USH “Spiru Haret”

Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Adminstrative

SINTEZE
lA INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢELE ECONOMICE
DISCIPLINĂ FACULTATIVĂ Sem. I, Anul I
Titular Lector univ. dr. Gheorghe Iancu

TEMA 1: INTRODUCERE ÎN ECONOMIA POLITICĂ

1.1. Nevoile umane şi resursele umane

Prin factori de producţie înţelegem totalitatea resurselor naturale şi umane care, prin
transformări succesive, servesc satisfacerii necesităţilor individului.
Nevoile umane reprezintă cerinţele indivizilor de a avea şi de a folosi bunuri materiale şi
servicii în conformitate cu necesităţile fiziologice, psihologice, sociale şi spirituale ale fiinţei
umane.
Există o piramidă a trebuinţelor realizată de psihologul Abraham Maslow, care
ierarhizează aceste nevoi umane. A. Maslow pune la baza piramidei trebuinţele fiziologice,
urmate de cele de confort social, de securitate materială şi spirituală. Pe cea mai înaltă treaptă
aşează satisfacerea spiritului uman. Toate aceste trebuinţe au o latură subiectivă, proprie fiecărui
individ, dar şi o latură obiectivă care ţine de specificul tipului de societate în care trăieşte
individul.
Caracteristicile nevoilor umane sunt: limitarea lor ca volum şi nelimitarea ca număr; sunt
complementare, concurente şi substituibile (adică unele se dezvoltă în detrimentul altora). În
orice societate umană există nevoi individuale, de grup şi generale. În funcţie de timp, nevoile pot
fi: curente, de perspectivă, permanente, periodice şi întâmplătoare.
Nevoile umane cunosc o evoluţie spaţio-temporală specifică şi satisfacerea lor în cel mai
înalt grad reprezintă scopul activităţii economice.
Resursele umane reprezintă totalitatea potenţialităţilor fizice, profesionale şi spirituale de
care dispune o personaă sau un grup de persoane. Angelica Băcescu şi Marius Băcescu vorbesc în
Dicţionarul de macroeconomie (Bucureşti, editura All, 1993, p. 106) de resurse umane naţionale,
pe care le definesc ca “totalitatea persoanelor fizice, de aceeaşi cetăţenie, care locuiesc în
interiorul sau în afara graniţelor ţării la un moment dat”.
Bunurile economice reprezintă totalitatea mărfurilor şi serviciilor care pot satisface o
anumită trebuinţă umană. Conceptul de bunuri are două subdiviziuni: bunuri libere (naturale), de
exemplu apa, aerul, lumina şi bunuri economice, care se manifestă numai în legătură cu
satisfacerea unor trebuinţe umane. În funcţie de diferite criterii de clasificare, bunurile pot fi
împărţite în: materiale (servicii); directe (de consum personal); indirecte (de consum colectiv, de
producţie, de investiţii, de transport).
Între necesităţile umane şi bunurile economice există o legătură reciprocă, în sensul că
există o intercondiţionare a unora cu celelalte şi o modificare reciprocă a acestora.
Un concept cheie pentru ştiinţa economiei îl reprezintă cel de reproducţie a activităţilor
economice (de reluare de fiecare dată, pe o scară mai largă a activităţii economice anterioare cu
scopul de a satisface un număr mai mare de trebuinţe). În reproducţia activităţii economice intră
următoarele sfere (diviziuni): producţia; repartiţia; circulaţia; consumul bunurilor economice.

1
 Producţia este acea activitate economică prin intermediul căreia se combină într-un mod
creator, original, factori de producţie, materiali şi umani în vederea obţinerii de bunuri şi servicii
economice. Producţia este de două feluri: de bunuri şi de servicii.
Repartiţia bunurilor economice reprezintă un proces de dirijare la nivel social, prin
mecanisme bine precizate, specifice fiecărui tip de societate umană, a bunurilor economice
obţinute de acea societate.
Circulaţia este un ansamblu de procese, de dirijare precisă a bunurilor şi serviciilor într-o
societate.
Consumul bunurilor reprezintă un domeniu distinct al activităţii economice - actul care
constă în folosirea efectivă a bunurilor economice, activitate care verifică utilitatea acestora şi
concordanţa lor cu nevoile şi dorinţele oamenilor.
Consumul poate fi individual sau social. Din altă perspectivă, consumul mai poate fi
intermediar (care constă în folosirea unor bunuri economice în procesul de producţie, ceea ce
duce la pierderea caracteristicilor esenţiale ale acestor bunuri şi obţinerea altora, cu alte
caracteristici) şi final (bunurile sunt folosite conform caracteristicilor pentru care au fost
produse).

1.2 - Activitatea economică şi ştiinţa economică

Economia este o ştiinţă dătătoare de soluţii şi concluzii, care-l îmbogăţesc pe cel care o
practică. Totul are legătură cu realitatea, cu viaţa de zi cu zi. Cifrele ascund în saptele lor
activitatea oamenilor. În economie cifrele arată cum evoluează o ţară sau cum trăiesc oamenii
acelei ţări.
La nivelul economiei unei ţări se pot înregistra două mari zone de desfăşurare a activităţii
economice:
1) Macroeconomia - care reprezintă evidenţierea la dimensiunea întregii ţări a tuturor
activităţilor economice desfăşurate.
2) Microeconomia - totalitatea activităţilor economice înregistrate la nivelul unei
întreprinderi sau a unei unităţi economice (firme).
Economia se desfăşoară în modalităţi specifice la nivelul celor două entităţi şi este extrem
de importantă cunoaşterea şi stăpânirea dinamicilor şi interdependenţelor de dezvoltare specifice
acestora. Conceptele care explică această dinamică sunt cele de fenomen şi proces economic.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, trăsăturile
esenţiale ale acestei activităţi, care pot fi cunoscute de oameni în mod distinct.
Procesul economic reprezintă totalitatea transformărilor cantitative, structurale şi
calitative ale unei activităţi economice şi care pot fi cunoscute în timp şi spaţiu.
O legătură esenţială între activitatea economică şi ştiinţa economică este ilustrată de
premiile Nobel, pentru ştiinţe economice atribuite de 35 ani de zile. Premiul Nobel pentru ştiinţe
economice din 1998, a fost atribuit de către Academia Regală de Stiinţe a Suediei, indianului
Amartya Sen, pentru "contribuţii esenţiale în cercetarea chestiunilor fundamentale ale bunăstării
economice şi analiza dezvoltării".
Amartya Sen s-a născut în Bengal (India) în 1933, iar în 1981 a scris studiul "Sărăcie şi
foamete", prin care a stabilit că o înţelegere a apariţiei foametei presupune analiza impactului
factorilor socio-economici asupra diferitelor grupuri sociale şi asupra posibilităţii de a acţiona a
fiecărui individ. Fost profesor la Universitatea Harvard (SUA), iar în prezent la Trinity College
din Cambridge (Anglia), A. Sen are lucrări în domeniul teoriei alegerii sociale, studii despre
bunăstare, foamete, sărăcie. “Analizând informaţiile privind bunăstarea diferită a indivizilor în
condiţiile deciziei colective, el a dezvoltat fundamentele teoretice pentru compararea diferitelor
distribuţii ale bunăstării societăţii şi a definit cu mai multă acurateţe indicii de sărăcie” se spunea
în comunicatul Academiei Regale de Stiinţe a Suediei. Studiind catastrofele sociale din India,

2
Bangladesh, Etiopia şi Africa Sahariană, A. Sen a arătat că puţinătatea hranei nu este o suficientă
explicaţie pentru foamete. Economist de marcă şi, în acelaşi timp un profund umanist, laureatul
Nobel a "aprofundat cunoaşterea condiţiilor necesare pentru integrarea valorilor individuale în
sânul unei decizii colective, astfel încât luarea deciziilor colective să fie compatibilă cu dreptul
indivizilor". A. Sen este al patrulea indian care primeşte Premiul Nobel, după Rabindranath
Tagore (literatură, 1913), Chandrashekhar Venkata Raman (fizică, 1930) şi Maica Tereza
(Premiul Nobel pentru pace, 1979). A fost pentru prima oară când s-a decernat Premiul Nobel
pentru ştiinţe economice unui economist din Asia.

1.3 - Economia de piaţă contemporană

Reprezintă soluţia pentru dezvoltarea activităţii economice în raport cu mecanismele
pieţei libere (oferta şi cererea oscilează cvasi liber), în condiţiile în care se acceptă, de către
majoritatea statelor planetei, o intervenţie limitată, o diirijare a problemelor economice de către
stat. Ţelul urmărit: producerea unor mărfuri şi servicii, care să satisfacă în cel mai înalt grad
necesităţile consumatorilor respectivi.

TEMA 2: EVOLUŢIA ISTORICĂ A ŞTIINŢEI ECONOMICE

2.1. Termenul de economie politică

Prima menţiune a termenului de economie politică a fost făcută în anul 1615 de către
francezul Anthony de Monthcretien în lucrarea sa, intitulată “Tratat de economie politică”.
Acesta fost un gânditor de esenţă mercantilistă.

2.2. Mercantilismul şi fiziocratismul

Mercantilismul reprezintă un curent important al gândirii economice, a cărui paradigmă
era reprezentată de bani (paradigmă = noţiune esenţială, chintesenţă teoretică, model
reprezentativ).
Concomitent cu mercantilismul, cu gânditorii care socoteau că într-o economie contează
forţa banului, au existat şi alţi gânditori, fiziocraţii care considerau pământul ca principal element
economic, productiv. Cel mai important reprezentant al fiziocraţilor a fost medicul francez, de la
curtea regelui Ludovic al XVI-lea, François Quesnay.
Economia ca ştiinţă, îşi face simţită prezenţa începând cu secolul al XVIII-lea, prin
aceste încercări de teoretizare realizate de mercantilişti şi fiziocraţi, cei care au socotit că factorul
esenţial în dezvoltarea unei ţări îl constituie banii, respectiv pământul. Această dualitate în
gândirea economică a funcţionat pe parcursul a două secole, al XVII-lea şi al XVIII-lea, când
oameni învăţaţi ai timpului de la curtea principalelor monarhii europene, au început să sesizeze şi
să studieze unii factori în evoluţia societăţii, primordialitatea care trebuie acordată unora din
aceşti factori, atitudinea pe care statul trebuie să o aibă faţă de supuşii săi care lucrau cu toţii
pentru preamărirea suveranului.
Asupra ştiinţei economice îşi punea amprenta aşa-numita ordine divină, cea în care
credeau membrii bogaţi şi săraci ai societăţii respective.

2.3 - Liberalismul economic

Dezvoltarea economică a statelor vest europene a produs alături de cuceriririle din ştiinţă
şi transformările culturale (Renaşterea şi Reforma), o puternică efervescenţă spirituală, care avea

3
să marcheze definitiv dezvoltarea societăţii europene de-a lungul secolelor al XVII-lea şi al
XVIII-lea. Se poartă discuţii despre libertatea omului în societate, despre drepturile naturale
(divine) şi convenţionale ale omului, despre implicarea statului în dirijarea activităţii umane.
Toate aceste precepte constituie baza unui nou curent economic, a unei noi doctrine, cea a
liberalismului economic.
Liberalii sunt primii gânditori care, de pe poziţiile ştiinţei economice au început să nege
ordinea naturală existentă în societate. Sunt cei care au determinat în plus faţă de mercantilişti şi
fiziocraţi, obiectul ştiinţei economice - cercetarea cauzei avuţiei individuale şi avuţiei popoarelor.
Ei sunt primii gânditori economici care au descoperit şi aplicat metoda abstractizării în cercetările
pe care le efectuau. Dintre primii gânditori liberali, care au fost şi economişti cităm pe englezii
W. Petty şi J.Locke. Pentru W.Petty, valoarea este creată de muncă: “munca este dată de
principiul avuţiei, în timp ce pământul îi este mamă”. Lucrarea sa de referinţă este “Aritmetica
politică”, în care descrie pământul şi populaţia ca factori principali ai economiei; el este primul
care introduce principiile rentei şi salariului.
J. Locke era adept al concepţiei ordinii naturale, care trebuia să fie înlocuită însă de o
ordine economică şi socială nouă. Pentru J. Locke, societatea civilă este cea care garantează
dreptul la viaţă şi libertatea cetăţenilor, iar valoarea este un dat obiectiv, dependent de mai mulţi
factori legaţi de activitatea oamenilor în societatea civilă. În timp ce Petty era un adept al
fiziocratismului, J. Locke avea o concepţie mercantilistă, fiind socotit un reprezentant al valorii
cantitative a banilor, pe care avea să o definească puţin mai târziu, David Ricardo.
Dintre gânditorii francezi, precursori ai liberalismului economic cităm pe Richard
Cantillon şi Etienne Condillac. “Comerţ şi guvernare” - principala lucrare a lui Condillac -
încearcă să demonstreze importanţa valorii întemeiate pe schimbul cu surplusul de bunuri
(comerţ). Valoarea mărfurilor era dată de utilitatea, numărul şi raritatea acestora.
Liberalii secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea au fost cei care au descoperit şi au postulat
importanţa valorii produselor, a avuţiei economice individuale şi sociale, a influenţelor pe care le
determină munca în producerea mărfurilor.
Adam Smith (1723-1790) este unul din liberalii clasici. Cele mai importante lucrări ale
sale sunt “Teoria sentimentelor morale” şi “Avuţia naţiunilor” (1776). Pentru Smith, “munca
manuală a oricărei naţiuni constituie fondul care, dintotdeauna, o aprovizionează cu toate
bunurile necesare şi de înlesnire a traiului, pe care le consumă anual şi care constau totdeauna fie
în produsul imediat al acestei munci, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni.
Smith a avut pentru sfârşitul de secol al XVIII-lea, una dintre cele mai originale concepţii
economice, depăşind net ideile mercantiliste şi fiziocrate ale secolelor dinaintea sa. Este primul
economist liberal clasic, care vorbeşte despre productivitatea muncii mai mare în industrie
(manufacturi), decât în agricultură (munca la câmp). De aici, trage concluzia referitoare la
primordialitatea dezvoltării industriale.
Raportul dintre numărul celor care sunt întrebuinţaţi într-o muncă folositoare şi numărul
celor care nu sunt întrebuinţaţi ne dă imaginea productivităţii muncii. “Munca reprezintă măsura
reală a valorii mărfii”. A. Smith a creat noţiunile de valoare de schimb - influenţată de salariul
muncii, profitul capitalistului şi rentă a pământului. Salariul, profitul şi renta sunt cei trei factori
principali ai valorii, cei care sunt daţi de muncă, capitalul investit şi respectiv de natură.
A. Smith a formulat primul teoria capitalului şi a acumulării. El înţelege prin capital -
partea de la care se aşteaptă un venit. “Venitul brut al locuitorilor unei ţări cuprinde produsul total
anual al pământului şi muncii lor, iar venitul net, ceea ce ne rămâne după ce se scad cheltuielile
de întreţinere, mai întâi a capitalului fix, apoi a celui circulant....”. Acumularea de capital şi de
bunuri permite reluarea activităţii respective la un nivel superior. Tot Smith este autorul teoriei
diviziunii muncii între naţiuni, a comerţului între ţări şi a avantajului absolut, dat de condiţiile

4
naturale diferite de existenţă şi de aprovizionare cu materii prime, la fabricarea produsului
respectiv.
David Richardo (1772-1823) a elaborat prima sa paradigmă economică în lucrarea
“Despre principiile economiei politice şi ale impunerii” (1817): valoarea şi avuţia constituie
obiectul economiei politice. El este primul gânditor care prezintă cele trei calse ale societăţii:
proprietarul de pământ (care obţine renta); arendaşul pământului (obţine profitul); muncitorii
(ţăranii), obţin salariul pentru activitatea prestată; distribuţia rentei, a profitul şi a salariului
constituie principala problemă în economia politică. Valoarea se deosebeşte de bogăţie. Bogăţia
se acumulează şi se stochează în timp ce valoarea este un produs al muncii omului.
A doua paradigmă a lui Ricardo se referă la impozite. Cele patru maxime fundamentale
referitoare la impozite sunt: a) supuşii să contribuie la susţinerea statului în conformitate cu
posibilităţile lor; b) impozitele să fie sigure, nu arbitrale; c) impozitul să fie convenabil; d) să fie
cât mai mic posibil. D. Ricardo a mai gândit la rolul maşinismului în economie, precum şi la
teoria avantajelor relative - condiţiile sociale diferite în care se produce o marfă, precum şi partea
de muncă umană încorporată în acea marfă.
În paralel cu liberalismul economic, de-a lungul secolului al XIX-lea s-au dezvoltat şi alte
teorii economice, dintre care cele mai importante au fost: socialismul utopic, marxismul şi
protecţionismul. Reprezentanţii socialismului utopic susţineau dezvoltarea egală, accesul egal al
tuturor oamenilor la valorile create. Celebre utopii creaseră filosoful idealist antic Platon, autorul
lucrării “Republica” şi Thomaso Campanella, autorul lucrării “Cetatea soarelui”. Cei mai
cunoscuţi socialişti utopici au fost Saint Simon, Pierre Proudhomme, Charles Fourrier şi Robert
Owen. Toţi aceştia au propus, pornind de la principiile liberalismului clasic, societăţi socialiste,
egalitariste, care să asigure oamenilor libera dezvoltare a facultăţilor lor şi care să aplice
principiul de repartiţie - de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă.
Pe terenul socialismului utopic, al economiei politice engleze, propulsată de filosofia
clasică germană, a apărut doctrina marxistă, care propunea dezvoltarea societăţii pe principiile
strictei planificări a evoluţiei acesteia.
Liberalismul a fost dezvoltat apoi de Thomas Robert Malthus (1766-1834), un prelat
englez, care a scris la 1820 - “Principii de economie politică”. Malthus considera economia, drept
o ştiinţă esenţialmente practică şi aplicabilă la treburile obişnuite ale vieţii oamenilor. Pentru el
avuţia reprezintă obiectele materiale necesare, utile sau plăcute omului, avuţia naţională fiind
dată de munca productivă şi serviciile oferite de cetăţeni, iar renta reprezintă un venit justificat
pentru posesorul pământului.
Dintre adepţii protecţionismului, îl cităm pe germanul Fr. List (1779-1846), al cărui
concept principal este cel de naţionalitate, ca verigă între individ şi omenire. Criticând bagajul
teoretic acumulat până la el, List numeşte economia politică - o ştiinţă experimentală, iar
adevărata economie politică - o ştiinţă economică a naţiunii, pe care o numeşte “sistemul organic
naţional de economie politică”. Astfel, economia realizează legătura între toate forţele productive
ale naţiunii. Ea garantează nu numai posesiunea, ci şi sporirea valorilor, înlocuirea acestora,
dezvoltarea lor progresivă. Teoria forţelor productive ale naţiunii reprezintă “reacţia chimică” a
spiritualităţii germane la ideile economiei liberale vehiculate în epocă şi pune accentul pe
importanţa specificului naţional în evoluţia economică.

2.4 - Şcoala marginalistă

Sfârşitul secolului al XIX-lea lansează pe piaţa ideilor economice o doctrină nouă care
vine să completeze lupta de idei între adepţii celor menţionate până acum. Doctrina marginalistă
analizează mecanismul economic nu la nivel macro - unde conform liberalului A. Smith, “o
mână invizibilă reglează totul”, ci, la nivel micro, punând pentru prima dată în istoria doctrinelor
economice accentul pe decizia subiectivă, pe psihologia individului şi perceperea rolului pe care

5
îl are fiecare individ în producerea valorii. Elementul principal este ultima unitate din bunul
economic respectiv, care se numeşte unitate marginală şi a cărei valoare este chintesenţa care
mişcă mecanismul economic. În funcţie de adepţii teoriei marginaliste, există mai multe şcoli:

şcoala austriacă, reprezentată de Carl Menger, cel care a scris în 1871 lucrarea
“Fundamentele economiei politice”, conform căreia individul reprezintă scopul şi
obiectul activităţii economice, activitate ce depinde de nevoile umane;

şcoala marginalistă engleză: reprezentată de W.S. Jevons (1871 - “Teoria economiei
politice”), care propune introducerea “calculului hedonist” (măsurarea senzaţiilor de
satisfacţie ale consumatorului). Acesta trebuie să fie noul fundament în ştiinţa
economică. Metoda propusă este cea a observaţiei, pe baza căreia formulează legea
unicităţii dreptului de schimb;

şcoala marginalistă elveţiană, al cărei reprezentant de marcă, Leon Walras, este socotit
“primul fondator al ştiinţei economiei moderne” sau “cel mai mare economist al
tuturor timpurilor”. Lucrarea sa de referinţă este ”Teoria matematică a avuţiei”,
publicată în 1883; era prima lucrare în care un economist încerca să formalizeze, să
matematizeze ştiinţa economică, introducând o serie de axiome care explică într-un
limbaj matematic transformările din economie. El face abstracţie în modelul său
economic, de rolul statului şi propune ecuaţiile schimbului şi ale capitalizării.

şcoala marginalistă americană, reprezentată de J.B. Clark.

2.5 - Şcolile importante ale primei jumătăţi a secolului al XX-lea

Conform doctrinei keynesiste, cea mai importantă şcoală din această perioadă
reprezentată de autorul ei, John Maynard Keynes (1883-1946) - economia de piaţă dirijată
(dirijismul) explică rolul limitat al intervenţiei statului în desfăşurarea proceselor economice.
Cele mai valoroase idei elaborate în aproape trei secole de evoluţie a ştiinţei economice se
regăsesc în această doctrină. Principalele lucrări ale lui J.M. Keynes au fost: “Urmările
economice ale păcii” (1919), “Tratatul asupra banilor” (1930) şi “Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936). În ultima lucrare, preluând şi dezvoltând cele mai
valoroase teorii economice ale predecesorilor săi, marxişti şi marginalişti, formulează legile sau
înclinaţiile psihologice ale oamenilor(legea înclinaţiei marginale spre consum; legea înclinaţiei
întreprinzătorului spre eficienţa marginală a investiţiilor şi legea înclinaţiei spre valori lichide).
Aceste legi guvernează activitatea economică din orice societate.
Keynes este şi autorul celebrelor deja postulate privitoare la salariu: salariul este egal cu
produsul marginal al muncii şi utilitatea salariului depinde de cantitatea de bunuri ce poate fi
cumpărată cu acesta. Pornind de la noi concepte precum: cost-factorial (volumul de ocupare a
mâinii de lucru), venit-global (venit al întreprinzătorului), preţ-global de ofertă, Keynes
formulează o nouă teorie economică, consfinţind faptul că poate fi măsurat, evaluat şi apreciat
comportamentul economic al subiecţilor. În legătură cu consumul a lansat următoarele trei
postulate: 1) nivelul nominal al venitului real depinde de volumul ocupării mâinii de lucru; 2)
cheltuielile de consum neproductive depind de înclinaţia spre consum a individului; 3) nivelul
ocupării depinde de cererea efectivă, precum şi ecuaţia fundamentală, Y = C+I (unde: Y =
venitul; C = consumul şi I = investiţiile). Această ecuaţie reprezintă starea de echilibru a unei
economii.
Economia de piaţă dirijată ale cărei baze le-a pus Keynes explică în ce mod statul poate
să intervină în funcţionarea unei economii. Cu aceste concepte, ecuaţii şi legi, Keynes
restructurează teoria economică generală, subliniind angajarea activă a statului în economie, în
legătură cu starea şi caracteristicile sistemului economic respectiv. Dacă şcoala marginalistă
acorda un rol important economiei la nivel micro, şcoala keynesistă pune bazele teoriei macro,

6
relaţia principală analizată fiind cea dintre bunurile acumulate, capacitatea de consum, investirea
sau economisirea bunurilor respective.
În tot acest mecanism economic, rolul principal revine comportamentului uman care
sporeşte ciclic în funcţie de mecanisme psihologice sau economice, consumul sau investiţiile.
Înclinaţia marginală spre consum, diminuarea acestui consum produce un spor de investiţii,
serveşte imboldului la investiţii şi sporeşte eficienţa marginală a capitalului. În felul acesta,
economia cunoaşte o evoluţie ciclică în cadrul căreia modificarea permanentă a consumului sau
investiţiilor îi permite să folosească, cu mai puţină sau mai multă eficienţă, veniturile.

2.6 - Şcolile economice actuale

Neokeynesismul este reprezentat de trei doctrine cu bătaie lungă: teoria dinamicii
economice, sinteza neoclasică şi noua stângă de la Cambridge. Principalii reprezentanţi ai
ultimei doctrine sunt Pierro Sraffa şi Joan Robinson. Conform acestora, proprietatea este un
sistem economic determinat de modificări produse în economie, între sferele economice, de
variaţiile pe care le înregistrează factorii folosiţi. Într-o economie de piaţă totul se vinde şi se
cumpără. Bunurile produse sunt fundamentale (servesc pentru satisfacerea unor trebuinţe
generale) sau de lux (servesc pentru satisfacerea unor trebuinţe speciale). Dacă sistemul
economic produce mai multe mărfuri decât minimul necesar pentru existenţa membrilor săi,
economia respectivă este cea care realizează un surplus de produse,
care urmează să fie redistribuit între membrii respectivi. Apare o contradicţie ce cuprinde
repartizarea mărfurilor care servesc pentru satisfacerea unor trebuinţe speciale.
Noua stângă de la Cambridge a propus analiza importanţei raportului dintre muncă şi
mijloacele de producţie utilizate, subliniind importanţa subiecţilor economici: persoane fizice sau
persoane juridice. Valorile relative ale mărfurilor sunt proporţionale cu costurile lor în muncă,
adică cu cantitatea de muncă necesară, direct sau indirect, pentru a le produce.
Reprezentantul de marcă al sintezei neoclasice a fost Paul A. Samuelson, laureat al
Premiului Nobel pentru economie. Lucrarea sa de referinţă - “Economics”, a cunoscut
nenumărate ediţii succesive şi a propus între altele următoarele idei: statul trebuie să menţină la
un nivel ridicat ocuparea resurselor umane (adică să urmărească diminuarea şomajului); creşterea
economică riguroasă se întemeiază pe stabilitatea preţurilor; este necesară folosirea permanentă
de către stat a pârghiilor fiscale şi monetare; sporirea masei monetare în societate influenţează
rata dobânzii, cererea şi oferta de bani.
Principalul reprezentant al teoriei dinamicii economice, Roy Harrod, face o analiză
paralelă a staticii şi dinamicii economice, înţelegând prin dinamică o schimbare permanentă a
nivelului producţiei, fie în sensul creşterii fie în sensul micşorării. Acest sistem evită analiza
staticii economice şi propune echilibrul static sau echilibrul dinamic, adică găsirea acelei stări
caracteristice pentru evoluţia contemporană a sistemului economic de piaţă în care “diferiţi
indicatori economici rămân constanţi şi producţia în totalitatea ei îşi continuă mişcarea în cerc”.
Alte teorii economice specifice perioadei contemporane sunt:
- Teoria monetaristă, al cărei adept M. Friedman, reia pe baze moderne principiile
mercantilismului. Lucrarea sa “Economia liberă de piaţă privată” susţine că rolul cel mai
important în desfăşurarea proceselor economice îl au moneda şi manevrarea masei monetare.
- Teoria statului de drept reprezentată de Friedrich Augustus von Hayek. Doctrina
statului de drept concepe o ordine spontană sau catalactică, ce trebuie să acţioneze într-un stat.
Această ordine spontană conduce la cunoaşterea incompletă şi incertă a evenimentelor în evoluţie
din societatea respectivă. De aceea trebuie construite o serie de mecanisme juridice şi economice,
care să prevină influenţa spontană, aleatoare a factorilor economici şi sociali şi acest lucru se
poate realiza numai într-un stat de drept (un stat în care primează forţa legilor).

7
 Tema 3 - PRINCIPALII FACTORI DE PRODUCŢIE

3.1 - Fluxurile activităţii în economie

Prin factori de producţie înţelegem resursele economice disponibile, atrase şi utilizate în
activitatea economică. Resursele economice se clasifică în: resurse materiale sau nemateriale;
primare (naturale) sau secundare (derivate); reproductibile (pot fi multplicate) sau
nereproductibile (pot fi folosite o singură dată).
Totalitatea bunurilor şi resurselor de care dispune o ţară la un moment dat constituie
avuţia sa naţională. Avuţia naţională cuprinde resursele naturale, resursele umane (forţa de
muncă) bunurile materiale şi cele spirituale. Ansamblul elementelor de avuţie intrate sau care pot
fi atrase în circuitul economic al unei ţări în calitate de factori de producţie definesc potenţialul
economic al ţării respective.
Abilitatea întreprinzătorului trebuie să combine în gradul cel mai eficient natura, munca şi
capitalul cu iniţiativă de a produce bunuri, de a le comercializa şi cu capacitatea creativă a
persoanei respective. Unul dintre cei mai importanţi factori de producţie, analizat de A. Smith, îl
reprezintă munca umană, ca factor originar şi primar de producţie încorporat în fiecare marfă.
Populaţia unei ţări, aptă de muncă formează populaţia activă, iar populaţia activă a unei
ţări care prestează o activitate reprezintă populaţia ocupată.
Un factor important de producţie este pământul. Sub denumirea generică de pământ sunt
cuprinse: solul, mineralele, apa, lemnul brut. Această convenţie serveşte pentru a ierarhiza
potenţialul economic al unei ţări în funcţie de aceste resurse. Pământul poate fi considerat
principalul factor de producţie al agriculturii.
Un alt factor de producţie, deosebit de important, reproductibil este capitalul sub formă
bănească. Capitalul reprezintă o cantitate de bani sau de produse echivalate, care serveşte pentru
desfăşurarea unor activităţi economice. Principalele forme de capital sunt:
1) capitalul fix - acea parte a capitalului productiv (bunuri de lungă durată), utilizat în
procesul de producţie, a cărui valoare se consumă treptat şi care se înlocuieşte după mai mulţi ani
de utilizare. Aici intră construcţiile, echipamentele de producţie, elemente utilizate de mai multe
ori în procesul de producţie. Pământul şi capitalul îşi transferă o parte din potenţialul lor,
produselor noi rezultate.
2) capitalul circulant - acea parte a capitalului productiv, care se consumă în întregime
într-un ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit. Procesul de înlocuire a capitalului fix se
desfăşoară prin intermediul investiţiilor (totalitatea cheltuielilor efectuate pentru refacerea,
ameliorarea şi dezvoltarea factorilor de producţie), iar înlocuirea capitalului circulant se
efectuează în permanenţă, cu fiecare reluare a procesului respectiv de producţie, fiind importantă
o sporire permanentă a acestei reluări de utilizare a capitalului circulant.
Capitalul fix se uzează fizic şi trebuie înlocuit prin investiţii; el prezintă, în timp, şi o
uzură morală, dată de utilizarea repetată a aceloraşi mijloace de producţie, care trebuie înlocuite
cu mijloace noi, perfecţionate, cu performanţe mai bune. Elementul esenţial în înlocuirea
capitalului fix îl constituie progresul tehnic (suma realizărilor cunoaşterii umane în domeniul
respectiv). Elementul esenţial care direcţionează evoluţia progresului tehnic îl constituie o resursă
inepuizabilă - informaţia, intermediară între resursele naturale şi cele umane. De manevrarea
acesteia depinde întreaga evoluţie economică.
Gruparea într-o manieră caracteristică a factorilor de producţie pentru realizarea unei
anumite mărfi formează fluxurile activităţii economice. Într-un circuit economic, elementele
importante sunt reprezentate de agenţii economici şi de forma specifică de acţiune a acestora sub
formă de întreprinderi economice. Prin agent economic înţelegem o persoană sau un grup de

8
persoane fizice şi/sau juridice, care participă la circuitul economic respectiv îndeplinind un
anumit rol şi având un anumit status/statut.
Caracterizarea agenţilor economici se poate face în funcţie de tipul de activităţi pe care le
execută sau în funcţie de modalitatea de exercitare a funcţiilor lor principale. Agenţii economici
care produc bunuri materiale şi servicii destinate pieţii poartă denumirea de întreprinderi sau
firme. O categorie spceifică de agenţi economici o constituie băncile.
Totalitatea fluxurilor economice materiale, nemateriale (financiare şi
monetare) formează circuite economice, care pot fi influenţate în dezvoltarea lor de
tranzacţiile de piaţă efectuate, dar şi de activitatea umană încorporată în activităţile
economice respective. Există mai multe feluri de circuite economice:
microeconomice sau macroeconomice; reale (materiale, ale mărfurilor şi
serviciilor) sau fictive (ireale).

3.2 - Banii
Reprezintă o convenţie socială prin care stabileşte un echivalent, un mijlocitor al
schimburilor de mărfuri şi servicii. Banii au apărut din necesitatea de a înlesni procesul circulaţiei
şi schimbului de mărfuri şi servicii. Ei sunt un element indispensabil pentru procesul de producţie
economică. Principalele caracteristici ale banilor sunt după Karl Marx rmătoarele: 1 - instrumente
monetare generale, care au un caracter obiectiv; 2 - instrumente sociale, determinate de acţiunea
umană; 3 - evoluţia permanentă a economiei şi societăţii a determinat un proces de esenţializare a
folosirii banilor, de transferare a valorilor fictive, convenţionale, de dematerializare a acestora; 4
- bani universali, adică posibilitatea unor instrumente monetare de a circula liber pe mapamond,
condiţionate sistemele economice pe care le reprezintă; 5 - echivalent general al schimbului de
marfă şi servicii. Există bani de hârtie, bani de metal şi bani “fictivi” (cărţile de credit), care
oferă posibilitatea de acces electronic, permanent, la un cont în bancă.
Principalele funcţii ale banilor sunt: de măsură a valorii; mijloc de tezaurizare şi mijloc de
plată. M. Friedman nota undeva că “orice bun susceptibil de a oferi o garanţie provizorie asupra
puterii generale de cumpărare, poate face oficiul de bani” sau că “în măsura în care este vorba de
starea generală macroeconomică a cererii, numai volumul fondului bănesc contează”. În prezent,
în SUA, nouă zecimi din fondul bănesc sunt bani fictivi (titluri de credit) şi doar o zecime - bani
reali.

3.3 - Combinarea factorilor de producţie

Există entităţi tehnologice, economice şi juridice care permit această întrepătrundere a
factorilor de producţie. La nivel tehnologic acţionează firme producătoare de mărfuri sau servicii;
la nivel economic acţionează societăţi şi firme care permit producţia, circulaţia şi repartiţia
bunurilor economice respective. La nivel juridic acţionează un sistem de drept specific fiecărui
stat, care înlesneşte funcţionarea economică şi organizaţională a celor două sisteme prezentate.
Există mai multe forme de întreprinderi:
a) După accesul la patrimoniu al întreprinderii respective: 1) întreprindere individuală
(patrimoniul aparţine unei singure persoane); se mai numeşte şi privată. Când are mai mulţi
proprietari poate fi societate pe acţiuni (SA), societate cu rezervă limitată
de capital (SRL), societate în nume colectiv; 2) întreprinderi mixte (întreprinderi private -
întreprinderi publice de stat. Cele mai importante întreprinderi de stat sunt regiile publice; 3)
întreprinderile cooperatiste (patrimoniul este comun).
Factorii de producţie se pot diviza, combina sau adapta (asocia, modifica).
Complementaritatea factorilor de producţie se referă la posibiliatea înlocuirii reciproce a acestora,
iar substituirea factorilor de producţie la înlocuirea unuia cu altul diferit. Combinarea factorilor

9
de producţie trebuie să conducă la obţinerea permanentă de efecte economice utile, de profituri
din activitatea economică respectivă. Există posibilităţi diferite de a analiza fie raportul între
cantităţile de produse obţinute şi numărul de lucrători (productivitatea muncii), fie raportul dintre
volumul producţiei obţinute şi schimbările permanente ale factorilor utilizaţi (randamentul
activităţii economice).
În orice sistem economic, eficienţa factorilor de producţie utilizaţi depinde de modalităţile
specifice de combinare a factorilor tehnici (specifici fiecărui proces de producţie), economici
(speicifici unei ţări, zone sau regiuni geografice), organizatorici (specifici tuturor proceselor
economice) şi juridici (specifici fiecărei naţiuni sau comunităţii umane în ansamblu).

Tema 4 - PIAŢA, CEREREA ŞI OFERTA

Piaţa este conceptul cheie, esenţial, al economiei de piaţă, locul de întâlnire dintre oferta
de bunuri economice şi cererea existentă din partea consumatorilor. În sens practic, piaţa este
locul în care se tranzacţionează vânzarea/cumpărarea bunului economic. În sens abstract, piaţa
este un sumum de informaţii despre cum se vinde/cumpără un bun economic.
Există mai multe tipuri de piaţă: de mărfuri, de capital, de valori etc.

4.1. Legea cererii şi legea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun, care se intenţionează a fi vândut
pe piaţă la un anumit preţ într-o perioadă determinată de timp.
Oferta poate fi:
a) în funcţie de natura bunului: 1) independentă (autobuze, camioane); 2) complementară
(de bunuri sau servicii care concură la realizarea celor independente); 3) mixtă (când unele bunuri
oferite satisfac o anumită cerere, de exemplu, băuturi alcoolice).
În orice economie acţionează legea generală a ofertei, care analizează trăsăturile
caracteristice ale relaţiei existente între cantitatea oferită spre consum şi preţul unitar mediu. În
general oferta de mărfuri este determinată de costurile de producţie, de preţul materiilor prime
sau subansamblurilor necesare în realizarea unui produs (de preţul altor bunuri), de numărul
firmelor care produc marfa, de impozitele prelevate de stat şi evoluţia economiei respective.
Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un produs sau serviciu, solicitată şi cumpărată de
un consumator într-o perioadă de timp şi la un preţ unitar dat.
În economie şi societate acţionează în permanenţă legea generală a cererii, care surprinde
raportul de interdependenţă existent între modificările de preţ şi modificările de cantitate pentru o
marfă sau un serviciu. Acţiunea ei este similară şi paralelă cu cea a legii generale a ofertei, care
poate fi considerată pentru acelaşi produs atunci când el este oferit pe piaţă şi nu solicitat.
În economia de piaţă, mecanismele de funcţionare ale cererii şi ofertei sunt paralele şi se
substituie reciproc, dar trebuie pus accentul pe funcţionarea, cât mai aproape de solicitările reale
,a mecanismului de funcţionare a cererii.

4.2. Elasticitatea cererii şi a ofertei

Se poate vorbi şi despre o elasticitate a cererii, care reprezintă modificările cererii în
funcţie de modificarea preţului sau a altor factori care influenţează cererea produsului sau
serviciului respectiv.
Deosebim trei tipuri de cereri: a) cerere elastică, atunci când E c 〉1 (supraunitară); b) cerere
cu elasticitate unitară E c = 1; c) cerere inelastică E c 〈1 (subunitară).
Factorii care determină elasticitatea cererii sunt: 1) ponderea venitului cheltuit pentru
achiziţionarea unui anumit bun sau serviciu; 2) gradul de substituire (înlocuire) a bunurilor

10
economice (mărfuri sau servicii); 3) necesităţile de consum al bunurilor respective; 4)
modificările permanente în sensul diminuării preţului bunului.
În funcţie de aceşti factori se înregistrează o elasticitate a ofertei, care exprimă gradul de
modificare a ofertei de mărfuri în funcţie de schimbarea preţului factorilor menţionaţi.
Deosebim trei tipuri de oferte: a) ofertă elastică, artunci când E 0 > 1 (supraunitară); b)
ofertă cu elasticitate unitară, dacă E 0 = 1 ; c) ofertă inelastică, dacă E 0 < 1 (subunitară).
Condiţiile ce infleunţează elasticitatea ofertei pe piaţă sunt date de echilibrul pieţii
respective, de corelaţiile strânse şi interdependente care se realizează între cost de producţie,
posibilităţi de depozitare, costul depozitării şi influenţele pe care le are cererea potenţială asupra
ofertei.

4.3. Echilibrul pieţei

Într-o economie de piaţă perfectă, echilibrul tuturor forţelor pieţii, dintre cerere şi ofertă
este cel care influenţează hotărâtor evoluţia economiei şi societăţii. În realitate există însă
concurenţă, o competiţie între firmele şi indivizii care participă la activităţi de piaţă.
Concurenţa reprezintă o confruntare specifică între firme, atunci când în cadrul
mecanismului economic existent se încearcă funcţionarea pe principiul profitului a firmelor
respective. Există două tipuri de concurenţă, loială şi neloială. Motorul care dirijează funcţionarea
economiei de piaţă este concurenţa. Pe piaţă interacţionează cererea şi oferta care conduc la
fixarea unui preţ numit preţ de echilibru, care reprezintă preţul optim la care se poate produce şi
apoi vinde o marfă/serviciu. Ofertanţii tind întotdeauna să mărească acest preţ de echilibru în timp
ce solicitanţii doresc reducerea lui.
Există preţuri de monopol pe piaţă (preţuri fixate de producătorii unici ai
mărfii/serviciului în condiţiile avantajoase pentru acesta. Tendinţa acestora este aceea de a se
diminua preţurile de monopol în condiţiile concurenţei imperfecte. De asemenea trebuie ţinut
cont de situaţiile conjuncturale care pot influenţa hotărâtor evoluţia unui preţ pe piaţă.

TEMA 5 – COSTUL DE PRODUCŢIE

5.1. Conţinutul costului. Preţul. Delimitări conceptuale

Costul reprezintă totalitatea sumelor de bani cheltuite fie pentru achiziţionarea sau
producerea bunurilor economice, fie pentru executarea unor lucrări sau prestări de servicii. Cu cât
costurile sunt mai reduse, păstrându-se calitatea bunurilor, cu atât beneficiile întreprinzătorilor
sunt mai mari şi invers.
Preţul reprezintă expresia bănească a valorii unei mărfi sau a unui serviciu. Preţul
reprezintă o relaţie biunivocă între oferta şi cererea de mărfuri, relaţie strict determinată într-o
economie de piaţă de fiecare element specific al ofertei şi respectiv al cererii; condiţionarea
reciprocă de către cerere şi ofertă a valorii şi respectiv a valorii de schimb a unei mărfi/serviciu
este o relaţie esenţială care determină vânzarea şi consumul acelei mărfi/serviciu pe piaţă.
Orice marfă/serviciu are o valoare de întrebuinţare, dată de utilitatea acelei mărfi sau
serviciu sau dată de raritatea sa pe piaţă şi o valoare de schimb, dată de preţul de vânzare al acelei
mărfi/serviciu.
Preţul reprezintă rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi
ofertei de mărfuri. Oferta influenţează preţul prin următoarele elemente: costul de producţie
(consumul de factori necesari producerii bunului oferit); totalitatea factorilor anteriori producţiei
care sunt legaţi de depozitare, transport, vânzare.

11
 Variaţiile preţului mărfurilor/serviciilor în funcţie de evoluţia factorilor economici care
determină cererea şi oferta produsului respectiv conduc la formarea unui mecanism care
stimulează producerea de mărfuri/servicii cerute pe piaţă, care să aibă utilităţile optime pentru
care au fost realizate şi să satisfacă necesităţile consumatorilor respectivi.
Tipuri de preţuri:
a) după natura şi obiectul pieţii: 1) preţuri ale bunurilor materiale şi servicii; 2) preţuri ale
factorilor de producţie; 3) preţuri (cursuri) ale hârtiilor de valoare;
b) după natura obiectului schimbului: 1) preţuri de producţie; 2) preţuri cu ridicata; 3)
preţuri cu amănuntul;
c) după mecanismul de formare: 1) preţuri libere; 2) preţuri dirijate;
d) după sectorul economic: 1) preţuri industriale; 2) preţuri agricole; 3) tarife pentru
servicii;
e) după specificul formării lor: 1) preţuri de listă (catalog); 2) preţuri de licitaţie; 3)
preţuri de tranzacţie; 4) preţuri de piaţă.
Principalele două funcţii ale preţului sunt: 1) recuperarea costului şi distribuirea venitului;
2) stimularea agenţilor economici (producători, depozitanţi, transportatori, vânzători,
consumatori).
Statul trebuie să intervină prin politici dirijare a mecanismului de formare a preţului.
Scopul principal al acestei intervenţii este acela de apărare a consumatorului, dar şi de apărare a
interesului naţional.
Există situaţii pe piaţa internaţională în care un produs poate să se vândă sub preţul său de
fabricaţie. În acest caz preţul se numeşte preţ de dumping. Vânzarea mărfurilor/serviciilor la preţ
de dumping stimulează producerea acestora, impulsionând negativ preţurile locale.
Preţul global al unui produs cuprinde: preţul de producţie; preţul de depozitare; preţul de
transport; preţul de vânzare.

5.2. Mărimea şi tipologia costului

Costul de producţie cuprinde valoarea tuturor mijloacelor de producţie umane şi materiale
consumate pentru producerea unui bun economic şi valoarea nou creată sau adăugată.
Numim generic cost de oportunitate (cost al şansei sacrificate), acel cost teoretic care
însumează resursele materiale şi nemateriale necesare pentru fabricarea unui produs. Deşi este
uneori neglijată importanţa resurselor nemateriale (informaţii şi instruire), în realitate acest cost al
adaptării permanente a utilajelor şi resurselor umane la tot ce este nou şi de valoare în domeniul
respectiv este de puţine ori considerat, apreciat la adevărata sa dimensiune.
În afara tipurilor de cost şi preţ enunţate mai sus, în limbajul economic se utilizează şi alte
concepte:
- cost global (preţ global) - ansamblu al costurilor tuturor factorilor de producţie utilizaţi
pentru producerea unei mărfi/serviciu. În acest cost global intră: costul fix (însumează cheltuielile
cu chirii, amortizări, asigurări, dobânzi, întreţinere a capitalului fix) şi costul variabil (suma
cheltuielilor cu materii prime şi materiale, combustibili şi energie, precum şi resursele umane
consumate).
Există: costuri totale (care cuprind costurile fixe şi variabile) şi costuri marginale
(reprezintă costurile necesare pentru obţinerea unei singure unităţi din bunul respectiv); costuri
medii şi costuri unice.
Cea mai importantă problemă economică de-a lungul timpului, paradigma fiecărei
economii şi a fiecărui producător izolat a fost minimalizarea costurilor de producţie şi
maximizarea profitului respectiv. Minimalizarea costului reprezintă reducerea permanentă a
cheltuielilor pe unitatea de produs. Această minimizare a costului de producţie reprezintă
activitatea cea mai importantă pe care trebuie să o aibă în vedere producătorul respectiv, deoarece

12
prin intermediul ei creşte profitul şi îl poate influenţa pe cumpărător să achiziţioneze într-un mod
preferenţial produsul respectiv. Putem vorbi în economie de un optim către care tinde orice
producător (minimizarea costurilor de producţie, maximizarea profitului şi a producţiei) de un
optim al consumatorului (achiziţionarea preferenţială a acestor produse mai ieftine şi care îi
satisfac trebuinţele într-un grad sporit).

5.3. Calitatea vieţii

Calitatea vieţii reprezintă un indice agregat care reflectă nivelul de viaţă al unui popor în
strânsă legătură cu oferta şi cererea de bunuri pe piaţa respectivă. În ţara noastră există un
Institut de Cercetare a Calităţii Vieţii, unic în lume.

Tema 6 - PIAŢA MONETARĂ ŞI PIAŢA CAPITALULUI

6.1. Definirea conceptelor

Piaţa monetară - reprezintă totalitatea activităţilor de cerere şi ofertă de bani, realizate
într-un timp dat. Piaţa monetară are ca principale instituţii care vehiculează banii - băncile.
Primele bănci au apărut în sec. al XVII-lea. Mai multe bănci formează sistemul bancar.
Principala funcţie a băncilor este aceea de a acorda împrumuturi altor agenţi economici
care întrunesc condiţiile de bonitate financiară (capacitatea economică a unei persoane fizice sau
juridice de a restitui la scadenţă - termenul fixat, împrumuturile acordate împreună cu dobânzile
aferente). Alte funcţii ale băncilor sunt următoarele: a) de a primi spre păstrare economiile
populaţiei şi ale unor agenţi economici; b) de a coordona plăţile şi încasările efectuate în sfera lor
de activitate sau în zona geografică; c) de a intermedia o serie de activităţi financiare; d) de a
dirija creditele efectuate într-o perioadă de timp bine determinată.
Băncile selecţionează toate proiectele pe care urmează să le susţină prin credite, pe baza
unui plan de afaceri foarte bine întocmit de clientul respectiv şi pe baza unor garanţii materiale pe
care acesta le oferă. Băncile pot şi trebuie să îndeplinească un rol strategic într-o economie de
piaţă.
Pentru acordarea drepturilor de folosire a unor credite sau a unor sume de bani
împrumutate, băncile solicită şi încasează un comision numit dobândă. De asemenea, băncile
oferă dobândă clienţilor care îşi deschid depozite de păstrare a banilor la instituţia respectivă.
Diferenţa dintre dobânda încasată de bancă şi cea plătită constituie profitul bancar brut. Din
acesta se extrag cheltuielile de administraţie şi întreţinere a băncii, precum şi impozitele legale.
De aici rezultă profitul net al băncii.
Există mai multe tipuri de bănci:
Bănci de emisiune (bănci centrale) - care deţin o poziţie specială, în cadrul sistemului
bancar respectiv. Principalele atribuţii ale unei bănci de emisiune sunt: 1- emiterea monedei
statului sau zonei respective; 2 - crearea şi gestionarea maselor monetare; 3 - supravegherea
societăţilor bancare şi a altor instituţii de credit pentru operaţiunile efectuate de acestea; 4.
conlucrarea cu trezoreria sau cu instituţia care asigură fabricarea şi lansarea pe piaţă a banilor.
Funcţia principală a unei bănci de emisiune este aceea de a pune în circulaţie bancnotele
şi monedele valabile pentru statul sau zona respectivă. Pentru activitatea desfăşurată de banca
centrală, aceasta percepe o dobândă numită rată de referinţă.
Băncile comerciale - reprezintă un tip specializat de agent economic care împrumută bani
de la banca de emisiune sau de la o serie de clienţi (persoane fizice sau juridice) şi efectuează
diferite operaţiuni cu aceşti bani. În funcţie de aceste operaţiuni băncile comerciale sunt: a) bănci
de depozit propriu-zise, care primesc depuneri la vedere sau pe termen şi acordă credite pe
termen scurt; b) bănci de afaceri, care dispun de capitaluri proprii şi care emit obligaţiuni sau
acţiuni şi acordă credite pe termen lung (5 -10 ani); c) bănci ipotecare, care îşi procură mijloacele

13
necesare prin emisiuni de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare, ce echivalează anumite bunuri în
valoarea lor monetară.
În paralel cu băncile funcţionează şi următoarele forme instituţionalizate de intermedieri
monetare: cooperativele de credit, casele de pensii şi societăţile de asigurări.
Moneda constituie instrumentul principal cu care operează bancile. Alături de limba
naţională, drapel, cultura, tradiţiile unei ţări, moneda reprezintă un simbol definitoriu al unui stat.
Principalele atribuţii ale monedei naţionale sunt: a) acceptabilitatea; b) durabilitatea; c)
divizibilitatea; d) uniformitatea; e) stabilitatea valorii; f) posibilitatea redusă de falsificare.
Totalitatea monedelor unei ţări formează masa monetară a statului respectiv. Privită ca
stoc, masa monetară constă din totalitatea maselor băneşti vehiculate la un moment dat. Ca flux,
masa monetară reprezintă masa medie de bani care circulă într-o perioadă de timp dat. Masa
monetară este constituită din mai multe agregate monetare: M1 - moneda propriu-zisă (numerar în
circulaţie, conturi bancare operabile, depozite la vedere); M2 - care înseamnă semimoneda
(depuneri la vedere neoperabile, depuneri la casele de economii şi depozite pe termen, de regulă,
în valută); M3 - este alcătuită din bonuri de tezaur şi certificate de subscriere, garantate de stat şi
din depuneri de valoare mare pe termen lung; M4 - alcătuită din alte titluri de valoare, emise de
agenţii nonbancari.
Politica monetară a unui stat se desfăşoară în cadrul operaţiunilor monetare sau cu titluri
de valoare, corespunzătoare celor patru agregate. În realitate, doar agregatul M1 are un echivalent
material în mărfuri sau servicii produse, în timp ce agregatele M2, M3 şi M4 constituie convenţii,
înţelegeri, echivalări - de multe ori artificiale - ale unor potenţiale valori materiale. Pe piaţa
monetară se pot efectua numeroase operaţiuni reale sau fictive, prin intermediul cărora se
tranzacţionează schimburi de monedă având ca echivalent bunuri economice sau schimburi de
titluri de valoare, de regulă, garantate de stat, care de multe ori nu au echivalent real în economia
acelei ţări. Pe piaţa monetară se efectuează tranzacţii de monedă, care înseamnă cereri şi oferte
nominalizate în moneda respectivă, efectuate în numerar sau în bani fictivi (titluri de valoare).
Piaţa monetară reprezintă acea parte a pieţei unui stat care reflectă sănătatea, capacitatea
de plată a economiei şi puterii statului respectiv. De regulă, cererea şi oferta de monedă se
reglează prin intermediul băncilor, cu ajutorul proceselor din economia reală, precum şi al
convenţiilor şi înţelegerilor tranzacţionate între băncile din interiorul sau exteriorul statului
respectiv. Este foarte dificil de a dirija prin intermediul pieţei monetare, economia unei ţări şi
după o perioadă de timp tranzacţiile fictive conduc la apariţia unor inegalităţi şi ilegalităţi.
Teoreticienii pieţei monetare se se împart în două mari categorii: a) cei care susţin
obligativitatea acoperirii în produse şi servicii a agregatului M1; b) cei care susţin efectuarea unor
tranzacţii între agregate, prin operarea cu bani fictivi şi producerea, pe această cale a dezvoltării.
Mecanismele monetare de echilibru al schimburilor echivalente între agregatele respective pot fi
dirijate până la un anumit punct prin instrumente de politică monetară. Niciodată în practică nu se
pot efectua la nesfârşit operaţiuni monetare şi financiare fără echivalentul material în valori de
întrebuinţare propriu-zise (mărfuri, servicii) al banilor respectivi.
Piaţa capitalului sau piaţa financiară reprezintă operaţiunile efectuate cu active
financiare, adică cu bunuri de capital fix sau active fizice (echipamente, clădiri) şi cu active
valorice (depozite monetare sau semimonetare). Principala operaţiune financiară este cea de
creditare, adică de transmitere a unor bunuri (fizice sau valorice) pe un timp limitat, fixat dinainte
şi numit scadenţă, contra unei sume de bani - numită dobândă - de la un creditor către un debitor.
Piaţa capitalului este o subdiviziune a pieţei economice a unui stat pe care, de regulă, se
tranzacţionează (se schimbă) titluri de valoare. Principalele titluri sunt: obligaţiunea (titlu de
credit pe termen lung) şi acţiunea (un titlu de proprietate). Ambele titluri de credit dau anumite
drepturi deţinătorilor lor în funcţie de capacitatea economică a emitentului pe piaţă sau de
solvabilitatea lui. Piaţa capitalului are două mari subdiviziuni: 1 - piaţa primară, pe care se vând

14
şi se cumpără hârtii de valoare pe termen lung, emise recent de creditorul respectiv; 2 - piaţa
secundară, pe care se negociază hârtii de valoare emise anterior de creditorul respectiv.
La nivelul fiecărui stat cu economie de piaţă funcţională există instituţii speciale ale pieţei
capitalului, precum bursele de mărfuri şi bursele de valori. Pentru o companie, înscrierea la bursa
de valori reprezintă principalul element care consfinţeşte activitatea economică a companiei
respective.
Principalele burse de valori ale lumii au constituit câte un indice specializat, caracteristic
bursei respective, care este o medie a principalelor acţiuni ale companiilor cotate la bursa
respectivă. Evoluţia economică a unei ţări se marchează prin evoluţiile înregistrate la bursele de
mărfuri şi de valori. Rolul pieţei financiare al fiecărei ţări este acela de a măsura, de a evalua
principalele evoluţii economice concrete, reale şi de a le transmite principalilor agenţi economici
din ţara respectivă. În paralel cu piaţa financiară, funcţionează şi piaţa valutară, în care
totalitatea tranzacţiilor se efectuează într-o monedă convertibilă, de regulă, dolarul SUA.

6.2 - Dobânda şi inflaţia

Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o
activitate economică oarecare şi care, împreună cu capitalul respectiv serveşte, atât debitorului,
cât şi creditorului respectiv pentru desfăşurarea şi reluarea activităţii economice în care sunt
angajaţi.
Prin rata dobânzii se înţelege venitul anual, lunar sau zilnic, exprimat procentual şi care
este acordat de instituţia care oferă pentru împrumut sume de bani percepute de la debitori.
Dobânda reprezintă un instrument principal de reglare a activităţilor economice.
Există mai multe feluri de dobândă: a) obţinută pe piaţa monetară (pentru împrumuturi
sau depozite de bani); b) obţinută pe piaţa obligaţiunilor (oferită de emitenţii titlurilor de credite
respective posesorilor lor; c) obţinută pe piaţa acţiunilor (dividende), oferită de instituţii sau agenţi
specializaţi, care tranzacţionează părţi din valoarea de capital a unor agenţi economici.
Volumul dobânzii variază în funcţie de situaţia economică, atât la nivel macro cât şi la
nivel micro, în funcţie de programele de dezvoltare pe care le implementează instituţiile statului
sau guvernului respectiv. Dobânda influenţează prin dimensiunea ei atât nivelul economiilor, cât
şi nivelul investiţiilor. Cu cât dobânda este mai ridicată cu atât economiile sunt mai mari şi invers.
Acest mecanism al ratei dobânzii stimulează sau reduce activitatea pe plan economic, precum şi a
agenţilor umani implicaţi. Mecanismul dobânzii poate fi dirijat prin pârghii monetare şi este
obligatoriu să ţină cont în stabilirea lui de situaţia economică, internă şi externă, a statului
respectiv.
De regulă, rata dobânzii influenţează şi, la rândul ei, este condiţionată de un alt proces
complex caracteristic economiei de piaţă - inflaţia. Inflaţia reprezintă un dezechilibru economic
structural, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile
economiei (sau a unei mase monetare care nu are acoperire în produse şi servicii realizate).
Inflaţia apare, de regulă, atunci când se produce un dezechilibru pentru cererea şi oferta de
mărfuri şi servicii.
Economiile care nu sunt capabile să producă în condiţii de competitivitate şi randament
sunt cele în care îşi face loc inflaţia. Unii teoreticieni consideră inflaţia un rău necesar al
economiei de piaţă, o pârghie reglatoare a eficienţei în acţiunea unor agenţi economici. Alţii arată
că inflaţia reflectă incapacitatea unei economii de a ţine pasul cu mecanismele concurenţiale, de a
se adapta la tot ceea ce este rentabil de fabricat pe piaţă.
Inflaţia se calculează prin intermediul: 1) indicelui de creştere a preţurilor, indice
complex, care ilustrează inflaţia din economie; 2) indicelui de producţie, care ilustrează
capacitatea fiecărei firme şi a economiei în ansamblu de a produce bunuri sau servicii; 3)
deflatorului produsului intern brut, care ilustrează evoluţia PIB-ului unei ţări.

15
 Inflaţia poate fi ţinută sub control prin pârghii monetare (variaţii ale masei monetare) sau
prin pârghii financiare (variaţii ale unor taxe şi impozite). De regulă, starea precară a unei
economii, ineficienţa activităţii economice desfăşurate sunt factorul declanşator şi motorul
inflaţiei. Sunt şi situaţii în care inflaţia poate fi artificial impulsionată prin devalorizări repetate ale
monedei naţionale respective sau prin “liberalizări” necontrolate, excesive ale unor preţuri.
Există două mari grupuri de teorii şi practici, care pot să conducă la reglementarea
mecanismelor inflaţioniste sau ale unor dobânzi excesive:
I. Teoriile monetariste, promovate cu precădere de instituţiile financiare internaţionale
(Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială), care pe fondul unor prevederi monetare
permisive (de lărgire a masei monetare aflate în circulaţie) impun politici economice foarte
restrictive.
II. Teoriile care vizează construirea unui echilibru economic, pe baza căruia să nu existe
disfuncţionalităţi între sectoarele şi ramurile economice, iar prin intervenţii statale – dirijism
economic - să se tindă către acea stare ideală, de optim economic, pe care doresc să o construiască
societăţile moderne.

6.3. Piaţa valutară

Reprezintă o diviziune a pieţei economice a unei ţări, acea diviziune pe care se întâlnesc
cererea şi oferta de valută. Activitatea economică desfăşurată singular de fiecare agent economic
sau la nivelul economiei naţionale, de toţi agenţii economici implicaţi, este cea care asigură
funcţionalitatea pieţei valutare.
Cererea de valută se formează de agenţii economici pentru extinderea activităţii
economice sau pentru interese speculative, dar şi pentru scopuri de protejare sau apărare
împotriva unor dinamici nefavorabile ale cursului de schimb al diverselor monede naţionale cu
care aceştia lucrează. Oferta de valută se formează pe baza depozitelor bancare şi a banilor
deţinuţi de persoane fizice şi juridice (agenţi economici), care acţionează în diferite sectoare
economice.
Conform reglementărilor Fondului Monetar Internaţional, orice monedă naţională are un
echivalent, un curs de schimb, în dolari SUA. Convertibilitatea monetară reprezintă dreptul
rezidenţilor şi nerezidenţilor dintr-o ţară, de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină
în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă fără nici o restricţie. Dobândirea regimului de
convertibilitate pentru moneda unei ţări este legat de îndeplinirea de către aceasta a mai multor
criterii economico-financiare: a) gradul relativ stabil într-o anumită perioadă şi tendinţa de
creştere pentru puterea de cumpărare a monedei respective; b)crearea de bunuri economice
competitive la export, sub aspectul calităţii, structurii şi preţului; c) echilibrarea balanţei externe
pe termen lung; d) lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţii din
ţara respectivă; e) existenţa unui curs valutar, unic, relativ stabil; f) corelarea diverselor forme de
convertibilitate etc.
Reglementările Fondului Monetar Internaţional impun existenţa unei liberalizări a
preţurilor, eliminarea tuturor restricţiilor în utilizarea monedei respective, crearea unor rezerve
valutare, obligatorii, drept condiţii esenţiale pentru trecerea la convertibilitate. Există o
convertibilitate limitată, internă, pentru anumite categorii de operaţiuni monetare şi o
convertibilitate deplină, oficială sau externă, care presupune schimbarea monedei naţionale pe
alte monede naţionale în situaţia eliminării, aproape în totalitate, a restricţiilor şi condiţionărilor
în folosirea monedelor respective.
Cursul valutar al unei monede reprezintă preţul monedei respective, exprimat într-o altă
monedă naţională, cu care se compară valoric, în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Cursul
valutar a căpătat o importanţă deosebită după eliminarea, aproape totală a etalonului aur. Cursul
valutar economic sau cursul pieţei este cursul efectiv, zilnic, folosit în tranzacţiile internaţionale

16
pentru calcularea puterii de cumpărare a monedei respective. Există numeroşi factori care
influenţează cursul valutar (paritatea puterii de cumpărare): interni (activitatea economică a
statului respectiv, masa de bani în circulaţie, factori politici, factori psihologici) şi internaţionali
(raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţa externă, starea balanţei de plăţi externe a fiecărei
ţări, factori de natură economică, financiară, socială, politică, psihologică, specifici economiei
mondiale).
Există o gamă foarte diversificată de operaţiuni valutare specifice economiei de piaţă.
Statele care nu au capacitatea de a produce mai mult decât consumă sunt nevoite să se împrumute
pe piaţa internaţională financiară şi valutară. Astfel, acumulează o datorie externă care trebuie
ulterior lichidată. Există mai multe sensuri ale conceptului de datorie externă: 1 - sensul larg
(sumele băneşti provenite din toate formele de credit, precum şi alte valori pe care rezidenţii unei
ţări le datorează exteriorului); 2 - sensul restrâns (credite pe termen scurt, sub un an); 3 -
accepţiunea Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD): sumele în valută, mărfurile
sau serviciile de rambursat unor creditori internaţionali privaţi, convenite cu aceştia, cu termen
mai mare de 1 an şi garantate de o autoritate publică din ţara debitoare.
Gradul de îndatorare a unei ţări datoare se determină prin intermediul indicatorilor: a)
datoria externă pe cap de locuitor; b) raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut.
Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea ei, în conformitate cu condiţiile
convenite cu creditorii respectivi. Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-
statistic în care se se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, în relaţiile sale
economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o perioadă de timp limitată (de regulă, 1 an).

Tema 7 - PIAŢA MUNCII

7.1 – Definirea pieţei muncii

Prin piaţa muncii se înţelege confruntarea cererii cu oferta de muncă. Cererea de muncă
reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat într-o economie de piaţă.
Ea se exprimă prin numărul de locuri de muncă solicitate pentru a fi introduse în activitatea
economică. Oferta de muncă este constituită din munca pe care o pot depune membrii societăţii
în condiţii salariale. Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă sau populaţia
aptă, disponibilă, din care se scade numărul femeilor casnice, al studenţilor şi militarilor în
termen. Cererea şi oferta de muncă sunt două mecanisme reglatorii ale pieţii muncii.
Indicatorul principal al pieţei muncii este populaţia activă (ocupată), ce reprezintă
totalitatea persoanelor care desfăşoară activitate ca salariaţi, inclusiv cei care lucrează pe cont
propriu, în exploatări de tip familial. În afară de populaţia activă, mai există alţi doi indicatori cu
o sferă de cuprindere mai largă: populaţia activă disponibilă (persoanele care îşi exercită profesia
pentru care s-au pregătit sau care sunt în căutarea unui loc de muncă) şi populaţia totală
(totalitatea persoanelor prezente pe teritoriul ţării şi rezidenţii aflaţi peste graniţă).
Pe termen scurt, cererea de muncă este invariabilă, deoarece dezvoltarea unor activităţi
existente şi iniţierea altora noi, generatoare de locuri de muncă, presupun o anumită perioadă de
timp. Oferta de muncă, în ansamblul său, se formează pe parcursul unui timp mai îndelungat,
necesar pentru a creşte şi instrui generaţiile demografic active (29,5 ani).
Analiza economică a pieţii muncii implică măsurarea şi calcularea relaţiei care trebuie să
existe între valoarea produsului muncii prestate (valoarea marginală) şi costul muncii respective
(costul marginal). În economia de piaţă, ca de altfel în orice tip de economie eficientă, valoarea
produsului muncii trebuie să fie mai mare decât valoarea costului muncii. Mărimea economică ce
explică această corelaţie între valoarea produsului muncii şi valoarea costului muncii este
productivitatea muncii (Pm) sau eficienţa cu care este cheltuită munca socială. Productivitatea

17
 Q
muncii se explică prin relaţia: Pm = , unde: Q - cantitatea de mărfuri sau servicii şi N - numărul
N
lucrătorilor.
Mijlocul principal de sporire a productivităţii muncii este asigurat prin introducerea
progresului tehnic şi aplicarea unor noi metode de lucru (inovaţii). Sunt ţări membre ale Uniunii
Europene, precum Germania sau Regatul Unit al Mari Britanii, care au eficienţa muncii de 3-4
ori mai mare faţă de România. Această situaţie depinde de factori interni ai acestor ţări
(geografici, economici, de conştiinţă etc.).

7.2. Şomajul şi salariul

O mărime importantă de caracterizare a pieţii muncii o reprezintă şomajul, definit ca
excedent al ofertei faţă de cererea de muncă. Şomerul este persoana aptă de muncă, dar care nu
are un loc de muncă şi care poate fi angajată parţial sau total în anumite perioade de timp. Într-o
economie de piaţă, şomajul este o permanenţă şi reprezintă un mecanism reglator pe piaţa forţei
de muncă. Se consideră că o rată a şomajului mai mare de 10-12% din populaţia activă semnifică
importante perturbări ale mecanismului economic respectiv.
Şomajul este un fenomen care apare ca urmare a introducerii progresului tehnic şi
perfecţionării neîncetate a proceselor de producţie, a restrângerii activităţilor şi restructurărilor.
Există mai multe feluri de şomaj: a) total - presupune pierderea locului de muncă şi încetarea în
totalitate a activităţii respective; b) parţial – presupune diminuarea activităţii depuse de o
persoană, prin reducerea duratei de muncă sau a săptămânii/orelor de muncă; c) deghizat -
specific ţărilor subdezvoltate, unde deşi se desfăşoară o activitate, eficienţa sau productivitatea
acesteia este mică.
După criteriul implicării persoanei în cauză, şomajul poate fi voluntar sau involuntar. În
funcţie de conjunctura economică deosebim şomaj ciclic (cauzat de perturbări repetate ale
mecanismului economic) şi structural (caracterizat de tendinţele de restructurare economică sau
socială). În funcţie de factorii specifici fiecărei economii şomajul poate fi intermitent (urmare a
practicării unor contracte de angajare de scurtă durată), de discontinuitate (afectează, de exemplu,
forţa de muncă feminină, obligată să-şi întrerupă activitatea) sau sezonier (cauzat de factori
naturali.
Ţările dezvoltate au o rată a şomajului cuprinsă în medie între 6-10%. În aceste ţări se
evidenţiază o relaţie invers proporţională între rata şomajului şi rata inflaţiei, datorită raportului
dintre economisire şi investire (vezi multiplicatorul investiţional al lui Keynes – tema 9,
paragraful 9.3). Societatea trebuie să ia măsuri permanente pentru a regla mecanismele
economice producătoare de şomaj. Atunci când există şomeri se urmăreşte atât diminuarea
numărului acestora, cât şi recalificarea lor în noi forme de ocupare a resurselor umane
disponibile.
În orice tip de economie, salariul reprezintă costul forţei de muncă sau preţul plătit
posesorului resurselor de muncă. Concepţia despre salariu este legată de factorii care determină
eficienţa cu care este consumată munca. Astfel a rezultat teoria salariului de eficienţă, care
consideră că valoarea salariului decurge din eficienţa muncii. Există şi teorii care leagă natura
salariului de capitalul cultural (cunoştinţele profesionale, tradiţiile şi conştiinţa lucrătorului
respectiv). Susţinătorii acestei teorii sunt teoreticienii teoriei capitalului uman (stocul de
experienţă acumulat de fiecare lucrător). Conform teoriei dualiste, salariul este determinat de
costul forţei de muncă şi de productivitatea muncii.
Există mai multe tipuri de salariu: a) salariul nominal (suma de bani pe care lucrătorul o
primeşte de la unitatea în şi pentru care lucrează); b) salariul real (cantitatea de bunuri şi servicii
care poate fi cumpărată cu salariul nominal. Această cantitate diferă de la o perioadă la alta şi de

18
la o piaţă la alta); c) salariul social (acea parte din produsul intern brut, prin care societatea în
ansamblul său intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau ale unor grupuri
sociale defavorizate. Reprezintă o parte din cheltuielile sociale efectuate de societate).
Principalele forme de salarizare sunt: în regie (după timpul lucrat), în acord (cu plata
separată a unor operaţii sau activităţi) şi mixtă. Mărimea salariului este un element important în
politicile privind forţa de muncă şi trebuie să se ţină cont de: evidenţele statistice, care oferă
corelaţii referitoare la cuantumul cheltuielilor pentru satisfacerea necesităţilor, pentru cumpărarea
unor obiecte de lux; profitul sau câştigul pe care trebuie să-l obţină fiecare agent economic
plătitor de salarii.
Nu există o formulă magică sau o legitate, care să poată împăca aceste două tendinţe din
economie: maximizarea profitului în dauna salariului şi acoperirea tuturor necesităţilor
posesorului resurselor umane respective prin intermediul salariului).

7.3 - Inechitatea şi protecţia socială

La nivelul societăţii trebuie realizat un asemenea mecanism care să cuprindă asigurarea
concomitentă atât a unui profit economic, cât şi a unui salariu care să permită un trai decent, fără
să se atenteze la capitalul fix, acumulat de agentul economic. Dinamica salariului reprezintă acea
echilibrare potenţială către care se tinde între cererea şi oferta de forţă de muncă, dar şi între
cererea şi oferta de pe piaţă. Incapacitatea unei societăţi, de a găsi şi de a aplica acest mecanism
de obţinere permanentă a câştigului salarial şi economic pentru activitatea prestată conduce la
apariţia unor dezechilibre pe piaţa muncii şi pe piaţă în general. Se acumulează treptat o serie de
inechităţi sociale, reflectate în existenţa unor salarii nejustificate, în comparaţie cu eforturile
depuse de posesorul lor şi care conduc la acumularea de sărăcie pentru marea masă a lucrătorilor.
În felul acesta bunăstarea socială către care tinde orice fel de societate este afectată, nu
sunt satisfăcute în mod normal şi necesar preferinţele şi necesităţile membrilor societăţii
respective, iar statul este obligat să ia măsuri suplimentare de protecţie socială.
Este necesar în orice societate un nivel minim de trai, care trebuie respectat de statul
respectiv pentru cetăţenii săi. Politicile de protecţie socială urmăresc respectarea unor condiţii de
viaţă minime. Dar, în orice economie în care, pe o perioadă mai mare de timp, se consumă mai
mult decât se produce, situaţia nu poate fi stopată şi se adâncesc în continuare dezechilibrele
existente.

Tema 8 - ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL ECONOMIC

8.1 – Indicatorii macroeconomici

În Economie, unde principala acţiune a agenţilor economici producători este îndreptată
către maximizarea profitului, iar a agenţilor economici consumatori, către satisfacerea
trebuinţelor lor, echilibrul economic apare sub forma corelaţiilor dintre cererea şi oferta
manifestată pe pieţele bunurilor economice, monetare, financiare şi pe piaţa forţei de muncă.
Toate aceste cereri şi oferte constituie în unitatea şi independenţa lor, forme de existenţă ale
echilibrului economic. Iată o tipologie a acestuia:
După modul de manifestare în timp echilibrul economic poate fi: a) static (nu există în
realitate); b) dinamic (surprinde cu adevărat evoluţia economiei, a pieţei şi a subsistemelor
acesteia). După numărul de ani în care se manifestă poate fi: pe termen scurt (1-2 ani), mediu (3-5
ani) şi pe termen lung (peste 5 ani).
După nivelul agregării (sfera de cuprindere) deosebim echilibru: a) microeconomic (la
nivelul firmei, al agenţilor economici propriu-zişi sau la nivelul unităţilor administrativ-
teritoriale); b) mezoeconomic (la nivelul structurilor de ramură sau al judeţului); c)

19
macroeconomic (la nivelul ansamblului economic). După conţinutul proceselor economice există:
a) echilibru economic material (acea stare de concordanţă relativă între volumul, structura şi
calitatea producţiei, pe de o parte şi nevoile de consum final şi de producţie, pe de altă parte, sub
aspect cantitativ, structural şi calitativ); b) echilibru economic valoric (concordanţa relativă între
diferitele structuri economice, rezultatele economice obţinute şi eforturile depuse. Are forme
specifice: echilibru bănesc sau monetar, echilibru financiar, echilibru bugetar, echilibru valutar);
c) echilibrul resurselor umane (concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea
factorului uman, activ-disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale utilizatorilor sau ale
unităţilor economice).
Starea de echilibru a economiei unei ţări se notează cu relaţia: Y = D , unde: Y - oferta
globală şi D - cererea globală. Nu există însă nici o economie cu un asemenea echilibru
economic. În economia de piaţă Y ≠ D .
Economistul Leon Walras - este cel care a studiat condiţiile de echilibru ale economiei.
Legile lui Walras sunt exprimabile prin relaţiile: 1) D = C + I , unde: D – cererea; C – consumul
şi I - investiţiile; 2) Y = C + S , unde: Y – oferta; C – consum şi S – economisire.
Acest echilibru global al economiei este o situaţie ideală, teoretică, ce nu există în
realitate. În realitate, pe cele trei pieţe principale (a bunurilor, monetară şi a muncii) există
influenţe şi determinări reciproce, presiuni şi absorbţii ale ofertei şi ale cererii.
Există mai multe teorii şi modele ale echilibrului economic:
1. Adam Smith, reprezentantul şcolii clasice de economie politică engleză arăta că “piaţa
reprezintă jocul liber al preţurilor pentru asigurarea echilibrului cererii cu oferta” şi spune că “o
mână invizibilă intervine şi efectuează această reglare”.
2. David Richardo concepea situaţia de echilibru incluzând în ecuaţia cererii şi ofertei
schimburile internaţionale. El spunea că “schimburile internaţionale sunt dominate de avantajul
comparativ, de capacitatea de a produce în condiţii mai avantajoase într-o ţară, datorită unui
complex de factori determinaţi, de specificul uman”.
3. La începutul secolului al XX-lea, Leon Walras a realizat prima formalizare matematică
a teoriei echilibrului general.
4. John Maynard Keynes a analizat în deceniul IV al secolului al XX-lea, echilibrul
economic pe termen scurt, luând în consideraţie factorii de incertitudine. El a elaborat ecuaţia Y=
C + I, unde Y – venitul; C – consumul şi I – investiţiile.
În ultimele decenii ale secolului trecut, mai mulţi teoreticieni (economişti şi
matematicieni) au elaborat teorii ale echilibrului pornind de la corelarea factorilor de producţie, a
posibilităţilor de consum a preferinţelor consumatorilor, cu scopul de a oferi un aparat teoretic
care să includă în analiza respectivă factorii economici reali aflaţi în permanent dezechilibru.
În realitate, în economia concretă, se aplică teoria dezechilibrelor economice, cererea este
diferită de ofertă pe pieţele economice. Dezechilibrele respective se manifestă în forme diverse,
specifice fiecărei ţări sau fiecărei perioade analizate. Exemple de dezechilibre economice: exces
de ofertă, care conduce la crize de supraproducţie; exces de cerere pe piaţa bunurilor; exces de
ofertă pe piaţa muncii. Toate aceste dezechilibre marchează evoluţia actuală şi s-a încercat
analiza lor începând din deceniile VII-VIII ale secolului trecut. Astfel, în 1967, Hermann Kahn
elabora lucrarea “Anul 2000”, după care au urmat cele trei rapoarte de la Roma: “Limitele
creşterii” (1972), “Omenirea la răspântie” (1974) şi“Restructurarea ordinii internaţionale” (1976).
Evidenţierea rezultatelor economice obţinute la nivel micro, mezo şi macro-economic
constituie punctul de plecare în luarea deciziilor pentru dezvoltarea economiei viitoare. De
asemenea, pe baza acestor analize se efectuează analize internaţionale privind potenţialul
economic, eficienţa şi competitivitatea economică. Aşa se stabileşte locul fiecărei ţări în ierarhia
mondială. Măsurarea economică, a rezultatelor activităţii desfăşurate pe ansamblul economiei

20
naţionale se fundamentează pe o teorie şi o concepţie metodologică specifică ţărilor cu o
economie de piaţă. Pentru statele cu o economie planificată există o altă concepţie specifică.
Sistemul de evidenţă economică pentru ţările cu economie de piaţă este sistemul
conturilor naţionale (SCN), iar pentru ţările cu economie planificată - sistemul producţiei
naţionale (SPN). SCN se fundamentează pe teoria factorilor de producţie, potrivit căreia
participanţii la multiplele activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse.
SPN are la bază teoria muncii productive, potrivit căreia munca depusă în sfera producţiei
materiale şi sectorul serviciilor de producţie crează bunuri economice, deci şi venituri.
Principiile de măsurare în cadrul SCN sunt următoarele: a) cuprinderea în calcul numai a
bunurilor economice vândute pe piaţă; b) bunurile economice incluse în calcul sunt rezultatul
activităţii perioadei pentru care se efectuează acest calcul; c) evaluarea rezultatelor economice are
în vedere numai veniturile factorilor participanţi la activitatea economică; d) sunt excluse
înregistrările repetate; e) sunt luaţi în considerare toţi agenţii economici care îşi desfăşoară
activitatea.
Conform clasificării SCN, agenţii economici sunt: 1) unităţi producătoare de mărfuri şi
servicii; 2) producători de servicii guvernamentale (instituţii ale administraţiei de stat, comunale,
de învăţământ etc.); 3) producători de servicii casnice; 4) instituţii cu caracter nelucrativ, care
prestează servicii gospodăriilor. Operaţiunile înregistrate în SCN cuprind toate actele economice
şi financiare efectuate de agenţi. Acestea se referă la: fluxurile materiale (de producţie, de
consum şi de formare a capitalului), precum şi la fluxurile financiare (venituri, cheltuieli,
finanţarea capitalului). Costurile stabilite în funcţie de natura economică a operaţiilor efectuate
evidenţiază distinct fluxurile materiale şi cele financiare, iar prin intermediul lor sunt delimitate
activităţile agenţilor economici. Fluxurile materiale şi financiare se înregistrează în patru conturi
financiare: de producţie, de consum, de acumulare şi schimburi cu străinătatea. Pe baza datelor
din aceste conturi se elaborează tabele de ansamblu sub formă de matrici. Ansamblul economiei
naţionale este evidenţiat în cele patru conturi principale şi datele conţinute permit în acest cadru
corelaţiile şi interdependenţele dintre activităţile respective. Bunurile materiale şi serviciile sunt
înregistrate în conturile naţionale la preţul factorului de producţie (preţul producătorilor) şi/sau
preţurile pieţei (preţurile cumpărătorilor).
În SPN rezultatele se înregistrau similar, dar existau balanţe materiale şi valorice, nu
conturi financiare şi se efectua evaluarea factorilor umani, care sunt mult mai importanţi decât
factorii materiali.
În funcţie de sistemul de evidenţă, rezultatele macroeconomice se exprimă în indicatori
macroeconomici specifici, în formă brută şi netă. În SCN se calculează următorii indicatori
sintetici: 1) produs global brut (PGB) - valoarea totală a bunurilor şi serviciilor obţinute într-o
anumită perioadă (1 an); 2) produs intern brut (PIB) - mărimea valorii adăugate a bunurilor
economice produse în interiorul ţării, de către agenţii economici autohtoni şi străini, în decursul
unei anumite perioade (1 an); 3) produs intern net (PIN) - mărimea valorii adăugate nete a
bunurilor economice finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini, în interiorul unei
anumite ţări, într-o anumită perioadă de timp; 4) produs naţional brut (PNB) - exprimă în formă
bănească rezultatele activităţii agenţilor economici autohtoni, care acţionează în interiorul
teritoriului naţional şi în afara acestuia; PNB este nominal, calculat pe baza preţurilor din fiecare
an şi real, calculat pe baza preţurilor constante, comparabile ale unui anumit an.
Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este numit deflatorul PNB. Deflatorul este o
unitate de măsură care surprinde modificările în nivelul preţului sau în puterea de cumpărare a
banilor. Alţi indicatori sintetici în SCN mai sunt: 5) produsul naţional net (PNN) - exprimă în
formă bănească mărimea valorii adăugate a bunurilor nete şi investiţiilor finale obţinute pe o
perioadă de timp (1 an), de către agenţii economici aparţinând unei ţări, care îşi desfăşoară
activitatea pe teritoriul naţional; 6) produsul social (PS) - valoarea bunurilor şi serviciilor

21
materiale produse în decurs de un an; produs social total este alcătuit din produsul social, plus
valoarea tuturor serviciilor; 7) produsul social final (PSF) - valoarea bunurilor şi serviciilor
materiale produse şi ajunse în decursul perioadei de calcul în ultimul stadiu al circuitului
economic; PSF = PS - Ci (CI - consumul intermediar).
Toţi aceşti indicatori au accepţiunea sus menţionată pentru a permite, prin convenţie
internaţională delimitarea creşterii economice - proces complex care vizează sistemul economic
în ansamblul său şi dinamica acestuia.
8.2 - Creşterea economică: tipuri, modele
Creşterea economică zero, menţionată pentru prima oară în primul raport către clubul de
la Roma semnifică situaţia în care rezultatele economice şi populaţia “sporesc” în aşa fel încât
nivelul de trai pe locuitor rămâne constant sau, mai degrabă, se diminuează. În ultimele decenii şi
în ultimii ani, pe glob s-a înregistrat o creştere economică negativă - rezultatele economice pe
locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de
echilibru, ceea ce a condus la compromisuri pe planul eficienţei economice şi bunăstării sociale.
Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc într-un anumit orizont de timp şi
într-un anumit spaţiu, surprinzând dimensiunea rezultatelor macroeconomice în strânsă legătură
cu factorii determinanţi.
Factorii creşterii economice sunt: 1) factorul uman (sintetizează totalitatea cunoştinţelor şi
competenţele profesionale consolidate prin acumulare şi experienţa de la locul de activitate); 2)
factorul material (susţine creşterea economică prin intermediul modificării resurselor în procesele
de producţie, ca urmare a utilizării tehnologiilor şi influenţei productivităţii muncii. Inovarea
tehnologică şi umană permanentă reprezintă cei doi poli de influenţare a factorilor materiali); 3)
factorul informaţional (totalitatea cunoştinţelor şi informaţiilor necesare pentru atingerea
scopurilor activităţii economice). În realitate cei trei factori acţionează conjugat, producând două
tipuri de creştere: a) extensivă, pe baza laturilor cantitative ale factorilor implicaţi şi intensivă, pe
baza laturilor calitative ale acestora. Pot fi imaginate procese economice de optimizare a trecerii
de la creşterea extensivă la creşterea intensivă, prin intermediul unor modele matematice care
analizează evoluţia unor funcţii matematice cu parametri specifici tuturor factorilor generali
implicaţi în acel proces.

8.3. Fluctuaţiile activităţii economice

Ciclicitatea, evoluţia în salturi, cu aspecte pozitive sau negative reprezintă principala
trăsătură a activităţii economice. Aceasta se produce sub influenţa unor factori economici
(factorul uman, material, tehnologic etc.) dar şi a unor factori sociali (tradiţii, sărbători etc).
Fazele mişcării ciclice ale economiei de piaţă se condiţionează reciproc şi pregătesc premisele
care asigură continuitate activităţii economice, schimbări calitative, progres economic şi social.
Ciclicitatea reprezintă forma de evoluţie firească, normală a activităţii economice. Fazele ciclului
economic sunt: 1 - depresiunea economică; 2 - acumularea elementelor care pregătesc
schimbarea; 3 - saltul, ascensiunea sau creşterea până la un punct maxim şi 4 – descreşterea.
În realitate, în orice economie de piaţă se întâlnesc două tipuri de cicluri de evoluţie:
a) ciclurile lungi (seculare) - au o durată de secole, evidenţiază fenomene esenţiale în
fazele ascendentă şi descendentă, aflate în succesiune. Faza ascendentă reliefează preponderenţa
anilor de prosperitate economică cu ritmuri pozitive, relativ înalte, de creştere a tuturor
indicatorilor economici sintetici, inclusiv calitaţea vieţii. Faza descendentă are drept caracteristică
încetinirea ritmurilor de creştere a tuturor indicatorilor sintetici referitori la producţie, investiţii,
venituri, creşte şomajul. Ciclurile lungi marchează trecerea omenirii prin fazele ei istorice de
dezvoltare; fiecare fază este superioară celeilalte.
b) ciclurile scurte (cca un deceniu) pun în evidenţă fazele de expansiune şi decădere
economică în funcţie de evoluţiile regionale ale factorilor implicaţi în proces şi reflectă etapele

22
locale prin care trec economiile naţionale. Într-un ciclu economic decenal etapele urmate sunt
aceleaşi. După Paul Anthony Samuelson aceste faze sunt: restrângere sau contracţie, înviorare,
expansiune şi apogeu.
Pe ansamblul economiei naţionale, dar şi pe ansamblul economiei mondiale evoluţiile
ciclice trebuie să pună în evidenţă creşteri economice sau “sume algebrice de creştere” al căror
rezultat final trebuie să fie pozitiv, pentru ca să se asigure premisa pentru evoluţia favorabilă pe
plan economic. Cauzele evoluţiei ciclice se regăsesc în mecanismele destabilizatoare (factori
interni şi externi, condiţii naturale, sociale, politice tipice), caracteristice evoluţiei economice şi
sociale a umanităţii.
Pornind de la teza clasică a economistului Jean Baptist Say - “teoria debuşeelor”,
conform căreia “fiecare marfă îşi crează propria-i piaţă”, s-a ajuns în prezent la o evoluţie
complexă, multifactorială, bazată pe centre de putere economice, politice şi militare. Este vorba
de cele trei mari zone cu vocaţie integratoare ale planetei: Uniunea Europeană, cele două
Americi, precum şi Asia de sud-est care tinde să devină, în accepţiunea mai multor specialişti,
viitoarea sferă de interes a planetei.
Naţiunile globului şi instituţiile cu rol de coordonare planetară promovează o serie de
politici anticiclice, care urmăresc influenţarea cererii şi a ofertei, precum şi diminuarea aspectelor
negative ale fazelor de depresiune economică. Favorizarea cheltuielilor publice într-un mod
excesiv este un exemplu de politică anticiclică. Ca atare, naţiunile dezvoltate ale planetei au ajuns
să acumuleze uriaşe datorii publice (care, în multe cazuri depăşesc 60% din PIB).Alte exemple de
politici anticiclice sunt politicile monetare şi fiscale aplicate, de cele mai multe ori, în pofida
evidenţei.

Tema 9 – VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

9.1. Venitul la nivel macroeconomic

Cel mai important factor care determină cererea unui produs este venitul. El reprezintă o
valoare, exprimată bănesc, aflată la dispoziţia cumpărătorului pentru satisfacerea unor necesităţi
(vitale, fiziologice sau de producţie şi sociale) ale acestuia. Venitul este unul din factorii cheie ai
funcţionării mecanismului economiei de piaţă. Pentru fiecare individ, dar şi pentru fiecare agent
economic, venitul reprezintă sursa şi mijlocul satisfacerii necesităţilor, respectiv al realizării
activităţii sale.
Venitul individual al consumatorului rezultă din totalitatea activităţilor economice
desfăşurate individual de către acesta. Este elementul principal de structurare a cererii
individuale.
Venitul sau profitul firmei rezultă din întreaga activitate economică desfăşurată de agenţii
umani într-o perioadă de timp, după substituirea costurilor efectuate. Există şi un venit net al
activităţii unei firme (agent economic, întreprinzător) rezultat din scăderea din venitul global a
tuturor taxelor şi impozitelor datorate de către aceasta.
Venitul individual şi venitul social (naţional), ca sumă a veniturilor individuale şi ale
veniturilor firmelor economice şi unor instituţii neeconomice sunt elementele esenţiale care
direcţionează activitatea în societate.

9.2. Relaţiile venit – consum şi venit - economii

Consumul reprezintă actul final al oricărei activităţi umane în economia de piaţă şi constă
în folosirea în funcţie de utilitatea lor, a bunurilor economice (mărfuri/servicii) cu scopul
satisfacerii trebuinţelor personale şi colective; bunurile economice respective au o anumită
utilitate, în concordanţă cu necesităţile consumatorului.

23
 Consumul este de mai multe feluri, în funcţie de următoarele criterii: a) după subiectul
consumului, deosebim consumul privat de cel public; b) după obiectul consumului, acesta poate
fi material (de produse alimentare şi nealimentare) şi nematerial (de servicii); c) după timpul
efectuării există consum de bunuri de folosinţă curentă şi consum de bunuri de folosinţă
îndelungată, iar d) după modul de producere a bunurilor, există consum de bunuri produse de alţii
şi consum de bunuri produse individual. Alte tipuri de consum mai pot fi: consumul pe locuitor
(nivelul mediu al consumului de mărfuri/servicii dintr-o zonă, într-o anumită perioadă de timp);
consumul specializat de mărfuri/servicii, caracteristic societăţilor dezvoltate; consumul specific
(cantitatea bine precizată, care serveşte pentru fabricarea unui bun sau pentru satisfacerea unei
anumite trebuinţe umane). Consumul specific este întâlnit în industrie (cantitatea necesară pentru
fabricarea unui bun economic) sau individual (cantitatea necesară pentru a satisface o anumită
trebuinţă umană).
Evoluţia consumului este determinată în mod legic, într-un mod controlabil şi măsurabil,
în orice tip de societate. Încă din secolul trecut, economistul austriac Engel a determinat aşa
numitele înclinaţii pentru consum ale populaţiei, care reflectă o serie de regularităţi specifice
valabile în orice tip de economie sau de societate umană. Acestea susţin că suma cheltuielilor
destinate satisfacerii necesităţilor individuale, rămâne relativ constantă, în timp ce suma
cheltuielilor pentru confort şi lux este variabilă. Există, de asemenea, o lege a distribuirii
cheltuielilor în societate care spune că “atingerea maximului de satisfacţie se poate realiza numai
în condiţiile în care utilităţile finale ale ultimelor bunuri consumate din fiecare categorie de
cheltuieli, destinate consumului sunt egale”.În realitate această lege a distribuirii cheltuielilor
acţionează numai pentru o parte redusă a indivizilor care acţionează în economia de piaţă.

9.3. Investiţiile. Multiplicatorul investiţiilor

Analizând înclinaţiile psihologice fundamentale ale indivizilor, spre lichidităţi şi spre
investiţii, John Maynard Keynes descoperea şi propunea legile psihologice fundamentale, potrivit
cărora, de regulă, oamenii au preferinţe constante în ceea ce priveşte consumul lor şi variabile în
funcţie de lichidităţile (banii) pe care-i mânuiesc.
Într-o economie de piaţă, sporul de venit înregistrat individual sau social, este strâns legat
de un factor numit de Keynes, multiplicatorul investiţiilor. Discipolii lui Keynes l-au numit
K.. ⇒ ∆ Y = K ⋅ ∆ i , unde: ∆ y = variaţia venitului; K = multiplicatorul investiţiilor şi ∆ i = variaţia
investiţiilor. K evidenţiază de câte ori sporul de investiţii conduce la sporul de venit.

Tema 10 - COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI POLITICILE COMERCIALE

10.1 - Economiile naţionale şi economia mondială

Comerţul internaţional reprezintă un factor important al creşterii economice. El cuprinde
totalitatea sistemelor economiilor naţionale, surprinse în intercondiţionarea reciprocă prin
intermediul fluxurilor de mărfuri care se schimbă între ţări. Caracteristicile comerţului
internaţional sunt legate de înţelegerile comune semnate de statele membre ale Organizaţiei
Mondiale a Comerţului (OMC), care există de la 1 ianuarie 1996.
Fizionomiile economiilor naţionale sunt cele care îşi pun pecetea asupra evoluţiei
generale a schimburilor comerciale. Acţiunea legii cererii şi ofertei la nivelul fiecărui stat, la
nivelul unei zone, regiuni geografice şi la nivelul întregii planete îşi pune amprenta asupra
creşterii sau descreşterii fluxului de mărfuri, influenţat, la rândul său, de evoluţiile economice
înregistrate în principalele state industrializate, de evoluţiile politice şi sociale din diverse zone

24
ale planetei. Stabilitatea pieţelor financiare şi monetare reprezintă un factor important de
influenţă asupra comerţului internaţional.
Prima încercare de analizare teoretică a comerţului exterior a fost făcută de clasicii
economiei. Primul economist care a analizat avantajele comerciale, a fost Adam Smith. El s-a
referit la cheltuirea eficientă a muncii naţionale şi specializarea în producţie a fiecărei naţiuni, ca
urmare a accesului privilegiat la materii prime sau bogăţii naturale. David Richardo a formulat
legea avantajelor comparative, care rezultau din producerea şi exportul acelor bunuri pe care
fiecare ţară le fabrică cu costuri relativ mai scăzute. Pentru acestea eficienţa economică este
relativ mai mare decât în alte ţări (eficienţa cheltuielii muncii sociale). Conform acestei legi,
fiecare ţară va importa acele bunuri pe care le produce cu costuri relativ ridicate (şi pentru care
eficienţa economică este mai mică). Ca urmare a avantajelor relative rezultă o specializare a
producătorilor de bunuri pe plan internaţional, în funcţie de cererea cu care este cheltuită munca
socială (în funcţie de productivitatea muncii).
În condiţii de comerţ liber, care reprezintă comerţul ideal, bunurile economice trebuie să
circule de la ţară la ţară în mod neângrădit, liber, în condiţii vamale nediscriminatorii. Important
este ca fiecare ţară să producă şi să exporte acele bunuri şi servicii pentru care deţine avantaje
relative în obţinerea lor faţă de alte ţări. Avantajele comparative reprezintă unul din elementele
importante de care se ţine cont în comerţul internaţional.
O altă modalitate de explicare a comerţului internaţional o reprezintă teoria înzestrării cu
factori, elaborată de şcoala economică suedeză. Conform acestei teorii, fiecare ţară are interes să
se specializeze şi să exporte produse şi servicii care încorporează factorii de producţie relativi
abundenţi şi ieftini. Fiecare ţară încearcă să importe produse şi servicii, care necesită intrări mai
mari de factori de producţie, relativ deficitari şi scumpi, cu care ţara respectivă este mai puţin
dotată. O variantă modernă a teoriei factorilor de producţie care influenţează comerţul
internaţional o reprezintă teoria neofactorilor (alţi factori importanţi în afară de muncă şi capital,
resurse energetice noi, factori noi de producţie apăruţi ca urmare a unor invenţii şi inovaţii asupra
procesului de producţie şi a folosirii resurselor umane la parametri calitativi superiori) şi a
neotehnologiilor.
Înzestrarea unei economii cu capital uman, cu o înaltă pregătire şi perfecţionare reprezintă
o modalitate de sporire a eficienţei economice la nivelul acelei ţări. Investiţia în capitalul uman
este cea mai eficientă.
O lege generală a evoluţiei economice o reprezintă legea creşterii neîncetate a
productivităţii muncii, care explică evoluţiile surprinse atât prin legea avantajelor absolute şi
relative cât şi prin legea înzestrării cu factori de producţie, în sensul că pe fiecare treaptă de
dezvoltare atinsă de omenire procesele economice trebuie să se desfăşoare cu o intensitate mai
mare, sporită de productivitatea muncii.
Economia mondială se bazează pe un amplu sistem cu interdependenţe economice
internaţionale, care se adâncesc în permanenţă în strânsă legătură cu: schimbările politice din
arena mondială; modificarea nivelului de dezvoltare economică al unor state sau al unor zone ale
planetei; adâncirea diviziunii internaţionale a muncii ca urmare a revoluţiei ştiinţifice şi tehnice;
diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional; evoluţia preţurilor
internaţionale şi a problemelor valutar-financiare sub influenţa unor factori contradictorii.
Diviziunea mondială a muncii reprezintă totalitatea relaţiilor care se stabilesc între statele
lumii, în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi locul şi rolul fiecărui
stat în circuitul mondial al valorilor materiale. Principalii factori care determină diviziunea mondială a
muncii şi specializarea mondială a economiei naţionale sunt: 1) condiţiile naturale; 2) mărimea
teritoriului şi a populaţiei; 3) nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare; 4) tradiţiile
economice; 5) factorii extraeconomici (naturali sau artificiali)

25
 Prin flux economic internaţional se înţelege mişcarea unor valori internaţionale, materiale,
băneşti sau spirituale de la o ţară la alta. Totalitatea fluxurilor economiei mondiale constituie
circuitul economic mondial. Acesta depinde de următorii factori: 1) gradul de dezvoltare al
economiei naţionale respective; 2) gradul de adâncire a diviziunii internaţionale a muncii; 3)
direcţiile de evoluţie politică.
Principalele trăsături ale comerţului internaţional sunt: 1) tendinţa de creştere a exporturilor
mondiale; 2) accentuarea diversificării comerţului mondial; 3) creşterea ponderii ţărilor
industrializate în exporturile mondiale; 4) înrăutăţirea termenilor de schimb pentru ţările în curs de
dezvoltare; 5) adoptarea unor măsuri tarifare şi netarifare de îngrădire a comerţului mondial; 6)
tendinţa de instituţionalizare a schimburilor internaţionale; 7) tendinţa de tripolarizare a
schimburilor comerciale internaţionale.

10.2. Integrarea economică

Integrarea economică interstatală constituie una din trăsăturile esenţiale ale economiei
mondiale în perioada postbelică. Ea a determinat formarea unor noi centre de putere care exercită
o influenţă tot mai mare asupra raportului de forţe din lumea contemporană.
Conceptul de integrare economică reprezintă una din controversele teoretice esenţiale ale
economiei contemporane. Integrare economică înseamnă crearea unor ansambluri economice în
care se intercondiţionează reciproc fluxurile productive, financiare, monetare, umane şi spirituale.
Teoreticienii integrării economice au definit mai multe etape care includ integrarea
economică într-un proces amplu care are ca punct final integrarea politică. Etimologic, termenul
de integrare provine de la latinescul “integro”-are care înseamnă “a pune la un loc, a reuni”.
Etapele principale ale procesului integraţionist sunt:
I. constituirea de zone economice libere, ca nuclee ale integrării economice;
II. formarea de pieţe comune (uniuni vamale libere), în care mărfurile şi serviciile să
circule nestingherit;
III. formarea uniunii economice şi monetare, în care, în plus faţă de circulaţia liberă a
produselor şi serviciilor, circulă liber şi capitalurile financiare, monetare, umane;
IV. integrarea politică - entităţile naţionale, statale dispar şi se prefigurează o entitate
stabilă, o confederaţie de state.
Integrarea economică deplină este un proces complex care se petrece în mod caracteristic
fiecărei zone, la nivelul etapelor I-III şi se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a
interdependenţelor şi specializărilor între economia difieritelor state.
Cauzele integrării economice sunt:
1) apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei între posibilităţile de
sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale;
2) gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe de o parte,
limitele şi restricţiile impuse mişcării capitalurilor şi forţei de muncă pe de altă parte;
3) necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova şi apăra
în comun interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici;
4) constituirea de mari firme de stat sau mixte, care, prin activitatea lor depăşesc graniţele
naţionale;
5) interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi dezvolta relaţiile cu fostele ţări
coloniale, devenite independente.
Principalele forme de integrare economică, corespunzătoare primelor două etape enunţate
sunt: 1) nucleele de integrare; 2) uniunile vamale; 3) uniunile economice şi monetare.
În cele trei zone mari, cu vocaţie integratoare ale planetei (Europa de vest, cele două
Americi şi statele din zona Pacificului), există numeroase organizaţii integraţioniste, regionale şi

26
subregionale.Alte zone mai mici, cu vocaţie integratoare, pot fi considerate: continentul african,
zona peninsulei Arabice, zona islamică din Asia Centrală.
Piaţa unică reprezintă trăsătura esenţială a integrării economice. Avantajele pieţii unice
sunt:
1) permite o productivitate superioară a muncii, conducând la creşterea calităţii vieţii;
2) concurenţa este mai puternică şi consumatorii beneficiază de preţuri scăzute şi de o
varietate de bunuri;
3) permite o producţie în serie mare, de aici rezultând costuri de producţie mai mici;
4) poate contribui la optimizarea investiţiilor de capital;
5) permite folosirea mai raţională a resurselor umane.
Uniunea Europeană (UE), care a fost gândită în forma actuală încă din perioada
interbelică şi care poate fi considerată un exemplu fericit de integrare economică a avut
următoarele cinci obiective principale, realizate în prezent: 1) uniunea vamală; 2) liberalizarea
circulaţiei capitalurilor; 3) libera circulaţie a resurselor umane; 4) piaţa comună agricolă; 5)
uniunea economică şi monetară.
Pe exemplul acesteia, al ţărilor asociate din Africa, Caraibe şi Pacific (75 de state, foste
colonii ale principalelor metropole europene) şi al statelor asociate (10 state) din centrul şi estul
Europei, s-au constituit sau se constituiesc uniuni economice şi monetare şi în alte zone ale
planetei. Etapa a IV-a a realizării uniunii politice presupune renunţarea la suveranitatea naţională,
o politică externă şi internă comună, o politică de apărare comună.

10.3 - Subdezvoltarea economică

Subdezvoltarea economică reprezintă un ansamblu de fenomene complexe şi
interdependente, concretizate prin inegalităţi economice, stagnare sau întârziere în dezvoltarea
economică faţă de alte ţări, altfel spus, printr-un potenţial de producţie care “progresează” printr-
o dependenţă economică ce atrage după sine dependenţa tehnologică, politică, culturală.
Principalele aspecte structurale ale economiei subdezvoltate se referă la:
- nivelul scăzut al veniturilor, care nu permite satisfacerea necesităţilor elementare ale
populaţiei;
- lipsa de calificare şi profesionalizare a factorului uman;
- nivelul relativ scăzut, deplorabil chiar al calităţii vieţii;
Starea de subdezvoltare economică, manifestată cu precădere în secolul al XX-lea îşi are
rădăcinile în inegalităţile naturale şi în mersul general al istoriei.
Există economişti şi ideologi care au gândit teorii care să conducă la eliminarea
decalajelor economice dintre state şi dintre cetăţenii acestora. În realitate, aceste teorii au fost
elaborate şi aplicate doar parţial. Instituţiile internaţionale specializate ale ONU, chiar ONU, alte
organisme regionale în pofida eforturilor depuse nu au reuşit decât să prelungească şi să
adâncească starea de subdezvoltare economică.
În afara cauzelor interne (evoluţii istorice şi politice locale) şi a celor externe constatăm că
subdezvoltarea economică este o permanenţă a evoluţiei istorice, iar statisticile internaţionale
demonstrează că decalajele dintre statele bogate şi sărace ale planetei, în pofida tuturor strategiilor
economice aplicate, se adâncesc, nu se diminuează.

Tema 11 - CARACTERIZAREA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

11.1. Starea actuală, potenţialul, dezechilibrele

27
 La sfârşitul anului 1989, principala caracteristică a economiei o constituia dominaţia
proprietăţii socialiste de stat, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naţionale, dominaţie
care şi-a pus amprenta asupra funcţionării întregului sistem economic din ţara noastră.
Planificarea centralizată a dezvoltării economice, realizată în anii 1948-1989, mai întâi prin
planuri anuale, iar ulterior prin planuri cincinale, era mijlocul principal de reglare a activităţii
agenţilor economici din toate ramurile productive. Piaţa era considerată o componentă pasivă a
sistemului economic. Rolul ei se limita la desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de
aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor. Pârghiile economico-financiare (preţul,
dobânda, creditul, salariile, impozitele şi taxele) erau dirijate centralizat, printr-un plan naţional
unic de dezvoltare economico-socială a ţării. În economie existau concomitent atât întreprinderi
planificat rentabile, cât şi întreprinderi cu pierderi planificate. Procesele de modernizare şi
extindere a capacităţii economice erau dirijate tot prin plan.
 Relaţiile economice externe erau coordonate centralizat, pe baza planului naţional
unic.Veniturile salariaţilor nu erau legate întotdeauna de eficienţa reală a activităţii desfăşurate.
Ideologii economiei de comandă au încercat în câteva situaţii (de exemplu prin introducerea
noului mecanism economico-financiar), să apropie dezvoltarea economică, centralizată, de cea
specifică economiei de piaţă. Se accepta chiar faptul că piaţa putea să aibă un loc limitat în jocul
liber al cererii şi ofertei, dar planul era hotărâtor.
Orice fenomen economic (investiţiile, consumul populaţiei, rezervele care se făceau sau
acumulările pentru reluarea procesului de producţie) se desfăşurau pe baza planului naţional unic.
Cu toate aceste măsuri elaborate centralizat, dezvoltarea economică a ţării, deşi a înregistrat pe
parcursul celor patru decenii de planificare, o creştere semnificativă faţă de anul de vârf al
economiei burgheze - 1938, s-au înregistrat o serie de contradicţii, între dezvolarea extensivă şi
intensivă, dezvoltarea din mediul urban şi cel rural, între munca fizică şi cea intelectuală,
între fondul de acumulare şi fondul de consum al populaţiei.
România a fost supusă influenţelor economice şi politice internaţionale. Anul 1989 poate
fi considerat, în pofida randamentelor şi eficienţelor reduse înregistrate în unele sectoare ale
economiei naţionale, anul de vârf al economiei de comandă din România. Deşi se acorda puţină
atenţie satisfacerii necesităţilor umane, neţinându-se cont de raportul cerere-ofertă, prin
mecanismul planificării şi al balanţelor legăturilor dintre ramurile economice s-a încercat şi chiar
s-a reuşit menţinerea unor mecanisme care au ţinut sistemul economic în stare de funcţiune, cu
toate problemele şi greutăţile care s-au acutizat în deceniul IX al secolului trecut.

11.2 - Reforma economică - componentă principală a tranziţiei la economia de piaţă

Reforma economică reprezintă procesul amplu şi complex de transformări profunde,
structurale ale organizării, conducerii şi desfăşurării tuturor activităţilor economice, care stau la
baza motivaţiei funcţionării agenţilor economici.
Orice reformă economică trebuie să urmărească îmbunătăţirea performanţelor economice
ale sistemului, diversificarea lui şi satisfacerea la un nivel optim a trebuinţelor consumatorilor.
Principalele caracteristici ale reformei economice în ţara noastră sunt: a) restructurarea
proprietăţii şi punerea unui accent tot mai mare pe proprietatea privată; b) eliminarea tuturor
rămânerilor în urmă la nivel tehnologic şi organizaţional; c) elaborarea unui cadru cât mai
propice de funcţionare a mecanismului economic, ţinând cont de toate influenţele care se răsfrâng
asupra acestuia (juridice, politice, financiare şi monetare).
Există mai multe păreri în ceea ce priveşte desfăşurarea reformei economice:
I. criteriul rapidităţii: reforma să fie graduală sau să fie o reformă şoc;
II. criteriul importanţei proceselor de restructurare urmate – să predomine procesele
economice (retehnologizare, restructurare ), cele de reformă financiară (la nivelul impozitelor şi

28
taxelor percepute) sau cele de reformă monetară (mărirea sau micşorarea cantităţii de bani aflate
în circulaţie, introducerea convertibilităţii limtate a leului).
Considerăm că cele mai importante reforme economice sunt cele bazate pe restructurarea
producţiei şi retehnologizare, însoţite de reforme financiare şi monetare. În ceea ce priveşte
aprecierea că managementul şi organizarea în România sunt defectuoase, considerăm că
parcurgem o etapă de criză economică profundă a sistemului economic propriu-zis, care trebuie
să fie restructurat, iar în al doilea rând trebuie adaptate procesele informaţionale şi de conducere.
Soluţia propusă pentru ieşirea din criză a economiei româneşti este reforma structurală profundă
prin retehnologizare şi privatizare, însoţită concomitent de o “reformă” a factorului uman.

11.3.Perspectivele economiei româneşti (subiect pentru gândire)

Bibliografie minimală

Enache, C., Mecu, C., Economia politică, vol. Işi II, Ed. FRM, Bucureşti, 2000
Posea, C., Posea, V., Economia politică- Sinteze, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2003

Bibliografie ajutătoare
Dobrescu, E., şi alţii, Economia politică, - Caiet de seminar, Ed. FRM, Bucureşti, 2000
Mecu, Gh., şi alţii, Economia de piaţă contemporană, Ed. Genicod, Bucureşti, 2003

29