Ciresarii poposira într-un luminis cu iarba matasoasa.

Acolo îsi lasara poverile, acolo prînzisera, un prînz

îmbelsugat, gatit la repezeala din alimente reci, dar pe care
foamea si iuteala celor doua gospodine îl ridicasera la
rangul de rafinament gastronomic. În apropiere se auzea
susurul unui pîrîias; termosurile se umplura repede si se
golira si mai repede, si iar se umplura, dar de asta data
pentru a se filtra si a se gusta cu picatura de catre Lucia si
Ionel, care trageau îndaratnici elasticul unei savante
dispute stiintifice. Fiecare tragea, cît putea, de capatul sau,
asa ca pîna la urma apa deveni "feruginoasa-gazoasa",
pentru a-i multumi pe amîndoi.
Încîntati de marea lor descoperire stiintifica, dar mai
încîntati de atitudinea pe care-o avusesera fata de descoperire,
o bausera cu placere nebuna, îndestulati, foarte
obositi, ciresarii se întinsera pe iarba, dupa ce, bineînteles,
desfacusera si asezasera paturile sub privirile de Argus ale
Luciei. Odihna era absolut obligatorie, ca orice lucru foarte
placut. Un ceas si jumatate nimeni n-avea voie sa se miste
de pe patura, dar nici n-avea voie sa mai ramîna p secunda
dupa semnalul ceasului desteptator... caruia Dan îi si
pusese gînd rau. Nimeni nu crîcni împotriva
regulamentului... numai Ursu parea putintel nelinistit.
Aceasta era impresia Luciei, care hotarî în sinea ei sa-l
supravegheze foarte strict. Îi era teama sa nu paraseasca pe
furis poiana. Din fericire, Ursu îsi aseza patura chiar pe
marginea Zanoagei, si astfel Lucia rasufla usurata. Ca sa
paraseasca poiana ar fi trebuit sa sara peste ceilalti, ceea
ce, fara îndoiala, ar fi atras atentia cuiva. Alta cale de
evadare nu avea, pentru ca în partea cealalta zacea,
neînduratoare prapastia.
(…) Trecusera doar cîteva minute de la semnalul de
odihna generala si obligatorie, si Lucia, hotarîndu-se sa-i
ceara un sfat lui Ursu, de fapt vrînd sa se convinga ca e la
locul lui, nu mai vazu decît patura pe buza prapastiei.
Spaima o paraliza cîteva clipe... Nu cumva?... Aceasta
ezitare îi fu fatala. Cînd se duse apoi cu Victor la locul cu
pricina pentru a privi împrejurimile si strafundurile, nu mai
zari nimic, nici urma de Ursu.
9 Pacat... Îi sopti Victor. Am fi asistat la un spectacol extraordinar...
9 Ce vrei sa spui?
9 Nu l-ai vazut niciodata pe Ursu facînd exercitii la bara
sau trapez?
9 Nu! Si-mi pare foarte rau... daca e asa cum vrei sa se
subînteleaga...
9 Eu cred ca Zanoaga asta n-a vazut de cînd e ea, nici pe
vremea maimutelor, daca au existat vreodata pe aici, o mai
grozava demonstratie de acrobatie.
Lucia era cît pe-aci ca caute dovezi sau argumente pro
sau contra existentei antropoidelor, dar îsi aminti ca abia a
început programul de odihna obligatorie, si mai ales ca e
responsabila cu îndeplinirea programului.
Victor nu exagerase deloc cînd imaginase spectacolul
acrobatic al lui Ursu. Vlajganul îsi facuse planul de evadare
în timp ce-si potrivea patura si nu cauta decît un moment
de ragaz, pe care îl provocase el, aruncînd o pietricica
undeva lînga Lucia si obligînd-o sa caute mirata prin iarba.
Nu-i trebuia mai mult. Se împinsese, încet, fara zgomot spre
buza prapastiei, îsi încîrligase vîrful piciorului drept într-un
ciot de pe margine si... disparuse în prapastie. Exact în
clipita cînd toata greutatea corpului se lasase în vîrful
agatat de ciot, prinsese cu bratul stîng trunchiul unui brad,
iar cînd piciorul drept se eliberase din ciot si corpul
începuse sa coboare încet, atîrnat în puterea de cîteva clipe
a bratului stîng, piciorul odihnit întîlnise sub talpa creanga
pe care o cauta. Ursu rasuflase usurat. Tot greul fusese
trecut. Si înca fara sa se fi dat alarma! Restul era un joc de
copil. Îsi facuse vînt si se prinsese de creanga altui brad,
sarise apoi în altul, apoi în altul, si iarasi, pîna ajunsese în
partea cealalta a Zanoagei, chiar în clipa cînd Lucia si Victor
se oprisera pe patura lui. Nici unul nu vazuse semnalul de
despartire facut de Ursu de pe marginea cealalta a
Zanoagei, pentru ca numai acolo nu se uitau. Îl cautau pe
muchia cea mare, printre brazii de pe coasta abrupta,
printre ierburile si bolovanii din vale, dar în fata lor, peste
prapastie, la vreo treizeci de metri departare, nu-si
închipuiau ca poate sa fie.
Dupa ce mai fîlfîi o data din mîna spre locul de popas,
Ursu porni în recunoastere. (…)
Drumul ales de Ursu, la început usor, ca o suprapunere
de mici platouri, un fel de trepte late si blînde, deveni, pe
masura ce cobora, un adevarat chin. Arborii, bolovanii,
suisurile si coborîsurile neasteptate, pîrîiasele, crapaturile
nenumarate, toate deveneau obstacole sîcîitoare, care nu-l
lasau nici o clipa sa rasufle în voie. Mai ca începea sa
regrete abandonarea cararuii... Oare de cînd nu mai calcase
picior de om prin acele locuri?... Întrebarea îl trezi pe Ursu.
Pîna atunci nu-l preocupase nimic altceva decît înaintarea
lui, nu cautase nimic altceva decît locuri sigure în care sa
poata pune piciorul si puncte de sprijin pentru brate. Cînd
îsi lasa privirile sa alerge în voie se minuna de frumusetea si
bogatia peisajului. Parca era o întrecere între culorile si
miresmele florilor, si sub scoarta de frunze uscate roiau tot
felul de gînganii multicolore. Fara sa stea pe gînduri, culese
cele mai frumoase si mai neobisnuite flori, si desparti de
frunzisul uscat cîteva gînganii ciudate, cum nu mai vazuse
pîna atunci. Mai ales o radasca uriasa, cu colti cît degetul si
cu un corn în mijlocul lor. Tot culegînd "podoabele" cu care
voia s-o îmbuneze pe Lucia, la întoarcere, Ursu se pomeni
deodata în fata unei cararui. Abia se deosebea printre
ierburi si bolovani. Era cararuia pe care-o parasise.
Întîlnirea neasteptata îl încalzi, îi strecura în suflet o unda
de duiosie. Parca ar fi regasit un vechi prieten. Îsi continua
drumul pe cararuie la vale, si fusese inspirat apucînd noul
drum, pentru ca întîlni la un cot o aglomerare de stînci
care-i furniza în cîteva minute o adevarata colectie de roci.
Gata! Nu-i mai era teama de Lucia! Cu bogatiile pe care le
avea în buzunare si-n mîini putea sa-si cumpere toate
libertatile... sau evadarile. Mai ramînea sa faca o ultima
recunoastere de jur împrejurul regiunii si pe urma putea sa
se întoarca la Zanoaga.
De multa vreme cauta Ursu copacul care sa-i
înlesneasca recunoasterea. Îl gasi într-un luminis, cam
departe de locul de popas. Era un fag urias care-si întrecea
toti fratînii dimprejur. Nici nu-si dadu seama cînd ajunse în
vîrful lui. Îsi roti încet ochii: nu afla în toata regiunea un loc
mai bun pentru recunoastere. Apoi începu, meticulos, atent,
încordat, fara graba, sa cerceteze punctele cardinale.
Spre nord se ridica bariera muntilor: stînci plesuve sau
împadurite, colti ca niste crenele, gheburi încordate ale
unor giganti plumburii. Undeva, la poalele unui con urias,
trebuia sa fie intrarea în pestera. "Cel mult zece kilometri",
gîndi Ursu. Retragîndu-si privirile din munti, descoperi, la
vreo doi kilometri de locul unde se afla, o scobitura ca o
corabie. Era Zanoaga. Locul de popas nu se deslusea bine
din cauza arborilor care-l acopereau ca o pavaza. La dreapta
si la stînga, padurea era atît de deasa, încît nu se putea
deosebi nimic. Numai copaci, copaci, copaci. Doar undeva
în zare, spre dreapta, cercetasul ghici, urmarind
nesiguranta reliefului, o vale adînca si deci existenta unei
ape. Îsi întipari bine directia, apoi îndrepta privirile spre
vale, spre regiunea pe care o strabatusera ciresarii. Valea se
vedea ca-n palma, pîna la al doilea pod de piatra, pe care
mai degraba îl ghici decît îl zari. Se vedea si panglica
serpuitoare a drumului, alaturi de panglica argintie a apei si
cararea care urca la Zanoaga...
Cercetasul îsi încorda subit privirile. Parca zarise un
punct pe drumul care urca la Zanoaga. Era un punct
miscator, parca înainta o gînganie. "Un calator", gîndi el,
dar nici nu-si termina gîndul ca tresari din nou. În urma
punctului miscator parca se mai zarea un punctulet, tot
miscator. Simti cum se strecoara în el o neliniste stranie. Îsi
încorda aprig privirile, fixîndu-le asupra celor doua puncte.
Mai bine de un minut nu-si dezlipi ochii de pe ele.
Poate ca a sosit timpul sa se afle ca, în privinta vederii,
Ursu era un adevarat fenomen. Profesorul de astronomie i-o
încercase într-o noapte, punîndu-l sa descopere, asa cum
fac arabii, vestita stea Alcoor, lînga Mizar, la îndoitura oistei
Carului Mare. Numai respectul fata de pedagog îl oprise pe
Ursu sa rîda: steaua se vedea foarte limpede. Cea de a doua
Încercare se facuse dupa un adevarat ritual. Trebuia sa
descopere, în Crucea Nordului, la capatul unui cadrilater
care o cuprindea si pe Deneb, cea mai frumoasa stea din
Lebada, o stea foarte mica, numita 61 — Lebada, una dintre
cele mai apropiate de sistemul solar. O deosebise si pe
aceasta, fara nici o greutate. Încercarea se sfîrsise prin
descoperirea unei alte celebritati a firmamentului,
supermobila Mira Cetti, aflata atunci între pozitia a sasea si
a saptea. Profesorul ramasese de-a dreptul uluit: întradevar,
vederea lui Ursu era cu totul iesita din comun.
Putini muritori se puteau lauda cu o astfel de vedere.
Cercetasul îsi obosi ochii pîna la lacrimi si ceea ce zari i
se paru de o mie de ori mai grav si mai important decît
faptul ca descoperise într-o singura noapte cele mai celebre
podoabe ale lumii stelare.
Gonit de descoperirea de ultima clipa, Ursu ajunse într-o