zi a
unui condamnat", zi a familiilor care ocupă tot spaţiul
public, excluzându-1 de pretutindeni.
Dandys
şi mai
tSdist^tr^ «»**»* *
a fost pusă S luminTH1 -ghfZe' 3 Cămi oralitate
Marylene DeTbourg-Delohis'T ^ -*08* Kempf ?i
esenţă aristocratic*S ?f ongine britanică, de
dm smul fa
cipiul Cs° al îi ^ <* din distincţie prin-
0 1 Sale Codificat
Barbey d'An^w y>
f ^
Baudelair
" de Brummel,
(DSiLflZ[
su ra
, e sau Fromentin ~l
P «<*ează diferenţa într-o f SE masifice- Boe™ ^e
înclinaţii e ^ apr °P iat de d ™pta. Anfr
264
străduieşte să o facă indescifrabilă. El are gustul iluziei şi aJ
deghizării, un simţ ascuţit al amănuntului şi accesoriului
(mănuşi, cravate, bastoane, eşarfe, pălării...). Fraţii
Goncourt ironizează alura lui Barbey şi „carnavalul în
care se purta tot anul pe străzi". Un dandy este un „bărbat
care poartă haine (...). El trăieşte numai pentru a se
îmbrăca". (Carlyle). Toaleta este una din principalele sale
ocupaţii: Baudelaire declara că nu petrecea mai mult de
două ore pe zi pentru a-şi pune la punct toaleta. Dar, spre
deosebire de curtezanii de altădată, el acordă o extremă
importanţă curăţeniei, atât a lenjeriei, cât şi a pieii, semn al
unui raport cu trupul. Barbey pune să i se pregătească o
baie pe zi, iar când Maurice de Guerin, bolnav, trebuie să
se întoarcă la Cayla, cea mai mare grijă a sorei sale,
Eugenie, este lipsa apei şi a camerei de toaletă.
Toate acestea presupun existenţa unei vieţi de loazir şi
venituri suficient de mari, astfel încât individul să se poată lipsi
de muncă. Deşi, cu siguranţă mult mai bine garnisiţi cu bani
decât oamenii boemei, dandys nu deţineau averi întinse.
Dispreţul faţă de bani, ca principal obiectiv, gustul pentru luxul
ostentativ şi pentru joc, dar şi, pe de altă parte, acceptarea
riscului şi a unei eventuale asceze fac parte din morala lor,
anticapitalistă şi antiburgheză. Ei îi urăsc pe parveniţi — pe evrei,
în măsura în care aceştia sunt şi manipulatori de bani -
afacerile şi viaţa de familie. Căsătoria este în ochii lor cea mai
groaznică dintre captivităţi, iar femeile mrejele sclaviei. Cu
ele, plăcerea carnală nu ar trebui să fie decât un simplu comerţ.
Este de preferat însă amorul cu băieţii. Homo-«xualitatea lor
(cuvântul nu apare decât în 1891) se iccentuează cu timpul, pe
măsură ce ascendentul familial 11 feminin asupra societăţii se
face tot mai simţit. Instaurarea „femeii noi" a provocat, în
întreaga Europă, 0 adevărată criză de identitate masculină,
printre inter-)reţii căreia se numără şi Otto Weininger (Sex şl
carac-> 1903), recrudescenţa pederastiei fiind una dintre
ormele sale de manifestare. Jurnalul lui Edmond de °ncourt,
de după 1880, depune mărturie în felul lui uPra acestui
fenomen. „Dispreţuirea femeii" sau cel 3vn _ a feminismului,
exprimată cu forţă în 1909, de ^Jtnifestulâiturist al lui
Marinetti este, între altele, una constantele dandysmului, nu
neapărat misogin, ci 'emogin" (din latinescul spemere, a
dispreţui), după 265
expresia lui R. Kempf. „Femeia este contrariul dandys-
mului: ea este firească, adică abominabilă" (Flaubert)
Dincolo de asta se află refuzul copiilor şi al generaţiei
insuportabili pentru un dandy, pesimist şi duşman al
oricărui fel de reproducere.
Dandysmul este o etică, o concepţie a vieţii care
înalţă celibatul şi vagabondajul la nivelul unei rezistente
conştiente. „Urăsc turma, rigla şi nuvela. Beduin, oricât-
cetăţean, niciodată" (Flaubert către Louise Colet, 23 ia-
nuarie 1854). Hoinarul, dandy, mai târziu derbedeul, iată
câteva din antidoturile pentru Musiu Prudhomme.
Societatea îi tolerează pe cei dintâi, dar îl reprimă pe
ultimul, fiu al foburgurilor, o ameninţare la siguranţa
îmbuibaţilor.

Singurătatea femeilor

Conştient aleasă, suportată sau pur şi simplu asumată,

singurătatea femeilor este întotdeauna generatoare de
situaţii dificile, căci este de neconceput. „Femeia se
stinge dacă nu are nici cămin, nici protecţie", spune
Michelet, cuprins de milă; iar corul epigonilor adaugă:
„Dacă există ceva despre care natura să ne înveţe, fără
putinţă de tăgadă, atunci aceasta se referă la faptul că
femeia este făcută spre a fi protejată, pentru a trăi ca fată
alături de mama sa, soţie, sub paza şi autoritatea soţului
ei (...). Femeile sunt făcute spre a-şi ascunde viaţa" (Jules
Simon, L'Ouvriere - Muncitoarea, 1861). în afara
căminului şi a căsătoriei, nu există nici o salvare.
Destrăbălată, care trăieşte din vânzarea propriilor
farmece, sau amărâta fără nuri, părăsită de toată lumea,
femeia singură trezeşte neîncredere, dezaprobare sau
bătaie de joc. Flăcăul tomnatic are maniile lui: el este mai
degrabă caraghios decât demn de milă. Sfrijită, f^
bătrână miroase a mucegai, a rânced. Ruşine „acestei
fiinţe neproductive"! (Balzac). Morocănoasă, bârfitoare,
intrigantă, chiar isterică, gata să facă oricui rău, ea neji'
nişteşte, aşa cum se întâmplă cu verişoara Bette (1847)'
mereu la pândă ca un păianjen în oraş, oglindă a tutw° r
stereotipurilor. Va trebui să aşteptăm secolul XX p en ca,
sub influenţa feministelor sau a scriitorilor (p recU Leon
Frappi6), să-şi facă apariţia un alt personaj fermi 1
266
m! alt model, al femeii singure, şi, în sfârşit, femeia să
aibă dreptul la celibat.
Totuşi, există destule femei singure. La recensămân-
tul din 1851,46% aveau peste cincizeci de ani: 12% celi-
batare, 34% văduve; procentele rămân identice în 1896.
pe la jumătatea veacului, aceste procente sunt mai ridi-
cate îndeosebi în părţile de vest, în Pirinei, în sud-estul
Masivului Central; mai târziu, diferenţele regionale se
şterg în folosul marilor oraşe, rezervoare de femei sin-
gure (domesticitate).
De fapt, acest surplus de singurătate feminină este -în
Europa occidentală - o constantă demografică încă din
epoca Evului Mediu. „Mecanismele" care o produc sunt
multiple. Strategiile matrimoniale, mai întâi, care creează
o ordine de căsătorie şi o categorie de femei excluse;
îngrijirea părinţilor în vârstă, încredinţată deseori fiicelor
mai mici; văduvia mai ales, legată de longevitatea femi-
nină şi de raritatea recăsătoriilor. In mediile burgheze,
văduvele sunt fără îndoială mai bine protejate decât altă-
dată de către Codul civil şi uzufruct; în mediile populare,
soarta lor este deosebit de precară. Absenţa compatibili-
tăţii muncii lor invizibile - menajeră, la domiciliu, de
auxiliar conjugal -, caracterul sincopat al unei ocupaţii
salariale prea intermitentă pentru a deveni vreodată o
„carieră" (muncitoarele din industria tutunului formează
o strălucită excepţie) fac ca majoritatea să nu beneficieze
ie pensie. Dispoziţiile primelor legi cu privire la pen-
sionările muncitoarelor şi ţărăncilor (1910) evidenţiază
marginalitatea lor. Magherniţe şi mansarde, spitale şi
aziluri sunt populate de aceste sărmane bătrâne, uitate de
toată lumea, prilej de caritate pentru pensioanele de dom-
işoare. Studiul bătrâneţii, acest mare subiect de istorie
* rămâne încă de scris, va trebui să fie fără îndoială
'ferenţiat din punct de vedere sexual. Singurătatea poate
fi, de asemenea, rezultatul unei geri, deliberată în
cazurile de „vocaţie" religioasă sau uistă (infirmiere,
asistente sociale, institutoare), sau insecinţa opţiunii
pentru o carieră. Femeile, cunoscute > numele de
„contre-maîtresses" din cartierul Soarelui, «itatea Saint-
Etienne (J. P. Burdy), sunt celibatare, mirate şi
criticate totodată. Există nenumărate exemple ° acest tip.
în 1880, se înregistrează 73% femei singure, i care 55%
celibatare (între 1975-1980, numai 10%), 1 e având
peste cincizeci de ani. Itinerariile reconstitui-
267
te (C. Dauphin, P. Pezerat) arată că s-a ajuns la celibat din
cauza dorinţei de autonomie financiară şi profesională-
colegii masculini vor o femeie acasă, nu una angajată
într-un serviciu. în secolul al XlX-lea, ele nu pot să
cunoască o promovare socială prin muncă decât sacrifi.
cându-şi viaţa privată. Celibatul este, în fond, „preţul
cuvenit".
Viaţa cotidiană a acestor singuratice este anevoioasă
Salariul femeilor, considerat întotdeauna ca un supliment
(„appoint") la bugetul familial, este inferior aproape prin
chiar statutul lor. Iar „meseriile de femei" sunt necalifi-
cate prin natura lor: acele profesiuni legate de croitorie
de pildă, datorită căreia multe dintre ele îşi câştigă traiul'
zilnic. Anchetele Oficiului de muncă asupra muncii la
domiciliu, care a cunoscut o amplă dezvoltare în ultima
parte a secolului, în cadrul unei industrii extrem de
raţionalizată a confecţiei, dezvăluie o lume a femeilor
singure, mame şi fiice uneori, ascunzându-şi starea pre-
cară în fundul unei curţi sau la al şaselea etaj şi pedalând
la maşina lor de cusut „Singer" zece sau cincisprezece
ore pe zi. „Cotletul croitoresei" se referă la bucata de
brânză de Brie care, împreună cu o ceaşcă de cafea
-drogul lucrătoarelor pariziene - formează masa lor obiş-
nuită. Cu atât mai mult cu cât unele visează la cochetăria
unui şal sau a unui corsaj.
Nu trebuie neglijat nici faptul că pentru cele mai
tinere seducţia rămâne o armă. O legătură poate furniza o
suplimentare a resurselor financiare, ba chiar poate regla
chestiunea sexuală sau afectivă în afara căsătoriei.
Tânăra care caută de lucru în marile magazine este între-
bată de director dacă are un „protector", căci nu este uşor
să ţii o familie şi un serviciu în acelaşi timp. Prelungind
funcţiile grizetei de altădată - căreia studenţii deveniţi
senatori îi vor ridica în semn de recunoştinţă, către 1880,
o statuie (în scuarul Montholon) —, multe „mici lucra-
toare" sau funcţionare plin de demnitate au un astfel de
„prieten", bărbat „respectabil", de obicei dintr-o categorie
socială superioară femeii. Dar pentru Madeleine Campana-
care îşi asumă bucuroasă o legătură cu un medic, timp <J
cincisprezece ani, cu care de altfel ar fi vrut şi să se căsă-
torească dacă ar fi fost liber {La Demoiselle du telepho^ -
Domnişoara de la telefon, Paris, Delarge, 1976), °f^
câte vise au rămas nesatisfăcute ori s-au preschim
268
treptat în ranchiună, pentru că nimeni nu le-a luat în
seamă? Rareori subversive, romanele-foileton, de care
femeile sunt atât de avide, le asigură totuşi că niciodată
prinţii nu se căsătoresc cu păstoriţe!
Ca să o scoată la capăt, multe (câte?) dintre aceste
izolate îşi pun câştigurile în comun. Recensământurile
cincinale ale populaţiei înregistrează „menaje" de femei
singure - mame şi fiice, prietene - pe care anchetatorii
(Villerme", Le Play) le descriu în trecere. „Cele care nu au
familie şi nu trăiesc în concubinaj se adună de obicei
două-trei într-un fost birou sau o cămăruţă, pe care o mo-
bilează împreună, folosind banii în comun". (Villerme,
1840). Femeile îşi amenajează singurătatea, temporară
sau permanentă, pe care nu şi-au dorit-o întotdeauna, dar
pe care au preferat-o totuşi unei căsătorii prea puţin
atrăgătoare.
A existat oare echivalentul unui dandysm feminin , a
unui celibat ales şi trăit liber? Lumea actriţelor, atât de
puţin cunoscută în intimitatea ei, ar putea să ofere fără
îndoială suficiente exemple. Totuşi, dacă pentru o femeie
este posibil să se elibereze de căsătorie, îi este foarte greu
să scape de bărbaţi în general. Anumite curtezane de
mare clasă încearcă să folosească galanteria în beneficiul
lor. Literatura ne arată figuri şi soluţii contrastante, des-
tine diverse. După ce i-a făcut pe „toţi bărbaţii să-i cadă
la picioare", Nana se îmbolnăveşte de vărsat de vânt,
rămânând de-acum înainte o „Venus desfigurată"; Odette
devine, datorită războiului, amanta ducelui de Guermantes,
domneşte în cele din urmă peste foburgul Saint-Germain,
când nu mai este decât o „văduvă de viţă nobilă, dar ra-
molită". Cum să aflăm, aşadar?
Un dandysm feminin? Poate că l-am putea găsi, la
iceputul veacului, la amazoane: Nathalie Clifford- |
arney, Renee Vivien, Gertrude Stein şi prietenele lor.
re
atoare, estete ale Art Nouveau sau ale avangărzii, les-
recunoscute de întreg Parisul, în parte şi datorită ii lor,
străine de Franţa , aceste femei îşi revendică de a trăi
cu bărbaţii. împrejurul lor sau mai de ele, obişnuite
să trăiască în cenaclu, o pleiadă noi", ziariste,
de
ş
doctooriţe, chiar profesoare, care nu se mai mulţumesc cu
; "tt secundare, ci vor să străbată lumea şi să iubească
scriitoare sau artiste, avocat şi
după bunul lor plac. Admirate de unii, ponegrite de alţii
pentru ele viaţa oricum nu este uşoară. Romanele, simpa-
tice sau critice, de Marcelle Tinayre (La RebeUe „
Răzvrătita) sau de Colette Yver dau imaginea parţială
desigur, a greutăţilor întâmpinate de aceste femei. Imen-
se, într-adevăr. Le trebuia întreaga prietenie sau dragoste
a câtorva femei - şi a anumitor bărbaţi - ca să le poată
înfrunta. Să fie revoluţia sexuală mai dificilă decât
revoluţia socială? Posibil.

Moartea vagabonzilor

Dintre toţi solitarii, vagabonzii sunt cei mai suspectaţi de

către o societate care face din domiciliu condiţia princi-
pală chiar a dreptului la cetăţenie şi care adulmecă în
rătăcirile vagabondului o rezistenţă la propria sa morală.
Lumea rurală, crispată asupra avutului său, vede în ţigani
şi fii cei care bat drumurile la întâmplare - cu excepţia
colportorului, care este agreat - nişte hoţi potenţiali, pe
care îi alungă şi îi pedepseşte. în GeVaudan, sătenii îl
aruncă într-o viroagă pe un tinichigiu, care nu şi-a plătit
paharul de vin. Republica taţilor de familie ia măsuri ener-
gice: legea din 1885 asupra fexpulzării recidiviştilor înrăiţi,
de obicei hoţi mărunţi şi vagabonzi, care - proclamaţi
„inapţi pentru orice fel de muncă" — sunt trimişi în
Guyana; lege care obligă pe nomazi să aibă un loc fix şi
instituie un paşaport cu control sanitar şi fişă de identitate.
Vagabondul ameninţă familia şi sănătatea; el răspândeşte
bolile, microbii, tuberculoza (cf. J. C. Beaune).
Celibatarii, solitarii, vagabonzii sunt nişte marginali
care trăiesc la periferia unei societăţi, ai cărei centru este
familia. Existenţa lor materială şi morală este complicat2'
Aflaţi întotdeauna în poziţie de suspecţi sau acuzaţi, ei
trăiesc în defensivă, prinşi în ochiurile unei plase care le
lasă o anumite libertate de mişcare, dar care începe sâ se
strângă tot mai mult în jurul lor.
Semn al arhaismului lor într-o epocă în care longevi-
tatea este criteriul modernităţii, ei mor mai repede dec*
ceilalţi, uzaţi sau sinucigaşi. Durkheim vede în suprasju
cidul din categoria celibatarilor dovada însăşi a impo sl '
lităţii lor de a se integra. Imigranţii, transplantaţi " e
270
oraşul care ucide -
di ly „„eze.
tuberculoza este aceea care
«c a d. *
o g l i n d ă i m a gi n e a u ne i S
ord/nea casei şi căldura căminulii. sunt
Michell
e Perrot
Roger-
Henri
Guerran
d

Scene
şl
locuri

MODURI DE A LOCUI
de MICHELLE PERROT
„Viaţa privată trebuie să fie zidită. Nu este permis să cauţi
sau să faci cunoscut ceea ce se petrece în casa unui particu-
lar", scrie Littre {Dicţionar, 1863-1872). După el, expresia
„mur de la vie privee" („zid al vieţii private"), inventată de
Talleyrand, Royer-Collard sau Stendhal, ar fi intrat în uzul
curent cam prin anii 1820.
Această închidere se operează în mai multe feluri.
Printr-un proces de cuibificare, (nidificatiori), mici grupuri şi
microsocietăţi decupează în spaţiul public locuri rezervate
pentru jocurile şi conciliabulele lor. Cluburi, cercuri aristo-
cratice şi burgheze, loje şi încăperi, cabinete particulare
închiriate doar o seară pentru o partidă galantă, cafenele,
cârciumi şi bistrouri, aceste „case ale poporului" - unde, în
odăile din spate, au loc reuniuni clandestine şi celule sindicale
- cadrilează oraşul. în aceste spaţii intermediare ale unei
sociabilităţi aproape exclusiv masculine, femeile, suspecte de
îndată ce încep să devină „publice", ocupă un loc minor. Le
putem găsi în atelierele de lucru, în faţa altarului sau în
spălătorii, pe care încearcă din răsputeri să le ţină cat mai
departe de controlul masculin, aflat în ofensivă sporita.
Societatea civilă nu este acest vid pe care l-ar fi vrut legislatorul
suspicios, ci o forfoteală de alveole conviviale, în care
colcăie secretele1.
într-un mod mai trivial, clasele dominante, care au
obsesia mulţimii proaste şi murdare, îşi amenajează
locurile publice şi, în special, în mijloacele de transport
comun, nişe protectoare: loje de teatru, care P^ 110 ^
salonul, cabine de vapor sau de baie, compartimente
clasa întâi, care evită promiscuitatea şi păstrează diferen. „O
dată cu inventarea omnibuzului, a murit şi burghez
4
27
scrie Flaubert, care face din el - în contrast cu trăsura
pariziană, circulând numai cu storurile trase - simbolul
adulterului2.
Ordinea casei
par domeniul privat prin excelenţă este casa, fundament
material al familiei şi pilon al ordinii sociale. Să-1 ascultăm pe
Kant, transcris de Bernard Edelman, cum îi celebrează
grandoarea metafizică: „Casa, domiciliul, este singura baricadă
împotriva spaimei de neant, de noapte şi de origine obscură;
ea închide între pereţii săi tot ceea ce umanitatea a adunat cu
răbdare veacuri de-a rândul; ea se opune evadării, pierderii,
absenţei, căci ea îşi organizează propria ordine internă,
civilitatea, pasiunea sa. Libertatea ei înfloreşte într-un climat de
stabilitate şi închidere şi, în nici un caz, într-un spaţiu
deschis şi infinit. A fi acasă înseamnă a recunoaşte
încetineala vieţii şi plăcerea meditaţiei imobile (...).
Identitatea omului este aşadar domiciliară, şi, de aceea,
revoluţionarul, cel care este fără nici un rost pe lume, deci
fără foc, nici loc şi fără credinţă şi lege, concentrează în el
însuşi întreaga angoasă a rătăcirilor (...). Omul de nicăieri
este un criminal potenţial3.
Casa este un element de fixaţie. De unde şi locul
cetăţilor muncitoreşti în strategiile patronale de formare a
unei mâini de lucru stabilă, ideologiile securitare (securi-
taires) sau cele ale familiei. Frederique Le Play şi discipolii
săi cercetează în amănunt locuinţele populare; precizia
descrierilor lor, sursă preţioasă pentru istoric, este o ade-
vărată disecţie a conduitelor. Odinioară, fiziognomonia
detalia chipul, oglindă a sufletului. De acum înainte, ordinea
«iei camere dezvăluie ordinea unei vieţi. în satele din vre-
nea celei de a Treia Republici, casa institutorului trebuie să
ne o casă de sticlă, iar camera sa, un „mic sanctuar al ordinii, «
muncii şi bunului gust", în contrast cu „magherniţa neîn-
grijită a celibatarului dezordonat, care îşi părăseşte locuinţa
Ca
t mai mult cu putinţă, iar gustul pentru frumos îi lipseşte 1
desăvârşire", după spusele inspectorului Richard, care *
^ţează în 1881 epura locuinţei model. Pat auster de elev a
Şcoala militară Saint-Cyr, toaletă cu lenjerie albă şi iecţe
mărunte, care „vor dovedi că locatarul îşi respectă °pria-i
persoană, fără exagerări, totuşi", parchet ceruit, -aune din
pai, „curate, fără nici o picătură de noroi", „o bi-'"otecă
drăguţă", garnisită mai ales cu clasici aduşi de la
şcoala normală, vitrină pentru colecţiile ştiinţifice, colivie
„locuită de păsări cântătoare", câteva plante verzi, prezenta
discretă a unei naturi îmblânzite: acesta este cadrul ideal al
misionarului perfect, de care are nevoie Republica. Singurul
lux, pe masă, o „magnifică velinţă croită dintr-un şal antic
scos din garderoba maternă", rememorează demnitatea
rădăcinilor şi educaţia aleasă a unei mame atente şi grijulii
Mai târziu, se va adăuga un pian, câteva bibelouri, „fru -
moase modele de sculptură" şi reproduceri după
capodopere, pe care „procedeele heliogravurii le pun ia
îndemâna tuturor pungilor". Iată o „locuinţă drăguţă", pe
care cu toţii — autorităţile, părinţii, elevii - vor putea să o
viziteze fără să roşescă în cazul unei intruziuni intime. 4
Casa este morală şi politică. Toţi alegătorii au un domi-
ciliu, orice notabil are prăvălie la stradă şi castel în provin-
cie. Simbol al disciplinelor şi reconstrucţiilor^ casa conjură
primejdia revoluţiilor. Viollet-le-Duc îşi publică Histohe
d'une maison (Istoria unei case) în 1873, după Comună,
care continuă să ardă în fundalul peisajului. In anul cele-
brării unui secol de la Revoluţia franceză, secţia de
economie socială a Expoziţiei universale (1889) alege ca
temă „Casa de-a lungul veacurilor". în curând, printre artele
guvernamentale va fi inclusă şi arta domestică.
Dar, în secolul al XlX-lea, casa este o afacere de familie,
locul ei de existenţă şi punctul de reunire. Ea incarnează
ambiţia cuplului şi modelul reuşitei sale. A întemeia un
cămin înseamnă a locui într-o casă. Tinerele menajuri
suportă din ce în ce mai puţin coabitarea. Viollet-le-Duc
, Am văzut cum cele mai tandre afecţiuni familiale se uzează
şi se sting în această viaţă comună în care copiii căsătoriţi
sunt obligaţi să trăiască alături de ascendenţii lor". A avea
propriul tău cămin, micul tău „nome" - termenul se răspân-
deşte în jurul anului 1830 -, „cuibul" (caxree) tău, mai po-
pular spus, este unicul mijloc de a obţine autonomia şi, toto-
dată, unicul însemn al ei. în conflict politic cu părinţii sai,
Gustave de Beaumont şi tânăra sa soţie se află în căutarea
„unei vizuini în care să se adăpostească". , v Amf n
Clementine şi cu mine, avem dorinţa necumpătată de a
poseda un mic nome. Cea mai amărâtă colibă ti se pa^'
când tu eşti stăpânul ei, că este un paradis terestru" y-.J.
„A trăi independent în interiorul tău, în mijlocul familie 1 tt*j
nici că se poate o soartă mai demnă de invidiat", scrie P 1^
Norbert Truquin, care a străbătut lumea şi revoluţiile "
Interiorul, care desemnează de acum înainte mai puţ^ ţr^
omenească şi mai mult inima casei este condiţia fericim-
276
confortul inima bunăstării. „Prieteni, introduceţi acest
cljvânt în dicţionarul vostru şi fie să posedaţi tot ceea ce
gxprimă el"; este sfatul pe care Jean-Baptiste Say i-1 dă „cla-
sei de mijloc", cititoare a lucrării Decade philosophique
(Decada, filosofică) (1794-1807); el opune această „profu-
ziune de comodităţi" cheltuielilor ostentative6. Ştiinţă a
menajului, economia domestică presupune echilibrul vieţii.
Casa este, de asemenea, proprietate, obiect de investiţie
si de plasament, într-o ţară în care partea capitalului imobi-
liar rămâne considerabilă, iar randamentul său onorabil,
piatra este forma majoră a patrimoniilor, care - după
Jacques Capdevielle - în afară de posesiune, mai constituie
si un mod de luptă împotriva morţii. Miză vitală? Pentru
jwsedarea unei case, inventariată, îmbucătăţită, dezmem-
brată, moştenitorii sunt în stare să se sfâşie, transformând
cuibul de porumbei în cuib de vipere.
Casa mai este şi acel teritoriu, pe care proprietarii
încearcă să-şi însuşească natura prin exuberanţa grădinilor şi
a serelor, unde anotimpurile dispar cu desăvâşire; arta prin
acumulare de colecţii sau concertul privat; timpul prin
amintirile de familie sau din călătorii; spaţiul prin cărţi care
vorbesc despre planetă şi prin magazinele ilustrate - de la
l'Illustration la Lectures pour tom sau Je sais tout; toate
acestea dovedesc cu prisosinţă importanţa casei7. Lectura,
explorarea dintr-un fotoliu, este un mod de a îmblânzi uni-
versul făcându-1 lizibl şi, prin fotografie, vizibil. Biblioteca
deschide casa către lume; ea închide lumea în casă.
In a doua jumătate a veacului, se face simţită o dorinţă
puternică de a integra şi domina lumea prin casă.
dezvoltarea tehnicilor - telefonul, electricitatea - permite
econsiderearea posibilităţii de captare a comunicaţiilor, şi
Aiiar încorporarea muncii pentru toţi la domiciliu. Mica
Aprindere familială, în care toţi lucrează sub suprave-
Snerea tatălui, este o aspiraţie împărtăşită de mulţi şi tema
Copiilor ce reapar mereu. Zo\a (Travaiî-Munca, 1901), ca
^opotkin, discerne aici potenţialităţile eliberării viitoare.
'sculul, nesigur de identitate sa socială, ar putea să-şi
seac
â în felul acesta demnitatea de şef de familie8.
Artiştii, de asemenea, îşi imaginează o „casă totală",
ltru
al sociabili taţii elitare şi de creaţie, remodelată - precum
casa „modem style" - până în cel mai mic detaliu al dor
sale. E. de Goncourt consacră două volume pentru e La
maison d'un artiste (Casa unui artist). „Viaţa să devină
publică", scrie el, referindu-se la casă ca refugiilor. Şi
feminină: sub pedeapsa de a deveni
577
o fiinţă domestică, de casă, bărbatul trebuie să recucerească
- înfrângând împotrivirea femeilor, preotese ale cotidianului
- casa. Acesta este şi gândul lui Huysmans şi al tuturor
acelora care se simt neliniştiţi, în zorii secolului al XX-lea
de emanciparea noii femei.
„Familii, vă urăsc! Obloane trase, uşi închise, posesiuni
geloase ale fericirii!", va scrie mai târziu Andre Gide.
Fortăreaţă a acelei privacy, protejată în acelaşi timp de prag
de portari, paznici ai templului, şi de noapte, adevărat timp
al intimităţii, casa este miza luptelor interne, microcosmos
parcurs de către sinuozităţile frontierelor, în care se înfruntă
public şi privat, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, stăpâni si
servitori, familii şi indivizi. Repartiţia şi folosinţa camerelor,
scări şi coridoare pentru circulaţia persoanelor şi lucrurilor^
locuri de retragere, de îngrijiri şi plăceri ale corpului şi sufle-
tului se supun unor strategii de întâlniri şi evitări, susţinute
de dorinţă şi de grija de sine. Strigăte şi şoapte, râsete şi
hohote înăbuşite, sunete de paşi, pândiţi cu răbdare, uşi care
scârţâie, pendule nemiloase care ţes undele sonore ale casei.
Sexul se află în miezul secretului ei.

Interioare burgheze
Cu siguranţă, acest model de casă — casa model - este pro
priu intimităţilor burgheze. Ea îşi egrenează variantele în
nenumărate amănunte, de la Londra victoriană la Viena „fin
de siecle" şi chiar, mai la est, în inima Berlinului şi a Sankt
Petersburgului. Se poate propune ipoteza unei relative
unităţi a modului de viaţă burghez în secolul al XDC-lea, ca
şi a modalităţilor de a locui, unitate întărită prin circulaţia
europeană a tipurilor arhitecturale. Este un subtil amestec de
raţionalitate funcţională, de confort încă restrâns şi de nos
talgie aristocratică, în special în ţările unde supravieţuieşte o
viaţă de Curte. Chiar în ţările democratice, burghezia nu a
cucerit decât târziu legitimitatea gustului, iar decorul sau
ideal rămâne acela al saloanelor şi castelelor din veacul
XVHI-lea, veacul „plăcerii de a trăi". Totuşi, câte nuanţe,
câte dispariţii generează culturile naţionale, religioase sa
politice în raporturile sociale, relaţiile familiale, rolurile
xuale şi, prin urmare, în structurile şi obiceiurile casei,
nu fac decât să le traducă! . ^
în Istoria unei tinereţp, Elias Canetti compară casei^ ^
pe vremea copilăriei sale: la Rusciuc, pe Dunărea de J°
jurul unei curţi-grădină, în care vinerea pătrundeau ţie
ţjei case identice adăpostesc menajul părinţilor, bunicilor, al
unchiului şi mătuşii. Dintotdeauna, eram obişnuiţi să fie în
casâ cinci sau şase servitoare bulgăroaice, tinere, venite din
munţi, care alergau în picioarele goale prin casă; seara,
îngrămădite pe divanurile turceşti din salon, ele povesteau
istorioare cu lupi şi vampiri. La Manchester, o guvernantă
domneşte asupra însufleţitei nurseryât la etaj; lungi clipe de
singurătate petrecute cu descifrarea figurilor de pe hârtia
pictată; sâmbătă seara, copiii coboară în salon şi recită
poezii oaspeţilor, care se părpădesc de râs; duminică
dimineaţa este mare sărbătoare: copiii au liber acces în ca-
mera părinţilor şi se caţără în paturile lor, care se află la o
anumită distanţă unul de altul, aşa cum se cuvine în protes-
tanta Anglie. Ordinea riturilor şi a locurilor potrivite
compartimentează spaţiul şi timpul. La Viena, apartamentul
de la etaj, cu balcon şi anticameră, unde o bonă bine stilată
triază vizitatorii; plimbări ceremoniale la Prater. „Totul se
învârtea în jurul familiei imperiale; ea era aceea care dădea
tonul, iar acest ton prevala în rândurile nobilimii şi chiar
până la marile familii burgheze". La Ziirich, dimpotrivă, „nu
exista nici Kaiser, nici nobleţe imperială (...). Eram sigur, în
orice caz, că în Elveţia fiecare om îşi avea locul lui bine sta-
bilit, că fiecare avea propria sa valoare". Imposibil să
surghiuneşti bonele la bucătărie, cum se întâmpla la Viena;
ele iau masa împreună cu întreaga familie; dar mama
autorului nici nu vrea să audă de aşa ceva. De unde o inti-
mitate mai accentuată: „Mama era întotdeauna lângă noi;
nimeni nu se afla întrea ea şi noi; nu o pierdeam niciodată
din vedere", într-un apartament extrem de strâmt.
Topografia se adaptează moravurilor.

Casa rurală, spaţiu de muncă

'ar există şi alte clivaje, la fel de importane. Mai întâi, acela
^ opune oraşul satului, fractură profundă a intimităţilor,
â să uităm că în pragul secolului al XX-lea, majoritatea
Ruladei europene rămâne încă rurală; în Franţa, ea repre-
ă> în 1872,69%, iar în 1911,55,8%. Satul nu ignoră nici
Etatea, nici secretul. Dar acestea nu sunt |
^ubstanţiale unui spaţiu prea deschis. Zidul este doar un
?1 tăcerii, iar breşa o face numai mărturisirea p-
^entitatea rurală este totuşi puternic înrădăcinată. Dar în
ff
dia, ca şi în Gevaudan, „acasă" are un sens local mai
decât unul spaţial.„A fi de aici" înseamnă a recunoaşte
279
elementele care formează un peisaj: semnele cerului şi ai e
timpului, marginile proprietăţii şi istoriile care le-au mode-
lat. „Pământul, în sensul primordial al cuvântului, este
spaţiul unui interes radical, împărtăşit şi reînnoit"; povesti
de familie repetate în cele mai mici detalii: un loc de reme-
morare, în fond. Sentimentul frontierelor este foarte puter-
nic aici: vai de cei străini de loc şi, mai mult, de vagabonzi
mai ales dacă nici nu-i cunoaşte nimeni!
„Casa" se întinde şi asupra spaţiilor care se exploatează-
casa, oustal-ul includ şi pământurile. Rudimentară si
suprapopulată, casa-edificiu este un instrument de lucru mai
degrabă decât un „interior"; privirea călătorului etnolog sau
a institutorului urban nu vede aici decât promiscuitatea ani-
mală, mai ales când şi animalele şi oamenii dorm sub ace-
laşi acoperiş. Exteriorul - hambarul, tufărişul, şanţul de la
marginea pajiştii, în apropierea desişului, pâlcurile de copaci
de pe câmpurile deschise, unde se adăpostesc păstoriţele,
malurile întunecoase ale râului - este, aşadar, mai mult decât
odaia comună, un spaţiu propice jocurilor erotice sau îngri-
jirii corpului. Fiecare se află sub privirea celuilalt.
Transgresiunea este dificilă şi nu se realizează decât cu
consimţământul mai mult sau mai puţin tacit al celorlalţi. A
ascunde o sarcină, mai mult chiar, o naştere, ce angoasă
insuportabilă pentru acelea care nu se bucură de conivenţa
femeilor din partea locului!
„Ei supravegheau tot ce făceam eu. Tata se odihnea în
spatele meu şi îmi găsea că fac prea multe gesturi când era
vorba să m-apuc de vreo treabă. Niciodată nu a acceptat să
schimb paiele de la saltea", povesteşte un fiu foi vârstă de
patruzeci si doi de ani, citat de Elisabeth Claverie şi Pierre
Lamaison'O. Din mai toate interogatoriile judiciare iese la
iveală starea de plictiseală când e vorba să se treacă la efec-
tuarea unui control, datorată fără îndoială creşterii tensiu-
nilor în cadrul oustal-uM, fapt care implică un control mult
mai amănunţit. Dar, pe lângă aceasta, individualizarea
moravurilor, legată de migraţii şi de lărgirea orizontului,
datorată între altele mijloacelor de transport, de la căile fe-
rate la biciclete, cu care tinerii se pot deplasa pentru a dansa
unde se iveşte prilejul, face insuportabilă orice asemeni
constrângere. între cele două războaie mondiale, ^f^
femeilor de a accepta coabitarea cu soacra, dorinaţa de
avea un spaţiu intim şi de a-şi permite o „cochetărie , c
presupune curăţenie, se pot considera drept factorii exod
lui feminin si ai celibatului masculin.
 populare de a locui
îngrămădite în cocioabe infecte, clasele populare urbane îşi
jeZvoltă în mod diferit intimitatea Promiscuitatea în care
par a se complace, până şi îh plăcerile lor - pentru Zola, de
pildă, balul popular este un rut - reprezintă în ochii clasei
dominante semnul unei sexualităţi primitive şi al unei săl-
băticii care, prin dorinţa sa crescândă de demnitate, este tot
mai greu acceptată chiar de către militanţii înşişi. „Oamenii
uăiesc aici claie peste grămadă, ca nişte animale. Ne aflăm
în plină sălbăticie", spune Jean Allemane descriind
locuinţele muncitoreşti, aproape aşa cum, cincizeci de ani
mai devreme, o făcea doctorul Vîilerme în anchetele sale
asupra lucrătorilor din industria textilă. Patronatul industri-
al, medicii propagatori ai igienei publice elaborează politici
asupra habitatului, în care se prevedea o dezaglomerare a
locuinţelor pentru a putea astfel salva muncitorii de la tuber-
culoză şi alcoolism. Noţiunea de „minimă locuinţă", pre-
văzută cu normele privind cubajul de aer şi de confort, se
profilează deja de la sfârşitul veacului al XlX-lea. însăşi
mişcarea muncitorească, mult timp relativ insensibilă la
„chestiunea locuinţei", revendică la începutul secolului
„aerul pur" şi „salubritatea"11.
Fără a contesta binefacerile unei filantropii a habitatului,
ale cărei rezultate sunt, în fond, extrem de limitate înainte de
1914, se cuvine să semnalăm cecitatea obsedantă cu privire
la modurile de a locui ale claselor populare12. Constrânse să
„trăiască în stradă", acestea ştiu să folosească virtualităţile
imobilelor colective şi de cartier, spaţiu intermediar, zonă
esenţială de într-ajutorare şi aculturaţie. în veacul al XlX-lea,
priorităţile bugetare ale muncitorilor se îndreaptă nu către
locuinţă, practic intangibilă, ci către vestimentaţie, mai acce-
âbilă, aflată în expansiune, şi care permite participarea fără
complexe la spaţiul public, acordând şansa de a face o bună
jgură (acea bella figura a italienilor, care se pricep în
ate
rie), ceea ce Maurice Halbwachs observase deja m
'«crările sale.
Oraşul, mai întâi, este învestit cu dorinţele lor.
"incitorii desfăşoară aici o mobilitate, care nu este numai
gă din faţa acelui „proprio" - M. Vautour şi diabolicul său
plet - ci şi un mijloc şi un semn de mobilitate socială.
u
granţii din Torino, studiaţi de Maurizio Gribaudi13, au o ?
ţanucă specifică; astfel, ei merg de la centru spre periferie,
* din nou către centru îhtr-un tum-overteritorial şi social,
116
aduce a strategie.
281
 Acest oraş, teatru al ascensiunii sau al decăderii, fron-
tieră fluctuantă între şansă şi nenorocire, este dorit deschis
de către muncitori, care înţeleg să uzeze în mod liber de tot
ce acesta le poate pune la dispoziţie, aşa cum odinioară stră-
moşii lor ţărani făceau la ţară. Terenurilor apropiate, care îi
exclud pe cei săraci din preajmă, grădinilor publice, conce-
pute mai întâi ca locuri decente pentru plimbările burgheze
ei le preferă terenurile virane, neîngrijite; spaţiilor verzi, pre-
conizate de către igienişti, le preferă „centura neagră" a
Parisului, ţintă a excursiilor duminicale şi, totodată, reper al
marginalizaţilor şi loc de întâlnire pentru vagabonzi.
Echivalentul pasajelor burgheze din centru, care îl fascinau
pe Walter Benjamin, pot fi considerate, spre exemplu,
pasajele din Levallois-Perret, în care poliţia pătrunde fără
prea multă plăcere, ba chiar cu scârbă; sau încă acele sub-
soluri din Lille, adevărate „maquis"-uri pentru solidaritatea
sătenilor aflaţi la oraş14.
Spre deosebire de zona rurală, aici se stabileşte un alt
raport cu spaţiul, care trebuie exploatat pentru a compensa
mediocritatea habitatului; un alt raport cu corpul: multe acte,
calificate în altă parte drept intime, aici se fac în exterior; un
alt raport cu lucrurile, de asemenea: utilizarea resturilor,
reciclarea a ceea ce este uzat, schimbul de daruri şi con-
tradaruri într-o economie a cotidianului, care scapă parţial
pieţei monetare şi în care rolul femeilor, câtuşi de puţin fe-
recate în casă - spre deosebire de cele burgheze - este fun-
damental15. Pentru clasele sărace, oraşul este asemenea unei
păduri, unde fiecare îşi braconează viaţa. Din acest unghi,
există multe analogii cu practicile rurale, exceptând mobili-
tatea, dar şi o diferenţă de măsură.
Originalitatea claselor populare urbane rezidă în faptul
că reţeaua lor familială nu se înscrie nici în fixitatea lotului
de pământ, nici în închiderea unui interior. Totuşi, dubla
dorinţă, a unui loc şi a unui spaţiu al său, se afirmă cu o forţa
crescândă în a doua jumătate a veacului al XlX-lea.
A fi liber înseamnă mai întâi a avea posiblitatea de a-p
alege singur domiciliul. Rezistenţa faţă de cartierele munci-
toreşti, fie ele patronale sau pur şi simplu urbane - cum a
fost de pildă cazul cu Cartierul Napoleon, care a reprezenta
un fiasco - a fost înregistrată de majoritatea observatorilor.
, .Proiectul cartierelor nu a fost niciodată popular" în Franţa,
scrie Audiganne16 (1860), deoarece implica un regulam^
care prelungeşte şi la domiciliu disciplina de uzină. '£m x
ne-am întoarce acasă, am mai găsi şi aici un regulame
afişat la uşa noastră, care atinge aproape toate acţiunii
282
noastre private; în felul acesta nu am reuşi să mai fim
stăpâni nici la noi acasă", spun muncitorii. Confortului rela-
tiv si controlat al cartierelor, ei le preferă la nevoie libertatea
de a folosi habitaturi precare, precum acele case din
.cărămidă şi ipsos", care odinioară fuseseră identificate de
către Georges-H. Riviere ca posibile creaţii ale zidarilor
italieni sau cretani, construite clandestin pe terenurile virane,
care găuresc marile oraşe-şantier din veacul al XK-lea.
Această dorinţă de autonomie vine de departe. Ea prinde
rădăcini în ataşamentul faţă de „căsuţa" sa, în cazul oame-
nilor de la ţară, puternică frână pentru industrializare,
înlocuită prin exigenţele economiei familiale proto-industri-
ale, în care locuinţa, ca şi ferma, este mai întâi un instrument
de lucru. Astfel, ţesătorii la domiciliu au opus o rezistenţă
încrâncenată în faţa încercărilor de a fi mutaţi din locuinţele
lor, sub pretextul insalubrităţii; asemenea tentative s-au
datorat municipalităţilor din anumite oraşe, din nordul ţării,
care ţineau cu tot dinadinsul să-i mute pe aceşti ţesători din
pivniţele lor în nişte poduri mult prea uscate şi incomode, cu
un dispreţ total faţă de necesităţile muncii lor specifice.„în
zadar s-au făcut eforturi pentru a-i atrage către cartierele mai
sănătoase, mai bine aerate, mai bine construite; au rezistat în
faţa oricărei încercări de deplasare", scrie Reybaud 17
(1863). La Lille sunt expulzaţi cu violenţă din pivniţele lor,
se vor regrupa în subsoluri, în proximitatea centrului şi la
acelaşi nivel cu strada.
Şi aici, pe primul plan se află situl, amplasamentul,
folosinţa. Noţiunea de interior este abia perceptibilă în aces-
te locuinţe suprapopulate, asupra cărora anchetatorii de
la Reforma socială (Le Play) întocmesc mai multe
procese-verbale. Puţine mobile, puţine obiecte: saltele,
ustensile de bucătărie, o masă, câteva scaune; rareori, câte o
comodă familială, unde privirea înduioşată a sociologului
v
ede semnul deferent al rădăcinilor păstrate cu sfinţenie.
Totuşi, aceste locuinţe sumare oferă uneori însemnele sub-
Je ale căutării unei plăceri sau ale unei intimităţi: o colivie
Pentru păsări - animalul săracului - perdele la ferestre,
;
usute din dantelele produse la Calais, atât de răspândite
Pană în cele mai mizerabile colibe din Cartierul Jeanne-d'Arc,
otografiate de Atget la începutul secolului; pe pereţi, câte- a
imagini în culori, decupate dintr-un hebdomadar ilustrat;
oto
grafii de familie, care devin un obicei tot mai popular
u
Pă 1900. Pereţii sunt, de altfel, prima suprafaţă apropriată; te
instala înseamnă a schimba hârtiile zugrăvite, al căror **\
la îndemâna oricui a jucat un rol echivalent cu preţul
883
cotonadei pentru rochiile femeilor. Către 1830, camera lui Agricol
Perdiguier, meseriaşul Avignonnais-la-Vertu, aiW într-o
,,magherniţă înfiorătoare" din foburgul Saint-Antoine este prost
pardosită şi dotata ,4a fel ca şi casele de la tară c« grinde grosolane,
negre, pe plafon"; dar, în schimb, este împodobită „cu o hârtie
colorată, pe fond deschis care îi dă 1 un aer de veselie"; ferestrele
au „perdele de muselină, prin care se poate vedea cum tremură
frunzişul plantelor căţărătoare". .Aproape tot ce-1 înconjura
pe Agricol Perdiguier era respingător şi odios, dar, odată ajuns în
interiorul lui, te trezeai parcă într-o altă lume"18. Iată, aşadar
idealul locuinţei proprii, aşa cum îl visează admirativ
muncitorii sait-simonieni.

O dorinţă crescânda de intimitate

O dată cu sedentarizarea crescândă a clasei muncitoare şi cu
agravarea condiţiilor de habitat, încep să se precizeze şi
doleanţele. Cu prilejul anchetei parlamentare din 1884,
muncitorii interogaţi - aceasta este o premieră - se grăbesc sa
incrimineze murdăria din camerele mobilate, „camere cu
ploşniţe", şi din imobilele de raport: pereţi jegosi, latrine
întotdeauna înfundate, mirosuri greţoase... Deveniţi mai
pozitivi, îşi exprimă anumite dorinţe: puţin mai mult spaţiu, cel
puţin două camere, iar dacă există copii şi „tatăl de familie se
respectă, trei sau patru camere nu înseamnă prea mult".
Decenţa culcuşului trece înaintea revendicării privind locurile
potrivite pentru uşurare („prives"). De îndată ce este posibil,
muncitorii vor despărţi - de acum înainte - locul de culcare al
părinţilor de locul de culcare al copiilor. A avea un pat de lemn în
loc de o saltea de paie devine sinonim cu un anumit nivel de
înstărire: o muncitoare, către 1880, încearcă să-şi ucidă
partenerul, deoarece acesta a cheltuit toţi banii economisiţi în
vederea acestei cumpărături, care ar fi dus la consolidarea
cuplului lor. Dimpotrivă, când meşterul Marechal
realizează proiectul unor construcţii muncitoreşti. el nu
îndrăzneşte să prevadă şi w.c.-uri particulare: „Poporul nu cere să
aibă toaleta în casă". El doreşte, în schimb, case de dimensiuni
modeste, cu o mare varietate de faţade, „a^ încât nimic să nu te
lase să crezi că ar fi vorba de un cartier muncitoresc".
Aversiunea faţă de cazarmă şi înregimentare, precum şi dorinţa
unui habitat indivudualizat se lasă ghicl cu uşurinţă printre
rânduri, din asemenea texte1^.
 Nevoia de căldură, de curăţenie şi aer curat, în curând
jjja de intimitate familială, dorinţa puternică de
independenţă, gust pentru spaţiile de „relaxare", unde poţi
hricola câte ceva, conturează proiectul pavilionar, care nu
este doar o pretenţie burgheză. Căci nici anarhiştii, de pildă,
nu visează altceva. Imaginându-şi oraşul viitorului, după
Revoluţie, Pataud şi Pouget îl descriu ca pe un cartier-gră-
dină. în acelaşi timp, anchetatorii britanici semnalează în
clasa muncitoarească britanică o nevoie crescândă de priva-
cy si de home, „atât de mare este teama de o intruziune
necontrolată a vecinului"20.
„Muncitorii acordă mai multă valoare locuinţei decât
oraşului", scrie Michel Verret în cartea sa L 'Espace ouvrier
(Spaţiul muncitoresc^. înainte de 1914, suntem departe de
această situaţie. Dar lumea se îndreaptă treptat către acest
punct.
O triplă dorinţă de intimitate familială, conjugală şi per-
sonală traversează ansamblul societăţii şi se afirmă cu o
insistenţă deosebită la începutul secolului al XX-lea. Ea se
exprimă, în speţă, printr-o mai mare repugnantă faţă de
situaţia de a suporta constrângerile promiscuităţii sau ale
vecinătăţii; şi printr-o repulsie crescândă faţă de panop-
usmul spaţiilor colective - închisoare, spital, cazarmă, inter-
nat- sau faţă de controalele corporale: împotriva vameşilor,
care îşi permit să scotocească la întâmplare, un deputat de
extremă stângă, Glais-Bizouin, depune în 1848 un proiect
de lege.
Cea mai urâtă amintire, pe care o păstrează evanghelicul
David Getaz, încarcerat la Chalon, pe vremea celui de-al
Doilea Imperiu, este dormitorul comun, „respiraţia tuturor
oamenilor, ale căror sforăituri îmi sfâşie încă urechile"; şi
dificultatea de a avea cu nevasta un dialog conjugal. „Nici
un fel de efuziune, de afecţiune intimă; nici un fel de cuvinte
tandre, dintre acelea pe care urechile străine nu trebuie să le
^dă; nici unul dintre acele mici secrete, pe care îţi vine să
k spui în asemenea cazuri". Paznicul, omul cu cheile, dă târ-
Şoale „ca şi cum n-ar fi văzut niciodată oameni care se
besc"22. Mai demonstrative încă, gesturile erotice sunt
unei privacy de altă factură, mult mai întărită. Brame,
întotdeauna atât de pudică, suportă cu Şutate să vadă cum
se alintă un cuplu de tineri căsătoriţi23. ^ de a iubi se face
tot mai rafinată, pe măsură ce secretul 16 o înconjoară
devine din ce în ce mai de nepătruns. în

285
apartamentele burgheze, dacă nu mai există perdele la n at
înseamnă că întreaga cameră este consacrată odihnei, cu\-
cării.
Se înţelege că, în aceste condiţii, personalul spitalel or
pariziene se revoltă împotriva internatului. „Viaţa în comun
care era una din regulile fundamentale ale vieţii călugărilor
ospitalieri de altădată, a devenit greu de suportat pentru
majoritatea agenţilor noştri (...). Ei suferă că trebuie să
mănânce în refectorii şi să doarmă în dormitoare comune
La spital, ei nu reuşesc să se simtă «acasă» şi tocmai de
aceea visează un «cămin» cu intimitatea şi confortul lui re-
lativ. Ei vor ca, în afara orelor de serviciu, să-şi poată sus-
trage viaţa privată oricărei dependenţe administrative'' 24,
scrie în 1910 consilierul municipal Mesureur, care îi si
apără, estimând că pentru femeile celibatare, venite, în
marea lor majoritate, din săraca Bretanie, este preferabil
internatul, mai moral şi mai sigur. Cazarea la locul de muncă
este semnul unei condiţii domestice, pe care salariaţii o
refuză.
în afara relaţiilor erotice sau familiale, fiecare pretinde
să aibă propriul său spaţiu vital. Norbert Truquin, terasier la
Lyon, constrâns să doarmă la comun, îşi aminteşte: „Ceea ce
mă dezgusta cel mai mult era să simt apropierea altui bărbat.
Era pentru prima oară când se întâmpla să am un camarad
de pat"25.
în ospicii, bătrânii încearcă să-şi rostuiască un colţ al lor.
„Trebuie să lupţi în permanenţă cu ei ca să-i împiedici să-şi
înjghebeze în spatele patului, sau în cine ştie ce colţ de
salon, un depozit de zdrenţe, de ustensile vechi, de vase cră-
pate, care nu au altă valoare în ochii lor decât aceea că nu
sunt veşmintele şi mobilele stabilimentului, ci sunt numai
ale lor şi reprezintă, prin adunarea lor la un loc, un fel de
cămin, de «acasă»26. Desigur, redactorul articolului
„Ospicii" din Dicţionarul de economie politică de
Guillaumin este un liberal, favorabil îngrijirilor la domiciliu.
Dar rezistenţa celor săraci la spitalizare este atestată peste
tot. A muri acasă reprezintă, totodată, şi mijlocul de a scapă
de riscul disecţiei, ultim destin al proletarilor.
Dorinţa de a avea un colţ al tău este expresia simţuWj
crescând al individualităţii corpului şi a unui sentiment
persoanei, împins până la limitele egotismului în cazul s
itorilor. „Trebuie să-ţi închizi uşa şi ferestrele, să te ad »
asupra ta însuţi, ca un arici, să aprinzi în sobă un foc Pu
286
 jCi pentru că e frig, şi să evoci în inima ta o idee
ţjiâlţătoare"27, scrie Flaubert. „Pentru că nu putem să smul-
gem soarele de la locul lui, trebuie să ne astupăm ferestrele
si să aprindem lustrele în camera noastră" 28. Fără îndoială
ca omul interior(izat) a precedat interiorul. Dar, în veacul al
X l a , camera este spaţiul visului; aici, lumea se face de
la început.
Văzând tot ceea ce se joacă în spaţiul privat, în care se
materializează intenţiile puterii, raporturile interpersonale şi
căutarea sinelui, nu trebuie să ni se pară surprinzător faptul
că locuinţa, casa, poate ocupa un asemenea loc în artă şi li-
teratură. Grădini însorite de Monet, ferestre întredeschise de
Matisse, umbre crepusculare de la lampa lui Vuillard: pic-
tura intră în casă şi sugerează secretele sale. Scaunul împletit
din camera lui Van Gogh ne vorbeşte despre singurătatea sa.
Mult timp tăcută cu privire la interioare, literatura începe
să descrie cu o minuţie în care se citeşte transformarea
privirii asupra locurilor şi a lucrurilor. Ce drum lung de la
crochiurile seci ale lui Henry Brulard la inventarele meticu-
loase din Maumort, dublul lui Martin du Gard 29 şi, în cele
din urmă, până la La vie, mode d'emploire (Viaţa, mod de
ktrebuinţare) de Georges Perec!

Casa, loc al memoriei

.Aceste ciudate asamblări de pietre şi cărămizi, cu apen-

dicele lor, cu ornamentele şi mobilierul lor atât de particular,
cu formele lor specifice şi imuabile, cu atmosfera intensă şi
grea, cu care viaţa noastră se îmbină într-un mod atât de
total, precum sufletul nostru cu trupul nostru - ce puteri nu
au ele oare asupra noastră, ce efecte subtile şi pătrunzătoare,
Pe care le exercită asupra întregii substanţe a existenţei
noas-!?", scrie Lytton Strachey, evocând Lancaster Gate,
home al tinereţii sale30.
„O revăzusem când pe una, când pe cealaltă dintre acele
camere, în care locuisem de-a lungul vieţii, şi sfârşeam
totdeauna prin a mi le reaminti, pe toate, în lungile reverii,
c
are urmau trezirii mele" (Proust).
Scenă a vieţii private şi a uceniciilor cele mai diverse, ffi
a amintirilor din copilărie, casa este locul unei memo-1
fundamentale, unde imaginarul nostru îşi găseşte un adă-
P°st aproape etern.
287
NOTE
1. Maurice Agulhon, Le Cercle dans Ia Frânge bourgeo',
(1810-1848). Etudes d'une mutation de sociabilite, p ar '-?
A. Colin, 1977. Asupra noţiunii de spaţii intermediare, renv *'
cile lui Isaac Joseph în Urbi, 1980 (3).
2. Gustave Flaubert, Correspondance, Paris, GalIimaM
„Bibi. de la Pleiade", t. II, p. 518: scrisoare către Louise Colet
29 ianuarie 1854; asupra trăsurilor, temple ale Vit-ului'
scrisoare către aceeaşi, 29 noiembrie 1853: şi trăsura lui Leoiî
şi a Doamnei Bovary la Rouen.
3. Bernard Edelman, La Maison de Kant, Paris, Payot
1984, p. 25, 26.
4. M. Richard, „Conseils pratiques aux instituteurs"
Revue pedagogique, aprilie 1881 (4), citat de Francine Muel'
Enseignernent primaire et Education specialisee, teză de doc
torat pentru ciclul 3, 1982, p. 51-52.
5. Gustave de Beaumont, Correspondance avec Alexis de
Tocqueville, t. VIII/1 din Oeuvres completes de Tocqueville,
Paris, Gallimard, scrisoarea nr. 106, 31 iulie 1839.
6. Marc Regaldo, La Decade philosophique (1794-1807),
p. 876.
7. în această privinţă, Denis Bertholet, Conscience et
inconscience bourgeoise. La mentalite des classes moyennes
frangaises, decrites â travers deux magazine illustres de la
Belle Epoque, 2 voi., teză de doctorat la Universtitatea din
Geneva, 1985. Şi, la modul mai general, asupra aproprierii
lumii de către cărţi - Les Franţais peints par eux-memes, Ies
Physiologies -, reflecţii de Walter Benjamin. Cf. Richard
Sieburth, „Une ideologie du lisible: le phenomene des
Physiologies", Romantisme, 1987, 1, nr. 85, p. 39-61.
8. Anne-Lise Maugue, La Litterature antifeministe en
France, de 1871 a 1914, teză pentru ciclul 3, Paris - III, 1983,
scoate în evidenţă această temă.
9. Elias Canetti, La Langue sauvee. Histoire d'une
jeunesse (1905-1921), Paris, Albin Michel, 1980; Livre de
Poche, 1984 (ediţia I în germană, Miinchen, 1977).
10. Elisabeth Claverie şi Pierre Lamaison, L'Irnpossible
mariage. Violence et parente en Gevaudan aux XVIl e, XVllr
et XIX^ siecles, Paris, Hachette, 1982, p. 80; Ronald
Hubscher, „L'identite de l'homme et de la terre", Histoire des
Francais, X1X?-XXC siecle, sub direcţia lui Yves Lequin, t. fc
La Societe, 1984, p. 11-57 (două studii fundamentale).
11. Jean-Paul Flamand ed., La Question du logement et >e
Mouvement ouvrier francais, Paris, Ed. de la Villette, 1981-

288
 12. în această privinţă, Michelle Perrot, „Les ouvriers,
et la viile au XIX e siecle", ibid. p. 19-39; Yves
£ auin, „Les espaces de la societe citadine", Histoire des
pratlgais, op. cit, 1.1, p. 341-383; Yves Lequin, Ouvriers dans
w7/e, nr. special din Mouvement social, 1982, nr. 118.
13. Maurizio Gribaudi, „Espace ouvrier et parcoiirs soci-
aux Turin dans le premier demi-siecle",
comunicare
concluziile tezei sale, Proces de mobilite et d'inte-
oration. Le monde ouvrier turinois dans le premier demi-sie-
cle, EHESS, 1985 (în curs de apariţie la Einaudi, la Torino).
14. Patrick Gervaise, Les Passages de Levallois-Perret
(1860-1930), teză de doctorat, Paris-VII, 1985; cu privire la
modul de a locui în subsolurile din Lille, mărturie deosebit de
preţioasă a Lisei Vanderwielen, Lise du Plat-Pays, Lille, PUF,
1983, cu postfaţă de Franşoise Cribier.
15. Michelle Perrot, „Les menageres dans l'espace
parisien au XIXe siecle", Annales de la recherche urbaine,
toamna 1980, nr. 9.
16. A. Audiganne, Les Populations ouvriers et les
Industries de la France, Paris, 1860, 2 voi., t. II, p. 315-316.
17. Louis Reybaud, Le Coton, son regime, ses problemes,
son influence en Europe, Paris, Calmann-Levy, 1863, a sub
liniat acest ataşament al ţesătorilor la domiciliu faţă de propria
lor casă (ex. p. 222: „Va fi în stare să consimtă la un rabat
oricât de mare mai degrabă decât să-şi schimbe sediul muncii
Iui. Ceea ce îl leagă de acest loc de muncă este faptul că poate
munci sub acoperişul lui, în preajma alor săi, şi puţin după
cum îl taie capul").
18. Texte citate de J. Ranciere, La Nuit des proletaires.
Archives du reve ouvrier, Paris, Fayard, 1981.
19. Michelle Perrot, „Les ouvriers, l'habitat (...)", op. cit.,
p. 28.
20. Francois Bedarida, „La vie de quartier en Angleterre.
Enquetes empirique et approches theoriques", Le Movement
s
°cial, 1982, 1, nr. 118, p. 14.
21. Michel Verret, L'Ouvrier frangais, L'Espace ouvrier,
^s, A. Collin, 1979, în special p. 153.
22. Daniel Robert şi A. Encreve, „Memoires de l'e-
"angeliste David Getaz", Bulletin de la societe d'histoire du
>r
°testantisme franţais, 1984, octombrie-decembrie, t.CXXX,
*■4. P- 480-555.
23. Le Journal intime de Caroline B. Enquete de Mochelle
®*ot et Georges Ribeill, Paris, Montalba, 1985, p. 211:
Niciodată nu voi fi văzută făcând gesturi de tandreţe în pu-

289
 24. Citat de Veronique Leroux-Hugon, Infirmieres d
hdpitaux parisiens (1871-1914). Ebauches d'une profession
teză pentru ciclul 3, Paris-VII, 1981, p. 160.
25. Norbert Truquin, Memoires et aventures d'un
taire a travers Ies revolutions, Paris, 1888, p. 203-204.
24. Articolul „Hospices", p. 868.
26. Gustave Flaubert, Correspondance, op. cit., p. 7QJ
scrisoare către Maurice Schlesinger, începutul lui aprilie
1857.
27. Ibid., p. 666, scrisoare către Elisa Schlesinger, 14 ja_
nuarie 1857.
28. Roger Martin du Gard, Le Lieutenant-Colonel d e
Maumort, Paris, Gallimard, 1983. în acest roman postum
considerabil autobiografic, descrierile de interioare ocupă urî
loc ales: opţiune voluntară. Autorul se revendică din Fraţii
Goucourt şi din lunga descriere a salonului prinţesei Mathilde.
29. Lytton Strachey, „Lancaster Gate", Urbi, 1984, IX, p
III-XI.
LISTA ILUSTRAŢIILOR

|, Trouviile: terasa cazinoului atrage multă lume. Spre sfârşi-

tul veacului al XlX-lea, plaja devine un salon de familie în
care se adună prietenii şi care te ajută să uiţi marea şi
soarele.
2. Revoluţia în for sau triumful treburilor publice în trans
parenta comuniune a vieţilor particulare. (Atribuit lui
Francois Gerard, Patria în primejdie sau înrolarea volun
tarilor, 1797-1799, Vizille, Muzeul Revoluţiei franceze.)
3. La cealaltă extremă: figura individului izolat, în persoana
acestei femei solitare care vorbeşte cu o pasăre; între casă
şi grădina englezească. (WalterDeverell, A Pet, Londra,
Tate Gallery).
4. Amestec de sexe, vârste şi costume în această mulţime
revoluţionară, provizoriu cristalizată în jurul lui Marat,
„Prietenul poporului", duşmanul „intereselor individuale".
Louis Leopold Boilly adoră reprezentările cu scene popu
lare urbane, pe care ştie să le observe cu sagacitate.
(Triumful Iui Marat, Lille, Musee des Beaux-Arts).
5. Una dintre ultimele „zile" revoluţionare. Poporul de sanchi-
loţi invadează Convenţia Reală, prezenţa femeilor face parte
de asemenea din reprezentările mitice ale violenţei
sângeroase. (Ziua de întâi Prerial din anul al Ill-lea. Ferraud,
reprezentant al poporului, asasinat în Convenţia naţională,
Paris, Bibi. Naţ.).
6- Directoratul sau lupta aparenţelor. Noua burghezie îşi bate
joc de cei care n-au învăţat nimic în urma răsturnărilor
revoluţionare şi nu fac decât să se împopoţoneze după
moda vechii aristocraţii (Paris, Bibi. Naţ.).
'• Pentru elaborarea noilor aparenţe, sunt mobilizaţi cei mai
•nari artişti. David realizează, în 1794, un proiect de costum
Pentru ofiţerii municipali, în care se regăsesc tot felul de

281
 influenţe: Antichitatea, Renaşterea, civismul republican
(Louis David, Uniforma ofiţerilor municipali cu eşarfa
Versailles, Muzeul de istorie).
8- Scenele cu jocuri de copii sunt un pretext pentru educaţia
9. civică şi prezentarea noilor mode. (Gravuri de Bonnet
după Jean-Baptiste Huet, Bastilia dărâmată sau Mica
Victorie; Toboşarul naţional, Paris, Bibi. Naţ.).
10. „Doamnele din Orleans" defilează într-o ordine
desăvârşită, cu floare la pălărie şi cu arma în mână
Amestec bine calculat de atribute şi funcţiuni în spaţiul
extrem de ordonat al serbărilor din 1793. (Paris, Bibi
Naţ.).
11. Tânără franţuzoaică îndreptându-se către Champ-de-Mars
pentru antrenamentul zilnic. (Paris, Bibi. Naţ.).
12. Bonete „după moda Constituţiei" pentru aceste femei
cumsecade, care îşi respectă rolul lor de mame într-o fa
milie cinstită, educată în spiritul civismului revoluţio
nar. Cluburile de femei au fost închise prin decretul din
9 Brumar anul II (noiembrie 1793) ca fiind potrivnice
rolului pur privat pe care trebuiau să-1 aibă femeile. (Le
Sueur, Club patriotic de femei, Paris, Muzeul
Carnavalet).
13. Revoluţia este prezentă şi în decorul cotidian al unei
camere sau al unui salon. (Fragment de hârtie pictată,
ornamentată cu o cocardă şi un trofeu, model 1793-1794,
Vizille, Muzeul Revoluţiei franceze).
14. Calendarul republican pe anul III (1794), desenat şi gravat
de Ph.-L. Debucourt. Operă a convenţionalilor Gilbert
Romme şi Fabre d'Eglantine, calendarul revoluţionar
marchează o încercare extremă pentru remodelarea timpu
lui şi „decretarea eternităţii" (B. Baczko). Anul începe la
echinocţii; luna are trei decade pentru a suprima dumini
cile; zilele celebrează o plantă sau o unealtă agricolă.
Având pe cap o bonetă frigiană, Filosofia restabileşte
ordinea naturală. (Paris, Bibi. Naţ.).
15. Lumina nimbează această Republică brunetă cu pieptul
plin, matern; pe cap are boneta şi cocoşul galic, iar la g*1
- echerul cu nivelă, simbol al egalităţii. (Paris, Bibi. Naţ.)'
16. Profil roman, voal virginal, piept juvenil, iată trăsăturile
caracteristice ale acestei învăţătoare din vreme'
Republicii, pentru care abecedarul este Declaraţia drep
turilor omului şi ale cetăţeanului. (Paris, Bibi. Naţ.)-
17. în 1791, în provincie, Revoluţia are un chip cât se Poa|e|ui
atrăgător pentru oamenii legii. Acest compatriot al
Robespierre, judecător la tribunalul districtual din Arr
292
 ştie să împace plăcerile unei vieţi familiale elegante şi
confortabile cu prestigiul noilor sale funcţii. O reprezen -
tare din care frica socială lipseşte. (Dominique Doncre,
Pierre-Louis-Joseph Lecoq şi familia sa, 1791, Vizille,
Muzeul Revoluţiei franceze).
18. Iubire conjugală? Singură acasă, această tânără
femeie a
început o scrisoare plină de ezitări către soţul ei, al cărui bust
subliniază diferenţa de vârstă... Putere şi fragilitate ale soţului
absent: înălţat în ochii femeii prin îndeplinirea îndatoririlor
publice, care impun respect şi fidelitate; dar coborât, pe de
altă parte, de cerinţele inimii, care se hrăneşte din prezenţă şi
schimbare. (Anonim, Femeie aşzată în faţa bustului soţului
ei, anul IV, Vizille, Muzeul Revoluţiei franceze).
19. Cetăţeanul Emil se transformă aici din sanchilot în
„vicar
savoyard". „Cred că lumea este guvernată de o voinţă pu
ternică şi înţeleaptă; văd limpede asta, sau mai degrabă o
s im t". (Je an -J ac qu es R ou ss ea u , Em i l, c ar tea a I V- a) .
(Sanchilotul aducând omagiu Fiinţei supreme, Paris, Bibi.
Naţ.).
20. Copii, tineri, adulţi, autorităţi celebrează bătrâneţea în
cadrul
unei serbări săteşti, într-o atmosferă de mare veselie,
începând cu anul IV, ceremonialul vârstelor vieţii tinde să
treacă pe primul loc în ierarhia serbărilor revoluţionare.
Această întoarcere la natură şi la societatea civilă este -
afrimă Mona Ozouf - „un mod de a duce la bun sfârşit ser
barea şi, prin ea, revoluţia". (Sărbătoare revoluţionară, 1796).
(Gravură de Duplessis-Bertaux după Pierre Alexandre Wille,
Serbare închinată bătrâneţii, Paris, Bibi. Naţ.).
21. O Libertate fără bonetă, dar cu spada la şold, se
pregăteşte
să încoroneze Egalitatea, simbolizată de un echer cu ni
velă. Miniatura marchează o formă de difuzare privată a
imaginilor revoluţionare. (Anonim, miniatură pe fildeş,
. 1793-1795, Vizille, Muzeul Revoluţiei franceze).
22- Noile ritualuri ale căsătoriei laicizate subliniază
rolul con-
23- simţământului mutual şi al autorităţii publice. Dar
sacrul
supravieţuieşte în simboluri: altarul, zeiţa (Raţiunea?),
ochiul Fiinţei Supreme. (Jurământul conjugal; Gardian
naţional căsătorindu-se în faţa Fiinţei Supreme, Paris,
Bi b] . Naţ)
"Prin legea din 1792, divorţul se obţine mult mai uşor, dar
'■ nu este recomandabil. Morala revoluţionară protejează
familia, iar în faţa pasiunilor devastatoare ea impune
a
Pelul la raţiune în interesul copilului: noţiune nouă care,
' e fapt, nu era chiar atât de centrală cum încearcă să
293
 dovedească imaginea. (Le Sueur, Divorţul, Paris, Muzeul
Carnavalet; Divorţul, 1793, Paris, Bibi. Naţ.).
26. Femeia joacă aici rolul de mesageră şi de legătură între
interiorul şi exteriorul închisorii. Coşul gospodinei este
totodată, o armă. (Anonim, miniatură pe fildeş, 1795'
Vizille, Muzeul Revoluţiei franceze).
27. Spaţiu elitar al libertăţii de expresie şi al libertinajului la
sfârşitul Vechiului Regim, Palatul Regal îşi păstrează
acest rol şi în vremea Revoluţiei, renunţând apoi, treptat
pentru a face loc comerţului privat. Se fac aici tot felul de
tranzacţii: de la animale până la farmecele feminine.
(Louis Leopold Boylly, Galeria Palatului Regal, Paris,
Muzeul Carnavalet).
28. Jean Jacques Lequeu (1757-1825), cel mai inspirat dintre
arhitecţii vizionari ai acestei epoci din care n-au lipsit
marile talente vizionare. în timpul revoluţiei, pe care a
trăit-o într-o contestaţie permanentă, producţia sa a fost
deosebit de intensă. Din acest desen destul de misterios,
de altfel, transpare tulburătoarea frumuseţe a corpului
feminin. (Paris, Bibi. Naţ.).
29. Insula dragostei sau Insula fermecată a deliciilor erotice.
Transcripţie arhitecturală a unui mit literar. Flori, păsări,
animale de tot felul sunt prezente în acest palat, care com
bină influenţele şi fantasmele, disciplinându-le într-o
simetrie perfectă. (Jean Jacques Lequeu, Paris, Bibi. Naţ.).
30. Cuplu regal: cuplu ideal. (Sir Edwin Landseer, Queen
Victoria and Prince Albert at Windsor vith the Princess
Royal, fragment. Col. reginei Elisabeta a Ii-a).
31. George al IV-lea şi Carolina, „regina ofensată": uvertura
faimoasei opere regale To be or not to be. (Paris, Bibi.
Naţ.).
32. Rugăciunea de seară: o datorie maternă. (Arthur Hughe,
Bed Time, 1862, detaliu. Preston, Harris Museum).
33. Cateheza prezbiteriană: lectura cărţii sfinte într-un cadru
familial. (John Philipp, Presbyterian Catechising, Edinburgh,
National Gallery of Scotland).
34- în Anglia veacului al XlX-lea, rugăciunea adună familia
35. în jurul tatălui, depozitar al Scripturilor. De la blândeţe la
rigiditate: diferenţă de epocă şi de punere în scen*
(Anonim, Family Worship, Samuel Butler,
Prayers, 1864, Cambridge, St. John's College).
36. Pe la jumătatea secolului al XlX-lea, în Angli»
bărbaţii şi femeile trăiesc în două sfere separate.
femeile, copiii şi servitorii; la ora ceaiului, o s ' n l c
focul pentru mătuşa Emily... (Aunt Emliy's Visit,
35. ... în vreme ce la Royal Exchange, bărbaţii se ocupă de
„afacerile" lor (1847).
36. A doua generaţie din familia Cadbury: John, Candia şi cei
şase copii ai lor, în 1847, în faţa casei din Edgbaston. O
familie de quakeri model.
37. Această somptuoasă proprietate a unui landlord îmbină
ultilitatea agriculturii cu plăcerile naturii îmblânzite.
(Anonim, Casă de ţară în Parkland, Anglia, începutul se
colului al XlX-lea).
38. întrunire de familie pentru aniversarea Alisei. Interior
înstărit. Mame atente; copii cuminţi şi bărbaţi pensionari.
Lectura ziarului este o privire spre exterior. Frontiera din
tre public şi privat trece prin casă (William Powell Frith,
La mulţi ani fericiţi, Harrogate, Art Gallery).
39. La prăvălie: bărbaţi şi femei lângă tejghea. Băcănia cu
delicatese rămâne un comerţ masculin (1846).
40. Importanţa antrepozitului familiei Cadbury dă măsura
organizării ei comerciale. (După un crochiu de Richard
Cadbury).
41. Bull Street, în Birmingham, către 1842: regatul familiei
Cadbury. în dreapta, magazinul de postavuri al tatălui,
Richard; în stânga, prăvălia de ceaiuri şi cafea a fiului,
John. (Desen de F. Wall Cousins).
42. Casă burgheză în stil neoclasic din Berwickshire, spre
sfârşitul anilor 1850.
43. Pentru femei şi copii, o mare parte a timpului este ocu
pată cu grădinăritul, care poate fi şi o pasiune familială,
binevenită pentru întărirea virtuţii (1864).
46. Institutul de mecanică din Manchester (1825): un loc de
bună educaţie muncitorească.
47- Şcolile de duminică, operă a filantropilor creştini, au fost
48. nu numai un mijloc de alfabetizare, ci şi de moralizare a
săracilor, în aceeaşi măsură lăudat şi caricaturizat. Aici,
iată varianta laudativă.
49- Trei din cele opt planşe celebre ale lui George Cruikshank,
51
- intitulate The Bottle (1847) şi destinate să demonstreze
„binefacerile" alcoolismului în familie.
a) înainte: o familie fericită, dar bărbatul face prima
încercare de a-şi duce în ispită femeia;
b) După: bărbatul fără slujbă, bea ultimii bani ai familiei,
Primiţi de pe lucrurile lăsate la muntele de pietate;
c
) în final: „certuri şi brutalităţi, consecinţele fireşti ale
Prostului obicei de a trage la măsea".
Iat
a o formă de educaţie populară, frecvent reluată, chiar
§' de către sindicalism.
52. Ilustraţie la Cottage Economy, celebrul tratat d
economie domestică al lui William Cobbett; viaţa la ţară
consumul din propria producţie şi buna gospodărire asi
gură fericirea familiilor şi echilibrul societăţilor.
53. Miss se descurcă destul de greu cu elevii. Este evidenta
singurătatea tinerei şi atrăgătoarei preceptoare a familiei
condamnată de mediocritatea mediului la o neagră aus
teritate. O figură a solitudinii feminine în veacul al
XlX-lea. (Richard Redgrave, The Poor Teacher, 1843
Londra, Victoria and Albert Museum).
54. Rapoartele parlamentare, supranumite Blue Papers din
cauza coperţilor albastre, aveau un puternic impact la
public mai ales datorită gravurilor, stângace dar suges
tive, prin care s-au dezvăluit multora condiţiile de muncă
ale femeilor şi copiilor în mine. Gravurile alese sunt
extrase din Primul raport asupra minelor (1842): sus,
transportul cărbunelui, efectuat de obicei de fetiţe; jos, o
tânără înhămată, trage o benă.
55. Frontispiciul uneia dintre cele mai celebre reviste dedi
cate divertismentului şi celebrării „cercului familial"
(The Home Circle): Vârstele vieţii ocrotite de căldura şi
plăcerile „cuibului".
56. Un home confortabil are nevoie de mobilier funcţional:
faimoasa „mobilă englezească", pe care francezii - pri
zonieri orgolioşi ai mobilei lor „style" - o vor adopta
mult mai târziu. Această Enciclopedie din 1839 ne oferă
un veritabil catalog de modele diverese. Iată, de pildă,
„mobila feminină", precum ecritoarul, sofaua, bancheta
pentru salonul de croitorie. Jos, un scaun înalt pentru
„copil mic, care învaţă să mănânce la masă". (J. C.
Loudon, Encyclopaedia of Cottage, Farm and Villa
Architecture and Furniture, Londra, 1839).
57. Desen de Richard Doyle pentru Punch, The London
Charivari, celebru hebdomadar satiric fondat în 1841 ş>
despre care Taine afirma că este „foarte instructiv"-
Familia victoriană şi droaia sa de copii (zece, în cazul
acesta), insulă de pace în mijlocul unei lurni în plină revo
luţie, aşezaţi - aici - sub portretul reginei Victoria, sunt
nu de puţine ori ţinta caricaturilor din Punch, care - ca Şi
Malthus - era se pare un partizan al „prevederii". (Pw>c"'
1849, t. XVII).
58. O duminică de vară într-un oraş de provincie. Farm |ia
este reunită în jurul părinţilor tot mai bătrâni, poate pe"'
tru aniversarea lor, a cărei amintire va fi păstra»
această fotografie. Mediu modest, care se înghesuie p

296
 marginea trotuarului, la graniţa dintre spaţiul privat şi
spaţiul public, pe jumătate apropriat. Dar sufrageria
-poate salonul - are mai multe rânduri de perdele, semn
de respectabilitate, pavăză a intimităţii. (Col. Sirot-
Angel).
59. Châteauroux, către 1900. El este artizan tâmplar. Ea, fată
de viticultori, are vise de mărire şi frumuseţe, uşor sesi
zabile în această fotografie realizată în studio. Aici,
alături de cele trei fiice: Andree, Madeleine şi Therese. O
clipă de veşnicie. (Col. part.).
60. în prima jumătate a secolului al XlX-lea, voga „portretu
lui de familie" răspunde unei puternice cereri sociale. Cei
mai mari pictori au fost nevoiţi să-şi dea obolul. Hans
Naeff a reuşit, astfel, să adune cinci volume cu portrete de
familie semnate numai de Ingres (Die Bildniszeichnungen
von J. A. D. Ingres, Berna, Benteli Verlag, 1978). Familia
Stamaty este un clasic al geniului. Interiorul este tratat ca
decor, iar obiectele au o valoare simbolică. Fiecare per
sonaj îşi joacă rolul său: tatăl cu gestul napoleonean, pus
bine în evidenţă; mama - gata de reprezentaţie; o tânără
graţioasă, aşezată la pian; un adolescent cu un păr rebel;
şi prâslea, ale cărui jucării îi sugerează sexul. Grupul e
pregătit să fie tras în poză. (Dominique Ingres, Familia
Stamaty, 1818, Paris, Luvru).
61. Mamă de familie sau codoaşă? Oare ce păcate a făcut
această tânără cu privirea pierdută: care pare a fi obiectul
târguielii dintre bătrână şi belfer; fumător înveterat,
ţopârlan sadea cu joben pe cap? Ambiguitatea voită a
tabloului lui Jeanmiot sugerează cu subtilitate ambigui
tatea situaţiei şi a ritului. (Pierre-Alexandre Jeanmiot, La
vedere, Paris, Muzeul de la Petit Palais).
62. Câte fete de măritat în această familie de castelani provin
ciali! Bonomia tatălui, amabilitatea intrigată a mamei,
şuşotelile mezinelor, conciliabulul slujnicelor salută
apariţia acestui pretendent îmbrăcat ridicol, după ultima
modă (fashionable). Tânăra mult râvnită, în rochie albă,
are privirea coborâtă sfios - cum se cuvine - asupra lucru
lui de mână. Oare cam ce zestre va primi mutrişoara asta
simpatică? Prezentarea, rit de curte devenit rit matrimonial,
este o temă a picturii satirice. (Francisque Grenier de
Saint-Martin, Prezentarea unui pretendent venit de la
Paris, 1830-1840, Paris, Bibi. Artelor Decorative).
63. Căsătorie din interes (mai mult sau mai puţin forţată?)
într-un mediu mic-burghez de pe timpul monarhiei din
Iulie. Zâmbetele pline de satisfacţie ale părinţilor, privi
rile batjocoritoare ale „băieţilor" veseli care îşi escortează

297
Editura Meridiane
 camaradul „luat cu arcanul" contrastează cu aerul jalnic
al tânărului cuplu. Gavarni a fost un observator sagace al
moravurilor din vremea sa şi, mai ales, al relaţiilor dintre
bărbaţi şi femei. (Paul Gavarni, O căsătorie din interes
1839, Paris, Bibi. Naţ.).

*-
64. Dublă satiră a căsătoriei la primărie, pe care unii o con-
sideră neglijabilă - „formalitate, penibilă umilinţă"
spune G. Doz -, şi a căsătoriei ca atare: oare mai vine
viitorul soţ, prea puţin atras de această femeie deja bine
coaptă şi atât de singură? (Simon Durând, O căsătorie /a
primărie, Paris, Bibi. Naf.).
65. Coloană şi draperii, un decor obişnuit pentru o asemenea
„poză": un tată, văduv, împreună cu cei doi copii ai săi;
portretele agăţate pe peretele din spate evocă, probabil,
amintirea celor dispăruţi. In memoriam. (E. Beaudoin, La
fotograf).
66. Proiectul fourierist de falanster a suscitat reprezentări mai mult
sau mai puţin binevoitoare. De notat, aici, sincretismul
religios. (Revista L 'IUustration, 1846). 67. Proudhon fără fiicele
sale - aflate în dreapta tabloului lui Courbet - este un Proudhon
mutilat. „Paternitatea a umplut în mine un vis imens",
spunea teoreticianul anarhiei, tatăl de familie, atât cât a
fost. (Gustave Courbet, Pierre Joseph Proudhon şi copiii săi,
detaliu, 1865, Paris, Muzeu de la Petit Palais). 68. Familie savant
grupată în faţa scărilor unei frumoase case burgheze. Nici o
improvizaţie în aranjament sau în atitudinea personajelor.
Singurul bărbat din grup, aşezat la oarecare distanţă, a luat-o pe
genunchi pe ultima născută, sprijinind-o cu mâna dreaptă, în vreme
ce braţul stâng i se odihneşte pe o carte deschisă. Una dintre mame
schiţează un gest de tandreţe. Disderi, celebru fotograf parizian din
epoca lui Napoleon al III-lea, a realizat în atelierul său mii de
portrete, adevărate bulevarde de poze şi, mai rar, fotografii de grup şi
exterioare. (Disderi, Grup familial, către 1870). 69. Ospăţul de nuntă
la ţară - aici, ţinutul Caux -, temă clasica a picturii de gen, se
îndepărtează la sfârşitul secolului al XlX-Jea de sinceritatea brutală,
fâră perdea, a scenelor flamande şi lasă mai mult loc duioşiei. Meri în
floare: pictorul pune natura la unison cu inimile. (Albert Auguste
Fourie, Ospăţ de nuntă la Yport, Rouen, Musee des Beaux-Arts. 70.
Biroul unei mici antreprize familiale? Poate că &■ Stăpânul
nu este departe: canotiera sa este în cuier. Pentru această tânără,
folosită „la scripte", maşina de sens
298
299
Sfii
86
u
fcsr
- -«ce/ierul artistului _
fa
^« a unei V în
r - este o tema
inv
w?unea2â să nu piardă
300
301
gantă, care l e r

i„terior e„SPans'BibI-Nat.)
en Jez
8 esc, confortabil

88
^ ^
plic
JH
ga or

d
m
e
a
z
il
e
i"
.
xti
e

a mică
^ordine binev 5i mixtă domne te
5 a
SfantNiC0]aeşis f na pe un pus
m co °'°Sească
mâ sub
PrivinJ
* degrabă răută P"Jor. Raţionalitatea peda

302
ei,
surprin
de JOr
mmm
ă, burghe
Băcassine
^
 m
c e
dmtre 6 a
u .
.se d i
s
cr u
te
ete b
le J

tr
ă
g
â
n
d
^
f
Se
**«* cu sc r 0P
f
; e"
nJ
e
i
 mai lungi. înainte de venirea zânei Electricitate. (Muzeul
şcolar, Paris).
132. Resturi de mâncare, destindere, bună dispoziţie, la sfârşitul guros separaţi ca într-un joc de domino. (Paris, Muzeul
Carnavalet).
mesei, departe de privirile servitoarelor; momentul când se Romanfa .»»•■<•
face simţită prezenţa furtivă a copiilor şi farsele unchiului ,„iu.
burduşit întotdeauna cu glume. Masa rotundă, puţin cere- i,raris,
monioasă, restrânge intimitatea cercului familial. (Col Muzeul
Sirot-Angel).
133. Prăjituri şi femei în spaţiul edulcorat şi sexualizat al unei
patiserii în stil franţuzesc, apropiat mai degrabă de butic
decât de salon, în care poţi să guşti câte ceva, fără să întârzii
prea mult. Un bărbat şi un câine „în promenadă". Siropul de
migdale înlocuieşte ceaiul. (Jean Beraud, Patiseria Gloppe,
un punct de atracţie de pe Champs-Elysâes, 1889, Paris,
Muzeu] Carnavalet).
134. Plăcerea reveriei în intimitate, pe care numai femeile ştiu s-
o guste la gura sobei. (Mary Cassatt, Ceaiul de la ora cinci,
Boston, Museum of Fine Arts). 135- Salonul sau decorul
sociabilităţii, cu şi fără actori. II. 136: 136. masă volantă pentru
ora senină şi feminină a ceaiului într-un mediu „forfotind" de
servitori. II. 135: bric-â-brac dintr-un salon burghez din
Moulins (Allier) la sfârşitul secolului al XlX-lea, în care
spaima de vid face ravagii, ca şi la Paris. (Col. Sirot-Angel).
137. La hotarul dintre public şi privat, loja este un salon în care
se ţes intrigi, la fel ca pe scenă. (Paul Gavarni, Loja,
Paris, col. Dorville).
138.Mondenitatea, formă privilegiată a sociabilităţii marii
burghezii, constă în arta de şti să reuneşti la tine acasă un
public totodată ales şi numeros, pentru concerte, specta
cole şi baruri. (Jean-Beraud, Balul, 1878, Paris, Muzeul
Carnavalet).
139. O artistă sau o tânără din familie? Aceasta din urmă se
mulţumeşte de obicei cu pianul, „haşiş al femeilor .
Concertul privat de muzică de cameră conferă distincţie
acestui salon plin de „panaşe", în care prinţi hinduşi
evocă existenţa Imperiului. (James Tissot, Sstl Linişte-
Manchester, City Art Gallery).
140. Farmecul conversaţiei nu mai este considerat suficient Ia
recepţii, care sunt organizate acum la fel c
reprezentaţiile teatrale, cu antract. Comedieni, cântăreţi,
prestidigitatori, somnambuli îşi fac aici numărul, spr
amuzamentul spectatorilor. Către 1880, lumea bunăp re feră
comicul râsului. Bărbaţi în negru şi femei în alb, n

41. Romanţa este o formă de seducţie. Intriga sentimentală

306 clasică pentru roman (cu apă de trandafiri) de Andre
Theuriet şi cititorii respectabili ai revistei L'Illustration
(1890).
]42. Raout-ul - după moda engleză - ia locul în secolul al XlX-
lea seratei intime. în această reprezentaţie semipu-blică,
militarii se bucură de aprecierea deosebită a femeilor.
(Octave Uzanne, Franţuzoaica secolului. Viaţa mondenă în
1850, Paris, Bibi. de istorie). |43- Bradul de Crăciun, introdus
în Franţa către 1840, devine
144. un obicei definitiv acceptat de toate familiile la 1900.
(Paris, Bibi. Artelor decorative).
145. Nişte cărţi pentru stăpânul casei, nişte sipete pentru
doamne, un cal cu rotile pentru băieţel, un album pentru
fetiţă, emoţii pentru toată lumea. Ritualul darurilor de
Crăciun este respectat. (Eugene Deveria, Cadourile de
Crăciun, 1846).
146-De origine scandinavă, bradul de Crăciun a trecut prin 147.
Germania înainte de a ajunge în Franţa (Paris, Bibi. Nat.).
J48. Aceşti copii, şterşi cu grijă la nas, îmbrăcaţi elegant, vin i în
camera bunicilor să le ureze cele cuvenite şi să le dăruiască
desenele lor, neuitând însă să tragă cu ochiul la jucăriile care îi
aşteaptă. Se dau şi se primesc daruri: ritualul familial anual.
(Paris, INRP, col. de istorie). . Jocuri de interior pentru copiii
cuminţi sau teatrul adus în casă. Polichinelle, Guignol şi
celelalte personaje populează imaginarul şi însufleţesc
dialogul infantil. (Paris, Bibi. Artelor decorative).
Henri Gervex, Căsătoria lui Mathurin Moreau, 1881. Domnul
Moreau îşi căsătoreşte fiul: în rândul asistenţei pot fi recunoscuţi
 (aşezat) viitorul Nicolae al II-lea, prinţul de Walles (în picioare)
şi, în spatele lui, Emile ! Zola. (Paris, primăria din arondismentul
al XlX-lea). 'Sl.Andre-Henri Dargelas, O familie fericită.
(Wolver-
hampton Art Library).
"2. Fetiţe model şi copii ai străzii privesc cu aceeaşi lăcomie
la bunătăţile din vitrina cofetarului. Pe vremea celui de-al
Doilea Imperiu, consumul de zahăr şi dulciuri, indiciu al
bunăstării, devine tot mai popular. Triumf cvasipublicitar al
drăgălăşeniei,
obişnuit
tive). cu arii repurtat de un(Paris,
mai marţiale. autor -Bibi.
Alphonse
ArtelorLeduc -
decora-
 153. Vizita la cimitir împreună cu întreaga familie de 2iu a
tuturor sfinţilor este un obicei care se generalizează în a
doua jumătate a secolului al XlX-lea. Femei, doliu şj 162.
milostivenie pentru cinstirea morţilor. (F-mile Friant, Ziua
tuturor sfinţilor, 1888, Nancy, Musee des Beaux-Arts).
154. îmbrăcăminte aproape largă şi lejeră pentru
bărbaţi; coafuri uşoare, toalete deschise la culoare,
pentru fetele tinere, mantie şi vetură întunecată pentru
bonetă: în vilegiatură, plimbarea se supune unor canoane
anume, deşi pe de altă parte, contribuie într-o oarecare

«■t
măsură Ia încălcarea lor discretă. Soarele însă rămâne
duşmanul tenurilor delicate ca petala de trandafir. (Fritz
Paulsen 1868, Paris, Bibi. Naţ.).
155. Voga băilor de mare datează de pe vremea Restauraţiei.
Biarritz, staţiune cunoscută către 1835, va fi preferata
împărătesei Eugenie. (Alban de Lesgallery, Vechiul port
la Biarritz, 1858, col. part.).
156. Apele minerale sunt la modă încă de la începutul secolu
lui. Apa de Vittel a cunoscut un mare succes la sfârşitul
celui de-al Doilea Imperiu.
157. în ciuda pălăriilor şi a panglicilor înfoiate ca nişte verze,
plaja face, imperceptibil, ca gesturile să se destindă,

s
reduce veşmintele, iar atitudinile şi jocurile devin mai
spontane. Sportul eliberează trupurile, înainte de a le sub
juga. (Rossi, Plaja, 1904, Paris, Bibi. Naţ.).
158. Preotul şi părinţii le însoţesc pe fetele care pleacă spre
alte orizonturi. Trenul eliberează parţial de constrângerile
familiale şi deschide calea spre aventură. (Châteauroux,
Arhivele din Indre).
159. Blondă ca un înger, o tânără binecuvântează logodna
surorii sale cu cel pe care îl iubeşte. în epoca romantică,
bărbaţii preferă brunetele. (Nicolas-Eustache Maurin,
Dragoste fraternă, către 1835, Paris, Bibi. Naţ.). 160.
Contractul de căsătorie este o practică obişnuită în mediile
burgheze, mai ales în cele pariziene. Tatăl şi notarul sunt
actorii principali în această afacere masculină, în care
femeile sunt doar obiecte şi martori. A-ţi P une semnătura
pe un document constituie totuşi un pas către individualizare.
(Paris, Bibi. Naţ.).
161. Moda este o civilitate feminină, în care lenjeria joacă un
rol important. „Persoanele tinere" îşi petrec timpul, în £re
pension şi căsătorie, brodând gulere, manşete şi acope-
răminte de cap care le vor împodobi trusoul. Jurnalele de
modă le propun diverse modele şi le iniţiază în arta
parurii. (Joumal des jeunes personnes, 1858, col. partJ-
'.
308
 mod mai frumos de a cinsti bătrâneţea. (Lucien Hector
Jonas, Nunta de aur, Paris, Salonul din 1912).
169. Imagine mortuară de la mijlocul secolului al
XlX-lea
realizată de una dintre cele mai celebre case de pietate
din cartierul Saint-Sulpice - Turgis -, propune linia
simplă şi un joc distins de culori: negru şi alb.
Dupăl880, imaginea mortuară se va mărgini doar la
amintire, renunţând la meditaţia asupra lumii de dinco
lo. (Paris, Bibi. Naţ.).
170. La moartea tatălui, eveniment major în viaţa
familiei
lacrimile sunt îngăduite, chiar prescrise. La biserică
cortegiu format din văduvă şi femei în negru, cu lungi
văluri de doliu şi batiste despăturite. Bărbaţii vor plânge
la cimitir, unde femeile, prea sensibile, nu îi vor mai
însoţi. „Singura breşă în ariditatea virilă, scena cimitiru
lui se află în centrul sensibilităţii prezentabile" (A.
Vincent-Buffault, Histoire des larmes - Istoria lacrimilor,
Rivages, 1986). (Pierre Marcel-Beronneau, Oprire
dureroasă, 1900).
171. Victor Hugo împreună cu Georges şi
Jeanne la
Haute ville-House.
172. Ce durere, ce dezonoare l-au făcut pe acest tânăr
să-şi
„zboare creierii" în această mansardă mizeră? în Parisul
romantic, numărul sinucigaşilor este în creştere; dar exis
tenţa unei familii este de obicei un factor de înrădăcinare.
Folosirea unei arme de foc rămâne totuşi un privilegiu
cultural. (Paris, Bibi. Artelor decorative).
173. Pe vremea celui de-al Doilea Imperiu, numeroşi
munci
tori de la oraş, mai ales în nordul Franţei, continuă să
şomeze de „Sfânta Luni" („le Saint-Lundi"), veche prac
tică artizanală, pe care o sărbătoresc cu vesele libaţii între
camarazi. Gospodinele, îngrijorate de bugetul familiei,
îndrăznesc în asemeîtea situaţii să intre în cârciumă -
spaţiu masculin - şi să-şi îmboldească bărbaţii, doar-doar
se vor întoarce acasă. Jules Breton, originar din
Courrieres (Pas-de-Calais), a zugrăvit numeroase scene
din viaţa populară, mai degrabă rurală. Acest tablou a fost
considerat drept una din cele mai bune opere expuse la
Salonul din 1859. (Jules Breton, Lunea, 1858, Saint
Louis University Gallery of Art).
174. Până la abolirea TOUR-ului, în 1860, călugăriţele
de PŞ
strada Infernului din Paris strângeau zi şi noapte cop"
părăsiţi. Nu numai femeile singure şi abandonate i$
părăseau odraslele, ci - după cum ne sugerează imag'ne

310
- şi cuplurile fără mijloace de trai care puteau, eventual, să-şi
recupereze mai târziu copiii. (Paris, Bibi. Naţ.). p?5. în 1882,
nu mai există TOUR. Dar zilele asistenţei publice sunt
administrate tot de călugăriţe, ajutate de doici „de prin partea
locului" spre a se evita greutăţile transportului la ţară.
(Copiii asistaţi. Creşa. Revista L'Illustration, 1882).
176. Sifilisul este o „boală ruşinoasă", care nici măcar medicu-
lui nu îi poate fi destăinuită. De unde şi succesul unei
automedicaţii cu o eficacitate îndoielnică. (Medicina
acordată de Venus fără medic, Paris, Bibi. Naţ.).
;J77. Imagine a cucerniciei, editată de casa Bouasse-Lebel
(1860-1870), cu prilejul unei „primiri" de Copii ai
Măriei. Cultul Fecioarei - Imaculata Concepţiune devine
o dogmă în 1854 - atinge atunci apogeul. (Col. part.).
|[78. îngerul păzitor, acest paznic al trupului tinerelor fete,
de-abia reuşeşte să lupte împotriva întunecatei frumuseţi
a tânărului curtezan. Romantismul exaltă virginitatea,
acest obstacol care exacerbează pasiunea. (Achille
Deveria, Tânără sfătuită de îngerul ei păzitor, 1830. Paris,
Bibi. Artelor decorative).
IJ79. Parodie galantă a confesiunii: tânăra, îmbrăcată în alb,
ascultă mărturisirile îndrăgostitului cu aer de preot, în
acest ciudat adăpost balnear. (Vicente Palmaroli,
Confesiunea, Madrid, Muzeul Prado).
180. O femeie care îşi ucide soţul într-o frumoasă casă
burgheză este un eveniment rar; în orice caz, ea uzează
mai degrabă de otravă decât de pumnal, o armă virilă.
Aceste ingrediente paradoxale dau savoare faptului
divers, care nu lipseşte din suplimentele ilustrate ale ma-
rilor ziare, făcând deliciul cititorilor. Faptul divers pune în
scenă dramele vieţii private. (Drama de Ia Ville-d'Avray.
Micul parizian, 17 septembrie 1890. Paris, Muzeul
Artelor şi Tradiţiilor Populare). II. Pedepsele corporale
aplicate copiilor variază în funcţie de ţară, sisteme de
educaţie şi de relaţiile individului cu trupul. în Germania,
persistă încă multă duritate atât în familie, cât şi în şcoli.
„Exista multă brutalitate sadică nu numai între copii, ci şi
între învăţători", scrie Klaus Mann la începutul veacului al
XX-lea. „Bătaia cu băţul era considerată pe atunci un
principiu pedagogic sănătos, ba chiar indispensabil" (Le
Tournant - Cotitura, 1942, trad. fr. 1984). (Copilul martir,
1877, Paris, Bibi. Naţ.). \2. Camille Claudel, Adele Hugo:
două celebre „zăvorâte în casă" a căror istorie, recent
dezvăluită, stă mărturie pen-

11
 tru destinul multor femei. (Paris, Bibi. Margue-rite-
Durand, Paris, Muzeul Victor Hugo). 183. Divorţul, nu
întotdeauna tragic, poate fi un mod amabil şi amiabil de a
reglementa adulterul. Umorul optimist al lui Robida
ilustrează o singulară evoluţie a moravurilor, care atrage după
sine decadenţa căsătoriei tradiţionale, indisolubile. La
Caricature era unul dintre cele mai bune ziare satirice de la
începuturile celei de a Treia Republici. {La Caricature, 4
octombrie 1884, Paris, Bibi. Artelor decorative).
184. La 14 iulie 1881, în faţa Bastiliei, grupul „Drepturile
femeii" şi ziarul La Citoyenne (primul număr 13 februarie
1881), fondate de Hubertine Auclert, au organizat o
manifestaţie pentru egalitatea politică şi civilă a femeilor,
mereu zăvorâte de puterea bărbaţilor. (Paris, Bibi.
Marguerite-Durand).
185. „Dreptul politic este pentru femeie cheia de boltă care îi va
aduce toate celelalte drepturi", scria în 1887 Hubertine
Auclert (1848-1914), cea mai cunoscută şi mai activă
dintre femeile care luptau pentru dreptul de vot al
femeilor franceze. „Hubertine Auclert este considerata ca fiind
atinsă de nebunie şi isterie, boală care o face să-i privească
pe bărbaţi ca egali cu ea şi să caute să intre în relaţie cu ei",
spune un raport al poliţiei. (Paris, Bibi. Marguerite
Durând).
186, Pragul casei şi pragul vieţii. Două singurătăţi la extremităţile
scării cronologice omeneşti: copilăria şi bătrâneţea. (Jean-Leon
Gerome, Pragul casei, împreună cu tatăl şi fiul artistului,
Rouen, Musee des Beaux-Arts). 187. La uşa celulei, vizeta - sau
„spionul" - îi dă gardianului posibilitatea să vadă fără să fie
văzut. Legea din 1875 a generalizat principiul sistemului
celular. La întemniţare individuală, supraveghere individuală.
Singurătatea ca penitenţă şi remediu. (Salonul din 1905). 188.
Operă a arhitecţilor Gilbert şi Lecointe, închisoarea Mazas,
inaugurată în 1850 la Paris, aplică principiul întemniţării
individuale. Cu prilejul exerciţiilor colective, religioase sau şcolare,
uşile de 1^ celule erau folosite pentru a-i despărţi pe deţinuţi.
închisoare" aspră, cu o rată înaltă a sinuciderilor, Mazas era
renumită pentru îndemânarea cu care prizonierii puteau comunica
între ei. (L'fflustration, 1881). 189. Studentul real, lipsit de griji,
cinic şi hoinar? Clişeu în care intră şi o mare parte de
adevăr. Italia? , . » e decepţionează de multe ori; nu este
chiar atât de fr u" moaşă cum se spune" (Flaubert, Dictionnaire
des idees

312
 regues). Paul Gavarni, Viaţa de bărbat tânăr, Paris, Bibi.
Naţ.).
I. Studentul ideal? După moda gotică, el este acel escholier
din Evul Mediu, imaginat de Laurens, pictor istoric.
(Jean-Paul Laurens, Şcolarul, Salonul din 1909).
1. Scenă din viaţa unui tânăr. El răsfoieşte o carte; ea coase
în tăcere; amândoi îşi sorb „cafeluţa" într-o „cochetă"
odaie de „micuţă croitorească": un menaj care nu va dura
prea mult. (Francisco Oller, Studentul, Paris, Luvru).
:. Femei uşoare, companie agreabilă pentru o seară plină de
nebunii alături de tineri celibatari; scena se desfăşoară
probabil într-un apartament închiriat sau într-un salon
galant. (Petrecere de burlaci, Paris, Bibi. Naţ.).
j Grizeta este „virtuoasă, cinstită, curată, îngrijită, sinceră,
veselă": cel puţin aşa spune Musset. Cea din gravură
rezistă amabilităţilor acestui domn mult prea grăbit. (Paris,
Bibi. Naţ.). (94. Scenes de la vie boheme - Scene din viaţa
de boemă (1851: cafeneaua Momus, unde cei patru
muşchetari, eroii lui Murger, se întâlnesc cu prietenele lor.
Legenda unei sociabilităţi adevărate. (L'IUustration, 1852).
'5. Bărbatul din imagine posedă întreaga panoplie a unui
dandy, dar acest erou din La Fille aux yeux d 'or - Fata cu
ochi de aur este oare cu adevărat un dandy? „Un bărbat
devine bogat, dar se naşte elegant", spune Balzac, aristocrat
în suflet. (Henri Gerveux, ilustraţie pentru La Fille aux
yeux d'orde Balzac, 1898, Paris, Bibi. Naţ.). (96.
Dandysmul înseamnă modă, eleganţă, lene petrecută între
călărie şi canapea, dar - totodată - şi plăcerea prieteniilor
masculine. Bărbaţii între ei. (Henri Gervex, ilustraţie pentru
La Fille aux yeux d'or, de Balzac, 1898, Paris. Bibi. Naţ.).
'. Bătrânele între ele. La ţară, lectura ziarului făcută de cea
mai instruită alungă singurătatea văduvelor. (Henri-Geor-ges
Breard, Ziarul, Salonul din 1914). Intr-un salon plăcut, ora
ceaiului pentru două domnişoare bătrâne foarte british.
(Richard Miller, Bătrânele domnişoare, Salonul din
1904). J99- Figuri ale singurătăţii feminine. Melancolie a femeii
tinere
>. după o chinuitoare noapte solitară (Edmond de
Grimberghe, Melancolie, Salonul din 1895) şi (ii. 200) în
aşteptarea celui care poate va veni. Femei, prizoniere ale
lumii domestice, închise în casă pândesc pe fereastră
lumea de afară. (Charles Vasnier, Aşteptarea, Salonul din
1910).

313
T-
N„
"'
'S74
'
209.

314
 de
nn f d igren
tatemafi VP° nvi« roiului său Ia "e)
Londra T V",PriVate-" mul « - de
P
burgheze ( $1"** lk
«eb
Leningrad I

Ta
 ,
inson

Colli
 CUPR/NS

Introducere de Michelle Perrot

1. RIDICAREA CORTINEI.....
ODINIOARĂ ŞI PE ALTE MELEAGURI
de MicheJJe Perrot................................................
Odinioară: Revoluţia franceză şi viaţa privată.
Pe alte meleaguri: influenţe străine şi i 12
englez............. 12
' modelul
13
REVOLUŢIA FRANCEZĂ ŞI VIAŢA PRIVATĂ
de Lynn Hunt
...............................................................................
16
Schimbarea aparenţelor.....................................
19
Schimbarea decorului cotidian 21
........................................................................... 22
Schimbarea cuvintelor 24
........................................................................... 25
Marianne, mama mea.......... 27
28
30
32
Divorţul trăit 34
36
37
SWEET HOME decathen„e Hal, 39
Carohna, regina jignită... ................................
43
SC itoare 43
convertite: Hannah MoZ " "^ " 45

48

316
Cele două sfere: bărbatul public şi femeia privată
(casnică)................................................................ 50
Menajul Cadbury................................................... 52
Segregarea sporită a sarcinilor şi spaţiilor............. 54
Cottage şi nursery.................................................. 57
„Home" - muncă şi virtute.................................... 58
Moralizarea săracilor............................................. 59
Elogiul gospodinei: Francis Place......................... 61
William Cobbett şi „Cottage Economy"................. 63
Salariul familial şi stăpâna casei........................... 65
Despre aristocraţie: o nouă „privacy"..................... 67
„Sweet Home": casa bijutierului........................... 69
. ACTORII 73
 'AMILIA TRIUMFĂTOARE de Michelle Perrot......... 76
Hegel: familia, fundamentul societăţii civile......... 77
Casa lui Kant........................................................ 78
Familia liberală...................................................... 79
Tradiţionaliştii....................................................... 81
Le Play sau „familia, principiu de stat"................. 82
Socialiştii şi familia............................................... 83

FUNCŢIILE FAMILIEI de Michelle Perrot.................. 87

Familia şi patrimoniul................................................ 87
Formele de avere................................................... 89
Muncă şi economie familială..................................... 90
Forţa economiei familiale muncitoreşti................. 92
Acumulare primitivă şi capitalism familial........... 94
Familie, sex şi sânge.................................................. 96
Pluralitatea tipurilor de familii şi vieţi private............ 98

FIGURI ŞI ROLURI de Michelle Perrot....................... 102

Figura tatălui.............................................................. 102
Codul drepturilor bărbatului................................. 102
Puterile tatălui...................................................... 105
Casa tatălui........................................................... 108
Moartea tatălui..................................................... 110
Căsătorie şi menaj...................................................... 113
A te căsători cu semenul tău................................. 115
Imposibila căsătorie............................................. 117
Dragoste şi căsătorie............................................. 118
Menajul în doi: revanşa femeilor?............................. 120
în societatea rurală............................................... 121
Stăpânele caselor burgheze................................... 122

317
 Gospodina în clasele de jos.................................. JJ 4
Părinţi şi copii........................................................... ^
Secretele procreaţiei............................................. ^o
Naşterea acasă...................................................... 13,
„Baby", bebeluşul................................................ 132
Universul asexuat al primei copilării................... j 33
Răsfăţuri şi familiarităţi....................................... J3g
Pedepsele corporale............................................. 137
Copilul ca investiţie............................................. 139
Adolescenţa, „vârstă critică"............................... 14J
Fraţi şi surori............................................................. I45
Surioarele............................................................. 147
Relaţii de rubedenie (parentelare)............................. 143
Bunicii................................................................. 14g
Verişoare şi mătuşi............................................... 150
Vecini şi servitori...................................................... 152
Vecinătăţi............................................................. 153
Animale domestice.............................................. 155
Oameni de serviciu.............................................. 156

VIAŢA DE FAMILIE de Michelle Perrot.................... 161

Corespondenţe..................................................... 161
Materie şi memorie.............................................. 163
Rituri şi stiluri de viaţă........................................ 165

RITURILE VIEŢII BURGHEZE PRIVATE

de Anne Martin-Fugier.............................................. 168
Gustul amintirii......................................................... 168
Registrele timpului care trece.................................... 170
Dimineaţa, la amiază şi seara.................................... 174
Folosirea timpului................................................ 176
Mesele de peste zi............................................... 177
Ziua...................................................................... 180
Vizite................................................................... 182
Serate................................................................... 183
Sărbătorile anuale..................................................... 188
Bradul de Crăciun................................................ 189
Ieslea creştină...................................................... '89
Exemplul german................................................. 18"
Plăcerea sărbătorilor în familie............................. 191
Revelionul şi cadourile........................................ 191
încălţări de Crăciun şi daruri................................ 193
Urări şi vizite în ziua de Anul Nou...................... '95
Pastele şi Ziua tuturor sfinţilor............................ 19°
Vara: de la vilegiatură la vacanţă............................... 1"

318
 Vilegiatura........................................................... 199
Migraţia estivală.................................................. 201
Loazirul necesar................................................... 203
Vacanţele şi familia.............................................. 205
Datele esenţiale ale unei vieţi de om......................... 206
în pragul căsătoriei.............................................. 207
întâlnirea cu partenerul......................................... 209
Logodna............................................................... 210
Contractul............................................................. 212
Trusoul................................................................. 213
Coşul.................................................................... 214
Ceremonia căsătoriei............................................ 215
Călătoria de nuntă................................................ 218
De la conjugal la familial.................................... 220
Botezul................................................................. 222
Prima împărtăşanie.............................................. 223
împărtăşanie solemnă sau privată?....................... 225
Sărbători şi aniversări........................................... 228
Bătrâneţe, moarte, doliu........................................ 229
Concluzie.................................................................. 234

DRAME ŞI CONFLICTE FAMILIALE

de Michelle Perrot.................................................... 236
Nuclee conflictuale................................................... 237
Banii..................................................................... 237
Onoarea................................................................ 240
Tarele şi sângele.................................................... 243
Nebunia................................................................ 244
Ruşinările de pe urma sexului.............................. 245
Formele de conflict................................................... 247
Violenţe................................................................ 248
Răzbunarea privată................................................ 250
Răzbunarea legală................................................. 251
Internarea în azil.................................................. 252
Separare fizică şi divorţ........................................ 254

MARGINALII: CELIBATARI ŞI SOLITARI

de Michelle Perrot.................................................... 257
Instituţii pentru celibatari...................................... 258
Celibatari: băieţi/bărbaţi....................................... 260
Viaţa boemei......................................................... 262
Dandys................................................................. 264
t Singurătatea femeilor.................................................... 266
Moartea vagabonzilor........................................... 270