Genul liric cuprinde operele literare în care sunt exprimate direct (spre

deosebire de genul epic) gândurile, ideile și sentimentele autorului cu ajutorul

eului liric. În genul liric domină viziunea și transfigurarea artistică, autorul
apelând la tehnici aluzive si asociative, creând un univers de mare forță de
sugestie ce se adresează sensibilității cititorului. Este, din acest motiv, genul
literar al discursului subiectiv, exprimând sentimentele prin intermediul figurilor
de stil și al simbolurilor. De obicei, discursul genului liric este la persoana I,
dar este folosită și persoana a II-a. Opera lirica poate fi cultă (are autor
cunoscut sau are originalitate) sau populară (are caracter anonim, colectiv,
oral).
Lirismul este o tonalitate, un registru artistic, care pune accentul pe expresia
poetică și elevată a sentimentelor personale, a pasiunii.
Cuvântul liric iși are originea în cuvântul liră, instrument muzical cu coarde,
care este considerat atributul lui Apollo, inventatorul său legendar, dar și al
lui Orfeu, sau Erato, muzaantică a poeziei lirice și erotice reprezentată ca fiind
încoronată cu trandafiri și mirt și purtând o liră în mâna dreaptă. Poeziile se
recitau într-un cadru formal, pe monodiile ce răsunau din lira artistului erudit.
Ritmul nu constituia o speculație matematică, ci se desprindea din metrica
versului, și astfel piciorul metric al acestuia genera gruparea ritmica ce putea
fi alcătuită din 2,4,8 timp (piric, spondeu, dactil, anapest etc.)sau din 3,6,9
timpi (iamb, troheu, tribrah etc.). [1].
Adjectivul liric apare pentru prima dată în secolul al XV-lea, în legătură cu
poezia greacă antică și păstrează o relație de lungă durată cu muzica ce încă
mai există în expresia artă lirică. Atașat totodată la unele forme ale poeziei
sec. al XVI-lea, cuvântul liric va defini o expresie subiectivă ce ține mai
degrabă de sentimente particulare (individuale), în opoziție cu poezia epică
sau poezia dramatică (care a inclus tragedia ca și comedie).[2].
Lira era însemnul lui Apollo, zeul luminii, al muzicii și al poeziei la greci.
În Grecia Anticăacompaniamentul de liră atrăgea muzele ce amplificau spiritul
creativ. De abia în epoca modernă, poezia lirică a ajuns să însemne creație
literară ce exprimă sentimente sau atitudini. Treptat, lirismul s-a identificat cu
poezia, supusă unor mijloace formale cum sunt versul, stofa, ritmul sau rima.
În literatură, genul liric cuprinde operele literare în care sunt exprimate direct
(spre deosebire de genul epic) gândurile, ideile și sentimentele autorului prin
intermediul eului liric. În genul liric domină viziunea și transfigurarea artistică,
autorul apelând la tehnici aluzive si asociative, creând un univers de mare
forță de sugestie ce se adresează sensibilității cititorului. Este, din acest
motiv, genul literar al discursului subiectiv, exprimând sentimentele prin
intermediul figurilor de stil și al simbolurilor. De obicei, discursul genului liric
este la persoana întâi, dar este folosită și persoana a II-a. Opera lirica poate fi
cultă (are autor cunoscut sau are originalitate) sau populară (are caracter
anonim, colectiv, oral).
În literatura contemporană nu se mai poate vorbi de o asociere între genul liric
și poezie, existând și opere lirice în proză. Mai mult chiar, în cadrul poeziilor
se distinge un amestec al lirismului cu epicul și există o tendință de distrugere
a regulilor rigide de versificație.