Baze de date spaţiale

1. Reprezentarea datelor în GIS (Geographic Information System)

1.1 Tipuri de date spaţiale

Data spaţială este un termen utilizat pentru a descrie datele care aparţin spaţiului ocupat de
obiectele unei baze de date. In sens larg, datele spaţiale pot fi: puncte, linii, poligoane, suprafeţe,
volume (date avînd mai multe dimensiuni), numite generic, vectori.
Punctul este caracterizat prin locaţia sa, nu ocupă spaţiu şi nu are asociată o arie sau un
volum. Intr-o bază de date punctul se stochează printr-o măsură directă a lui sau printr-o măsură
indirectă (transformare). Data de tip raster este un exemplu de folosire a măsurii directe a unui punct
şi include harta de pixeli (imaginea bitmap). De exemplu, o imagine preluată din satelit realizează o
corespondenţă directă între un pixel de imagine şi suprafaţa acoperită de el pe suprafaţa terestră.
Linia se caracterizează prin existenţa a două puncte (cel de început şi cel de sfîrşit) urmînd ca
punctele intermediare să fie generate prin ecuaţia dreptei. Un obiect spaţial este descris, de obicei,
printr-o colecţie de segmente ca de exemplu cursul unui rîu sau un drum.
O dată spaţială de tip poligon se caracterizează printr-o locaţie şi un contur. Locaţia este dată
de un punct fix pentru a ancora poligonul în spaţiu (de obicei este punctul din centrul regiunii). In
spaţiul bidimensional, conturul se vizualizează ca o linie iar în spaţiul tridimensional ca o suprafaţă.
Data de tip regiune stocată într-o bază de date este o aproximare geometrică a unui obiect spaţial (de
exemplu, judeţele unei ţări, lacurile etc).
Coordonatele unui punct se precizează printr-o pereche de valori (x,y) sau prin tripleta
(x,y,z), unde z exprimă altitudinea punctului. Coordonatele punctelor furnizează datelor spaţiale
două perspective: una geografică care depinde de sistemul de coordonate folosit şi referă poziţia şi
eventual dimensiunea elementului în spaţiul real precum şi una ecran ce ţine de afişarea datelor
spaţiale pe monitorul calculatorului.

Un sistem de coordonate este un sistem pentru referirea locaţiilor caracteristicilor spaţiale pe

suprafaţa pamântului. Deoarece sistemele informatice geografice lucrează cu date geografice,
sistemul de coordonate joacă un rol cheie într-un proiect GIS. Sunt două tipuri de sisteme de
coordonate: geografice şi proiecţii.
Un sistem de coordonate geografice este format din longitudine şi latitudine. Prin longitudine
se înțelege unghiul format între primul meridian și poziția pe glob, în timp ce prin latitudine se
înțelege unghiul format între ecuator și poziția pe glob (figura 1).

Figura 1 Latitudine - Longitudine

 Un sistem de coordonate de proiecţie este un sistem de coordonate în plan, bazat pe o
proiecţie a hărţii. Hărţile sunt reprezentate în plan dar ele reprezintă suprafeţe curbe. Transformarea
spaţiului tridimensional într-un spaţiu bidimensional se numeşte proiecţie (figura 2). De exemplu,

Suprafața pamântului
Proiecția
Harta în plan

Figura 2 Proiecția hărților

sistemul de coordonate UTM (Universal Transverse Mercator) se bazează pe proiecţia Mercator.
Un sistem de coordonate, fie geografic fie proiecţie, este definit de un set de parametri.
Parametrul de bază al unui sistem de coordonate geografic este datum-ul. Datum-ul este o
reprezentare matematică a formelor pe suprafaţa pământului. Un datum este definit printr-un sferoid
care aproximează forma pamântului şi prin poziţia relativă la centrul pamântului. Există mai multe
astfel de reprezentări. Datum-ul orizontal furnizează un cadru de referinţă pentru măsurarea locaţiilor
de pe suprafaţa pământului. Un datum local aliniază sferoidul astfel încât acesta să cuprindă cât mai
exact o anumită suprafaţă din suprafaţa pământului; punctul de origine este localizat pe suprafaţa
pământului şi nu în centrul lui. De exemplu, datumul European din 1950 şi NAD27 sunt datum-uri
locale. Spre deosebire de un datum local, un datum centrat pe întregul pământ nu are un punct iniţial
de origine; în acest caz, centrul pamântului este considerat a fi originea. Cel mai recent datum definit
şi utilizat având ca sferă de cuprindere întregul pământ este WGS84 (World Geodetic System din
1984).
Parametrii unui sistem de coordonate de tip proiecţie defineşte nu numai proiecţia ci şi sistemul de
coordonate geografic care este astfel proiectat. Spre exemplu, pentru România sistemul geografic de
coordonate este Stereo70, proiecţia stereografica, datum Pulkovo 1942, elipsoid Krasovsky 1940.

Figura 3 Vizualizarea spaţială a tabelei judeţe

Datele spaţiale sunt frecvent puse în corelaţie cu atribute convenţionale (date nonspaţiale). De
exemplu, un judeţ se descrie spaţial printr-un poligon (regiune) dar şi nonspaţial prin nume,
suprafaţă, număr de localităţi, populaţie etc. In funcție de modul de organizare a datelorși a l
realizării legăturii dintre atributele nonspațiale și cel spațial s-au definit două modele:
 Modelul de date georelațional implică stocarea datelor în formate independente care se
bazează pe divizarea atributelor în două entită ți și stocarea lor separată. Astfel, o dată spațială este
alcătuită din atributul spațial, care se stochează separat de atributele nonspațiale, legătura fiind făcută
prin intermediul unui câmp de identificare (ID), ce are rolul de combina, în mod coerent, cele două
tipuri de atribute. Legătura dintre entități se poate face bidirecțional adică fie de la cele spațiale către
cele nonspațiale sau invers, ca în figura 5.
Stocarea datelor spațiale prin modelul geobază de date presupune stocarea atât a atributelor
spațiale cât și a celor nonspațiale, împreună, într-o tabelă de atribute. Câmpul care conține atributul
spațial este de tip vector (geometric). Atributele spaţiale ca şi cele nespaţiale apar şi la nivelul
conceptual. Astfel, valoarea unui atribut spaţial este comună tuturor atributelor nespaţiale dintr-un
tuplu. Tuplurile unei tabele care conţine un atribut spaţial pot fi vizualizate atît geometric (spaţial) cît
şi în mod clasic, relaţional (tabelar).
Pentru exemplificare, să presupunem că tabela judeţe stochează judeţele României descrise
printr-un atribut spaţial de tip poligon (suprafaţă) şi prin atribute nonspaţiale: simbolul judeţului,
numele şi reşedinţa lui. In figura 3 se vizualizează tuplurile în formă geometrică în timp ce, în figura
4, aceeaşi tabelă se vizualizează tabelar.

Figura 4 Vizualizarea tabelară a relaţiei judeţe

Se poate observa că tabela a fost indexată şi după cîmpul simbol care indentifică în mod unic un
judeţ şi s-au utilizat aceleaşi simboluri de identificare ca cele folosite la înmatricularea
autovehiculelor.
O problemă importantă a sistemului care gestionează baza de date spaţială o constituie
efectuarea legăturii dintre datele spaţiale ce sunt stocate în structuri de date specifice, cu restul
datelor nespaţiale.
Două legături sunt menţionate între aceste tipuri de date care caracterizează un anumit obiect:
legături înainte şi înapoi. Acestea definesc termenul de relaţie spaţială.
Legătura înainte (figura 5a) este utilizată la accesarea informaţiilor spaţiale ale unui obiect,
pornind de la informaţiile lui nespaţiale.
Legătura înapoi (figura 5b) foloseşte la regăsirea informaţiei nespaţiale a unui obiect pornind
de la informaţia lui spaţială.
 Deoarece structurile de date spaţiale conţin toate informaţiile necesare pentru a identifica un
obiect, legătura înainte poate folosi o valoare reprezentativă a unui obiect, astfel ca el să fie selectat
în mod unic.
De exemplu, pentru regiunile care nu se suprapun, un element de legătură înainte îl poate
constitui un punct din respectiva regiune. Informaţiie nespaţiale aferente unui obiect se păstrează în
mod normal într-un tuplu al relaţiei respective. Legătura înapoi poate fi realizată prin intermediul
identificatorului tuplului respectiv.
Menţionînd aceste legături între părţile spaţiale şi nespaţiale ale unui set de obiecte, se
facilitează buna desfăşurare a procesului de interogare.
Modelul orientat obiect poate fi de asemenea utilizat ca fundament pentru bazele de date
spaţiale. Această metodologie permite o mai bună structurare a informaţiilor, prin introducerea
conceptelor de clasă şi moştenire. Încapsularea datelor şi supraîncărcarea funcţiilor facilitează
manipularea datelor şi fac ca reprezentarea fizică şi logică a datelor să fie independente, una în raport
cu cealaltă. In cazul bazelor de date spaţiale, concepte precum: clasa, moştenire, încapsulare, tip şi
metodă sunt uşor de utilizat. Diferitele tipuri spaţiale de date pot fi implementate ca nişte clase cu
posibilităţi de a fi moştenite, construind subclase.
Atribute nespaţiale Structuri de date spaţiale

Date nespaţiale pentru Regiunea 1 Regiunea 1

Date nespaţiale pentru Regiunea 2 Regiunea 2

Date nespaţiale pentru Regiunea 3

Regiunea 3 Regiunea 4
Date nespaţiale pentru Regiunea 4

Date nespaţiale pentru Regiunea 5

Regiunea 5

(a)
 Structuri de date spaţiale
Atribute nespaţiale

Date nespaţiale pentru Regiunea 1 Regiunea 1

Date nespaţiale pentru Regiunea 2 Regiunea 2

Date nespaţiale pentru Regiunea 3

Regiunea 3 Regiunea 4
Date nespaţiale pentru Regiunea 4

Date nespaţiale pentru Regiunea 5

Regiunea 5

(b)
Figura 5 Tipuri de legături: înainte (a) şi înapoi (b)

Astfel, datele spaţiale pot fi modelate la două niveluri: hartă şi geometric. O bază de date
spaţială conţine un set de hărţi, unde o hartă este o relaţie care are cel puţin un atribut spaţial.
Operaţiile cu o hartă sunt implementate ca metode ale obiectelor ce aparţin hărţii. Nivelul geometric
corespunde atributelor spaţiale care sunt reprezentate prin tipuri de date geometrice, ca de exemplu:
puncte, linii, poligoane etc.

1.2 Modelul raster

Pe lângă reprezentarea vectorială, lumea mai poate fi reprezentată şi în format raster sau
bitmap. In acest format, o regiune se reprezintă ca fiind un grid de culoare, fiecare celulă (pixel)
acoperă o anumită arie de pe suprafaţa terestră. Gridul (imaginea) este, de asemenea, localizată
geografic în spaţiu. Cu alte cuvinte o dată spaţială de tip raster conţine pe lângă harta propriu-zisă de
biţi şi informaţii de localizare în spaţiul geografic. In acest format sunt furnizate hăţile de către
salteliţi, cele obţinute prin scanare, prin fotografierea arealului studiat (ortofotoplan) etc. Pornind de
la hărţile în format raster, prin procesul de vectorizare se obţin atributele spaţiale care sunt apoi
grupate pe straturi tematice (layere). Reprezentările în format raster sunt adesea utilizate pentru a
reprezenta altitudinea unei regiuni prin folosirea unui gradient de culoare sau se pot combina cu
reprezentările spaţiale pentru a oferi mai mult realism regiunii analizate. In figura 6, se reprezintă în
ArcMap o zonă din Bucureşti printr-un raster în format tif, iar clădirile analizate sunt reprezentate
printr-un strat tematic de tip vector.
Figura 6 Descrierea unei regiuni prin vectori şi raster